Trupul lui Hristos

Trupul lui Hristos Mareste imaginea.

Datorită întrupării, dar mai ales a învierii, firea omenească a lui Hristos a devenit izvorul tuturor energiilor care curăţă, iluminează şi îndumnezeiesc. Cei care au fost botezaţi întru moartea şi învierea lui Hristos au început să facă parte din trupul Său extins, Biserica, pe care porţile morţii nu o pot birui. Biserica poate fi descrisă drept trupul lui Hristos, deoarece membrii ei mor încontinuu faţă de trupul păcatului încă de la Botez. Mântuirea vine prin unirea omului cu Dumnezeu în trupul lui Hristos, „unde diavolul este distrus în chip real şi ontologic printr-o viaţă a dragostei". Romanides respinge complet orice idee conform căreia fiecare creştin are o relaţie proprie, individuală cu Dumnezeu. O asemenea opinie ar trebui considerată la fel de eronată precum mântuirea doar prin credinţă sau doar prin fapte bune. Dragostea smerită reprezintă singurul mijloc de mântuire, iar dragostea nu se dobândeşte în izolare. In afara Bisericii nu există mântuire, deoarece Satana continuă să stăpânească lumea prin urmările morţii şi ale stricăciunii.

Desăvârşirea dragostei în Hristos învinge orice frică, iar principala sursă a acesteia este puterea morţii: „iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui" (Mt. 10,22, Mt. 24,13, Mc. 13,13). Cei care participă la viaţa dumnezeiască prin comuniunea cu Duhul Sfânt nu au nicio teamă (Mt. 10,19-20). „Cel ce se teme de moarte este rob [...] Cel ce nu se teme de moarte este afară de tirania diavolului". Biserica ne îndeamnă chiar „să-i râdem morţii". O astfel de atitudine explică de ce martiriul a fost asociat întotdeauna cu îndumnezeirea (Fap. 7,55-58). Aceasta nu ar trebui reprezentată drept „produsul freneziei eshatologice şi a entuziasmului, ci mai degrabă ca o formă de a recunoaşte limpede cine este diavolul (II Cor. 2, II)".

Satana nu va fi nimicit niciodată de o idee abstractă de dragoste. El poate fi înfrânt doar prin dragostea oamenilor adevăraţi care trăiesc împreună viaţa în Hristos. Această viaţă comună de dragoste frăţească aduce cu sine posibilitatea înfrângerii Satanei într-un anumit loc şi la un anumit moment. De partea aceasta a morţii, viaţa obştească de curăţire şi iluminare în Biserica locală vădeşte alcătuirea trupului lui Hristos în credincioşi prin Duhul Sfânt (I In. 3,23-24). Este de la sine înţeles că această viaţă a dragostei de obşte provine din împărtăşirea aceleiaşi credinţe în Hristos. Credinţa „tuturor" (kath' holous) stă la baza Bisericii universale: „Când vă adunaţi des, sunt nimicite puterile satanei, iar prin unirea credinţei voastre se risipeşte prăpădul lui".

Deşi participarea la taine întăreşte viaţa Bisericii pentru războiul cel nevăzut, Romanides avertizează că primirea acestora nu poate fi considerată drept o garanţie magică a participării la viaţa dumnezeiască. Botezul marchează doar începutul morţii împreună cu Hristos, căci, mai apoi, cei în Hristos trebuie să moară încontinuu faţă de lume; iar devenind în cele din urmă membri ai trupului lui Hristos, să poată ajunge desăvârşiţi precum Dumnezeu desăvârşit este: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele" (Gal. 5, 24). Rugăciunile de exorcizare arată nevoia de prudenţă a Bisericii faţă de cei care s-ar putea să nu se fi eliberat întru totul de motivele eronate inspirate de Satana. In loc să fie o formă de iertare a vinovăţiei moştenite în urma păcatului strămoşesc, Botezul ar trebui să marcheze adevăratul început al eliberării de sub puterea Satanei. Până şi curăţirea apei baptismale de toate puterile demonice prin harul sfinţitor arată că omul şi creaţia sunt menite să se mântuiască împreună. Totuşi, nimic din toate acestea nu garantează imposibilitatea omului de a deveni din nou rob faţă de Satana şi de a se înstrăina de Trupul lui Hristos.

Participarea la taina pascală a Botezului şi a Euharistiei presupune o comuniune în viaţa de dragoste smerită a Bisericii. Rugăciunea, postul şi faptele bune care însoţesc participarea la taine nu sunt „lucrări" menite să Ii facă pe plac lui Dumnezeu, ci „mijloace eficiente de a ne menţine trezvia împotriva atacurilor Satanei şi exercţii duhovniceşti de dragoste smerită, care este un dar al harului conlucrător nemeritat". In concepţia lui Romanides, nestricăciunea omului dinăuntru, susţinută prin participarea la taine, este învierea cea dintâi, împărăţirea împreună cu Hristos timp de o mie de ani (Apoc. 20, 4-6). Această primă înviere nu include trupul, dar cuprinde trupul tainic al lui Hristos de ambele părţi ale morţii. După cum Hristos a înviat din morţi sufletele drepţilor, tot aşa şi sufletele credincioşilor se potînveşnici prin energia dătătoare de viaţă a nemuririi prin taine.

Numai comuniunea cu trupul înviat şi de viaţă dătător al lui Hristos, pătruns de energia dumnezeiască, oferă [oamenilor] posibilitatea de a ajunge la viaţa smerită de luptă împotriva Satanei şi a morţii. Romanides afirmă ferm: „Orice om care nu aude înlăuntrul său chemarea Duhului către adunarea euharistică pentru a participa la viaţa de obşte a dragostei se află în mod evident sub stăpânirea diavolului". Antropologia teocentrică a vieţii Bisericii în taine presupune nu doar hristocentrismul, ci şi „sarlco-centrismul". „Numai trupul şi sângele Dumnezeului-Om înviat reprezintă izvorul vieţii şi al învierii pentru toţii oamenii din toate veacurile". Trupul lui Hristos este izvorul vieţii pentru că este trupul lui Dumnezeu, iar nemurirea nu poate fi despărţită de dragostea lui Dumnezeu. Primind trupul şi sângele lui Hristos în Euharistie, cei vrednici primesc harul raportat la starea lor duhovnicească: „Trupul şi sângele acţionează într-un mod curăţitor înlăuntrul celor aflaţi pe calea curăţirii, într-un mod iluminator înlăuntrul celor aflaţi pe calea iluminării şi într-un mod îndumnezeitor înlăuntrul celor aflaţi pe calea îndumnezeirii".

Romanides observă că, în Biserică, nu există niciun criteriu metafizic pentru a distinge între oamenii buni şi cei răi. Singura distincţie care poate fi făcută este între cei care au ajuns şi cei care nu au ajuns la îndumnezeire. Dintre aceştia din urmă, cei aflaţi în stadiul iluminării sunt pe cale să se vindece, în timp ce cei aflaţi în stadiul curăţirii şi-au identificat boala şi caută vindecare pentru ea. Din acest motiv, icoana lui Hristos, Doctorul suprem, este pusă înaintea membrilor Trupului Lui ca un ajutor pentru a ajunge la amintirea necontenită a lui Dumnezeu. In mod similar, icoanele „prietenilor lui Dumnezeu" sau ale sfinţilor care au ajuns la îndumnezeire vin ca o mărturie suplimentară pentru posibilitatea îndumnezeirii. O altă mărturie constă în moaştele lor, care nu dau niciun semn de putrejune. In acest fel, sfinţii îşi demonstrează asemănarea cu trupul nestricăcios al lui Hristos, deşi sufletele lor se odihnesc cu drepţii de partea cealaltă a morţii până la cea de-a doua înviere, când toate trupurile şi sufletele se vor reuni.

Dorinţa Sfântului Apostol Pavel de a se despărţi de trup şi de a fi împreună cu Hristos (Fil. 1, 23) nu ar avea prea mult sens dacă nu ar însemna că cei care sunt părtaşi la învierea lui Hristos de cealaltă parte a morţii sunt, de fapt, vii în Hristos. Conform lui Romanides, dacă lucrurile nu ar fi aşa, „trupul viu al lui Hristos ar fi limitat întotdeauna la cei care trăiesc de partea aceasta a morţii, iar porţile iadului (ale morţii) ar birui în continuare Biserica". Din păcate, Noul Testament nu dă niciun termen precis pentru a defini ce este viu sau cum este cineva viu în Hristos de cealaltă parte a morţii. Analizând lex orandi pentru a găsi indicii, Romanides conchide că termenul psyche îi desemnează, în general, pe cei care trăiesc în Hristos dincolo de moarte. Acest termen, însă, nu ar trebui reprezentat pentru a desemna un „suflet nemuritor", ci mai degrabă un suflet sortit nemuririi la reîntâlnirea cu trupul odată cu a doua înviere.

Cea de-a doua înviere va avea loc la sfârşitul domniei sacramentale a lui Hristos în trupul şi cu trupul Său de ambele părţi ale morţii. Intâi de toate, aceasta va pune capăt înşelăciunilor Satanei. In al doilea rând, cei care nu au participat la prima înviere vor fi înviaţi pentru judecata dumnezeiască. Ce va presupune această judecată?

Romanides afirmă că „la Judecata de Apoi, toţi oamenii, fie că s-au aflat sub lege fie că nu, vor fi judecaţi de Hristos conform Evangheliei propovăduite de Sfântul Apostol Pavel (Rm. 2,16)". Măsura în care fiecare om a dobândit dragostea smerită din Evanghelie va determina soarta sa. Desigur, nu judecata lui Dumnezeu va fi, de fapt, asupra oamenilor, ci propria lor judecată, prin alegerea lor de a spori sau nu în dobândirea dragostei smerite. Mânia lui Dumnezeu nu are nimic de-a face cu pedeapsa de la Dumnezeu, însă ea se descoperă celor care au devenit (prin propria lor alegere) robi ai Satanei (Rm. 1,18).

In concepţia eshatologică ce vine în completarea antropologiei sale teocentrice, Romanides ajunge la o concluzie care i-ar putea şoca pe mulţi: „Din perspectiva lui Dumnezeu, nu există nicio diferenţă între cei care se osândesc pe vecie şi cei care se îndumnezeiesc pe vecie, căci Dumnezeu îi iubeşte pe toţi la fel de mult". In aceeaşi măsură, nu există nicio diferenţă între iad şi rai, căci, la judecată, toţi oamenii îl vor vedea pe Dumnezeu. Pentru cei care nu vor fi pregătiţi să fie părtaşi la această realitate, va fi cu adevărat iad, pentru că „vor ajunge la cunoaşterea Adevărului prin vederea slavei necreate a lui Dumnezeu, însă, pentru ei, Dumnezeu va fi foc mistuitor, focul veşnic al iadului (Lc. 16,19-31)".

Pe de altă parte, cei care s-au pregătit prin primirea slavei lui Dumnezeu vor avea parte de recompensa lor cerească şi veşnică. Această slăvire a trupului şi a sufletului la a doua înviere nu trebuie confundată cu viziunea beatifică promovată de scolastici. Pentru Romanides, aceasta din urmă presupune „împietrirea voinţei şi a energiei". In schimb, chiar şi după a doua înviere, îndumnezeirea presupune o sporire continuă în desăvârşire: Unii văd destinul omului ca pe o supunere robească a voinţei omeneşti [...] Destinul nostru omenesc poate fi rezumat în devenirea noastră ca fraţi şi împreună-lucrători cu Hristos, caz în care se depăşeşte starea duhovnicească de ascultare.

Această stare nu este una de neascultare, ci de theosis („îndumnezeire"), şi depăşeşte o lege care este temporară prin natura sa. Astfel, voinţa omului a fost făcută pentru a fi şi pentru a deveni prin fire şi prin har diferită faţă de voinţa lui Dumnezeu, însă fără a arăta neascultare faţă de aceasta. In stadiile cele mai înalte aleîndumnezeirii, nu mai există posibilitatea de a face alegeri morale greşite; aceasta nu din pricina supunerii faţă de forme imuabile [precum în cazul viziunii beatifice], d pentru că dragostea egoistă a fost înlocuită de dragostea care nu caută ale sale şi, prin urmare, nu mai are nevoie de lege.

Asa va fi în vecii vecilor.

Andrew Sopko

Profetul ortodoxiei romeice. Teologia Părintelui Ioannis Romanides, Editura Renasterea

Cumpara cartea "Profetul ortodoxiei romeice. Teologia Părintelui Ioannis Romanides"

09 Decembrie 2015

Vizualizari: 289

Voteaza:

Trupul lui Hristos 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE