Viata monahala ca viata ingereasca

Viata monahala ca viata ingereasca Mareste imaginea.

Sfinţii Părinţi au vorbit mult despre monahism, deoarece prin acesta au văzut viaţa dinainte de căderea primilor oameni creaţi, dar şi viaţa drepţilor în rai de după a doua venire a lui Hristos. Din multele texte patristice voi alege un text minunat al sfântului Ioan Hrisostom, care prezintă în mod excepţional viaţa monahală, cum se practica în vremea sa. Este vorba despre o omilie a sa din comentariul evangheliei după Matei.

Fireşte, nu voi înşira întreaga omilie, care este uimitoare, ci voi face o prezentare scurtă a ei.

De la început, sfântul Ioan Hrisostom caracterizează în diferite feluri pe monahii din vremea sa. Intr-un punct al cuvântului său caracterizează ceata monahilor ca pe o ceată a celor răstigniţi. In alt loc îi numeşte „ luminători ai lumii", în altă parte vorbeşte despre „ceata îngerilor", „ceata sfinţilor" sau „ceata bărbaţilor fericiţi". Toate aceste caracterizări sunt atribuite monahilor şi exprimă înălţimea vieţii şi a felului lor de trai.

Apoi, în multe cuvântări prezintă viaţa monahilor, locurile unde se nevoiesc, modul lor de viaţă, îmbrăcămintea pe care o purtau, toate acestea arătând că petrecerea monahilor era diferită de a celor ce se găseau în societate.

Monahii din vremea sfântului Ioan Hrisostom trăiau „prin munţi şi peşteri"; chilia în care locuiau era „ferită de orice zgomot, iar sufletul curat de orice patimă şi liber de orice boală, slab şi uşor şi purificat foarte de duhul cel mai fin". Locul, aşadar, era scutit de obiceiuri şi zgomote lumeşti, deoarece trăiau „o viaţă lipsită de griji" şi aceasta era unită cu isihia lăuntrică a sufletului lor. Aceşti monahi au părăsit lumea, au trăit în munţi şi au dus un mod de viaţă care nu seamănă prin nimic cu ceea ce există în lume. Sfântul Ioan Hrisostom scrie: „Căci fugind din pieţe şi din cetăţi şi din mijlocul zgomotelor şi petrecându-şi viaţa în munţi, neavând nimic în comun cu cele prezente, nesuferind nimic din cele omeneşti, nici mâhnire, nici ură, nici grijă de ceva, nici primejdii, nici uneltiri, nici vrăji, nici invidie, nici dragoste necuviincioasă, nici nimic altceva de felul acesta". Monahii trăiesc cu nostalgia vieţii veşnice şi, încă din viaţa aceasta, caută cele ale împărăţiei lui Dumnezeu „ vorbind genunilor împădurite şi munţilor şi izvoarelor şi isihiei şi pustniciei multe şi, înainte de toate, lui Dumnezeu ".

Aceasta arată că şi felul de viaţă al monahilor era asemănător cu locurile isihaste unde vieţuiau. Işi petreceau ziua în isihie, rugăciune, cercetarea dumnezeieştilor Scripturi şi se îndeletniceau cu rucodelia pentru nevoile lor absolut necesare.

Primul lucru pe care îl făceau aceşti monahi odată cu răsăritul soarelui sau înainte chiar de a se ivi soarele era să se roage. „Aceşti luminători ai lumii, când răsare soarele, dar, mai bine spus, cu mult înainte de răsăritul soarelui, se scoală din pat sănătoşi, cu mintea limpede şi treji, veseli şi voioşi ei alcătuiesc un singur corp, şi cu cugetul plin de bucurie cântă cu toţii ca şi cum ar avea un singur glas, cântă imne Dumnezeului universului, lăudându-L atât pentru binefacerile făcute lor, cât şi pentru binefacerile făcute întregii lumi". Aici este vorba despre rugăciunea comună pe care o făceau monahii împreună.

După rugăciunea comună îngenuncheau şi se rugau lui Dumnezeu nu pentru ceva din cele prezente, ci să petreacă această viaţă cu conştiinţa curată şi să se înfăţişeze cu îndrăzneală la înfricoşătorul judeţ al lui Hristos. „Părintele şi proistamenul" lor conducea această rugăciune.

In continuare, după rugăciune, fiecare se ocupa cu rucodelia lui ca să-şi agonisească cele neapărat necesare vieţii. Sfântul Ioan Hrisostom scrie: „Apoi, după ce au terminat acele sfinte şi neîntrerupte rugăciuni, când răsare soarele se scoală în picioare, se duce fiecare la lucrul său, adunând din munca lor mult câştig pentru ajutorarea celor nevoiaşi".

In timpul zilei cercetau textele din Vechiul şi Noul Testament şi filosofau - teologhiseau despre toate acelea care au legătură cu Dumnezeu şi cu dobândirea împărăţiei cerurilor. „Căci după ce se termină slujba, unul ia în mâini pe Isaia şi stă de vorbă cu el; altul vorbeşte cu apostolii; altul citeşte cărţile alcătuite de alţii, filosofează despre Dumnezeu, despre univers, despre cele văzute, despre cele nevăzute, despre cele materiale, despre cele spirituale, despre nimicnicia vieţii acesteia, despre măreţia vieţii viitoare". Astfel se hrănesc cu cea mai bună hrană care nu e pregătită din carne de animale, ci din cuvintele lui Dumnezeu care sunt „ mai dulci decât mierea şi fagurele, miere minunată şi cu mult mai bună decât mierea cea veche cu care se hrănea în pustie Ioan Botezătorul". Aceşti monahi zburau ca albinele în jurul fagurilor de miere „ ai cărţilor sfinte, sfiindu-se de aici de multă plăcere ". De asemenea, cuvintele lor sunt curate, iar gurile lor nu scot nici un cuvânt necurat. „ Gurile lor nu pot scoate nici un cuvânt de ruşine, de batjocură, un cuvânt aspru; ci toate cuvintele lor sunt vrednice de cer ".

Imbrăcămintea lor diferă de îmbrăcămintea pe care o poartă oamenii din lume, de aceea şi este corespunzătoare vieţii înalte pe care o duc. „Iar îmbrăcămintea lor este vrednică de virtute". Această îmbrăcăminte nu avea elementele distinctive ale oamenilor din lume, ci semăna cu îmbrăcămintea profeţilor, a lui Ilie, a lui Elisei, a lui Ioan înaintemergătorul şi a apostolilor.

Viaţa monahilor era corespunzătoare cu viaţa profeţilor şi a sfinţilor apostoli şi diferită de viaţa lumească, adică de viaţa oamenilor care trăiau în societate. în punctul acesta face importante descrieri, comparând viaţa monahilor sfinţi cu viaţa lui Adam dinainte de cădere, lucrarea lor cu „ lucrarea aceea pe care o făcea Adam la început şi înainte de păcat, când era îmbrăcat cu slavă, când vorbea cu îndrăznire cu Dumnezeu, când locuia ţinutul acela plin de multă fericire" Monahii nu erau cu nimic mai prejos de Adam cel dinainte de neascultare. După cum Adam şi Eva în rai, înainte de cădere, nu se preocupau de cele ale vieţii şi dialogau cu Dumnezeu cu conştiinţa curată, acelaşi lucru se întâmplă şi cu monahii, „dar, mai bine spus, chiar cu mai multă îndrăznire decât Adam, cu cât se bucură şi de mai mare har prin dăruirea Duhului". în realitate, aşadar, monahii adevăraţi trăiesc o viaţă îngerească, paradisiacă.

Desigur, sfântul Ioan Hrisostom descrie diferenţa mare dintre modul de viaţă al monahilor sfinţi şi modul de viaţă al mirenilor. Oamenii socotesc că viaţa monahilor este obositoare şi insuportabilă. Insă viaţa monahală este mai dulce şi mai dorită decât viaţa celor ce trăiesc în lume. Viaţa lumească, în timp ce pare că oferă plăcere şi mulţumire, totuşi, de aici „dă naştere la mii de săgeţi mai amare decât plăcerile şi bucuriile" deoarece, dacă cineva este captivat de dragostea vreunei femei din trupa unui teatru, se va chinui mai mult decât aeela care este vătămat de mii de trupe şi mii de călătorii şi va trăi într-o stare mai nenorocită decât o cetate care este asediată.

De asemenea, sfântul Ioan Hrisostom face referire la cât de diferită este ceata monahilor sfinţi de ceata femeilor prostituate, „ de ceata femeilor desfrânate de pe scenă şi a tinerilor stricaţi" . Aici, sfântul Ioan înţelege limpede pe actorii vremii sale, pe femeile prostituate şi pe tinerii afemeiaţi care urcau pe scenă să joace teatru. Diferenţa dintre monahi şi aceste persoane este atât de mare pe cât ascultă cineva o melodie armonioasă a îngerilor comparată cu „ urletul câinilor şi grohăitul porcilor pe maidane ". Prin monahi vorbeşte Hristos, în timp ce prin ceata desfrânatelor de pe scenă vorbeşte diavolul.

In mod clar, aici sfântul Ioan Hrisostom confruntă ceata monahilor sfinţi cu cele ce se petrec la teatru. Pe scena teatrului, prin cele ce se fac şi se zic, se provoacă multe ispite şi omul se vatămă mult, deoarece, văzând făţărnicia, diferitele mişcări şi frumuseţea artistică a diferitelor persoane pe scenă, mai ales a actriţelor, ajunge la punctul de a nu-i plăcea femeia lui, de a nu-i mai fi dragi copiii lui. La teatru, „spectatorul primeşte pe dată focul dragostei necurate, nebuneşti, ca şi cum n-ar fi de ajuns chipul desfrânatei ca să-i aprindă sufletul, îl mai aţâţă şi vocea ei" Când oamenii văd la teatru îmbrăcămintea, privirea, glasul şi mersul femeii desfrânate şi toate celelate care se fac pe scenă, pleacă aprinşi şi merg la casa lor captivaţi de cele ce le-au văzut.

De la acest fapt, spune sfântul Ioan Hrisostom, provin înjurăturile, insultele, aversiunile, certurile, omorurile zilnice. Pentru aceasta, şi viaţa acestor oameni este de netrăit şi, cum am spus mai sus, femeia lor le provoacă dezgust, având înăuntrul lor idolul desfrânatei, iar copiii lor nu mai sunt doriţi. In timp ce, atunci când se vizitează ceata monahilor şi văd pe aceşti îngeri şi modul lor de viaţă, pleacă schimbaţi la casa lor. De aceea sfântul Ioan Hrisostom scrie: „Soţia primeşte acasă pe bărbatul ei potolit, blând, scăpat de toate plăcerile cele nebuneşti; vede că se înţege cu el mai bine decât înainte ".

Ceea ce zice sfântul Ioan Hrisostom arată şi un misionarism care se practică prin trăirea, prin modelul, prin felul de viaţă şi petrecere al oamenilor sfinţi. Unii au sentimentul că misionarismul se practică numai prin cuvânt. Şi, bineînţeles, aceasta este o realitate, dar nu trebuie să uităm că o mai mare contribuţie se aduce prin prezenţa sfinţitoare a oamenilor, prin exemplul vieţii lor. De aceea, sfântul Ioan Hrisostom recomandă oamenilor să viziteze pe monahi, pe „acei îngeri", în locurile unde se nevoiesc ei, pentru a se folosi duhovniceşte: „Când dragostea ţi-e fierbinte, du-te la îngerii aceia, înfierbânt-o şi mai mult. Căci nu te va putea înflăcăra atât de mult cuvântul meu, cât vederea celor de acolo ".

Există astăzi obiceiul ca monahii să coboare în lume şi să ajute pe oameni. Şi aceasta se poate face cu binecuvântarea episcopului cetăţii, după cum spun sfintele canoane. Dar astăzi se impune o altă necesitate. Oamenii din lume, dezamăgiţi de toată mentalitatea care există în societate, caută să viziteze locuri isihaste şi sfinte mănăstiri, ca să întâlnească oameni a căror minte este purificată prin metoda isihiei ortodoxe şi au înăuntrul lor harul Preasfântului Duh. Nu vor să audă cuvinte antropocentrice şi lumeşti, ci cuvinte simple, pline însă de experienţa vieţii dumnezeieşti.

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu a făcut un astfel de misionarism în societate, dar întrucât s-a pregătit pe sine însăşi să devină Maica lui Hristos şi s-a oferit pe sine pentru a se naşte Hristos ca om, de unde Dumnezeu „ Cel fără casă " a dobândit casă, de aceea a şi făcut cel mai mare misionarism din istorie.

De asemenea, după cum ne exprimăm în limbajul teologic, mişcarea lui Dumnezeu spre om este şi mişcarea cuvântului, dar şi exprimarea isihiei, căci Hristos a şi vorbit, dar a şi tăcut. Şi, după cum cunoaştem, cel mai mare bine pe care l-a făcut Hristos omenirii, l-a făcut prin rugăciunea Sa din Ghetsimani, prin jertfa Sa de pe Golgota şi, desigur, prin învierea Sa, care s-a făcut fără zgomot, „pecetluindu-se mormântul". Exact pentru acest motiv, mişcarea omului spre aproapele său trebuie să aibă şi aceste două elemente caracteristice, adică mişcarea care se face prin pastoraţie şi isihia care se face prin rugăciune.

In sfârşit, există şi un alt misionarism care nu se realizează prin cuvinte, ci prin însăşi existenţa luminată şi sfinţită. Deoarece, când omul este curat, când şi-a schimbat existenţa sa, atunci devine un glas puternic în toată lumea, iar rugăciunea omului acestuia este intensă şi însăşi fiinţa sa este o mângâiere pentru cei care îl caută pe Dumnezeu.

In omilia sa, sfântul Ioan Hrisostom prezintă viaţa monahală ca pe o viaţă îngerească, pe care o trăiau Adam şi Eva înainte de încălcarea poruncii din rai şi, desigur, zice că monahii îi întrec pe primii oameni creaţi, căci au mai mult har. De asemenea, prezintă viaţa monahală ca viaţa pe care o vor trăi drepţii în împărăţia lui Dumnezeu. Prin urmare, viaţa monahală este în realitate o trăire a stării dinainte de cădere şi a vieţii eshatologice. Din această perspectivă, monahii se aseamănă cu profeţii şi cu apostolii. Desigur, o astfel de viaţă atrage ca un magnet atenţia oamenilor, celor care caută modele ale vieţii desăvârşite, care depăşeşte moartea, deoarece cele mai mari probleme personale şi sociale, care chinuie pe oameni, sunt stricăciunea şi moartea, aşa-numitele haine de piele, pe care le-au purtat după cădere primii oameni creaţi.

Monahii, ducând o viaţă îngerească, depăşesc timpul şi moartea şi, astfel, prin rugăciunea lor, practică un misionarism permanent în societate, fiindcă, dincolo de contribuţia lor importantă la organismul bisericesc, pe care îl slujesc în diferite feluri precum glandele endocrine aduc folos trupului omenesc, în acelaşi timp se roagă pentru cei adormiţi, pentru cei vii - cunoscuţi şi necunoscuţi -şi pentru oamenii care se vor naşte mai târziu.
Aici este vorba despre un misionarism martiric, rezistent în timp, deoarece depăşeşte moartea.

+ Ierotei Vlahos
Monahismul ortodox ca viata profetica, apostolic si martirica, Editura Mitropolia Olteniei

.
Pe aceeaşi temă

07 Iulie 2015

Vizualizari: 1778

Voteaza:

Viata monahala ca viata ingereasca 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE