Despre omul cel vechi si asumarea crucii

Despre omul cel vechi si asumarea crucii Mareste imaginea.

Prima noastra indeletnicire ascetica trebuie sa fie tocmai aceasta: dezbracarea de "omul cel vechi". Inaintea noastra sta nu numai datoria de a-I urma lui Hristos, pe care insista foarte mult un anumit segment al asceticii apusene, asa-numite "romano-catolice", ci trebuie sa umplem viata noastra de Hristos, sa devenim una cu Hristos, sa-L interiorizam pe Hristos, sa devenim fiinta hristica, sa intram in posesia a ceea ce parintii filocalici numeau "harul infierii", sa devenim dumnezei dupa har: Dumnezei sunteti, spune Scriptura, si toti fii ai Celui Preainalt. Iata catre ce ne cheama Hristos, si iata unde s-ar cuveni sa ajungem daca ne luam in serios lupta aceasta cu "omul cel vechi".

De cand a patruns in lume pacatul, dus pana la ultimele lui consecinte in viata fiecaruia dintre noi, spun parintii ca viata omului a devenit una ambigua, brazdata de foarte multe inconstante si inconsecvente, ceea ce ne face sa-l putem intelege mult mai bine pe Sfantul Apostol Pavel atunci cand, vorbind cu acea dezarmanta sinceritate despre sine, venea in intampinarea noastra explicandu-ne ceea ce ni se intampla de fapt si noua atat de des; va amintiti cum el le spune la un moment dat romanilor ca de multe ori se surprinde pe sine savarsind pacatul pe care nu-l voieste, si aceasta ii arata ca lucreaza in trupul sau o lege care este straina de mintea lui si care-l indeamna spre pacat, si spune el retoric, chiar patetic: O, om nenorocit ce sunt, cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?

Este schizofrenia pe care o traim aproape toti, de la caderea lui Adam si a Evei, pentru ca, pe de o parte (sigur, daca raportam aceasta stare de fapt mai ales la cei care ne putem pretinde strict formal - si insist asupra acestui termen, "formal" - drept imbisericiti, oameni care totusi se straduiesc sa participe la Tainele Bisericii, sa se roage in comunitatea Bisericii, sa aiba un parinte duhovnicesc, sa plineasca cel putin chemarile de mare insemnatate ale Evangheliei si sa se lupte sincer macar cu pacatele grosolane impotriva iubirii lui Dumnezeu), ne-am fixat aceste obiective duhovnicesti destul de limpede in minte, dar, pe de alta parte, aplecarea spre rau pe care o mostenim de la protoparinti ne joaca atat de frecvent feste. Iar de aici succesiunea nesfarsita, uneori halucinanta si primejduitoare de a ne duce adesea spre angoasa, spre deznadejde, spre epuizare, spre sfarsire, cateodata spre cartire impotriva lui Dumnezeu si putinatate de credinta, de simtaminte care ne fac sa descurajam.

Nu este nimic neobisnuit, nimic de speriat in aceasta stare de lucruri. Dovada: in nenumarate randuri Hristos ne arata ca tocmai aceasta este crucea pe care trebuie sa ne-o asumam. De voieste cineva, spune El in Evanghelia de la Matei, sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie. Aceasta este semnificatia lepadarii de sine - sinele cel vechi, cu toate patimile si poftele lui. Nimic mai mult, nimic mai putin decat atat.

Este o chemare infricosatoare, dincolo de putinta omului de a o plini. Dar ne sta alaturi indemnul nemincinos al lui Hristos, ca acolo unde lucrurile par cu neputinta la om, sunt cu adevarat cu putinta la Dumnezeu. Este de ajuns sa-I aratam lui Dumnezeu ca vrem, sa facem nu primul pas, nici macar jumatate din el, ci cel putin un sfert din pasul cel dintai, si, iata, parintii Bisericii ne imbarbateaza incredintandu-ne ca Hristos va face urmatorii poate o suta sau o mie de pasi spre noi. In El, spune Sfantul Apostol Pavel, "toate sunt DA", mainile Lui sunt totdeauna deschise, dar sunt deschise, iata, ca si bratele crucii.

Bucuria Invierii trebuie sa treaca prin stradania aceasta ascetica a Golgotei desertarii de omul cel vechi. De aceea ne spune Scriptura ca, pana la urma, ce poate fi crucea pentru niste pagani, decat nebunie, sau pentru niste evrei, decat sminteala? Pentru ca viata catre care ne provoaca atat de revolutionar, atat de naucitor, atat de inedit, atat de exploziv Evanghelia, aceasta este: de a lupta cu noi insine, de a gestiona bine aceasta schizofrenie launtrica pe care o constatam aproape zi de zi in mintea noastra, in sufletul nostru, in cugetul nostru, in inima noastra, si, de multe ori in primul rand, in trupul nostru.

Harul lui Dumnezeu este totdeauna prezent, Dumnezeu este gata sa ajute, dar slava Lui ca nu ne calca niciodata in picioare libertatea, ci vrea intai sa vada ca pe noi cu adevarat ne intereseaza, ca tintim catre aceasta. El, Dumnezeu, ne pazeste Cel dintai cu sfintenie darul acesta infricosator al libertatii cu care ne-a inzestrat, libertate care face posibil iadul. Este pariul pe care Dumnezeu il pune cu omul, idee atat de frumos dezvoltata de Evdokimov in cartile sale. Iadul este posibil tocmai datorita libertatii pe care Dumnezeu a vrut s-o lase omului, ca omul sa-i spuna oricand "nu" si sa faca voia sa pervertita prin pacatul stramosesc. Tocmai de aceste consecinte nefaste asupra destinului nostru in vesnicie trebuie sa ne pazim.

Aceasta este lucrarea ascetica, acesta este efortul nostru duhovnicesc de zi cu zi. Dincolo de el nu-L vom vedea niciodata pe Hristos, nu suntem vrednici lui Hristos, traim in afara Evangheliei lui Hristos.

Parintele Protosinghel Policarp Stoian de la Schitul Bran
(Extras din conferinta: "Golgota desertarii de omul cel vechi". Brasov, 7 aprilie 2009.)

08 Februarie 2010

Vizualizari: 1881

Voteaza:

Despre omul cel vechi si asumarea crucii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE