Sfantul Prooroc Ilie, precursor al ascetismului crestin

Personalitate marcanta a Vechiului Tesament, Sfantul Prooroc Ilie se detaseaza dintre ceilalti prooroci ai Legii Vechi prin modul de viata ascetica, prefigurand in acest fel trairea crestina, prin zel, virtute si asceza. Subliniate de Sfintii Parinti ai Bisericii noastre, trasaturile distinctive ale Sfantului Ilie s-au constituit intr-o paradigma a drumului spre desavarsire crestina. In acest sens, profetul biblic a fost prezent la Schimbarea la Fata a Mantuitorului Hristos.

De aceea, preocuparea pentru viata si activitatea Sfantului Ilie a insemnat pentru multi Sfinti Parinti un mod de a reliefa atat legatura cu personalitati vechitestamentare, prin acelasi duh al trairii cuvintelor scripturistice, cat si concretizarea unor calitati proprii trairii crestine indumnezeite. Numai astfel, un calugar traitor in desert putea sa marturiseasca, in spiritul exemplului Sfantului Ilie, modul in care se poate castiga imparatia lui Dumnezeu: "Pentru cei ce iubesc pe Dumnezeu, usoara si placuta este osteneala implinirii poruncilor, usoara si de dorit lupta care ii duce la iubirea Lui".

O asemenea confruntare, fie cu preotii pagani ai lui Baal, fie cu propriile sale pacate, l-a facut pe Sfantul Ilie sa ni se reveleze distinct, intre ceilalti profeti. Aceasta, pentru ca opunandu-se, la chemarea si cu ajutorul lui Iahve, introducerii cultelor pagane in mijlocul poporului sau, sustinand neostenit superioritatea credintei monoteiste, Sfantul prooroc Ilie a dovedit responsabilitatea fata de pastrarea neintinata a Revelatiei divine.

Apelul la ajutorul lui Dumnezeu l-a intarit in momentele dificile, cand alungat si amenintat de pagani, se ruga pentru izbanda numelui lui Dumnezeu: "Iar Ilie a zis: Cu ravna am ravnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, caci fiii lui Israel au parasit legamantul Tau, au daramat jertfelnicele Tale si pe proorocii Tai i-au ucis cu sabia, ramanand numai eu singur, dar cauta sa ia si sufletul meu." (III Regi 19, 10).

Dar Domnul Savaot, al puterii si al victoriei ii impartaseste Sfantului Ilie darul de a-si invinge temerile, prin prezenta Sa continua la toate faptele profetului, prin Sfantul Duh caci: "Duhul Sfant canta prin Sfinti si oameni duhovnicesti, ca sufletul care traverseaza flautul".

In adevarat spirit evanghelic, Sfantul Ilie "cauta si gaseste", "bate si i se deschide" (cf. Matei 7, 7), dupa cum a spus Mantuitorul Hristos, astfel incat reuseste, prin ascultare si smerenie sa se apropie de imparatia cea noua a lui Dumnezeu, ca drept al Vechiului Testament, invingator al baalilor pagani.

In plus, blandetea si mila sa, aratate femeii vaduve din Sarepta Sidonului, subliniaza asumarea de catre Sfantul Ilie a greutatii urcusului pe drumul duhovnicesc spre desavarsire. In acest sens, pr. prof. Dumitru Staniloae aprecia legatura dintre diferitele calitati ce conduc la virtutea suprema: "Prin blandete ne apropiem de iubirea care sta la capatul virtutilor" caci "Blandetea si smerenia sunt florile care rasar din rabdarea necazurilor si din nadejde".

Inzestrat cu aceste calitati deosebite, Sfantul Ilie s-a opus primejdiei conationalilor sai de a cadea in pacatul idolatriei, ignorand Decalogul lui Moise. De asemenea, lupta proorocului contra paganismului nu poate fi detasata de fundamentul credintei monoteiste care l-a sustinut, l-a indrumat sa fie inversunat fata de tot ceea ce era strain de traditia ancestrala a poporului sau.

De aceea, remarcabile sunt faptele sale, concretizate in uciderea preotilor pagani de catre popor, la indemnul sau, asa cum, peste secole, Sfantul Apostol Pavel sfatuia pe primii crestini asupra importantei unei trairi concrete, militand chiar aici, pe pamant, pentru castigarea dreptului de a intra in Imparatia lui Dumnezeu: "In fapta si in putere sta Imparatia lui Dumnezeu, nu in cuvant" (I Cor. 4, 20).

Pentru ca intotdeauna Sfantul Ilie a actionat "dupa cuvantul Domnului" (III Regi 17, 5), a fost ajutat, pentru ca i s-a supus neconditionat lui Iahve. Un moment concludent din activitatea sa profetica este retragerea la paraul Cherit, amenintat fiind de Ahab, regele sau, pe care-l mustrase si "considerand ca din vina lui" poporul a fost pedepsit pentru pacatul idolatriei, prin seceta de trei ani si sase luni: " Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel inaintea Caruia slujesc eu; in acesti ani nu va fi nici roua, nici ploaie decat numai cand voi zice eu!" (III Regi 17, 1).

Faptul de a le atrage atentia regilor asupra greselilor savarsite, greseli ce aduceau pedeapsa din partea lui Dumnezeu, pentru intreg poporul, era specific tuturor profetilor lui Israel. Acestia cuvantau intotdeauna in numele Dumnezeului Celui Adevarat, asumandu-si consecintele pentru asemenea act de curaj si obligati fiind, de multe ori, sa se retraga din fata maniei regilor. Asa s-a intamplat dupa uciderea preotilor idolatri, cand Sfantul Ilie s-a retras la Beer-Seba, in Iuda, in pustiu. Dar Dumnezeu nu si-a parasit mesagerul, profetul care a implinit pe deplin voia Sa divina, actionand dupa Cuvantul Sau: " Si s-a culcat si a adormit sub ienupar. Si iata un inger l-a atins si i-a zis: Scoala de mananca si de bea" (III Regi 19, 5).

Din aceasta sumara rememorare a faptelor Sfantului Ilie observam cateva elemente, specifice astazi unei trairi ascetice in duhul lui Dumnezeu, pe calea cea dreapta a desavarsirii: zelul, retragerea in pustiu, purtarea de grija a ingerilor, umilinta si modelul de virtute propusa.

Implinirea cuvintelor lui Dumnezeu si tipul de ascetism

Distinctia esentiala intre Sfantul Ilie si ceilalti profeti ai lui Israel este aceea de a fi prefigurat, prin zel si retragere in singuratate, un mod de viata specific ascetismului crestin. El devine arhetipul monahilor crestini.

De aici si identitatea dintre Sfantul Prooroc Ilie si calugarii crestini. In acest sens, un ascet crestin, Sfantul Macarie Egipteanul, renumit pentru viata sa curata in slujba lui Dumnezeu, definea chiar la inceputul "Epistolei" sale, tipul celui desavarsit: "Vreau sa stii, iubite frate, ca cel afierosit lui Dumnezeu trebuie sa fie un barbat deplin; ca nu numai el trebuie sa fie in Dumnezeu, ci si Dumnezeu trebuie sa fie intru el, dupa cum Domnul insusi spune: Intru cel care ramane intru Mine si Eu voi ramane intru El (Ioan 15, 5)".

Un astfel de model a fost Sfantul Ilie, remarcandu-se prin lipsa de patimi, prin refuzarea savarsirii raului si a participarii la idolatrie, intr-un cuvant un "om launtric curat de care vorbea Legea veche".

Peste secole, primii monahi crestini au intruchipat aceeasi paradigma a vieturii launtrice pe care a prefigurat-o, in Vechiul Testament, Sfantul Ilie. Astfel, din secolul IV pana in secolul VII un numar mare de traitori ai lui Hristos, in deserturile Egiptului, de la Sfantul Antonie cel Mare la Sfantul Ioan Scararul, au refuzat ca si profetul din Tesba Galaadului, gloria acestei lumi, vietuind in "desertul cel mare".

Solitari sau chinoviti, cunoscuti sub numele de "Avva", avand ucenici asemenea lui Elisei, Parintii desertului au fost aureolati de faima unei vocatii ascetice exemplare: "Toti au plecat definitiv in desert pentru a vietui si a muri acolo fara intoarcere: spre a vietui numai pentru Dumnezeu, fiind ca si morti pentru ei insisi si pentru lume, pentru oameni si pentru lucrurile ei."

Sfantul profet, virtuos si admirat pentru faptele sale de curaj, iradiaza un model de asceza crestina pe care o vor concretiza admirabil acesti "Parinti ai desertului", al caror impact pozitiv asupra trairii crestine a fost tulburator si decisiv: "Chiar daca acestia lucreaza in ascuns, chiar daca vor sa ramana necunoscuti, Domnul ii arata tuturor ca pe niste sfesnice".

Daca la Sfantul Ilie preeminenta militantismului pro-iahvic este evidenta, la acesti Sfinti Parinti ai primelor secole cuvantul de ordine era viata in Hristos asa cum Sfantul Antonie cel Mare obisnuia sa le spuna mereu vizitatorilor sai: "Sa nu puna nimic din lume inaintea dragostei fata de Hristos".

La jertfelnicul ridicat pentru a le demonstra conationalilor sai maretia si puterea lui Dumnezeu, prin aratarea Sa in chipul focului ce mistuie jertfa sa, Sfantul Ilie s-a rugat Adevaratului Dumnezeu, Celui al lui Israel, Cel care-i scosese din robia egipteana: "Auzi-ma, Doamne, auzi-ma acum cu foc ca sa cunoasca astazi poporul acesta ca Tu singur esti Dumnezeu in Israel si ca eu sunt slujitorul Tau!" (III Regi 18, 36).

Sfantul Ilie hranit de corbi la paraul Cherit s-a retras din fata regelui razbunator, pe cand anahoretii crestini, separati de lume si-au dorit un drum propriu "pe calea curatiei inimii, si aceasta experienta launtrica vie-tuita timp indelungat sub calauzirea Duhului Sfant ii facea sa descopere putin cate putin toate secretele cailor lui Dumnezeu".

Iar Sfantul Ilie, in mijlocul unui popor ce pastra revelatia primordiala finalizata cu inome-nirea Fiului lui Dumnezeu, mergea pe calea Domnului, intarit si ajutat de Dumnezeu insusi incat "gura profetului a fost frau cerului si vreme de trei ani si sase luni n-a fost ploaie, iar cel imbracat cu porfira si coroana pe cap (Ahab n.n.) umbla de colo-colo si cauta pe profet".

Darurile lui Dumnezeu coborate asupra alesului Sau l-au impus pe Sfantul Ilie in fata conationalilor sai, iar meritul profetului a fost acela de a recepta mesajul divin si de a actiona in acest sens, ca un om desavarsit ce refuza robia idolatra.

Pe aceasta cale a desavarsirii, Sfantul Ilie vietuieste in conformitate cu vointa divina urmarind impunerea numelui lui Dumnezeu in mijlocul poporului pe care El il salvase de nenumarate ori. Acest fapt a fost posibil intarit fiind in sufletul sau de cuvintele lui Dumnezeu, de epifaniile Sale tulburatoare, astfel incat: "Cu adevarat fericit este sufletul care, biruit de iubirea cea duhovniceasca, s-a logodit cu Cuvantul lui Dumnezeu”.

Imparatul slavei i se arata desavarsitului sau ales, mai intai, ca foc ce mistuie jertfele (III Regi 18, 38) si mai apoi ca "adiere de vant lin" (III Regi 19,12) intarindu-l pe calea grea a castigarii Imparatiei. Primindu-L pe insusi Dumnezeu, Sfantul Ilie, plin de zel si milostiv fiind, si-a castigat bunuri in cer, prefigurand unirea crestinului cu Dumnezeu prin har: "Numai sa nu facem milostenie de dragul slavei desarte, ci potrivit legilor date de Hristos".

Trebuie remarcat faptul ca Sfantul Ilie, prin postul de patruzeci de zile si nopti, mergand la Horeb, a prefigurat postul Mantuitorului astfel incat asceza sa se constituie ca precursoare a monahismului crestin.

Sfantul Ilie persevereaza in misiunea incredintata dar si in rugaciune, anticipand exercitiul interior al celor ce se roaga. Pentru ca acela care staruie in rugaciune, zilnic, se aprinde de iubire si dor dupa Dumnezeu si primeste harul Duhului ce-l duce la desavarsire.

Intr-o vreme cand poporul ales era amenintat de idolatrie, Sfantul Ilie se roaga si posteste, fapt pentru care este incredintat cu puterea deplina a lui Dumnezeu, asa cum insusi profetul marturiseste: "Cu ravna am ravnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot." (III Regi 19, 10).

Pentru a sublinia ipostaza Sfantului Ilie de prefigurator al ascetismului crestin, la monahii primelor secole, marturiile asupra postului acestora sunt numeroase. Paladie in a sa Istorie lausiaca ne relateaza, intre altele, cazul unui post indelungat al Avvei Macarie Alexandrinul, printre calugarii de descendenta pahomiana. Astfel, acesta n-a gustat nici apa, nici paine, timp de patruzeci de zile, (cifra aminteste de postul Mantuitorului) ci doar duminica mesteca doar cateva foi de varza "pentru ca vroia sa se prefaca a manca".

Avand inaintasi ilustri, ca Moise si Sfantul Ilie, ascetii crestini "puteau beneficia de un privilegiu analog" caci "Dumnezeu insusi se insarcineaza adeseori sa-i hraneasca pe anahoretii care i se predau in intregime in ceea ce priveste subzistenta lor". Cu timpul s-a ajuns ca diferite reguli monahale sa ghideze viata acestor traitori ai lui Hristos, chiar si in privinta consumului hranei. Se pare ca in secolul IV, secolul de aur al monahismului egiptean, regula de aur, general valabila, era o masa pe zi. Marturia unui avva este concludenta in acest sens. "Daca cineva mananca o data pe zi, e monah; daca mananca de doua ori pe zi, e om trupesc, iar daca mananca de trei ori pe zi, e fiara".

De fapt, toate aceste semne ale renuntarii la nevoile trupului - posturi, privegheri, prosternari - viata in pustiu - marcau, in perspectiva teologica a unui scriitor benedictin contemporan, insusi statutul intrinsec al monahismului primelor secole: "Astfel, monahul se straduieste sa realizeze in desert unitatea exprimata de numele sau (monachos deriva de la monos = unic), omagiul deplin al intregii sale fiinte aduse Domnului in duh si in adevar".

Desi au instaurat "o spiritualitate a desertului" asemanatoare cu "spiritualitatea simplu crestina" - conform perspectivei aceluiasi teolog -drumul ascetilor era mai complicat in recluziune decat in comunitate pentru ca, in primul rand, "s-a pus problema de a sti cum anume trebuie conciliate intre ele exigentele vietuirii numai si numai cu Dumnezeu si cele ale iubirii fratesti".

Lupta lor a fost cu atat mai mare "cu cat au trebuit sa faca fata "gestului" comunitar al propriei lor umanitati si, prin renuntare la acest element, sa se refugieze in solitudine, doar aproape de Hristos, pentru a-si construi o "cetate a desavarsirii". De aici sensul mai larg al "desertului" ca refugiu in propriul zbucium interior, ca singuratate si tacere, pentru ca, mai mult decat toate acestea, "desertul" reprezinta tot ceea ce fiecare poate si trebuie sa faca potrivit vocatiei sale proprii pentru a pastra, intretine si dezvolta aceasta relatie filiala cu Dumnezeu".

Sfatul evanghelic, prin chiar cuvintele Mantuitorului, in Gradina Ghetsimani, este o sustinere divina a unui efort spiritual de dominare a trupului prin forta duhului. "Privegheati si va rugati ca sa nu intrati in ispita. Caci duhul este osarduitor, dar trupul neputincios" (Matei 26, 41).

Iar mai tarziu, Apostolul neamurilor va face apel nu numai la lupta trupului ci si la cea care curateste duhul, care, ideal, fereste trupul de intinare prin duhul purificat de patimi: "Sa ne curatim de orice intinaciune, nu numai trupeasca ci si a duhului" (II Corinteni 7, 1).

Pe aceste fundamente scripturistice, asceza celor preaiubitori de Dumnezeu, in pustiu, devenea un mod de viata crestina. Avand reguli de aur cum ar fi: "mananca ceea ce trebuie pentru sustinerea trupului, dar nu destul pentru a te satura" primii anahoreti crestini parcurgeau o cale a desavarsirii spirituale prin smerenie si ascultare, considerau aceasta ipostaza "un dar al harului divin" culminand cu vederea lui Iisus Hristos chiar in timpul vietuirii in trup.

Daca Moise si Sfantul Ilie au vorbit cu Dumnezeu in calitatea lor de mesageri ai planului divin de pastrare a Revelatiei pana la intruparea Mantuitorului, exista marturii ale monahilor crestini despre viziunile lor, avandu-L in centru pe Domnul Iisus Hristos. Un singur exemplu este concludent: Avva Antonie dialogheaza cu Fiul lui Dumnezeu fara a-L cunoaste identitatea cand intr-un final Acesta i se dezvaluie: "Eram aici si te-am lasat sa vad daca vei avea rabdare sau nu".

Dupa cum Iahve se arata numai lui Ilie, dupa ce poporul cazuse in idolatrie, asa se arata si Dumnezeu numai celor mai despatimiti dintre anahoreti, caci: "Cu neputinta este ca cineva sa-si vada chipul intr-o apa tulbure, si tot asa cu neputinta este ca cineva sa vada pe Dumnezeu la rugaciune, daca nu-si curata mintea de ganduri straine". Este un mod de a reface, datorita reasezarii omului in legatura cu Dumnezeu prin inomenirea Fiului lui Dumnezeu, natura umana, de a o recupera, la adevarata sa valoare paradisiaca.

Purificarea si vederea lui Dumnezeu erau posibile, intr-un "desert" al patimilor. Ideea desertului - Rai este dezvoltata de Henri Bremond care, reflectand la starea paradisiaca si cea care urmeaza imediat dupa cadere, recunoaste in diferitele gesturi si atitudini ale anahoretilor o apropiere de acest timp al prieteniei absolute si al comuniunii in interiorul creatiei: "De altfel, desertul nu este o menajerie, nici macar o gradina cu plante. El ar semana mai degraba locurilor paradisului terestru in saptamanile ce au urmat numaidecat primului pacat, atunci cand, de o parte si de alta, oamenii si animalele nu se dezvatasera inca a locui impreuna".

In acest spatiu, anahoretul tinde sa devina fiu al lui Dumnezeu, sa guste din roadele primei comuniuni dintre om si Dumnezeu: "A deveni frate si fiu al lui Hristos, a-si indrepta inima si cugetele catre Dumnezeu, aceasta inseamna ca Domnul ne invredniceste de descoperirea tainelor intru sfintenie si curatie".

Voturile monahale din crestinism recunoscute in viata Sfantului Ilie

Considerat de traditia crestina drept "parinte al vietii monastice", Sfantul Ilie este, ca om de rugaciune, precursorul ascetului crestin. Ca om al lui Dumnezeu sau "inger al Domnului" (malah Iahve) - asa cum erau denumiti profetii in marea lor majoritate - si Sfantul Ilie, ca prooroc dintre cei vechi, se incadreaza in descendenta lui Moise.

Desi nu a scris nimic, totusi viata sa inchinata lui Dumnezeu ne este cunoscuta din Sfanta Scriptura a Vechiului Testament si prin mostenirea deosebita lasata in amintirea poporului inclinat sa imbratiseze idolatria.

Poate, mai mult decat alti profeti el a prefigurat ascetismul crestin de mai tarziu, el insusi supunandu-se unor nevointe care vor fi cunoscute in crestinism ca voturi monahale: ascultarea, saracia si fecioria. Supunandu-se neconditionat vointei divine si primind harul ca ajutor in lupta decisiva cu idolatria, Sfantul Ilie s-a asezat pe drumul desavarsirii ce conduce la mantuire.

Cuvintele unui ascet crestin remarcabil ilustreaza si tipul vietuirii Sfantului prooroc: "Fiecare dintre noi isi dobandeste mantuirea prin harul si darul divin al Duhului, iar prin credinta, iubire si lupta de buna voie poate sa ajunga la masura desavarsita a virtutii. Astfel, pe de o parte, prin har, iar pe de alta parte prin savarsirea virtutii ajungeau la mostenirea vietii vesnice".

In acest mod, Sfantul Ilie a intruchipat un model de virtute in deplina concordanta cu cele spuse de Mantuitorul despre faptele celor alesi: "Sa straluceasca lumina voastra inaintea oamenilor" (Matei 6, 16). Iar Sfantul Apostol Pavel ii indeamna pe crestini la pastrarea lor in maretia divina, in planul mantuirii sale: "Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti" (I Cor. 10, 31).

In acest fel, Sfantul Ilie se situeaza in randul alesilor lui Dumnezeu, pentru ca oricat de misterioasa ar fi fost personalitatea sa, el se ofera contemporanilor prin fapte, masura intregului sau devotament. Pentru aceasta, traditia l-a considerat demn de a se "arata in ziua Domnului" (Apoc. 11, 3-13) cand, impreuna cu Enoh, va profeti timp de 1260 de zile, inainte de a veni sfarsitul lumii.

Sfantul Ilie are privilegiul de a vorbi cu Dumnezeu si de a-I asculta poruncile, in lupta de convingere a conationalilor de minciuna idolatriei la care erau indemnati de regele Ahab si sotia sa Izabela.

Dar Profetul isi arata masura demnitatii in propria existenta, ca particularitate iar, prin extensie, ca tip al ascetului crestin pentru ceea ce avea sa se intample in lumina Noului Testament.

Trebuie sa mai remarcam zelul deosebit al Sfantului Ilie in implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Supunerea sa fara de vointa divina ii confera ceea ce teologia patristica a cunoscut sub numele de "parresia" - indrazneala, familiaritate fata de Cel pe Care-L slujeste. Mai este de amintit si sintagma de "campion al lui Dumnezeu", pe care diversi Parinti si scriitori bisericesti i-au atribuit-o profetului Ilie pentru a sublinia atasamentul acestuia la valorile moral-religioase ale doctrinei monoteiste descoperite lui de insusi Iahve.

Sfantul Ioan Hrisostom apreciaza zelul Sfantului Ilie in Omilia despre Ilie, vaduva si milostenie, aratand rabdarea si devotamentul profetului in numele unei cauze de ordin divin: reimpunerea monoteismului iahvic in mijlocul poporului inclinat spre idolatrie. Incercarile la care este supus vin tot de la Dumnezeu in scopul intaririi celui pe care l-a ales sa-L reprezinte.

Numai de aceea Iahve a permis ca Sfantul Ilie "sa fie asociat greutatilor, sa experimenteze relele survenite, sa sufere de foame pentru a arata ca nu foamea ci un zel divin il insufletea. Pe un drum presarat cu obstacole, nevoitor", el a surmontat amenintarile de tot felul pentru ca era indrumat de un "zel ardent".

Acelasi Sfant parinte al Rasaritului face apel la marturia Sfantului Pavel, pentru a sustine importanta zelului unui profet de seama Sfantului Ilie: "Au fost ucisi cu pietre, au fost pusi la cazne, au fost taiati cu fierastraul, au murit ucisi cu sabia, au pribegit in piei de oaie si in piei de capra, lipsiti, stramtorati, rau primiti" (Evr. 11, 37).

Si Sfantul Maxim Marturisitorul in Questiones et dubia nu lasa deoparte postul Sfantului Ilie si zelul sau manifestat in asceza. Dar interpretarea sa, avand in vedere si postirea lui Moise si a Mantuitorului, se realizeaza in sensul consfintirii prin post si renuntare a demnitatii profetice in persoana Sfantului Ilie: "Cat despre acesta, reprezentand tipul harismei proorociei, depasind in totalitate prescriptiile Legii, el posteste patruzeci de zile, ceea ce inseamna ca harisma profetica prescrie abtinerea de la consimtirea raului".

In acest sens, Sfantul Ilie prefigureaza abstinenta monahilor crestini, o abstinenta a carei punere in practica insemna in primul rand, refuzul in a savarsi raul pentru a implini virtutile ce duc la desavarsire: "Omul devine prin har ceea ce este Dumnezeu: iubire, bucurie, pace, bunavointa si bunatate".

Legatura dintre tipul de ascetism caruia i se supune Sfantul Ilie si cel al Parintilor desertului, se realizeaza prin harul izvorat din iubirea dumnezeiasca. Numai in acest mod, fiind luminat de Duhul Sfant, sufletul vede frumusetea cea mult dorita si de negrait, este ranit de dragostea divina, este condus de Duhul Sfant catre toate virtutile si dobandeste o iubire nemarginita si neistovita fata de Domnul.

Intr-o asemenea ipostaza, Sfantul Ilie a putut sa tina piept amenintarilor, iar anahoretii crestini au respins ispitele de tot felul. Darul lor a fost acea capacitate a "ochilor duhovnicesti de a vedea tainele ascunse in suflet si bogatia dumnezeiasca ascunsa, acoperita pentru ochii fiilor trupului si descoperita in duh celor ce se ospateaza la masa lui Hristos".

Fara a incerca o analiza completa a drumului spre in-duhovnicire, numerosi teologi au subliniat importanta si influenta acestui tip de asceza. Astfel, este de consemnat marturia lui H. Bremond care vorbea in privinta anahoretilor sec. IV, de "influenta cea mai intinsa, cea mai adanca si cea mai durabila asupra moravurilor poporului crestin, asupra civilizatiei insesi".

Consacrandu-se in intregime lui Dumnezeu, "Parintii desertului", exemplari pentru vietuirea lor deosebita, aveau o regula de aur care privea atat existenta lor cotidiana cat si viata launtrica. Unul dintre acestia, Avva Arsenie, spunea: "Cat iti sta in putinta nevoieste-te ca lucrarea ta cea dinauntru sa fie dupa Dumnezeu si sa biruiasca patimile cele din afara". La fel si Sfantul Ilie este un exemplu demn de urmat fiind pomenit, pentru puterea rugaciunii sale, si de Sfantul Iacov: "Ilie era un om cu slabiciuni asemenea noua, dar cu rugaciune s-a rugat sa nu ploua si nu a plouat trei ani si sase luni" ( Iac. 5, 17).

In Sfantul prooroc numerosi parinti si scriitori bisericesti au descoperit un summum al virtutilor crestine. Personalitatea proorocului biblic este covarsitoare pentru toti crestinii astfel incat analizand fiecare eveniment al vietii Sfantului Ilie, el poate constitui un exemplu pentru noi. El, cel care "s-a rugat peste masura si vocea sa a ajuns in ceruri, pana la Dumnezeu", trebuie urmat cu necesitate caci: "Daca si noi vom fi asemenea lui si vom capata virtutea, Dumnezeu ne va primi, va asculta rugaciunea si postul nostru si va trimite milostenia si binecuvantarea Sa asupra noastra, si pacea Lui peste toate creaturile sale".

Departe de a fi epuizat bogatia de sensuri a faptelor unei personalitati de statura Sfantului prooroc Ilie, era necesar sa recurgem la asociatia dintre acest personaj biblic si ascetismul crestin pe care-l prefigureaza. Milostiv, plin de zel, ascultator, mergand pe calea pe care Iahve i-o arata prin epi-faniile cu care-l invredniceste, Sfantul Ilie s-a remarcat in pleiada profetica a Vechiului Testament. Prin extensie, in timp, iluminarea adusa de Evanghelie a constituit fundamentul pe care a fost construita o intreaga institutie ascetica ce si-l revendica pe Sfantul Ilie drept unul dintre intemeietori.

Apelul la teologia vietuitorilor in pustiu ne va face, intotdeauna, sa deslusim sensurile cele mai abstracte ale diferitelor evenimente. Astfel, este potrivit sa ne amintim, in contextul in care am vizat personalitatea prefigurativa a Sfantului Ilie, de o intamplare istorisita de Paul Evdokimov.

"Viata Sfantului Anton, care-l are in centru pe marele ascet, vorbeste despre un batran care i-a vazut pe Parinti in slava dar dintre ei lipsea Sfantul Antonie. La mirarea sa, acestia i-au raspuns: "Unde este Dumnezeu, acolo este si Antonie". In acest fel cei care se bucura de viata celor desavarsiti sunt nu numai primiti in Imparatia lui Dumnezeu ci ei devin, in mod real, fii adoptivi: "Marele patriarh al monahilor fiind de acum ascuns in Dumnezeu, se cuvenea ca trupul lui sa ramana nevazut privirii oamenilor pana la Judecata de apoi".

protos. conf. dr. Justinian Carstoiu

.