Insemnele patriarhale si semnificatia lor

Insemnele patriarhale si semnificatia lor Mareste imaginea.

 

Insemnele patriarhale si semnificatia lor

 

Duminica, 30 septembrie 2007, in Catedrala patriarhala din Bucuresti, va avea loc ceremonia de intronizare a Prea Fericitului Parinte Daniel ca Arhiepiscop al Bucurestilor, Mitropolit al Munteniei si Dobrogei, Loctiitor al Cezareei Capadociei si Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane.

 

Intronizarea va consta din citirea Gramatei sinodale. Mitropolitii ii vor inmana Prea Fericitului Daniel insemnele patriarhale dupa cum urmeaza:

 

Mantia - II.PP.SS.

Mitropoliti IOSIF si SERAFIM;

Crucea  - I.P.S. Mitropolit PETRU;

Engolpionul cu Maica Domnului - I.P.S. Mitropolit NICOLAE;

Engolpionul cu Mantuitorul - I.P.S. Mitropolit TEOFAN;

Camilafca alba - I.P.S. Mitropolit BARTOLOMEU;

Carja Patriarhala - I.P.S. Mitropolit LAURENTIU.

 

Mantia

 

Este un vesmant lung si larg, fara maneci, impodobita pe laturi cu niste benzi, numite fasii sau rauri.

 

Arhiereul imbraca mantia numai cand intra in biserica, la vecernii, la slujbele mici si la alte ceremonii, impreuna cu omoforul mic si carja.

 

Cu privire la originea mantiei sunt mai multe ipoteze. Astfel, unii autori considera ca originea mantiei poate sa fie din Persia, unde mantia era o manta militara. De acolo a trecut mai tarziu la imparatii din Orient, ca un supra-vesmant de ceremonie, care la randul lor l-au acordat patriarhilor, ca un semn distinctiv fata de ceilalti arhierei.

 

Altii cred ca mantia isi trage originea din mantia filosofilor, ori din acea cappa magna, purtata in vechime de apuseni.

 

Cel mai probabil mantia deriva din mantaua monahala. Mantia arhiereasca a pastrat numai forma acesteia, ca trasaturi generale; in ceea ce priveste culoarea si materia, acestea s-au schimbat. Mantia arhiereasca este cu mult mai larga decat cea monahala. In afara de faptul ca ea este de largimea unei adevarate mantii imperiale, mai are si pliseurile (incretiturile) stofei, iar deasupra lor acele benzi care simbolizeaza "raurile"  de care vorbeste Sfantul Simeon Tesaloniceanul.

           
Mantia calugareasca inseamna, dupa Sfantul Gherman, "sim­pli­tatea calugareasca si haina ingereasca".

           
Mantia arhiereasca insa, dupa Sfantul Simeon, inseamna "darul lui Dumnezeu cel purtator de grija" cuprinzator si acoperitor, pentru ca cuprinde si acopera trupul".

           
Raurile mantiei, inseamna invataturile ce izvorasc din cele doua Legi, cea Veche si cea Noua.

 

Mantia se incheie in fata, la gat si in partea de jos. Langa in­cheietura de la gat, deoparte si de alta, sunt doua patrate de stofa numite table sau lespezi, iar jos alte doua, numite "poluri".

 

Crucea (de piept)


Aproape toti liturgistii sunt insa de parere ca din engolpiu, ca reliquariu (purtator de Sfinte moaste) a derivat crucea de piept.

                       
Pare verosimil ca in vechime, engolpionul in forma de cruce sa fi fost acordat si arhimandritilor si protopresbiterilor, ca un semn de distinctie pentru destoinicia lor.

                       
In reprezentarile picturale vechi, cum sunt de exemplu in picturile de la Arges, Cozia, Sucevita, Arnota s. a., pana aproape de sec. al XVII-lea chiar, nu apare la pieptul arhiereilor, deasupra vesmintelor liturgice in care sunt figurati, nici engolpiul, nici crucea. Ele insa se purtau de arhierei.


Crucea se poate acorda de episcop numai arhimandritilor si preotilor distinsi, constituind astfel cel mai inalt grad preotesc, purtatorii ei, dintre preoti, numindu-se iconomi stavrofori, adica "purtatori de cruce". Distinctia aceasta este, desigur, mai veche de sec. al XV-lea, fiindu-ne mentionata de Sfantul Simeon Tesaloniceanul.

                       
Dupa Simeon Tesaloniceanul, crucea de piept simbolizeaza "biruinta in care biruim, ne intarim, ne povatuim, ne pastram, ne invatam, omorand poftele, gonind pe vrajmasi si pazindu-ne de pretu­tin­denea".

Engolpionul


Engolpionul este o iconita mica, rotunda (in medalion), care infatiseaza pe Mantuitorul sau pe Maica Domnului cu Pruncul in brate.

           
Arhiereii o poarta atarnata cu un lantisor la piept, spre a-si aduce aminte ca sunt datori sa-si puna nadejdea numai in Iisus Hristos, pe care sa-L aiba pururea in inima si sa se increada in mijlocirea Prea Curatei Lui Maici.

                                   
Ca origine, podoaba aceasta pare sa provina dintr-un mic relicvarium, care cuprindea moaste de ale Sfintilor sau o bucatica din lemnul Crucii Domnului, pe care multi dintre crestini, in primele timpuri, il purtau atarnat de gatul lor.

 

Dupa altii, engolpionul nu este altceva decat hosenul sau pectoralul arhiereilor din Legea Veche, in care se pastrau sortile sfinte: Urim si Tumim (Iesire, XXVIII, 4, 15-30).

           
Engolpiul avea la inceput doua forme: o forma rotunda si o forma de cruce.


Despre un engolpiu pur arhieresc, de la inceputul sec. al IX-lea, ne aminteste scrisoarea patriarhului de Constantinopol, Nichifor Marturisitorul catre Leon al III-lea, Papa al Romei (811). Acest engolpiu era o cutiuta de aur, impodobita cu ornamente pretioase si continand o bucatica din lemnul Crucii Domnului. Podoaba a fost trimisa in dar Papei, impreuna cu alte odajdii.

           
Sfantul Simeon Tesaloniceanul ne aminteste, de asemenea, de engolpiu, insa il denumeste si cruce, ceea ce inseamna ca pe vremea lui era inca un reliquar. De asemenea, relatarile lui Goar si ale Cardinalului Bona (sec. XVIII) ne arata ca engolpiul sau crucea reprezinta una si aceeasi podoaba, purtand aceste doua nume.

           
In miniaturile secolelor IX, XI, XII si in picturile de la Arges (sec. XIV), nu apare deloc engolpiul ca podoaba arhiereasca. Inexplicabil de ce. Poate ca se purta pe atunci sub omofor si nu putea fi vazut ca podoaba exterioara.

           
In picturile secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea din bisericile noastre, el apare cand in forma rotunda, cand in forma de cruce, insa numai cate unul, niciodata amandoua. 

           
Ambele podoabe - engolpiul si crucea - apar la un loc, in reprezentarile picturale, abia in secolul trecut.


Dupa Sfantul Simeon Tesaloniceanul engolpiul (ca si crucea) inchipuie "pecetea si marturisirea credintei", "cea din inima".

 

Mitra arhiereasca


Mitra este un acoperamant al capului, care se foloseste numai de arhierei in serviciul liturgic si in alte oficii divine.

 

Cu privire la originea mitrei arhieresti, parerea cea mai probabila este ca ea inlocuieste cununa sau chidaris-ul purtat de catre arhiereii Legii Vechi in serviciile religioase de la Cortul Marturiei si de la templu (Iesire XXVIII, 4, 37, 39), ca semn al arhieriei.

 

Potrivit Sfantului Simeon Tesalo­ni­ceanul, mitra, la inceputul sec. al XV-lea nu era inca gene­ralizata in cultul liturgic. Purtarea ei era chiar interzisa, gasindu-se multe justificari pentru a se prefera slujirea Sfintei Liturghii cu capul descoperit.

           
Nu se ingaduia asadar pe vremea aceea, ca sa poarte pe cap mitra in serviciul liturgic, decat Papa de la Roma si Patriarhul Alexandriei.

           
Primele reprezentari picturale, unde apare mitra patriarhilor alexandrini, incep din sec. al XI-lea. In Minologiul lui Vasile al II-lea (Biblioteca Vaticanului) se vad figurile Sfintilor Atanasie, Ciril si Spiridon, purtand un acoperamant pe cap. Dar acest acoperamant nu are nimic asemanator cu mitra episcopala de azi. Astfel, la Sfantul Atanasie apare mai mult ca un turban, sau ceva asemanator, iar la Sfantul Spiridon, ca o tichie facuta dintr-o impletitura de alb cu negru. Acelas fel de mitra se observa si la Sfantul Spiridon, din pictura Manastirii Arnota, apartinand sec. al XVII-lea. Iar Sfantul Ciril poarta o mitra tot dintr-o impletitura, insa de o alta tesatura.

           
In vechea pictura de la Arges (sec. XIV) numai Sfintii Silvestru al Romei si Spiridon apar cu capul acoperit. La fiecare din acestia, mitra prezinta cate o particularitate: astfel, la Sfantul Silvestru, mitra pare a fi o camilafca alba, avand in fata un desen de culoare neagra, de forma unui T intors. Poate ca e vorba de o cruce, al carei brat vertical de jos e intors printr-o indoitura, in partea dinauntru. Iar mitra Sfantului Spiridon are forma unei bonete albe si cu intercalari negre. Foarte asemanatoare cu aceasta apare mitra Sfantului Ciril, din pictura pe lemn ce se gaseste la Vatican, apartinand sec. al XVI-lea.


Inainte de sec. al XI-lea, nu avem nici-o mentiune despre forma mitrei liturgice si nici despre materia din care se facea. Nici Sfantul Simeon Tesaloniceanul nu ne arata din ce era facuta si cum era forma mitrei romano-alexandrine. Numai reprezentarile picturale ne pun in situatia de a presupune ca materia, din care se faceau mitrele, era, poate, panza de in alba, care, in vechime, era intrebuintata foarte mult pentru confectionarea diferitelor vesminte, pentru ca simboliza curatia slujbei sacerdotale.

           
Cat despre forma, desi documentele scrise din Rasarit nu ne precizeaza, totusi in Apus gasim ca mitra avea forma unei bonete, (Constitutio Constantini). La aceasta concluzie ne duc si reprezentarile picturale.

           
Cand mitra a parasit forma ei primara, comuna, atunci a inceput sa evolueze spre forme diferite, atat in Rasarit cat si in Apus, in mod cu totul independent. Astfel, s-a dat nastere in Rasarit la trei tipuri de mitre: 1) vechea mitra alexandrina, de forma unei bonete, facute din panza alba si cu semnul crucii pe ea, fie dintr-o panza cu impletituri ; 2) mitra de forma unei caciulite, bogat impodobita cu broderii si pietre pretioase si uneori cu iconite, avand deasupra asezata o cruciulita si 3) mitra bizantina, in forma de coroana, cu partea superioara rotunda si inchisa, pe care s-au aplicat iconite, reprezentand ae Mantuitorul, Sfanta Fecioara sau Apostolii. Aceasta este forma cea noua ce s-a pastrat, cu mici modificari, pana azi.


Sfantul Simeon ne o indicatie pretioasa asupra intrebuintarii mitrei in timpul Sfintei Liturghii, anume ca la anumite parti ale slujbei, mitra se scoate de pe cap. Acest obicei se pastreaza si azi.


Arhiereul imbraca mitra fie la Sfanta Liturghie, cu toate odajdiile si ornatele sale, fie numai la slujbele mai mici, adica la vecernie, priveghere, Sfintele Taine si Tedeumuri, impreuna cu mantia, epitrahilul si omoforul.

           

Ea simbolizeaza "cununa de spini a Mantuitorului" sau "mahrama de pe capul Lui".

           

Carja


Din timpurile vechi, se purta un baston de catre slujitorii sfintiti, ca semn al puterii pastorale.

           
In Orient, carja a fost intai de lemn, terminata de obicei printr-o cruce, in forma unui T.

           
Carjele pastorale de azi insa, cu aspectul lor impunator, par a ne arata o alta origine. La curtea imperiala bizantina, ofiterii curtii purtau la ceremo­nii un baston inalt, care era oferit ca o distinctie de catre imparat. Impodobirea lui era felurita, potrivita cu gradele curtenilor.


Pentru "crossa" apuseana exista documente mai vechi pentru a fixa existenta ei inca din sec. al IV-lea.

           
In Rasarit insa, lipsesc documente mai precise asupra acestei chestiuni. Numai Codin Curoparatul si Sfantul Simeon Tesaloniceanul fac mentiune despre ea.

           
Sfantul Simeon ne spune ca "pentru ca arhiereul sa poata povatui si sa pedepseasca pe cei plecati si a aduna la sine pe cei departati este data aceasta carja".


Dupa Sfantul Simeon, deducem ca pe vremea aceea (sec. XV) carja avea in partea de sus o terminatie. Cardinalul Bona ne descrie cam patru feluri de terminatii de carje (a unui glob, a unei cruci, a unui T si a doi serpi afrontati).

           
Forma actuala a carjei pare a fi rezultatul unei combinatii a formelor de mai sus: carja se termina prin doi serpi afrontati, avand intre ei un glob mic cu cruce pe el.

           
In Muzeul de Arta bisericeasca se gasesc trei carje episcopale, apartinand sec. al XVIII-lea. Doua au terminatia serpilor afrontati, fara globuletul de la mijloc, iar una are o terminatie simpla. Aceste carje sunt toate din lemn. Pana in sec. al XVIII-lea, numai patriarhii si mitropolitii purtau carje argintate, numite la noi "paterite". O astfel de carja - paterita - tine in mana Antim Ivireanul, in portretul sau ctitoresc de la Biserica Antim. 

           
Ori de cate ori arhiereul intra in biserica, se imbraca in mantie si primeste  carja.

                                   
In afara de cult, carja nu se poate lua decat la procesiuni (impreuna cu mantia).

 

Sfantul Simeon Tesaloniceanul ne arata ca ea simbolizeaza "puterea de a povatui, pedepsi si aduna pe cei departati".

 

.

09 Octombrie 2007

Vizualizari: 8577

Voteaza:

Insemnele patriarhale si semnificatia lor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE