Isihastii sau sihastrii si rugaciunea lui Iisus in traditia ortodoxiei romanesti

             

Publicand in traducere germana Cele o suta de capete ale lui Calist si Ignatie Xanthopol, AM. Ammann vorbeste de rolul avut de isihasti in Biserica greaca si rusa. El nu aminteste insa nimic de existenta isihasmului si a spiritualitatii filocalice si isihaste in viata ortodoxiei romanesti, desigur din lipsa de cunostinta a limbii romane.

Dar, dupa Nil Sorschi (1433-1508), Ammann trebuie sa treaca direct la isihasmul reinnoit in Rusia la sfarsitul secolului al XIX-lea de catre Paisie Ve1icicovschi. Pentru tot acest rastimp el spune doar, in general, ca scrierile filocalice, care circulau in manuscrise la Athos, "nu erau straine de Rasaritul greco-slav".

 

Dar, vorbind de renasterea spiritualitatii filocalice in Rusia, la sfarsitul secolului al XVIII-lea, el observa: "Nu e de mirare ca Filocalia, indata ce a fost tiparita la Venetia (la 1792), si-a luat drumul raspandirii din Moldova, din Principatul familiei Mavrocordat. Acolo traia in manastirea Neamt, nu departe de Tiraspol, calugarul Paisie Velicicovschi, care petrecuse multi ani in Athos. Acest rus, cunoscator al limbii grecesti, a tradus din cele 36 de bucati ale Filocaliei grecesti, 24 in slavona bisericeasca, si pe acestea le-a publicat sub titlul Dobrotoliubie, in anul 1794, in patru parti si doua volume in St. Petersburg". Ecoul mare pe care l-a avut ea, a facut ca in 1857 sa se publice o a doua editie, in sase volume.

 

In secolul al XVIII-lea, calugarul Paisie, venit de la Poltava, a gasit astfel in Moldova un monahism, care, prin numerosi reprezentanti ai lui, practica, in continuarea neintrerupta a acestei traditii, o viata isihasta (de sihastrii), insufletita de rugaciunea lui Iisus. Tocmai datorita acestei existente de sine a tarilor romane si unei dezvoltari a vietii manastiresti, pe care au putut-o mentine ele, si copierii bogate de manuscrise de spiritualitate ortodoxa, iar mai tarziu tiparirii de carti cu acest continut, din care unele puteau fi trimise si la celelalte popoare ortodoxe, s-a putut mentine neincetat spiritualitatea Sfintilor Parinti in acest monahism. Aceasta, la randul ei, a facut ca si in creatia teologica romaneasca sa se mentina linia veche patristica, printr-un Neagoe Basarab, prin Varlaam, Dosoftei, Dimitrie Cantemir, in vreme ce teologia greaca si rusa a oscilat intre influenta catolica si cea protestanta (de exemplu la greci, intre tendinta catolicizanta a lui Meletie Sirigul si patriarhul Dositei al Ierusalimului si cea protestantizanta a lui Chiril Lucaris, Mitrofan Critopol, Ioan Cariofil; iar la rusi, intre tendinta catolicizanta a Scolii de la Kiev, pana la Petru cel Mare, si intre cea protestantizanta care incepe de la Petru cel Mare prin Teofan Procopovici, pana ce prin Dimitrie Cantemir incepe sa se descopere linia ortodoxa In spiritualitate, intarita apoi prin Vasile de la Poiana Marului si Paisie Velicicovschi, traitori in Moldova, unde au venit foarte probabil dupa ce au aflat de monahismul acesteia prin Dimitrie Cantemir.

 

Mitropolitul Tit Simedrea a scos la iveala faptul ca in jurul lui Grigorie Sinaitul, printre calugarii de alte natii ortodoxe, s-au aflat si calugari romani. Istoricul roman Razvan Theodorescu zice: "Existenta unui monahism romanesc in perioda anterioara celei de a doua jumatati a sec. al XIV-lea, cu unele ecouri ale vietii calugaresti din Peninsula Balcanica, din centre de seama, precum cel din Chalcidica (Athos), sau de mai aproape, precum cele de la Paroria si Kelifarevo . poate fi banuita cu temei, in unele modeste schituri de lemn sau chiar de piatra, a caror amintire ni s-a pastrat, putand aduna laolalta, pe malul Dunarii sau sub munte, in intinsele regiuni  paduroase, sau cele colinare, pe calugarii care, departe de orase , isi vor  fi organizat existenta dupa canoanele cinului monahal ortodox inaintea aparitiei primelor manastiri cunoscute documentar in Moldova si Muntenia".

 

Existenta monahilor in Tara Romaneasca, alaturi de existenta unui cler de mir inainte de asezarea la 1359 a primului mitropolit statornic la Curtea de Arges, e atestata si in actul sinodal din Constantinopol. Carmen Laura Dumitrescu dateaza numai pictura unei biserici rupestre de langa Campulung (Dimbovita) ca fiind de pe la sfarsitul secolului al XIII-lea.

 

Pavel Chihaia pune inceputul acestor mici asezari isihaste in legatura cu influenta Scolii Sfantului Teodosie, un ucenic bulgar al lui Grigorie Sinaitul, de la Kelifarevo (la 12 km sud de Tarnovo, in munti).       

 

Emil Turdeanu, afirma prezenta unor romani atat in jurul lui Grigorie Sinaitul cat si era la Kelifarevo, in jurul Sfantului Teodosie, fiind deplin dovedita patrunderea spiritualitatii acestui centru la nordul Dunarii: "Traditia culturala a Paroriei va patrunde la nordul Dunarii catiiva ani mai tarziu (dupa moartea lui Grigorie Sinaitul, intamplata la 1346), prin intermediul unui alt centru isihast, manastirea de la Kelifarevo, intemeiata de Teodosie, ucenicul lui Grigorie Sinaitul, in apropiere de Tarnovo. Vom vedea mai tarziu care a fost rolul lui in formarea literaturii slave in Tarile Romane. Dar trebuie sa spunem inca aici ca datorita ucenicilor bulgari de la Paroria, cu Teodosie in frunte, datorita mai ales focarului de spiritualitate isihasta aprins la Kelifarevo, opera lui Grigorie Sinaitul a fost tradusa in bulgara si raspandita apoi in nordul Dunarii".

 

Acelasi autor mentioneaza un loc din Viata Sfantului Teodosie, scrisa de patriarhul Calist al Constantinopolului: "Indata ce s-a asezat in locul muntos, numit vulgar Kelifarevo, vestea a zburat peste tot, mai repede ca pasarea, nu numai la poporul bulgar; Ci si la sarbi, unguri (cred ca e vorba de romanii ardeleni, aflati in Ungaria, n.n.) si romani, si chiar si la cei ce traiesc in jurul Mesimbriei". Mentionand acest loc, Emil Turdeanu zice: "Popularitatea de care se bucura printre romani are ceva sansa de a traduce realitatea”.

 

Spiritualitatea isihasta a venit, fara indoiala, si prin legaturile stranse ce le avea Tara Romaneasca cu manastirea Cutlumus din Sfantul Munte. Ajutoarele date de voievodul Vladislav I pentru zidirea din nou a acestei manastiri, sub staretul Hariton, au facut ca in aceasta manastire sa se aseze mai multi calugari romani tocmai in aceasta perioada in care isihasmul se afla in floare si era sprijinit de patriarhii Calist si Filotei, ucenicii sfantului Grigorie Palama, dintre care primul a trimis, la cererea voievodului Nicolae Alexandru Basarab, pe Iachint de Vicina ca prim Mitropolit al Tarii Romanesti. Acesti calugari nu s-au inchis definitiv in Athos. Ei veneau uneori acasa. Asa au venit inainte de 1370, pentru ca nu se puteau impaca cu viata de obste de acolo, fiindca in Tara Romaneasca dusesera o viata mai linistita in micile schituri din ea. Dupa ce voievodul Vladislav obtine, prin corespondenta, de la staretul Hariton al Cutlumusului, ingaduinta ca calugarii plecati din Tara Romaneasca sa duca o viata mai de sine, acesti calugari se duc din nou in Cutlumus si unul din ei, Melchisedec, ajunge chiar egumenul manastirii (intre 1370­1375). EI fusese in tara protopopul Mihai, deci era un om mai ridicat din punct de vedere cultural si spiritual. Un altul era ieromonahul Iacob.

 

La 1372, insusi staretul Hariton din Cutlumus este adus de voievoduI Vladislav ca mitropolit la Curtea de Arges, dupa moartea lui Iachint, intamplata in acelasi an. Dar, la 1376 Hariton se retrage din nou la Athos, ajungand protos al Sfantului Munte. in aceasta calitate, la 1378, el da calugarilor din Cutlumus o seama de sfaturi, care amintesc de invatatura isihasta.

 

Un alt impuls de viata calugareasca in duh isihast a venit in Tara Romaneasca prin Nicodim, intemeietorul manastirilor cu viata de obste. E un "consens general asupra faptului ca Nicodim a fost un adept al isihasmului . Aceasta are corespondenta cu patriarhul Eftimie de Tarnovo, un ucenic al Sfantului Teodosie. Nicodim cerea raspuns lui Eftimie la anumite intrebari si primea raspuns la ele. Patriarhul Eftimie era prieten si cu Antim, al treilea Mitropolit al Tarii Romanesti, grec din Constantinopol, caruia ii raspunde de asemenea la unele intrebari. Patriarhul Eftimie a dat un si mai mare avant traducerilor de scrieri duhovnicesti din greceste, fiind el insusi un autor de scrieri proprii de caracter duhovnicesc. Scrierile lui au avut mare ecou in tarile romanesti. Viata Sfintei Paraschiva, scrisa de el, e redata de mitropolitul Varlaam in Cartea de invatatura a sa, iar din Panegiricul la Sfantul Constantin si Elena scris de Eftimie, Neagoe Basarab ia multe pasaje in Invataturile sale.

 

In Moldova, incepand de la Alexandru cel Bun, care pune Mitropolia de Ia Suceava in legaturi cu Constantinopolul, se aduc operele unor autori isihasti, ca Grigorie Sinaitul si patriarhul Filotei, care se traduc aici in slavona bisericeasca.

 

Dar cu siguranta ca aceste scrieri isihaste - ca si cele venite prin Kelifarevo -, desi in traduceri slavone, nu au ramas fara o rodire in viata calugareasca romaneasca. Altfel nu s-ar fi simtit nevoia sa fie copiate si raspandite in tarile romane.

 

Roada lor o vedem de fapt in bogata raspandire a tipului calugaresc de sihastru in aceste tari. Cuvantul "sihastru" este transcrierea romaneasca a cuvantului "isihast". Asa cum patriarhul Calist e numit in manuscrisele romanesti "Calistru", asa cuvantul isihast a devenit in rostirea romanesca "sihastru" .

 

Aproape pretutindeni unde s-au inaltat manastiri mai mari, au existat prin imprejurimi unul sau mai multi "sihastri". Acesti "sihastri" locuiau de multe ori in chilii sapate in stanci sau in bordeie de lemn. In cartea citata a lui Pavel Chihaia sunt date in fotografie usile mai multor astfel de chilii in stanci din muntii Buzaului. Langa Manastirea Putna, intr-o stanca de deasupra unei vai din apropiere, dainuieste pana azi chilia lui Daniil Sihastru. Se poate presupune ca Stefan cel Mare a zidit manastirea Putna atras de acest loc prin viata ce o ducea in imprejurimi Daniil Sihastru, care era, dupa traditie, duhovnicul lui. Dupa ce acesta s-a retras in partile Voronetului, Stefan cel Mare a zidit si acolo o manastire, Voronetul, unde Daniil Sihastru e si inmormanta. La fel, langa Tismana se afla chilia in stanca unde se spune ca ar fi petrecut uneori, ca sihastru, intemeietorul manastirii, Nicodim. Neculce, care ne spune ca Voronetul a fost zidit de Stefan cel Mare la indemnul lui Daniil Sihastru, ne spune ca si Alexandru Lapusneanu a zidit Slatina la indemnul unui alt sihastru.

 

Dar o data ce se zidea in apropiere o manastire, viata sihastreasca nu inceta in imprejurimile mai greu accesibile ale ei. Pe valea Putnei, nu departe de manastire, s-a in -firipat o "sihastrie" pentru calugarii care voiau sa duca o viata de liniste, inchinata rugaciunii. "Sihastria" aceasta a durat pana la ocuparea Bucovinei de catre Austria, mai precis pana Ia Iosif II, care a desfiintat o data cu manastirile din Bucovina si aceasta sihastrie. Inca la 1776, in 10 ianuarie, Grigore Ghica Voda acorda niste scutiri calugarilor "sihastri" de Ia Putna. Pocrovul e atestat inca de Ia 1691 cu numele de "Sihastria Neamtului". Numele acesta e atestat de un alt manuscris din Biblioteca Academiei Romane, cu nr.1284. Manuscrisul cuprinde in traducere romaneasca scrierea lui Agapie Landos “Mantuirea pacatosilor”. Pahomie, episcop Ia Roman, daruieste acest manuscris sihastriei din muntele Chiriac, adica Pocrovului. Mai stim si de alte scrieri de literatura ascetica, scrieri care circulau in romaneste chiar de la inceputul sec. al XVII-lea. In Biblioteca Academiei Romane sunt Paterice din sec. al XVII-lea (ms. nr. 1429 din anul 1676, nr. 3163 din 1706 etc.).

 

Mari sihastri au vietuit in schitul Sihla si in jurul lui, zidit in apropierea manastirii Sihastria de azi. Schitul propriu-zis a fost cladit Ia 1731, langa pestera Sfintei Teodora. Aceasta a vietuit mai inainte in pestera aflata in apropierea schitului Sihla de azi. Ea e cinstita pana azi de evlavia poporului nostru ca o sfanta, pentru viata ei de sihastra desavarsita. Dupa mai multi ani de sihastrie in muntii Buzaului, impreuna cu alte trei surori de viata pustniceasca, a petrecut vreo patruzeci de ani in pestera langa care s-a ridicat mai tarziu schitul Sihla, loc vestit pentru sihastrii ce-l locuiau inca din sec. al XVII -lea. Se spune de Cuvioasa Teodora ca petrecea pururea cu rugaciunea lui Iisus pe buze si in minte si ducea o viata deosebit de aspra. Sihastru a fost si Pavel, duhovnicul Cuvioasei Teodora.

 

Parintele Ioanichie Balan, de la manastirea Bistrita din Moldova, care a cercetat multi ani vietile sihastrilor romani incepand din secolul al XV-lea pana in secolul al XX-lea, alcatuind mai multe volume cu descrierile lor, spune: "In traditia manastirii Tazlau (zidita la 1497), ca si in cazul celorlalte manastiri, era obiceiul de a trai in jurul Lavrei numerosi sihastri. Acestia erau dintre vietuitorii manastirii cei mai intariti, care ravneau o viata pustniceasca singuratica. Pentru aceasta erau obligati sa petreaca primii ani in viata de obste, pentru a deprinde tainele vietii duhovnicesti. Cu binecuvantare plecau apoi in munte, fie ca ucenici ai altor sihastri batrani, fie singuri, sau cu alti convietuitori. Acolo ocupau una din pesterile libere, sau isi construiau singuri bordeie de lemn, din piatra sau din pamant. Fiecare dintre ei pastra legatura cu manastirea din care facea parte. in fiecare sambata coborau din munte, isi primeau "tainul" acordat de egumen (paine, pesmeti, legume, fructe, sare), se marturiseau la duhovnicul manastirii, a doua zi se Impartaseau si iarasi se urcau la chiliile lor. Ocupatia permanenta a sihastrilor era sfanta rugaciune a lui Iisus". "Batranii comunei Tazlau povestesc si astazi cele auzite din gura inaintasilor lor, cum ca acesti sihastri coborau in fiecare noapte la utrenie in manastire, iar dupa miezul noptii se urcau din nou catre chiliile lor. Ei povestesc ca acesti venerabili sihastri erau foarte cuviosi, se rugau neincetat, citeau neintrerupt Psaltirea, rosteau rugaciunea lui Iisus, faceau mii de matanii pe noapte, privegheau si vorbeau numai de Dumnezeu".

 

Sihastrii acestia au fost de fapt foarte populari in trecutul nostru. S-a recunoscut rolul lor in sustinerea puterii de rezistenta a poporului nostru in vremuri grele. Am amintit de Daniil Sihastru, cel care l-a sfatuit pe Stefan cel Mare, intarindu-l la lupta pentru apararea Moldovei crestine intr-un moment de descurajare. Ei nu erau niste reclusi nepasatori de lume, in sensul reclusilor din Occident sau chiar din Muntele Athos. Ei ajutau in tot felul poporul in greutatile lui. Parintele Ioanichie Balan spune: "Apoi sihastrii veneau in ajutorul oamenilor cu sfatul, cu spovedania, cu mustrarea si cu indemnul. Calugarii, sihastrii, pustnicii acestia fugiti de lume, au iubit cel mai mult oamenii, s-au rugat neincetat pentru ei. Acesti pribegi ai muntilor, acesti prieteni ai Carpatilor, acesti locuitori ai codrilor au fost in acelasi timp cei mai apropiati sfetnici ai voievozilor . toti voievozii au avut ca duhovnici si sfetnici de taina calugari si sihastri. In ei aveau cea mai mare incredere, cea mai mare nadejde, lor le destainuiau inima, sfatul lor iI pazeau cu sfintenie, de la ei cereau rugaciune si binecuvantare, cand plecau sa-si apere credinta si pamantul stramosesc".

 

Popularitatea lor se vede si de acolo ca numele de sihastru, ca transcriere in limbaj popular romanesc a numelui de isihast, a devenit si a ramas in viata poporului nostru cu intregul lui inteles din secolul al XIV-lea, cand s-a raspandit din Sfantul Munte, ca un nume familiar, dar si ca o dovada ca modul isihast al calugariei s-a practicat in tot trecutul nostru, in vazul poporului. Dupa cate stim, la nici un alt popor ortodox numele de sihastru n-a devenit atat de popular, nu s-a pastrat cu aceasta larga si populara rezonanta, pentru ca nici modul isihast al calugariei nu s-a pastrat la fel.

 

Parintele Ioanichie Balan a descris viata mai multor sute de astfel de sihastri mult venerati in viata poporului nostru. Firul lor s-a continuat neintrerupt din secolul al XIV-lea pana in timpurile noastre. Aceasta descriere pune intr-o lumina noua, mai adanca, de o impresionanta seriozitate, rolul monahismului in trecutul nostru si temeliile rezistentei poporului nostru pe acest pamant, in furtuna unei istorii de neincetate greutati, ca si izvoarele spiritualitatii lui atat de intelepte si de echilibrate. Acesti sihastri ne-au tinut prezenti in muntii nostri alaturea cu ciobanii, in schiturile lor isi gaseau adapost cei ce se refugiau in vremuri de grea cumpana, voievozi, dar si oameni din popor. Sihastrii acestia se recrutau dintre romanii credinciosi de pe ambele laturi ale Carpatilor si constituiau o forma de mentinere a unitatii noastre ca popor in temeliile ei cele mai adanci.

 

Dam numele catorva asfel de sihastri din toate secolele, dupa prezentarea lor de parintele Ioanichie Balan.

 

Din secolul al XV-lea, parintele Ioanichie ne da viata de sihastru a cuviosului Iosif. Acesta, in tinerete, a injghebat o mica sihastrie romaneasca, impreuna cu cativa ucenici ai sai, in pustia Iordanului. Apoi, dupa caderea Constantinopolei, s-a retras cu ucenicii sai in muntele din vestul manastirii Bistrita, unde si-au zidit chilii mici din lespezi de piatra, in tot muntele acela. "Ucenicii sai se numeau Simion, Metodie, Varnava, Petru, Gherman, Pir si Grecu. Domnitorul Moldovei, Bogdan cel Orb, le-a zidit la 1512 "schitul lui Iosif", care, mai tarziu, s-a numit "Manastirea Bisericani". In secolul al XVII-lea, traiau in jurul ei pana la 400 de schimnici".

 

Unul din marii sihastri a fost in secolul al XV-lea ieromonahul Sisoe. De origine din partile Bucovinei, s-a facut ucenicul lui Daniil Sihastru in jurul Voronetului. Apoi, cu binecuvantarea lui Daniil Sihastru, se retrage in Muntii Raraului, nevoindu-se multi ani singur. Mai tarziu, strangand cativa ucenici in jurul sau, intemeiaza "Sihastria Raraului" sau "Schitul lui Sisoe". Unii voievozi, de dupa aceea, au zidit pe Rarau alte doua "sihastrii".

 

Calugari de mare infranare au existat de timpuriu si in Transilvania, din care unii fie ca se intorceau ca sihastri in locurile lor de origine din sihastriiie Moldovei, fie ca se formau intai in schiturile din Transilvania si apoi se duceau in muntii Moldovei. Se stie, apoi, ca multi din sihastrii din padurile Moldovei se recrutau din ciobanii transilvaneni care isi pasteau oile pe acolo.

 

In secolul al XV-lea, un mare nevoitor a fost cuviosul Ghelasie, staretul manastirii Ramet, de la intrarea in Muntii Apuseni. E o manastire care se crede ca dateaza de pe la 1215 si e probabil ca existenta ei la cativa kilometri de Geoagiu de Sus a fost un factor hotarator pentru stabilirea unei episcopii romanesti la Geoagiu. Ghelasie a avut un mare rol in Transilvania, formand numerosi calugari, aparatori ai ortodoxiei.

 

Multimea de sihastri care vietuiau in muntii din imprejurimi au avut un rol hotarator si in intemeierea manastirii Agapia de catre Petru Rares, la 1527 sau la 1542-1552, la poalele acestor munti. Parintele Ioanichie Balan afirma ca inca cu cateva sute de ani inainte vietuiau in acesti munti multi sihastri. Dupa Condica Sfanta a manastirii Agapia, ei erau mai ales ciobani transilvaneni.

 

Varfurile de munti din jurul Agapiei (Serghia, Pahomia, Eufrosin, Sihastria) isi au numele de la sihastrii care au vietuit in ei. Pe unul din aceste varfuri exista si o sihastrie. Mai jos erau chiliarchii, care, spre deosebire de sihastri, aveau cate o chiliuta. O mica asezare manastireasca s-a ridicat in "Livada Parintilor", unde se vad si azi temeliile bisericii si ale altor cladiri mai mici. Locul e numit pana azi "Scaunele", probabil pentru ca acolo dormeau doua-trei ore pe noapte calugarii, potrivit unei practici a schimnicilor de a nu dormi in pat, ci numai pe scaun.

 

Schitul mai vechi din "Livada Parintilor" se mai numeste pana azi si "manastirea lui Agapie", de la un sihastru numit Agapie, care a urzit-o prin secolul al XIV-lea. Mai la vale, s-a zidit, prin secolul al XV-lea, schitul de pe muntele Eufrosin. In "Livada Parintilor" s-au descoperit morminte cu sicrie facute din butuci grosi de stejar, avand in ele oseminte ale caror cranii sunt asezate pe o caramida, cum se inhumeaza calugarii. Agapia din Deal, de azi, dateaza de dupa 1500. Ea poarta hramul "Schimbarea la Fata", care iarasi arata caracterul ei isihast, dat fiind ca in invatatura isihasta se afirma ca toate nevointele cu rugaciunea lui Iisus duc pe practicant la vederea luminii taborice.

 

Manastirea Agapia insasi, fie cea din "Livada Parintilor", fie cea de pe muntele Eufrosin, fie una antecesoara actualei asezari, e atestata inca din secolul al XV-lea. In arhiva manastirii Neamt se pastreaza o hotarare data de I1ies Voda la 1437, intr-un proces pe care manastirea Agapia il avea pentru un teritoriu cu manastirea Neamt. La 1461, Arsenie, staretul Agapiei, avea un alt proces cu manastirea Neamtului. Tot asa, un alt staret, Isaia, avea la 1480 un proces cu manastirea Secui.

 

Tot la indemnul a doi sihastri a fost intemeiata in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, de Varlaam, mitropolitul Tarii Romanesti, manastirea Turnu din judetul Valcea. Acesti pustnici se numeau Misail si Daniil si pesterile lor se vad pana azi in ograda manastirii.

 

In muntii din preajma manastirii Cozia se nevoiau alti sihastri care au dat numele lor acelor locuri: Piraul lui Antim, Muntele lui Teofil, sau Teofila etc. Traditia vietii sihastresti se continua la Tazlau si in secolul al XVII-lea. Intr-un hrisov domnesc din 1617 sunt amintiti mai multi calugari sihastri din padurile seculare din jurul acestei minastiri. Cel mai renumit dintre ei era Onufrie Sihastrul, care s-a nevoit aproape o jumatate de veac in padurea de pe "Dealul lui Onufrie". Tot pe acest "Deal" s-au nevoit si urmasii lui: Serafim Sihastrul si Pavel Sihastrul. Pana azi se vad ruinele vechilor chilii si pesteri ale sihasirilor de acolol. O multime de pustnici s-au nevoit in pesterile de pe muntele Ceahlau.

 

Exista acolo chiar un schit, numit "Schitul Sihastru", sau "Sihastria Ceahlaului", intemeiata, dupa traditie, inca din vremea lui Bogdan Descalecatorul, apoi "Schitul lui Silvestru", intemeiat de pustnicul cu acelasi nume, in secolul al XVI-lea. Intr-o pestera din Ceahlau se nevoia in secolul al XVII-lea pustnicul Vucol. Pana azi ea se numeste "Pestera lui Vucol". Mai sus in alta pestera se nevoia in secolul al XVI-lea pustnicul Ghedeon, poate cel mai vestit pustnic din Ceahlau. In afara de ei se mai pomenesc in secolele XVI-XVII inca alti pustnici, care au dat nume unor poieni, unor paraie, unor pesteri: Pestera lui Gherman, Poiana lui Ghenadie, Paraul lui Patapie, Paraul lui Nicandru, Paraul lui Bucur, Schitul Casiana etc. Ceahlaul era un adevarat Munte Athos romanesc.

 

Multi si mari sihastri au vietuit si in jurul manastirii Secu. E de presupus ca in primul rand pentru ei a tradus Varlaam in romaneste Scara Sfantului Ioan Scararul, pe cand era calugar la Secu, inainte de 1618, sau chiar inainte de 1602, pe cand era elev la scoala dascalului Dosoftei din schitul lui Zosim, anterior manastirii Secu (A. 1. Gonta, Un asezamant de cultura de la Alexandrn Lapusneanu pe Valea Secului inainte de ctitoria lui Nestor Ureche, Schitul lui Zosim, In "Mitropolia Moldovei si Sucevei", 1962, nr. 9-12, p. 694-712). Caci Scara e cel mai bun manual pentru isihasti, sau sihastri.

 

O marturie a extinsei vieti calugaresti de tip isihast in tinutul Buzaului sunt numeroasele pesteri si urmele unor tot atat de mici schituri din aceasta regiune. Pavel Chihaia a insirat multe din aceste schituri, urmand lui Alexandru Odobescu, lui B. Iorgulescu si N. Stoicescul. Astfel insira: bisericuta Fundatura, atestata la 1679, Pestera lui Iosif, Schitul lui Agaton, mai vechi de 1521, cu o pestera in fata lui, unde se afla un altar, Schitul Alunisului (1649-1668), Chilia Fundul Pesterii, in care locuiau sihastri la 1782, Pestera lui Dionisie, deasupra Pesterii lui Iosif, manastirea Sfantul Gheorghe, ctitorie a lui Mihai Viteazul, manastirea Paraul, aproape de Alunisul-Nucu, despre care un document din 1694 spune ca la inceput fusese un "schitisor prost" (simplu), ca si alte schitisoare ce se afla imprejurul ei si se tin de la dansele calugarii sihastri", dar ca Matei Basarab o facuse manastire de piatra, mama tuturor schitisoarelor de acolo.

 

In prima jumatate a secolului al XVIII-lea se nevoia intr-o pestera din apropiere de schitul Iezerul (jud. Valcea), pustnicul Antonie, de origine din Teius (Transilvania). Cand episcopul I1arion al Ramnicului reface la 1714 schitul Iezerul, primeste mult ajutor de la schimonahul Antonie.

 

Un calugar de mare infranare si neincetata rugaciune a fost ieroschimonahul Irodion, staretul manastirii Lainici, pe care insusi Sfantul Calinic, cand era episcop la Ramnic, si l-a ales duhovnic. Slujea Sfanta Liturghie in fiecare zi si totdeauna cu siroaie de lacrimi pe obraz. Veneau la el zeci de mii de oameni de pe ambele laturi ale Carpatilor, caci cunostea gandurile oamenilor si savarsea vindecari minunate. Sfantul Calinic l-a numit "Luceafarul de la Lainici". A trecut din lumea aceasta in 1910, la varsta de 95 de ani. O dovada a sfinteniei sale e ca i s-au gasit osemintele neputrezite in mormant.

 

Nu mai vorbim de alti calugari vestiti pentru viata lor de rugaciune, pentru marca lor infranare, pentru darul cunoastcrii oamenilor si al vindecarilor. Amintim doar de Ioanichie Moroiu, staretul manastirii Sihastria, de Vichentie MaIau din manastirea Secu, care nu dormea decat trei ore pe noapte pe o lavita fara asternut; el avea rugaciunea neincetata, facea orice ascultare cu bucurie, spunand ca cine face ascultare cu dragoste "liturghie savarseste"; gusta din mancari, din apa, din vin, din fructe, din toate roadele pamantului, dupa binecuvantare, cu bucurie, ca dintr-o "impartasanie"; de Atanasie Pavaluca, venit pe la 1939 impreuna cu fratele sau Chiril (in viata civila: Ioan si Anania), de la Bretcu, in manastirea Neamt, cu cele cinci sute de oi ale lor. Ramas la Neamt, spre deosebire de fratele sau Chiril, care a plecat la Sfantul Munte, unde muri tanar, Atanasie Malau a dus o vietuire de mare infranare, mancand toata viata o singura data pe zi, paine, legume si fructe, citind zilnic toata Psaltirea sau spunand-o pe de rost, dormind numai sezand in scaun doua, trei ore pe noapte, umbland descult vara si iarna, fiind un sarguincios implinitor al rugaciunii lui Iisus, nelasandu-si gandurile sa porneasca spre cele pamantesti; cand un frate il intreba ce fapta trebuie sa faca pentru a se mantui, parintele Atanasie ii spuse: "Sa ai pe Hristos in minte si ai sa te mantuiesti". Intreband acela, in continuare: "Si cum pot sa primesc pe Hristos in minte?", parintele Atanasie i-a raspuns: "Prin neincetata rugaciune si paza a mintii. Zi mereu rugaciunea lui Iisus, fugi de oameni si nu te invoi cu mintea la nici un lucru rau". Toata viata a ramas cu oile prin padure, nevrand sa-si ia o chilie in manastire nici macar iarna, ci ramanand totdeauna la stana. Numai cand a simtit ca-i vine sfarsitul s-a retras in manastire. A incetat din viata in 1955, in varsta de 78 de ani.

 

Pe langa acestia mai amintim de cativa sihastri din secolul al XIX-lea, care au avut un mare rol in viata monahismului ortodox, chiar dincolo de hotarele tarii noastre.

 

Amintim, intre altii, de Irinarh Roset, ucenicul schimonahului Iosif din preajma manastirii Varatec. Dupa moartea parintelui sau duhovnicesc, Irinarh s-a facut sihastru in padurile din jurul schitului Nechit (aproape de manastirea Neamt), unde a fost vreme de 12 ani mare lucrator a rugaciunii lui Iisus. Mai tarziu fundeaza manastirea Horaita, apoi pleaca la Muntele Tabor, unde traieste 16 ani in desavarsita sihastrie in pesterile din acel munte, iar la 1859 incepe sa zideasca marea biserica ortodoxa de pe acel munte, care exista si acum, ca singura biserica ortodoxa. Era cautat si acolo de multa lume, pentru rugaciunile lui care aduceau vindecari de boli grele. Toata viata a practicat rugaciunea lui Iisus, dar se ferea sa afle cineva de aceasta. In privinta aceasta, ucenicul lui, Nectarie, istoriseste ca intrebandu-l odata: "Cinstite Parinte, mi-a spus batranul Gherasim sihastrul , ca sfintia ta ai rugaciunea mintii", acela i-a raspuns: "Fiule, cu adevarat am avut-o putina vreme, dar am lasat-o. Caci pe cand sedeam in pustia aceea 12 ani, ma rugam lui Dumnezeu si Prea Curatei Lui Maice, ca sa-mi daruiasca si mie acest sfant dar, sezand eu la rugaciune intr-o noapte, la miezul noptii, de naprasna s-a luminat chilia mea unde sedeam si m-a impresurat imprejur o vapaie de foc, dar nu ma ardea; si a inceput inima mea sa spuna tare: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul". Iar eu m-am inspaimantat si m-am temut ca nu cumva sa fie o inselaciune draceasca. A doua zi m-am dus la duhovnicul meu, parintele Iosif (e vorba de schimonahul Iosif, duhovnicul manastirii Varatec), care avea rugaciunea mintii si a facut si minuni, si m-am marturisit. Iar el mi-a dat canon ca sa nu dorm culcat in pat, ci sezand in scaun si numai un ceas in 24 de ceasuri. Intorcandu-ma in chilia mea, m-am ispitit ca sa urmez dupa porunca duhovnicului meu, dar n-am putut. Atunci, vazand eu ca nu pot, m-am lasat de rugaciune!.

 

Se vede si din aceasta istorisire nota deosebita a spiritualitatii ortodoxe romanesti, care, pe de o parte, afirma necesitatea unei aspre nevointe de pregatire prin despatimire in vederea rugaciunii lui Iisus, pe de alta parte, recomanda o mare discretie, pentru ca nu cumva lucratorul acestei rugaciuni sa fie luat in stapanire de slava desarta care e o patima ce intineaza grav pe om.

 

Un alt mare sihastru roman in secolul al XIX-lea a fost Nectarie proptopsaltul. EI s-a pustnicit incepand de la anul 1845, vreme de 16 ani, intr-o coliba din apropierea locului unde s-a cladit schitul Prodromul din Athos, la locul numit Vigla. Acolo a dus o viata de post, de priveghere si de lucrare tainica a rugaciunii lui Iisus. La anul 1862, dupa sfintirea bisericii schitului Prodromul, Cuviosul Nectarie s-a asezat in schit, unde moare in 1903. A fost, in vremea sa, cel mai vestit psalt din Sfantul Munte. Cu el s-a pustnicit si a trait apoi la Prodromul si fratele sau Atanasie.

 

Un alt mare lucrator al rugaciunii lui Iisus a fost ieroschimonahul Iustin, plecat pe la 1810 din manastirea Neamt la Sfantul Munte, cu ucenicii sai Patapie si Grigorie. Acolo a cumparat de la manastirea Lavra locul numit "Vigla Ianicopolei" si a zidit 40 de chilii in jurul unei bisericute ce exista de mai inainte, adunand in ele pe calugarii romani ce se nevoiau prin pesteri si prin alte manastiri. Dupa 1820, Cuviosul Iustin s-a retras intr-o pestera, petrecand in post, priveghere si in rugaciunea lui Iisus vreme de 20 de ani, pana la sfarsitul sau, in 1845.

 

Forma de vietuire calugareasca in mici schituri, potrivite unei practicari a rugaciunii lui Iisus intr-un cadru de liniste, era, pana in secolul al XVIII-lea, extinsa si in Transilvania, mai ales in sudul ei si in partile Bistritei, la poalele Carpatilor, de unde se facea usor comunicarea cu schiturile din sudul si rasaritul Carpatilor. Intre Brasov si Sibiu existau in secolul al XVIII-lea vreo 120 de astfel de mici schituri. Aceste schituri si legaturile sihastrilor din ele cu sihastrii din schiturile din sudul si rasaritul Carpatilor a fost cea mai mare piedica in calea latirii uniatismului in Transilvania dupa 1700. Documentele austriece nu mai inceteaza sa se planga de acesti calugari care treceau granita de la sudul si rasaritul Carpatilor la nordul lor. De aceea, la ordinul curtii imperiale din Viena, generalul Bucov darama cu tunurile schiturile din sudul si rasaritul Transilvaniei.

 

Existenta neintrerupta a miilor de sihastri si a sutelor de schitulete cu viata sihastreasca din codrii tarilor romane, deci si din muntii Buzaului, explica de ce calugarul ucrainean Vasile vine la inceputul secolului al XVIII-lea in acest tinut si se asaza in unul din aceste schituri, ca apoi sa intemeieze unul propriu, caruia i se face staret. EI afla aici o viata monahala mult mai intensa decat in tara sa, care, dupa ce trecuse teologic printr-o accentuata influenta catolica, se afla acum sub influenta protestanta, fapt care adusese si o racire a vietii monahale. Chiar despre Paisie care vine in aceeasi regiune, dupa Vasile de la Poiana Marului, J. Hidarin spune: "Staretul Paisie a fost innoitorul vietii monahale rusesti si indrumatorul si educatorul ei in lecturile ascetice . Caci, in acea vreme, Rusia nu avea asemenea scrieri.

 

Vasile, dupa 20 de ani petrecuti la Dalhauti, unde exista o puternica viata sihastreasca, in care el s-a putut introduce, cum am vazut din viata lui Irinarh Roset, se asaza la 1733 tocmai in regiunea atat de bogata in mici schituri din muntii Buzaului, langa schiturile Traisteni si Carnu, intemeind schitul de la Poiana Marului, 40 km la apus de Ramnicu Sarat. Era, de altfel, o traditie mai veche ca monahi rusi sa vina in manastirile din Moldova, unde puteau gasi multumirea unei vieti calugaresti de mai mare adancime duhovniceasca.

 

Cu siguranta ca Vasile de la Poiana Marului a fost inspirat de practica sihastreasca sau isihasta a calugarilor din aceste schituri cand a alcatuit acele Cuvinte inainte la Filotei Sinaitul, Isichie Sinaitul, Grigorie Sinaitul si Nil Sorschi. Se poate ca el sa fi scris aceste Cuvinte inainte in slavoneste. Dar avand in obste calugari romani pentru care le scria, ele vor fi fost traduse imediat in romaneste, sau probabil ca le-a scris el insusi paralel in ambele limbi. Caci traind zeci de ani intre romani, a putut invata romaneste destul de bine ca sa le scrie in romaneste sau atat in slavoneste cat si in romaneste. Eventualitatea aceasta pare a fi intemeiata si pe faptul ca limba romaneasca a acestor traduceri e foarte greoaie.

 

De altfel, continutul acestor Cuvinte inainte e foarte apropiat. Il publicam, mai mult pentru a pune in relief deosebirea intre Vasile de la Poiana Marului si ucenicul sau Paisie si intre trextele alcatuite de romani in ce priveste conditiile ce se cer pentru practicarea rugaciunii lui Iisus. Cata vreme calugarii romani cer o pregatire prealabila foarte serioasa inainte de practicarea acestei rugaciuni, Vasile si Paisie ii indeamna pe toti sa inceapa practicarea ei direct.

 

La 1742 vine, tot in regiunea aceea monahala, calugarul ucrainean Platon, viitorul Paisie. EI trecu prin Dalhauti, care se afla sub autoritatea duhovniceasca a lui Vasile, compatriotul sau. Prinsese dorul sa vina in Moldova de la mitropolitul moldovean Antonie, refugiat in Rusia in timpul razboiului ruso-turc (1735-1739), de la care afla multe despre Moldova si bisericile sale. Istoricul rus Cetfericov, care a scris viata lui Paisie, scrie despre starea monahismului romanesc la sosirea lui Platon (Paisie): "Platon intra pe pamantul Moldovei cu simtamantul celei mai mari bucurii si cu dragoste sincera pentru el. El stia ca aici infloreste monahismul, ca aici vin din Rusia multi asceti, care cauta un adapost pasnic si favorabil pentru viata singuratica si tacuta si el dorea din tot sufletul sa se lipeasca de sihastrii de aici, sa vietuiasca impreuna cu ei in singuratate si tacere si astfel sa-si realizeze visul sau statornic din copilarie si tinerete. In vremea aceea, Moldova se prezenta ca unul din cele mai infloritoare coltisoare ale lumii ortodoxe. In Orientul grec, Ortodoxia stramtorata si impilata de turci nu se putea bucura de libertatea trebuitoare. In Rusia viata monahala incerca o stramtorare din partea guvernului".

 

Despre Dalhauti, unde Platon (Paisie) se opri prima data, Cetfericov spune: "Egumen al schitului era un ucenic al staretului Vasile. Aici erau multi asceti insemnati. Asa era, bunaoara, parintele Rafail, care se indeletnicea cu transcrierea cartilor sfinte". (Cu mare probabilitate se transcriau si in romaneste, caci calugarii romani nu le-ar fi putut folosi altfel pentru viata lor duhovniceasca). "Un alt nevoitor era monahul Dosoftei, care locuia departe de schit, si schimonahul Timoftei care era iscusit in convorbiri duhovnicesti si in talcuirea cartilor sfinte (trebuia sa le talcuiasca in romaneste, ca sa inteleaga calugarii romani). Acesti doi monahi traiau retrasi intr-o vale adanca". "Ei facura asupra lui Paisie o profunda impresie". Aici descoperea Paisie vietuirea isihasta.

Trecand apoi la Traisteni, "aici Platon (Paisie) auzi pentru prima data pravila si rugaciunile dupa randuiala Sfantului Munte Athos, savarsite cu mare evlavie si cu frica lui Dumnezeu. In schit erau pana la 20 monahi, care duceau o viata de obste, si vreo 15 pustnici care traiau prin apropierea schitului, procurandu-si hrana si imbracamintea cu mainile lor. Aici Platon (Paisie) intalni multi sihastri insemnati". Pe unul din ei se asezau pasarile pe umar si-l insoteau oriunde se ducea, pana ce intra in biserica. Venind la Traisteni vestitul sihastru Onufrie de la schitul Omu, Platon (Paisie) se duse cu el la Carnu, care se afla pe valea Buzaului in sus, in munti. Parintele Paul Mihail spune, folosind autobiografia lui Paisie: "Acolo, intr-o chilie sihastreasca, Platon a inteles tainele adevaratului monahism si ascetism, a inteles si a simtit mai profund efectul binefacator al rugaciunii". "Paisie cunoscu aici alti sihastri de mare putere duhovniceasca. Cunoscu pe ieromonahul Alexe, care le citea din scrierile Sfintilor Parinti, talcuind sensul celor spuse. Cunoscu mai bine pe marele sihastru Onufrie, care vietuise inainte multa vreme in pustie, apoi in Ungrovlahia prin muntii cei mari, iar acum traia nu departe de numitul schit, intr-o chilie singuratica". II vizita impreuna cu alti calugari la chilia lui. "Drumul spre ca trecea prin paduri minunate, iar chilia lui se afla pe spranceana unui munte, de unde se deschidea o priveliste fermecatoare asupra vailor, muntilor si valcelelor inconjuratoare, acoperite de paduri nestrabatute . Batranul Onufrie isi petrecea vremea in rugaciune, in citire, cantari de psalmi si lucru de mana, facand linguri, talere de lemn de tei cu mare iscusinta. El era cu mare dar in a da sfaturi". "Cu parintele Alexe vorbea mult despre patimile trupesti si sufletesti si despre lupta cu gandurile, cu dracii, despre ispitele lor neinchipuite, despre mestesugurile lor". "Ascultand aceste cuvinte ale batranului Onufrie, Platon (Paisie) se aprindea din ce in ce mai mult de dragostea de viata pustniceasca". Iata unde si-a facut Paisie ucenicia in viata isihasta.

 

Trecem peste activitatea lui Paisie la Athos si apoi in Moldova, caci ar  insemna sa intindem prea mult expunerea aceasta.     

           

 

Despre Paisie s-a scris foarte mult si in ruseste si in romaneste. Dar credem ca o latura, asupra careia ar trebui sa se insiste mai mult, ar fi incadrarea lucrarii duhovnicesti si organizatorice a lui in ambianta romaneasca in care a trait, aratandu-se, pe langa ceea ce a dat el monahismului romanesc, si ceea ce a primit el, cu mult mai mult, de la acesta.

 

Ceea ce ni se pare ca a adus el in monahismul romanesc nu e preocuparea de rugaciunea lui Iisus - caci aceasta s-a mentinut mereu intre miile de sihastri din muntii tarilor romane -, ci o introducere a acestei rugaciuni in viata de obste si, prin aceasta, o inviorare a spiritualitatii isihaste in ea si prin ea, o inviorare a vietii de obste. Paisie a venit din Sfantul Munte cu o obste romano-rusa preocupata de aceasta rugaciune, si la aceasta s-au adaugat si unii calugari din Moldova. Dar inca Vasile de la Poiana Marului afirma cu insistenta ca rugaciunea inimii nu e numai pentru sihastri, ci si pentru cei din viata de obste. oare nu e aceasta o influenta a unui mod de practicarea acestei rugaciuni pe pamantul romanesc, care a luat o si mai mare dezvoltare in manastirea Cernica? Insa marea majoritate a sihastrilor din tarile romane au ramas si mai departe in viata lor isihasta superioara.

 

Un al doilea lucru adus de Paisie a fost stimulentul dat celor din jurul lui pentru o traducere a scrierilor filocalice din limba greaca, traduceri dintre care cele mai multe erau mai curand o revizuire a unor traduceri mai vechi in lumina textelor grecesti, revizuire facuta adesea, cand era vorba de vechile traduceri slavone, nu numai dupa texte grecesti, ci si dupa traduceri romanesti. Paisie insusi a luat parte la aceasta munca de traducere. Propriu-zis, contributia lui a fost nu atat una de innoire sau de adancire a vietii duhovnicesti, ci mai mult una de ordin cultural, de multiplicare, de revizuire si de difuzare a scrierilor duhovnicesti.

 

In orice caz, din intalnirea intre traditia romaneasca sihastreasca de mare adancime si introducerea ei in cadrul obstii mari prin Paisie, a rasarit echilibrata viata duhovniceasca din manastirile Cernica si Caldarusani. Restauratorul Cernicai si initiatorul marelui clan de viata duhovniceasca imprimata acesteia, a fost transilvaneanul Gheorghe, care a insotit pe Paisie 24 de ani in Athos si in Moldova si se declara uceniculuilui.

 

 

Dar staretul Gheorghe aduce in viata duhovniceasca insuflata de el Cernicai cateva trasaturi deosebite, care se resimt poate de niste caracteristici ale sufletului romanesc si intr-o mai mare masura de necesitatile locale. El accentueaza, mai mult decat Paisie, latura practica a vietii duhovnicesti. Aceasta, nu numai pentru a ajuta pe monahi sa-si dobandeasca in mod mai sigur desavarsirea nepatimirii, ci si pentru a-i face folositori obstii manastiresti si chiar altor oameni care au nevoie de ajutor. In acest sens, Sfantul Calinic, floarea cea mai aleasa a spiritualitatii cernicane, uneste in profilul lui duhovnicesc, in mod uimitor, rugaciunea si infranarea cea mai severa, pe de o parte, cu ascultarea cea mai deplina in obste si cu grija de saraci, iar pe de alta parte, cu activitatea de ctitor si ziditor de biserici. El cere in Povatuirile lui scrise, in primul rand, implinirea poruncilor lui Dumnezeu si fapte de smerenie, de ascultare, dar mai spune si ca rugaciunea lui Iisus sa o avem neincetat in gura, in minte si inima". Am putea spune ca avem aici o "spiritualitate integrala".

 

Infranarea, ascultarea si smerenia nu sunt numai niste valori ale desavarsirii individuale, ci si valori creatoare de buna comuniune si fratietate. Calugarii trebuie sa fie si in privinta aceasta soli cu fapta ai Imparatiei lui Dumnezeu, Imparatie a comuniunii desavarsite. Si mai ales in aceasta se verifica fota reala a amintitelor valori. Daca sihastrii individuali sau sihastriile, ca mici grupuri, promoveaza mai mult concentrarea mintii in unirea cu Dumnezeu, prin Cernica, spiritualitatea filocalica isi actualiza forta ei de coeziune frateasca intre oamenii duhovnicesti.

 

De aceea, staretul Gheorghe da ca o alta norma pentru obstea sa, ca niciodata numarul monahilor din ca sa nu treaca de 103, pentru ca indrumatorii ei duhovnicesti sa poata lucra neintrerupt la desavarsirea fiecarui membru si pentru ca sa se faca posibila realizarea unei fratietati concrete intre toti membrii ei. Aplicarea spiritualitatii isihaste pe plan de obste o promovase si Paisie. Dar el nu pusese o limita numarului membrilor in manastire. Staretul Gheorghe manifesta totodata un spirit realist in privinta rugaciunii inimii. In Testamentul sau el cere calugarului din obste sa nu creada ca poate vedea rodind in el "degraba", "simplu si in scurta vreme lucrarea mintii". Noi suntem, zice el, inca oameni patimasi, nu ca membrii obstii parintelui Paisie. Si pana nu ne curatim de patimi, nu putem infaptui lucrarea rugaciunii in inima. Aceasta nu insemna, desigur, o interzicere a rugaciunii lui Iisus. Am vazut ca Sfantul Calinic cere calugarilor sa aiba neincetat in gura, in minte si in inima rugaciunea lui Iisus. Prin "lucrarea mintii" staretul Gheorghe intelege o scufundare totala si neintrerupta in contemplarea lui Dumnezeu si in unirea cu EI, asa cum o intelegeau Parintii de demult si cum o practicau unii din sihastrii din pesterile si micile sihastrii din trecutul romanesc, nu simpla rugaciune a lui Iisus (pomenirea deasa a numelui Lui), care se poate face la diferite nivele de concentrare. Staretul Gheorghe avertiza impotriva parerii despre ajungerea rapida la desavarsirea trairii in Dumnezeu, atragand atentia la pericolul inselaciuniior la care este expus cel ce porneste la aceasta lucrare fara o indelungata intarire in starea de nepatimire.

 

In felul acesta, staretul Gheorghe si urmasii lui la conducerea Cernicai voiesc sa se realizeze un echilibru intre straduinta de infaptuire a fratietatii intre toti membrii obstii si straduinta de reala desavarsire. Tot pentru realizarea unei fratietati cat mai intarite in obste, staretul Gheorghe recomanda evitarea tuturor manifestarilor individualiste in obste, punand cel mai mare pret pe ascultare, apoi pe spovedania de doua ori pe saptamana la duhovnicul indicat fiecaruia de staret si pe impartasirea o data pe luna.

 

Rugaciunea lui Iisus insasi si-a gasit in aceasta vointa de incadrare a calugarului in viata de obste si in viata de rugaciune a Bisericii in general, cu evitarea oricarui duh individualist, o incadrare a ei in rugaciunile si in Laudele celelalte ale Bisericii. Rugaciunea lui Iisus nu trebuie sa faca pe monah sa se dezintereseze de continutul rugaciunilor cultului public al Bisericii. Prin incadrarea rugaciunii lui Iisus in aceste rugaciuni de Obste ale Bisericii, insesi aceste rugaciuni sunt ferite de pericolul unei rostiri mecanice formale a lor, umplandu-se de luarea aminte la continutul lor si de caldura duhovniceasca ce rezulta din aceasta.

 

Vom da pentru ilustrarea acestui fel de a face rugaciunea lui Iisus, mai ales de catre incepatori, doua metode ale ei, alcatuite una de schimonahul Iosif  si alta de un monah necunoscut, foarte probabil din Cernica, intrucat pomeneste pe staretii Paisie si Gheorghe ca dascali ai sai. Ea face parte dintr -o expunere mai larga despre starea monahismului din tarile romane si din Sfantul Munte, de unde se vede ca autorul a vietuit mult si in Athos. Aceste metode nu invioreaza numai celelalte rugaciuni ale Bisericii cerute monahului in pravila lor zilnica, ci prin ele devine si rugaciunea lui Iisus o parte din pravila obligatorie zilnica a monahului. Desigur, aceasta nu inseamna ca monahul nu poate spune si in cealalta vreme (in timpul diferitelor ascultari, la masa, inainte de adormire etc.) aceasta rugaciune. Dimpotriva, acest lucru i se recomanda in toate textele duhovnicesti romanesti.

 

De asemenea, aceasta nu inseamna ca nu pot face aceasta rugaciune si mirenii care n-au vreme sa implineasca toata pravila calugareasca a rugaciunilor. 

 

Mai amintim ca schimonahul Iosif, autorul uneia din aceste "Metode" a fost el insusi un om de mare experienta in practicarea rugaciunii lui Iisus. EI este identic cu ieroschimonahul Iosif si duhovnicul manastirii Varatec, cu a carui binecuvantare stareta acelei manastiri, Nazaria, schimnica din Brasov, a copiat la 1811 manuscrisul Of. 500 din acea manastire, cuprinzand scrierea Despre rugaciune a patriarhului Calist. EI a fost "unul din cei mai vestiti sihastri" in muntele Pocrovului, din partile Neamtului, la care alergau crestinii din toate partile sa se spovedeasca. El a ajutat la zidirea Manastirii Varatec, avea darul cuvantului si al vindecarii bolnavilor, avand si mai multi ucenici vestiti, ca Irinarh Roset, ziditorul bisericii de pe Tabor.

 

Parintele Dumitru Staniloae

 

 

 

.