Vointa proprie

Vointa proprie Mareste imaginea.

„Voinţa proprie" (sau idion thelema) este termenul folosit în literatura ascetică pentru a se denumi voinţa firii căzute a omului (cf. Efeseni 2, 3). Sfântul Ioan Scărarul nu dispreţuia voinţa omului, ci sublinia faptul că ea s-a desprins de voia lui Dumnezeu, cu care era unită la începuturile creaţiei. El le recomanda atât monahilor, cât şi tuturor credincioşilor doritori să afle împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, să se lepede mai întâi de părerea de sine şi de impunerea voii proprii (idiognomon rythmos), de conducerea prin sine însuşi (idior-rythmia) şi de încrederea în judecata proprie (oikeiopiston), prevenindu-i că, dacă nu vor avea grijă să se ferească de toate acestea, vor rătăci calea spre mântuire. Ascultarea înseamnă, în primul rând, renunţarea la propria voie şi desprinderea de idiorrytbmia. Cei ce încearcă să-şi satisfacă propria voie, disociindu-se de voia divină şi de cea a semenilor lor, se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu. Numai dacă ne vom lepăda de voia proprie şi ne vom supune voii lui Dumnezeu, care ne este mijlocită de părintele nostru duhovnicesc, vom demonstra că nu facem parte din categoria celor care-L înfruntă pe Dumnezeu, răzvrătindu-se împotriva Lui. Să rupem deci hârtia care ne ţine în robia propriei voinţe şi care ne îndeamnă să pretindem, în mod arbitrar, că avem „drepturile" noastre! În mod paradoxal, ne exercităm cu adevărat propria voie numai atunci când, printr-un act de autodisciplină, ne supunem părintelui duhovnicesc şi ne armonizăm voinţa proprie cu voia lui Dumnezeu.

Supunerea nu este o sarcină uşoară. Din cauza condiţiei umane căzute şi întru totul absorbite de sine, chiar şi asceţii trebuie să facă uneori eforturi supraomeneşti pentru a-şi tăia propria voie şi a se cuceri voii lui Dumnezeu. Supunerea e o situaţie de limită - or, situaţiile de limită impun măsuri de limită.

Deşi unii credincioşi consideră că, pentru a se sfinţi şi împărtăşi de divino-omenitatea lui Hristos, e suficient să renunţe la anumite plăceri egoiste şi strict personale, adevărul este că făptura umană trebuie să se înstrăineze cu desăvârşire de voia proprie, care s-a desprins de Dumnezeu odată cu căderea protopărinţilor din Rai. Cel ce se leapădă de voia proprie, ne încredinţează Sfântul Ioan Scărarul, nu numai că va primi răsplătire, dar „va moşteni viaţa veşnică", iar Ava Dorotei din Gaza merge mai departe, afirmând că „cel ce vrea să dobândească mântuirea trebuie să renunţe întru totul la voia sa". Poarta cea „strâmtă" şi calea cea „îngustă" a renunţării încep printr-un proces lent şi dureros, asemănător celui prin care a trecut Hristos însuşi (cf. Luca 22,42) - dar dacă voni rămâne lângă Cel ce a îndurat răstignire şi moarte pe cruce pentru noi şi pentru a noastră mântuire, vom „vorbi cu îngerii" şi vom sta „de-a dreapta" Lui la învierea cea de obşte.

Din Vechiul Testament aflăm că neascultarea echivalează cu moartea (cf. Numerii 16 şi Ieşirea 14); ştiind aceasta, Sfinţii Părinţi vorbeau adeseori despre „moartea voii proprii" ca despre un remediu al morţii provocate de neascultare. Plecându-ne voia şi aşezând-o la picioarele părintelui nostru duhovnicesc, nu o vom omorî, ci o vom înmormânta ştiind că ea va învia - aşa cum a înviat Hristos Domnul. Inmormântarea voii proprii se face de bunăvoie. Sfântul Ioan Scărarul precizează că ea e strâns legată de „învierea smereniei". Prin urmare, deşi pare de ordin negativ, lepădarea de propria voie este de fapt o realizare cât de poate de pozitivă şi dătătoare de viaţă.

In calitate de discipoli ai lui Hristos, scopul nostru este de a căuta să împlinim voia lui Dumnezeu şi de a ne supune Lui în tot ceea ce facem, gândim sau simţim: „Cel ce aleargă cu socoteală pe această cale sfântă, toate ocupaţiile, toate rostirile, toate gândurile, fiecare pas şi toate mişcările le va săvârşi potrivit voinţei Domnului, prin Domnul, şi, în aşa fel, de parcă le-ar lucra în faţa Domnului."

Armonizarea propriei voinţe cu voia lui Dumnezeu nu se poate înfăptui decât dacă ne dezbrăcăm mai întâi de voinţa noastră ca de o haină a ruşinii, aruncând-o, şi dacă, lepădându-ne astfel de ea, ne apropiem de Dumnezeu cu toata smerenia - sau, cum ne îndeamnă Sfântul Varsanufie, cu ferma convingere că nu avem pe nimeni pe lume în afară de El: „învăţătura cea prealuminoasă a Mântuitorului nostru este aceasta: «Facă-se voia Ta!» Cel ce spune această rugăciune din inimă părăseşte voia sa şi le lasă pe toate în voia lui Dumnezeu."

Transcenderea propriei voinţe este un proces continuu care se desfăşoară de-a lungul întregii noastre vieţi duhovniceşti. Să ne străduim în fiecare împrejurare a vieţii noastre să biruim firea noastră cea răzvrătită şi să ne înălţăm mai presus de ea spre armonia care ne-a fost dăruită dintru începuturile creaţiei; fiecare gând şi fiecare mişcare să ne facă mai sme riţi, pentru a nu ne înstrăina de voia lui Dumnezeu. In timp ce unii dintre noi vor trebui să lucreze cu multă răbdare la tăierea propriei voinţe, cei desăvârşiţi vor cunoaşte voia lui Dumnezeu în chip direct, nemijlocit, prin întâlnirile lor personale cu El în rugăciune.

In ultimă instanţă, idion thelema nu poate fi dezrădăcinată numai prin eforturile proprii, ci cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Dumnezeu taie voia proprie cu „sabia Duhului", îndepărtând-o de la cei smeriţi cu sufletul şi trupul, de la cei ce nu-L înfruntă prin răzvrătiri necuviincioase.

John Chryssavgis

Vindecarea launtrica a omului, Editura Sophia

Cumpara cartea "Vindecarea launtrica a omului"

27 Iulie 2016

Vizualizari: 686

Voteaza:

Vointa proprie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE