Biserica Ortodoxa si Securitatea Comunista

Despre relatia dintre Biserica Ortodoxa Romana si Securitatea comunista

In introducerea la editia romana a cartii sale Religie si nationalism, Olivier Gillet sublinia importanta deschiderii arhivelor Securitatii pentru istoria Bisericii Ortodoxe Romane, dupa anul 1945, constient fiind ca numai documentele oficiale sunt insuficiente. Intr-adevar utilizarea numai a literaturii oficiale (legi, decrete, periodice ale Bisericii) nu ofera decat o imagine incompleta a actiunii Bisericii si a preotilor ortodocsi in cei 50 de ani de comunism. Este bine cunoscut faptul cat de putin reale sunt afirmatiile din aceste documente, care ascund cu consecventa conflictele cronice ale epocii. Spre exemplu unirea Bisericii Greco-Catolice din anul 1948 a avut cu totul alte conotatii si semnificatii decat cele prezentate de propaganda. Distanta este uriasa si de aceea exercitiul hermeneutic trebuie sa fie extrem de atent. Cartea lui Gillet contureaza o imagine sumbra a Bisericii Ortodoxe Romane, cea de colaboratoare fidela a regimului comunist, asistand nici mai mult nici mai putin la o comunizare a acesteia. El incearca sa demonstreze, dincolo de colaborationismul individual al unor ierarhi, o slabiciune structurala a Bisericii Ortodoxe, incapabila de transformari si de promovarea valorilor democratice.

Dosarele Securitatii aduc o perspectiva noua asupra acestui aspect. Ele confirma anumite aspecte afirmate de Gillet, pe altele insa le contrazice. Intr-o asemenea problema delicata, in care exista si ingerinte politice si conflicte vechi interreligioase, credem ca se poate trage o concluzie numai printr-o cercetare exhaustiva a documentelor privitoare la aceasta chestiune. De asemenea, trebuie stabilite faptele si adevarata lor dimensiune, pe baza unor serii convingatoare de documente, si nu pe baza uneisimple informatii gasite intr-un colt de pagina.

Restrangandu-ne strict la activitatea Securitatii asupra Bisericii Ortodoxe Romane, remarcam ca s-au intreprins permanent, cu toate mijloacele posibile (agentura, filaj, tehnica operativa) presiuni asupra principalelor institutii ale Bisericii. Nu le-am consultat, dar sunt mentionate clar in alte parti: dosarele de obiectiv Patriarhia Romana, Institutele Teologice din Bucuresti si Sibiu, dosare de manastiri (Vaforata). Acestea exista in mod cert si firesc este ca toate institutiile bisericesti sa fi constituit obiective de urmarire ale fostei Securitatii. Numeroase alte cazuri de urmarire al preotilor apar in diferite dosare ce privesc diferite miscari de rezistenta armata, in dosarele referitoare la colectivizare, in cele privitoare la partidele politice. Aceste cazuri ar putea fi interpretate ca o urmarire care nu viza persoana preotului in calitatea lui de slujitor al altarului, ci de persoana publica implicat in viata sociala, care nu angaja institutia bisericeasca.

Ori aceste dosare de obiectiv demonstreaza limpede ca institutia in sine era considerata un pericol potential in orice clipa si de aceea supravegherea trebuia sa fie continua1. Toti inaltii ierarhi, incepand cu Patriarhul, aveau dosare de urmarire, cu un material extrem de complex. Am avut ocazia sa cercetam un asemenea caz compus din opt volume masive. Am constat ca este imposibila stabilirea unei concluzii definitive, fara parcurgerea intregului material. Pe parcursul lecturii am intalnit nenumarate rasturnari spectaculoase de situatii, cand se putea contura imaginea unei colaborator obedient sau a unui dusman periculos al statului. Citarea fragmentara ar favoriza o pozitie sau alta. Efortul istoricului in acest caz a fost sa stabileasca exact dimensiunea reala a activitatii respectivului ierarh, valoarea ei pentru binele Bisericii Ortodoxe Romane, gradul de periculozitate pe care il prezenta in mod real pentru statul comunist si in ochii Securitatii. A rezultat o imagine extrem de complexa care sfideaza interpretarile simpliste.

Studiile recente ale lui Cristian Troncota, Constantin Aioanei, Vasile Cristian, bazate pe documente din fondul „D” al Arhivelor S.R.I., si stenogramele Biroului Politic al C.C. al Partidului Comunist Roman (P.C.R.) arata obiectivele urmarite de catre partid fata de Biserica Ortodoxa Romana (B.O.R.), obiective care trebuiau sa fie atinse in lipsa unei colaborari ale ierarhilor Bisericii de catre Securitate, prin masuri de forta. Obiectivul partidului comunist a fost crearea unei Biserici obediente care sa nu iasa din cuvantul sau, ori acest lucru nu s-a intamplat. Primii ani ai regimului comunist, cand partidul era inca in cautare de colaboratori a trebuit si el sa faca compromisuri acceptand in functiile inalte bisericesti persoane fara o atitudine comunista clara. Mai ales ca foarte multi prelati ortodocsi erau de parere ca instalarea sistemului comunist este temporara 2. Acestia au fost permanent banuiti ca s-ar putea indeparta de politica partidului si de aceea s-a cautat dupa aceea, in mod sistematic, sa fie aduse in functie de conducere persoane cat mai sigure.

Cazul cel mai elocvent, mentionat in documente, este cel al tentativei de inlocuire al Patriarhului Justinian Marina, devenit incomod prin atitudinile sale, cu Mitropolitul Justin Mpisescu al Moldovei si Sucevei, calificat de unii preoti ca politruc 3, iar acest plan putea constitui si o diversiune pusa la cale de Securitate. Cel putin pentru anii 1950 - 1960, cand vechii ierarhi mai sunt inca in functie acestia au fost permanent banuiti, pe buna dreptate, de intentia de departare de comunisti. In acest scop, inca din anul 1945 s-a facut o atenta verificare a ierarhilor si potentialilor candidati la episcopie care ar fi putut conveni puterii comuniste, iar prin prezentarea unui referat de catre autoritatile de stat in sedinta sinodului permanent al B.O.R. din data de 26 mai 1946, s-a inceput trecerea la pensie a unor ierarhi pe motiv de boala sau datorita faptului ca nu erau „corespunzatori cerintelor impuse de noul ritm al vremii”4. Exista zvonuri colportate, mai ales de emigratie, ca unii ierarhi reticenti (Episcopul Grigore Leu 5 sau Mitropolitul Irineu Mihalcescu 6) ar fi fost asasinati de catre organele de represiune. Deocamdata nu exista un document cert in aceasta privinta, fiind o lacuna care trebuie neaparat completata.

Alti ierarhi au fost mentinuti in functie (Mitropolitul Nicolae Balan al Ardealului), dar nu este obligatoriu ca acestia sa fi semnat pactul cu diavolul. Din documentele studiate rezulta situatii diverse, unii fiind pur si simplu tolerati, altii intr-adevar apropiindu-se de partidul comunist, cu anumite rezerve, in cazul altora incercandu-se compromiterea lor. Securitatea, in acea perioada, a strans toate informatiile posibile care ar fi putut sluji compromiterii unor ierarhi. De aceea, aproape nu exista dosar de ierarh care sa nu contina si diverse note privitoare la atitudinea morala a acestora. Insa de cele mai multe ori nu era confirmata, deci, daca si Securitatea care urmarea cu obstinatie aceasta pista a renuntat in cele din urma, constituie o dovada credem clara si limpede ca in acel caz informatia nu se confirma. O tema ca homosexualitatea preotilor era o mina de aur pentru scopurile Securitatii pe care o utiliza intr-un scop precis, de compromitere, fie pentru atragere la colaborare, fie pentru obligarea parasirii functiei. Insa, in nici un caz nu se poate stabili daca nu ai in fata toate documentele dosarului, o cauzalitate intre optiunile morale ale preotului si relatia sa cu Statul si Securitatea. O alta acuzatie era aceea de a fi legionari toti preotii sau cei care se aflau in mediile teologice, care erau fie arestati, fie urmariti 7.

Se constata de asemenea o diferenta in abordarea de catre Securitate a cazurilor catolic si ortodox, deoarece cele preconizate de catre partid pentru cele doua culte erau diferite; in cazul Bisericii Ortodoxe Romane se dorea pastrarea acesteia in anumite limite, pe cand in cazul catolicilor considerati periculosi datorita relatiei cu Papa si in fata refuzului de a se rupe de acesta, s-a trecut la actiuni de reprimare totala. Astfel, ierarhii ortodocsi sunt urmariti timp indelungat, eventual pentru a se strange materiale compromitatoare privitoare la trecutul lor. Asupra lor se exercita o presiune constanta si sistematica ca un fel de ham ale carui haturi le tinea Securitatea. In general se evitau rasturnarile spectaculoase, toate masurile de represiune desfasurandu-se in taina, prin actiuni care de obicei nu ajungeau la urechile publicului. Totusi in anumite cazuri, pe care le-am intalnit, au existat ierarhi care erau urmariti special pentru a fi demascati, insa cunoscand aceste lucruri ei au evitat sa-si manifeste in mod deschis ostilitatea. Marturii orale, confirmate de cele scrise, arata ca sistemul de informatii in cadrul Bisericii Ortodoxe Romane era atat de bine pus la punct, incat Securitatea afla in scurt timp orice conspiratie. Faima neagra a Securitatii se pare ca era cea mai eficienta metoda de descurajare.

In cazul ierarhilor catolici, principalul cap de acuzatie a fost punerea in slujba intereselor imperialismului, al celui de tradare prin spionaj in favoarea Vaticanului 8, iar masurile luate impotriva lor au fost integrate codului penal, avand loc procese larg mediatizate. De asemenea, in acelasi dosar consultat de noi rezulta un element aparent paradoxal, acela ca rezistenta Bisericii Ortodoxe Romane a fost adeseori mai radicala decat cea catolica, insa pedepsele au fost diferite, aceasta tinand, credem noi, de sprijinul care se bucurau cele doua Biserici. Biserica Catolica din Romania, care avea in spatele ei 1 miliard de credinciosi din toata lumea si o logistica impresionanta, era considerata periculoasa, pentru actiuni marunte dandu-se pedepse grele. Biserica Ortodoxa Romana, Biserica nationala izolata si neluata in seama de Occidentul catolic, nu avea acelasi impact si de aceea problemele se rezolvau la un nivel mai de compromis.

Faptul ca unii sunt martiri, iar altii nu (ne referim la ierarhie, pentru ca in cazul preotilor simpli majoritatea zdrobitoare o formeaza preotii ortodocsi), era programat de puterea exterioara (partidul), care a distribuit fiecaruia rolurile pe care le dorea. In cazul catolic trebuie mentionat ca ierarhii din Romania au sperat foarte mult in sprijinul papei, de aceea, in primii trei ani, acestia s-au manifestat foarte radical. Lipsa acestui ajutor i-a determinat si pe ei sa fie mult mai retinuti. Dupa anii 1950 atitudinea tuturor cultelor din Romania este practic aceeasi fata de statul comunist.

Obiectivul Securitatii era mentinerea B.O.R. in cadrele trasate de partid, in acest scop facandu-se o atenta supraveghere a acesteia, dupa cum s-a vazut. In momentul in care situatia operativa depasea acest cadru, erau luate masuri de represiune. De asemenea se luau si masuri de represiune cu scop preventiv pentru a descuraja din fasa o eventuala actiune ostila. Aceasta consta in avertizari in Securitate, in urmariri deschise, in lansarea de zvonuri ca ar fi colaborator al Securitatii, pentru a-l indeparta de anturaj (este foarte interesant ca din dosare rezulta ca sunt informatori cine nu te asteptai, iar unora care le mersese vestea ca au colaborat cu Securitatea cand nu au fost de fapt informatori – si aceasta fiind o politica a organelor de represiune, extrem de eficienta, iar multe din zvonurile vehiculate azi in presa, fiind ecouri tarzii ale actiunii acesteia).

Cand situatia se considera iesita de sub control se actiona in forta, prin arestari si condamnari masive exercitate asupra diverselor grupuri „dizidente”. Decretul 410/1959 a insemnat o represiune generalizata asupra B.O.R. si care avea drept scop o epurare a acesteia de toate elementele considerate dusmanoase. Se poate spune ca anul 1959 reprezinta momentul adevarului in ceea ce priveste raporturile reale Stat - Biserica. Dosarele de urmarire ne prezinta antecedentele acestui eveniment care dateaza de cel putin 4 ani inainte. O urmarire sistematica au convins organele de Securitate ca reprezentantii B.O.R. eludau in mod sistematic directivele partidului, incercand sa infiinteze centre de rezistenta. Sinteza acestor fapte a fost inaintata ministrului de interne Alexandru Draghici, care a propus masuri in consecinta 9. Materialele demonstreaza ca motivele acestei represiuni din anul 1959 nu se datoreaza evenimentelor din lagarul socialist, ci au un caracter intern prin depasirea periculoasa de catre B.O.R. a limitelor impuse de Stat si Securitate.

In cele ce urmeaza dorim sa inventariem cateva forme de rezistenta ale B.O.R. cu care Securitatea s-a confruntat. Am incercat sa le clasificam pe niste trepte care dau seama de legislatia de atunci, care facea distinctie neta intre manifestarile strict religioase si cele care ieseau din spatiul acesta, rezultand mai multe forme, si care Securitatea le aborda in mod diferit, considerandu-le cu grade diferite de periculozitate. De aceea, unele din cele mai radicale au avut viata scurta, Securitatea concentradu-si toate eforturile in directia distrugerii lor. Altele, la un nivel bazic mai greu de controlat, s-au pastrat pana in anul 1989. Acestea sunt: Spiritualitatea ca forma de rezistenta; Sustinerea miscarii de rezistenta armata anticomunista; Incercari de colaborare a B.O.R. cu diferite culte; Aspecte din rezistenta ierarhilor ortodocsi.
Spiritualitatea ca forma de rezistenta

Una din problemele esentiale ale ideologiei comuniste era religia. Un marxist moderat, precum Georg Lukács afirma distanta uriasa dintre lumea religiei si lumea construita pe baze filosofico–stiintifice: ”Filosofia si religia merg pe cai principial opuse in constituirea ontologiei”; ”Astfel, religia contureaza o imagine a lumii in cadrul careia <<dorintele nesatisfacute in viata cotidiana, care transced existenta cotidiana a oamenilor, dobandesc perspectiva implinirii intr–o alta lume, instituita cu pretentii ontologice>>. Dimpotriva, ontologia filosofico–stiintifica <<Cerceteaza realitatea obiectiva pentru a descoperi spatiul de miscare real al practicii reale (de la munca la etica)>>”10. Doctrina comunista, construita pe fundamentele stiintei (de aici numele de socialism stiintific) se proclama ca adevarata cunoastere, singura care instituie o lume reala din punct de vedere ontologic, restul lumilor fiind autoiluzii sau minciuni acreditate cu buna stiinta de o autoritate malefica, similara demiurgului cel rau, pe care revolutia comunista are dreptul sa o exorcizeze, arzandu–se tot ce este fals si ambiguu. Tot Lukács considera ca orice demers ontologic isi are originea in acele grupuri sociale a caror sarcina speciala este sa ofere societatii din care fac parte o interpretare a lumii. Oferind viziuni radical diferite, in mod normal statul comunist si biserica se exclud 11.

Din aceasta perspectiva pe tot parcursul perioadei comuniste intre statul comunist si B.O.R. a existat un antagonism perpetuu, prin simplu fapt al afirmarii a doua viziuni radicale despre lume 12. B.O.R. si-a originat discursul in mod consecvent in revelatia hristica si nu pe materialismul comunist, intalnirea dintre cele doua institutii venind pe taramul concret al binelui poporului. Patriarhul Justinian a afirmat permanent ca credinta in Dumnezeu este necesara, dandu-i omului acea putere de a merge mai departe. Biserica nu aproba ideologia marxista, dar daca punerea ei in aplicare poate aduce rezultate benefice oamenilor, atunci Biserica tolereaza coexistenta 13. Statul comunist a dorit o colaborare cu B.O.R., dar o colaborare absolut speciala, in sensul ca nu se dorea decat pastrarea unei efigii, a unei mumii, prin care sa pacaleasca pe cei care aveau incredere in biserica. Lupta principala, de baza a preotilor si ierarhilor ortodocsi a fost tocmai pastrarea samburelui viu al credintei. Documentele Securitatii arata ca si simpla rugaciune, slujba duminicala, erau vazute ca forme de subversiune a puterii comuniste. Cu toate ca prin Constitutie libertatea credintei era garantata, „cei prea religiosi” erau atenti supravegheati. Prima forma de rezistenta, cea de zi cu zi, a constat intr-o exercitare corecta a slujbei religioase si oferirea unui cuvant de invatatura adecvat credinciosilor. Cei care nu luau in seama adaugirile formale, neesentiale despre „binele adus de comunism”, puteau recepta mesajul lui Iisus Hristos care ii indeparta cel putin in constiinta de ideologia comunista. Ori statul comunist avea nevoie de un control total si asupra sufletelor oamenilor. De aceea, foarte multi preoti, care nu au facut altceva decat sa se exercite constiincios misiunea preoteasca au fost arestati, suferind ani grei de inchisoare.

Exemplul cel mai revelant in acest sens este „Rugul Aprins al Maicii Domnului”. Ceea ce au facut Daniil Sandu Tudor, Benedict Ghius, si altii, nu era altceva decat o aplicare a invataturii mistice a rugaciunii inimii. Aceasta activitate nu avea in mod manifest nici o conotatie politica, insa Securitatea a interpretat aceasta activitate ca o uneltire impotriva statului comunist. Extrem de relevante sunt urmatoarele afirmatii pe care unul din arestatii in cazul „Rugul Aprins” este obligat sa le faca: Rugaciunea inimii ”reprezenta forma cea mai exagerata a ortodoxiei, fiind potrivnica si daunatoare actualului regim, prin aceea ca cei ce ajungeau sa practice aceasta rugaciune in mod corect, trebuia ca tot timpul in afara orelor de somn sa repete in gand aceasta rugaciune. Acest lucru ducea la ruperea noastra de regim si chiar de orice activitate in special de cea politica, pentru ca pentru inceput sa avem la dispozitie cat mai mult timp liber. In afara de aceasta treptat, treptat deveneam niste fanatici intr-ale credintei, fiind neaparat siliti sa ne retragem la manastire.

Sandu Tudor ne-a cerut sa si propovaduim aceasta rugaciune a inimii in randul celorlalti studenti, lucru pe care eu l-am si facut, cum ar fi de exemplu cu Rodica Saulescu si altii de ale caror nume nu-mi mai reamintesc momentan… Aceasta este activitatea dusmanoasa desfasurata de mine si celelalte elemente impotriva actualului regim in perioada anilor 1955-1956” 14. Aceasta forma de rezistenta fie s-a realizat la modul individual, aproape instinctiv, al preotilor care intuiau ca totul ar fi fost pierdut fara o asemenea activitate, fie a capatat un caracter organizat, sistematic, de organizare de centre de excelenta spirituala cu rolul de a aglutina in jurul lor pe cei care nu credeau in ideologia comunista. Pentru inceput Sandu Tudor dorea ca la Schitul Crasna de Gorj sa stranga mai multi intelectuali aplecati spre monahism, cu binecuvantarea Mitropolitului Firmilian Marin al Olteniei 15. Initiativa esuand, s-a continuat cu miscarea „Rugului Aprins”16 cu o larga cuprindere in orizontul monahal romanesc (a implicat calugari de la manastirile Antim, Rarau, Plumbuita, Caldarusani, Sihastria, Putna), experienta de la manastirea Vladimiresti, manastiri precum Vaforata, Tismana, Polovragi 17.

Rapoartele Securitatii arata ca la manastiri era un aflux enorm de credinciosi 18, fapt de natura sa nelinisteasca autoritatile comuniste si care a fost un motiv pentru declansarea unei represiuni ample prin aplicarea decretului 410/1959. Raportul inaintat de Alexandru Draghici, publicat de catre Constantin Aioanei, este confirmat in dosarele de urmarire intocmite de catre Securitate. Din ele rezulta ca aceasta rezistenta, initiata si infaptuita in mare parte de preotii si calugarii simpli, era cunoscuta si chiar sprijinita de inaltii ierarhi ai Bisericii printre care citam pe Patriarhul Justinian Marina, Mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei, pe Antim Nica sau de apropiati ai acestora ca Bartolomeu Valeriu Anania 19. Un caz ce poate fi citat este cel al cursurilor de indrumare spirituala, care de fapt aveau drept scop o educatie in spirit marxist a preotilor. Patriarhul Justinian a dat dispozitii ca sa se insiste mai putin pe partea teoretica, in buna parte marxista, si se faca mai multe slujbe care nu puteau fi afectate de ideologie. Prin urmare orice manifestare religioasa corecta era descurajata de organele represive ale statului, Biserica trebuia sa lupte zi de zi pentru a-si realiza atributiile minime, nemaipunand la socoteala aspectele mai delicate, cu tenta politica clara, pe care statul comunist nici nu concepea sa le scape de sub control. Acest nivel bazic de rezistenta trebuie apreciat la adevarata lui valoare si mentionat fiecare preot care a incercat sa-si faca datoria, ei fiind eroii marunti ce au intreprins o rezistenta tenace si cea mai eficienta in ultima instanta. De la acest nivel se pot analiza formele mai explicite de rezistenta anticomunista 5.

Sustinerea miscarii de rezistenta armata anticomunista

Un alt nivel al rezistentei preotilor ortodocsi a constat in organizarea lor in grupuri de ajutor reciproc care aveau drept scop sprijinirea morala si materiala a membrilor lor. Se viza indeosebi ajutorul celor aflati in inchisoare, iar aceste grupuri au functionat la diferite nivele. Un astfel de caz este cel preotilor aradeni Ilarion Felea, Ageu Ion, Teodor Damian si altii, care sprijiniti de Episcopul Andrei Magieru, organizau intruniri in care discutau viitorul Bisericii si incercau sa ajute familia lui Ageu Ion aflata in inchisoare 20. La un nivel mai inalt Patriarhul Justinian Marina a incercat „recuperarea” si ajutorarea preotilor ramasi iesiti din inchisoare 21. Alti preoti s-au apropiat de grupurile de rezistenta armata. Celebre cazuri sunt cele al lui Gherasim Iscu, staretul manastirii Tismana care a colaborat cu gruparea generalului Ioan Carlaont 22; calugarii Teodosie Filimon, Evghenie Hulea si preotul Stefan Marcu, ultimul fiind si duhovnicul fratilor Paragina 23 care au condus rezistenta din muntii Vrancei; staretul Paulian de la Putna care a cutezat sa o ajute pe sotia luptatorului anticomunist Constantin Cenusa, ieromonahul Filaret Gamalau de la schitul Rarau care a sustinut sistemul de legaturi si aprovizionare al organizatiei „Garzile lui Decebal”; parintele Nicolae Donescu din Suici, ucis de securisti pentru ca botezase copilul, nascut in padure, al familiei de luptatori Silisteanu din muntii Fagarasului; ieromonahul Ioasaf de la schitul Pahomie care a sustinut grupurile de luptatori de zona Arnota, fapt care a primejduit chiar fiinta asezamantului monahal amintit 24; sau colonelul Gheorghe Arsenescu care a primit binecuvantarea in manastirea Cetatuia, din zona Campulung-Muscel, iar staretul Pimen Barbieru l-a spijinit moral si material 25. Alti preoti si calugari au sprijinit activ cu alimente si adapost membrii acestor miscari. De altfel manastirile erau locul de refugiu preferat al tuturor celor urmariti de Securitate. Daca erau prinsi, calugarii erau aspru pedepsiti. Asa s-a intamplat la manastirea Polovragi unde era ascuns colonelul Iulian Popescu, comandant la Odessa, in anii razboiului. Fiind descoperit,toti calugarii din manastire au fost arestati 26.

Incercari ale Bisericii Ortodoxe Romane de colaborare cu diferitele culte

Potrivnic opiniei incetatenite ca Biserica Ortodoxa Romana s-a izolat de celelalte culte si a colaborat cu statul comunist pentru eliminarea altor culte, dosarele Securitatii pastreaza in paginile lor marturii despre anumite incercari de creare a unei miscari comune a cultelor crestine indreptata impotriva statului comunist. Am identificat deocamdata trei asemenea proiecte: 1. colaborarea dintre anumiti ierarhi ortodocsi cu Miscarea Ecumenica Internationala si Biserica Protestanta Norvegiana; 2. cel propus de Visarion Puiu si de legionarii rezidenti la Vatican; 3. proiectul Benedict Ghius de colaborare al ortodocsilor cu catolicii. Un document referitor la vicarul patriarhal Antim Nica arata urmatoarele: pastorul Richard Wurmbrand, sef al Misiunii Bisericii Norvegiene „Magne Solheim” a infiintat si organizat in anul 1947 mai multe reuniuni interconfesionale care aveau loc la Brasov. La ceste reuniuni participau si preotii Galdau Florian (ulterior plecat in Anglia unde a tinut conferinte la Radio Londra), Gagiu Ion, Dragulescu Toma si episcopul Antim Nica (aflat in anul 1947 in fruntea eparhiei Dunarii de Jos, in calitate de locotenent). Durata acestor intruniri era de doua saptamani zi la zi consecutiv si au avut loc doua asemenea serii 27. Mai lamuritoare sunt notele facute de ofiteri de Securitate in „planul de actiune informativa Antim Nica”, „ceea ce este mai important din activitatea lui, dupa 23 august 1944, este faptul ca s-a stabilit informativ ca Antim Nica a facut parte din grupul de clerici ortodocsi romani care erau in legatura cu organizatia religioasa <<Miscarea ecumenica internationala>> demascata ca oficina de spionaj a serviciului secret american. Antim Nica era unul dintre conducatorii clericilor romani care era in legatura cu aceasta miscare. De asemenea, s-a mai stabilit ca Antim Nica era in foarte bune relatii cu Magne Solheim, pastor evanghelic luteran norvegian, care initiase si la noi in tara, dupa 23 august 1944, o organizatie de ajutorare a clericilor de toate confesiunile. Astfel Antim Nica in anul 1947 a mijlocit un mare ajutor ce s-a dat clericilor ortodocsi de catre aceasta organizatie a lui Solheim. Si aceasta organizatie a fost demascata ca oficina de spionaj a anglo - americanilor. Important[a] este participarea lui Antim Nica in fruntea clericilor ortodocsi ce erau in legatura cu Miscarea ecumenica internationala precum si faptul ca nu intamplator era in bune relatii cu Solheim, demascat ca agent al spionajului american”28.

Securitatea se arata foarte interesata de activitatea miscarii ecumenice internationale si de activitatea misiunii norvegiene, incercand blocarea colaborarii Bisericii Ortodoxe Romane cu aceste institutii considerate agenturi imperialiste. De altfel, Biserica Ortodoxa Romana a fost obligata sa paraseasca miscarea ecumenica internationala in anul 1948. Deoarece Securitatea considera colaborarea Bisericii Ortodoxe Romane cu respectiva institutie o cale de evaziune, care impiedica controlul strict al statului comunist asupra institutiei eclesiastice in discutie 29. La fel colaborarea cu alte culte cum este cazul Bisericii norvegiene a fost si el interzis, Biserica fiind izolata, evenimentele din toamna anului 1948 cand Biserica Ortodoxa Romana a „acceptat” sa participe la desfiintarea Bisericii Unite cu Roma, rupand in mare parte puntile cu alte culte religioase. Acest eveniment al colaborarii dintre ierarhii ortodocsi si slujitorii cultelor protestante arata, cu tot caracterul ei limitat, disponibilitatea ortodocsilor, cel putin in perioada de inceput a comunismului, la pastrarea vechilor relatii de prietenie cu celelalte culte religioase. Repetam, acest lucru ingrijora foarte mult puterea comunista care era constienta de pericolul unei unitati a cultelor religioase impotriva ei.

Un caz mult mai interesant este cel al mitropolitului Visarion Puiu. Dupa cum se stie, acesta a fost seful Misiunii Ortodoxe Romane in Transnistria, cu rangul de mitropolit de Odessa, in perioada 1 decembrie 1942 – 1 decembrie 1943 30. Sansa lui a fost ca in luna august anul 1944 a fost trimis cu o delegatie in Croatia de catre Patriarhie, pentru inscaunarea unui ierarh 31. Evenimentele de dupa 23 august i-au facut imposibila intoarcerea in tara. Acest lucru l-a salvat de condamnarea la moarte, de catre Tribunalul Poporului din Bucuresti prin sentinta nr. 11 din 21 februarie 1946, pentru activitatea sa desfasurata in Transnistria, considerata ca o contributie la dezastrul tarii, infractiune prevazuta de art. 2, lit. j si pedepsita de art. 3 din legea 312 din 1945 32. Dupa mai multe peregrinari, el se stabileste la Lonato, langa Brescia (Italia). De aici el trimite un memoriu organelor de stat, datat 30 ianuarie 1947, prin care justifica toate activitatile sale si respingea punct cu punct acuzatiile ce i se aduceau 33. El se declara gata sa se intoarca in tara pentru a participa la judecarea recursului. Acesta a fost judecat in lipsa, deoarece Visarion Puiu nu s-a mai intors in tara, iar pe 7 aprilie 1948 recursul a fost respins 34. Activitatea mitropolitului exilat a fost permanent supravegheata de catre Securitate, deoarece se considera ca desfasura in Italia o activitate ostila statului comunist. Din documentele Securitatii rezulta ca Visarion Puiu a fost implicat intr-un proiect care relua o idee mai veche de secolul XIX si reiterata si in perioada interbelica, cea a trecerii intregului popor roman la catolicism.

Aceasta idee pornea de la premisa latinitatii funciare a poporului roman, care in consecinta nu poate fi decat de religie catolica, spre deosebire de ortodoxie, care ar fi apanajul slavilor. In volumul XII al dosarului penal nr. 24.541, la fila 229 exista un raport al Inspectoratului Regional de Siguranta Cluj, datand din 12 noiembrie 1947 in care se citeaza revista italiana Unita, in care se spunea ca Visarion Puiu „care dupa ce s-a catolicizat in cursul lunei decembrie 1947, urmeaza a fi sfintit drept cardinal al Vaticanului. Este primul cardinal de origine romana pe care catolicismul il va utiliza in proiectele de catolicizare a intregii Romanii. Aceasta tema s-a discutat in fond de catre fostul vicepresedinte al guvernului antonescian Mihail Antonescu si papa Pius, cu prilejul vizitei facute de Antonesti in Italia in cursul anului 1943. Pamfil Seicaru a fost castigat pe acel timp si el pentru acest plan, dar n-a fost pus in aplicare, deoarece s-a socotit atunci necesar pregatirii opiniei publice printr-o intensa propaganda in acest sens. Teza sustinatorilor catolicizarii noastre integrale era: numai renuntand definitiv la ortodoxie vom putea nadajdui sa iesim din orbita de inraurire spirituala si politica a Moscovei.

Catolicismul ne va fi prieten efectiv in fata opiniei publice mondiale si va salta cateva veacuri intr-un rastimp scurt spiritualitatea romaneasca. Dupa cum suntem informati Puiu Visarion nu este singur la Vatican, ci mai are pe langa el pe Alexandru Gregorian, fostul director al ziarului <<Sfarma Piatra>>, apoi Vintila Horia, poet , scriitor si fostul director al revistei <<Mesterul Manole>>, care a fost atasat de presa la consulatul roman din Viena si care astazi este bibliotecar la Vatican. Toti acestia intretin o activa de propaganda impotriva actualului regim din Romania, precum si pentru catolicizarea poporului roman, publicand prin presa catolica din Italia diferite articole care au atingere cu aceste chestiuni”. Din alte documente rezulta ca exista un curent de opinie care promova aceasta idee alaturi de cei mentionati in citatul de mai sus, mai ales ca in timpul razboiului aparuse si o disputa catolico-ortodoxa, care a fost aplanata, se pare, in favoarea partii catolice si din interese politice. Mai exact este vorba de publicarea unui articol anonim, provocator, la adresa profesorului Teodor M. Popescu de la Facultatea de Teologie Ortodoxa, Universitatea Bucuresti, in revista Unirea de la Blaj. Disputa a fost aplanata politic si in favoarea partii catolice, deoarece articolul de raspuns, denumit Papolatria, al profesorului ortodox, a fost interzis de la publicare de cenzura politica, in anul 1942, pentru ca relatiile diplomatice cu Italia lui Mussolini si Vatican sa nu fie afectate 35.

Pe de alta parte, ziarul Curentul, al carui director era Pamfil Seicaru, publica incepand cu anul 1943 mai multe articole referitoare la trecutul Bisericii greco-catolice din Trasilvania, prezentari detaliate cu privire la lacasurile catolice, mai ales cele din Italia, afectate de razboi, sau pastorale rostite de prelati romano-catolici. Revenind la persoanele amintite in documentul citat, ii precizam si pe Horia Cosmovici si Danciu Agenor, legionari, care s-au convertit la catolicism si au incercat sa raspandeasca ideea unei catolicizari generale a romanilor. Dupa cum se vede, toti cei mentionati de partea catolica au antecedente legionare clare. Putem explica aceasta atitudine a lor prin dimensiunea religioasa pe care o impusese Legiunea „Arhanghelului Mihail”, membrii ei considerand religia o valoare fundamentala a spiritului uman. Nemultumiti de anumite actiuni de dupa razboi ale B.O.R., ei au vazut in catolicism solutia salvatoare. De altfel Danciu Agenor se referea in felul urmator la miscarea legionara si la catolicism: „miscarea legionara ca baza ideologica este sau era complet gresita, bazandu-se pe Biserica Ortodoxa, o Biserica fara perspectiva filosofica. Singurul care a vazut just a fost Mota, care indignat ca se trage cu mitralierele in obrazul lui Dumnezeu, a plecat in Spania, tara care a dat un numar atat de mare de sfinti”. Amintindu-i-se ca Spania a dat printre altele si Inchizitia, Danciu Agenor afirma ca „Inchizitia era o institutie necesara pe atunci, [care a] salvat multe suflete de decadere. Mota s-ar fi catolicizat daca nu murea si atunci poate totul ar fi decurs altfel. Miscarea legionara nu a putut fi adevarata, deoarece nu era catolica, nu cunostea adevarul absolut al Bisericii Catolice si de aceea s-a daramat, caci Ortodoxia nu poate da nici sfinti nici eroi, caci aceasta trebuie sa aiba har (?!)”36.

Dupa cum se poate observa multe din cele ce se spun astazi despre Biserica Ortodoxa au o vechime respectabila de cel putin 50 ani. Ceea ce ne face sa banuim ca disputa ortodoxie-catolicism ce dureaza de mai bine de o mie de ani cu unele aspecte specifice in ultimii doua sute de ani este de fapt fundamentul in care cele intamplate in epoca comunista nu este decat un moment intre altele. Revenind la activitatea lui Visarion Puiu, rezulta ca el se folosea de nuntiul papal de la Bucuresti pentru a tine legatura cu Eugeniu Suceveanu Laiu, fostlocotenent de arhiepiscop de Craiova sau diaconul Ionescu de la catedrala din Craiova 37. De asemenea ieromonahul Damian Panzaru, un apropiat al lui Visarion Puiu era banuit de catre Securitate ca intretinea legaturi cu cercurile catolice. Numit intendent la vila Patriarhiei de la Dragoslavele, dupa fixarea domiciliului obligatoriu la aceasta vila a episcopilor greco-catolici, Damian era banuit ca oferea informatii nuntiaturii despre situatia celor inchisi 38. Acest proiect se pare ca era destul de serios, mai ales ca in acelasi dosar exista doua note informative, din 8 iunie 1949: „Fata de aceasta situatie ortodocsii din R.P.R. se pregatesc si ei pentru a se apara si ei impotriva catolicismului.

Astfel Parintele Profesor Dumitru Staniloae de la Institutul Teologic Bucuresti, cunoscut pentru activitatea sa legionara din trecut, avand spijinul Mitropolitului Balan Nicolae al Ardealului, pregateste o miscare ortodoxa de mase pentru ca cu ocazia <<viitoarelor schimbari politice>> credinciosii ortodocsi din tara sa nu ramana la discretia Vaticanului. Pana in prezent la planul domnului (?!) Staniloae au aderat si isi dau concursul urmatorii: Lazar Iacob, profesor universitar pensionar, Caciula Olimp, bibliotecar la Institutul Teologic de grad universitar din Bucuresti, diaconul Ion Lancrajeanu de la biserica Flamanda din Bucuresti, Aurel Popa, fost secretar general la Ministerul Cultelor, si profesorul pensionar Nedrea Constantin, urmand a se sta de vorba cu profesorii Tudor Popescu, de la Institutul Teologic, Cojocaru Haralambie si arhimandritul Arsenie Boca de la Manastirea Sambata de Sus” 39. Astfel reapare profesorul Teodor M. Popescu ca aparator al ortodoxiei, alaturi de celelalte personalitati ale Bisericii Ortodoxe Romane. El fusese un sustinator al Bisericii Ortodoxe prin studii si articole care demonstrau autenticitatea acesteia, scrise atat inainte de anul 1944, cat si dupa aceasta data 40. De mentionat este si faptul ca toti cei vizati, pentru tabara ortodoxa, luasera diferite pozitii strict ortodoxe si anticatolice, in diverse studii sau conferinte 41.

Toate faptele semnalate in acest caz merita studiate mult mai atent deoarece daca ele sunt confirmate si de alte surse si au avut un caracter real fara a fi fost o manipulare a Securitatii, ar arata contradictiile profunde dintre catolici si ortodocsi, care au fost incapabili sa se uneasca intr-o lupta comuna impotriva comunismului. Din aceste materiale, rezulta ca Biserica catolica a mentinut mesajul ei de prozelitism si de conditionare a ajutorului de o eventuala trecere a ortodocsilor la catolicism, iar ortodocsii nu au putut primi oferta Bisericii Apusului. Aceasta situatie aminteste de momentul 1453, cand crestinatatea nu a putut sa se apropie prin respect reciproc intr-o coalitie impotriva Semilunei. De altfel aceasta imposibilitate istorica, a apropierii a acestor culte, a fost semnalata si de arhimandritul Benedict Ghius. In cateva mentiuni pasagere existente in dosarul de ancheta a „Rugului Aprins” se aminteste ca Benedict Ghius era preocupat de o apropiere, fara a se da amanunte. Insa a renuntat la idee deoarece considera ca sunt prea multi factori care s-ar pune stavila acestui proiect 42. Trebuie precizat faptul ca, prin aceste aspecte prezentate aici, B.O.R in frunte cu Patriarhul Nicodim Munteanu, apoi cu Justinian Marina, care a reusit, printr-o abila diplomatie sa se apere in fata tendintelor de acaparare canonica a Bisericii Ruse, sustinuta de statul sovietic, in interesele sale politice, dar si din orgolii ale ierarhiei slave 43, reusind totodata sa nu se izoleze de Occident.

Tot o problema controversata a istoriei bisericesti postbelice este cea a inglobarii Bisericii greco-catolice de catre B.O.R. Act politic clar initiat de catre P.C.R. la sugestia „fratelui mai mare”, el a venit, este adevarat, pe fondul unei dorinte mai vechi a Bisericii Ortodoxe de reintegrare a „oilor ratacite”. Mai departe incep insa problemele, deoarece inca nu se poate stabili cat entuziasm a depus Biserica Ortodoxa in realizarea misiunii incredintate de catre partid. Chiar si unii istorici procatolici au subliniat ca ierarhii ortodocsi au manifestat anumite reticente fata de un asemenea act de forta, care nu rezolva nimic intr-un mod durabil. Dosarul penal al profesorului Alexandru Filipascu, greco-catolic „revenit” la ortodoxie in mod formal, ne arata care era atmosfera la Institutul Teologic Ortodox din Cluj, care inglobase si o parte a cadrelor didactice greco-catolice. Rezulta ca atat timp cat nu se trecea la o manifestare deschisa, fostilor greco-catolici le era tolerata de catre Nicolae Colan, arhiepiscopul Vadului, Feleacului si Clujului, o activitate „underground” greco-catolica, acesta fiind constient ca majoritatea preotilor greco-catolici trecusera la ortodoxie formal, cazul lui Filipascu fiind exemplar din acest punct de vedere. El chiar mentioneaza in mod expres ca Patriarhul Justinian Marina si Mitropolitul Nicolae Balan nu au avut nici o contributie la actul de unire, acesta fiind inspirat de Partidul Comunist 44. Ceea ce am dorit sa semnalam prin cele de mai sus este o nuantare a imaginii de Biserica lipita strans de aspiratiile partidului comunist, asa cum este acreditata de catre anumiti istorici. Au existat curente de gandire alternativa care, chiar daca au fost minore si cu un impact relativ mic, releva totusi o cautare de solutii alternative in fata agresiunii comuniste. Ele apartin unor ortodocsi si credem ca acest lucru arata ca atunci cand abordam problema atitudinii Bisericii Ortodoxe Romane fata de statul comunist trebuie sa avem in vedere persoanele si nu institutia ca atare. Greselile unor ierarhi nu trebuie sa impieteze asupra Bisericii, care este vesnica. Afirmatii precum cele lansate de Danciu Agenor nu credem ca pot fi luate in discutie la modul serios.

Cateva aspecte din rezistenta ierarhilor ortodocsi

Principala critica care este adusa B.O.R. in perioada comunista priveste atitudinea ierarhiei acesteia, considerata excesiv de obedienta si care a acceptat cu usurinta colaborarea cu puterea comunista. Se considera ca atitudinea nevertebrata a ierarhiei a influentat in mod decisiv atitudinea intregii Biserici, turma urmandu-si cu fidelitate pastorii obedienti. Ori, acest lucru nu este adevarat, preotii simpli ignorand adesea semnalele oficiale date de ierarhie. Sub acest aspect al ierarhiei se poate constata cea mai spectaculoasa diferenta intre cultul ortodox si cultele romano si greco-catolic. Daca in cazul ultimilor aproape toata ierarhia a fost arestata, multi pierind in inchisoare, in cazul ortodox acest lucru nu a existat. Acest lucru creeaza un serios handicap, cand se discuta meritele diferitelor culte in rezistenta anticomunista. Fara a minimaliza catusi de putin meritele ierarhilor martiri ai celorlalte culte, incercam sa oferim o interpretare a cazului ortodox care sa depaseasca un pic traditionala idee a supunerii traditionale a B.O.R. fata de stat, reala, dar care trebuie nuantata.

Trebuie amintit ca organizarea B.O.R. in anul 1948 da seama de evolutia istorica indelungata care incepe cu Alexandru Ioan Cuza, de instrumentalizare a B.O.R. intr-un simplu instrument al statului, tendinta sprijinita din timp de factorii de putere si de intelectualitatea laica a epocii. Bisericii Ortodoxe Romane i s-au retezat toate acele mijloace prin care se putea manifesta ca o voce distincta in spatiul social romanesc. Perioada interbelica a fost un moment important de renastere spirituala in care numerosi membrii ai Bisericii au cerut o mai mare libertate fata de stat. In acest sens trebuie interpretate lupta impotriva concordatului din anul 1927, nu ca o incercare de stopare a influentei catolice, ci mai mult ca o dorinta a B.O.R. de a capata o libertate de miscare similara Bisericii patronate de Vatican 45. Timpul scurt nu a permis insa o realizare a acestor planuri, puterea comunista gasind o Biserica Ortodoxa slaba aflata inca in cautarea identitatii. De aceea si tinand cont de faptul ca era Biserica majoritara, puterea comunista a dorit instrumentalizarea acesteia in folosul ei, deoarece era constienta ca nu era deloc usor sa smulgi brusc sentimentul religios din sufletul poporului. Relatia dintre statul omunist si Biserica Ortodoxa a luat cel putin, aparent, formele unui pact prin care, in schimbul sprijinirii puterii comuniste, B.O.R. ar fi primit in schimb dreptul de a-si exercita liber cultul. Cel putin teoretic, Bisericii ii erau cenzurate manifestarile temporale, nefiindu-i afectate aspectele strict religioase. In cazul Bisericilor catolice se intervenea cu brutalitate in insasi dogma acestora (primatul papal) 46, ceea ce insemna modificarea fundamentului acesteia.

In acest sens este cat se poate de fireasca reactia ierarhilor acestor culte in conditiile radicalismului cerintelor puterii comuniste. Trebuie amintit ca in cazul Bisericii Ortodoxe din Bizant, dar si mai tarziu, de cate ori a fost pusa in discutie dogma reprezentantii clerului s-a revoltat. In schimb au fost mult mai flexibili in ceea ce priveste aspecte de ordin politic, ajungandu-se de multe ori la un aranjament. Un asemenea aranjament a fost facut si de P.C.R. cu noul Patriarh Justinian, sprijinit de acesta, aranjament care reprezinta in mod evident un regres fata de situatia anterioara. Aceasta optiune a fost criticata cu asprime, mai ales de diaspora care l-a considerat pe Justinian un tradator. Evident, se poate discuta daca ceea ce a ales sa faca avea alternativa sau nu. Ceea ce vrem sa aratam noi aici este ca odata stabilite cadrele colaborarii cu statul comunist, Justinian a incercat din toate puterile sa mentina cadrul initial si sa evite noi abuzuri ale puterii comuniste. In acest sens din documentele Securitatii rezulta ca a fost un partener incomod pe care Securitatea a incercat chiar sa-l inlature. Singurul document care demonstra o atitudine ostila a Patriarhului Justinian fata de regimul comunist era cel publicat in Cartea Alba a Securitatii, vol. II, p. 172, in care Patriarhul isi exprima credinta ca comunismul nu va dura mai mult de 50 de ani. Numai pe acest document s-ar putea interpreta ca aceasta a fost o rabufnire singulara a „patriarhului rosu”.

Iata cateva documente care arata constiinta ierarhilor ortodocsi in fata situatiei care se aflau si atitudinea patriarhului Justinian in fata incercarilor puterii comuniste de a modifica statu-quo-ul si de a impune Bisericii noi cedari. Un exemplu deosebit este dat de analiza lui Antim Nica, episcop vicar patriarhal, care face o radiografie completa asupra situatiei Bisericii. El afirma <<ca Biserica trece prin momente destul de dificile si ca se cere o abilitate si o diplomatie extraordinara pentru a face fata tuturor cerintelor de ordin politic>>, <<ca slujbele solemne cu episcop sunt considerate si privite defavorabil de stapanirea lumeasca>>, <<ca lumea inteligenta si credincioasa isi da seama de pozitia actuala a Bisericii si intelege toate restrictiile la care este supusa>>.

Ca sa patrunda mai adanc in continutul adevarat al parerilor episcopului, sursa a incercat sa aduca <<elogii>> conducerii Bisericii, care cu toata propaganda antireligioasa a reusit sa mentina bisericile deschise, la care Antim a raspuns <<ca meritele acestea se bazeaza pe mari sacrificii>>, <<ca Biserica a trebuit sa cedeze complet pozitiile ei ce le–a avut si sa se inregimenteze in opera de sprijinire a unui regim ce lupta pentru distrugerea ei>>, <<ca clerul de astazi duce o dubla existenta, pe de o parte vorbeste de Iisus Hristos si de Sfanta Evanghelie si pe de alta parte se roaga pentru mantuirea dusmanilor sai si ai lui Iisus Hristos>>, <<ca are insa convingerea ca sentimentul religios traieste astazi mai intens in oameni de cum traia inainte>>, <<ca Biserica crestina ca sa poata exista trebuie sa evadeze din sistemul dogmatic in care a trait si sa fie mai elastica>>, <<ca e nevoie de multa intelepciune si tacere, fiindca nu i–ar conveni nici unei stapaniri atee sa intre in razboi cu sentimentul religios al popoarelor datorita faptului ca nu se poate preciza cine va fi invingatorul>>, <<ca istoria este plina de exemple cand in luptele religioase aproape intotdeauna religia a invins si ca un sistem mondial religios cu o existenta de 2000 de ani nu poate fi distrus cu usurinta>>. Antim a continuat << ca i se pare ca si comunismul s–a convins de aceste adevaruri, fiindca cauta sa limiteze sfera de activitate a Bisericii si s–o dirijeze pe un alt fagas decat cel initial, adica s–o faca aparent colaboratoare, dar nu indrazneste sa treaca la desfiintarea ei>>, <<ca a incercat Stalin in anul 1930 sa darame si sa transforme bisericile in hambar, sa deporteze pe preoti in Krikovka, dar pana la urma a revenit asupra masurii, deoarece conflictul religios facea imposibila infaptuirea colhozurilor>>”47 si „ca astazi viata spirituala a disparut; ca materialismul a covarsit toate si ca toata civilizatia aparenta nu este decat un mare regres moral si spiritual in care omul nu are altceva de facut decat sa manance si sa munceasca, sa asculte si sa faca propaganda, pentru o idee al carei adevar nu se vrea confirmat de realitate si pe care nu-l simpatizeaza, dar pe care il tolereaza fortat”48.

Un document foarte interesant este cel in care patriarhul Justinian are o atitudine extrem de critica fata de situatia Bisericii din Basarabia. „De o vreme incoace, este bantuit de rele ganduri patriarhul. Este suparat foc pe toata lumea si ar vrea sa faca totul asa cum a facut acum 10 ani, fara nici o impotrivire. Cand vede ca se loveste de impotriviri, vorbeste fara masura si zice ca se retrage din scaun. Isi tot face bilantul activitatii si se vaita ca i se naruie opera. Vorbind deunazi in prezenta lui Justin Moisescu, a lui Firmilian Marin si a sa Antim Nica, patriarhul spunea niste lucruri atat de necontrolate, incat toti au inghetat. Astfel, zicea ca el a discutat cu Alexei (Patriarhul Moscovei si intregii Rusii) si cu Carpov (fostul presedinte al Com[itetului] de Culte la Moscova, chestia Basarabiei) si le–a spus ca Biserica rusa duce actiune de deznationalizare a romanilor din Basarabia, fiindca nu–i lasa sa foloseasca limba romana in Biserica, ci numai cea slavo–rusa. Le–a mai spus ca el va ridica problema aceasta in for interortodox, caci se procedeaza necanonic. Carpov care asculta atent, l–a felicitat in mod discret printr–o strangere de mana pe la spate. Trecand apoi in gradina manastirii Antim, si acolo fiind de fata si Episcopul vicar Teoctist [Arapasu], Episcopul Antim [Nica] a continuat: Pe patriarh l–a intrigat si l–a preocupat chestiunea Bisericii din Basarabia, fiindca a primit scrisori de acolo si chiar o telegrama din partea arhimandritului Varlaam Chirita, prin care acesta declara ca nu este canonica jurisdictia lui Alexei asupra Bisericii din Basarabia si cerea ca el sa fie primit sub jurisdictia lui Justinian Marina. Aceeasi telegrama o trimisese Chirita si lui Alexei. Ca urmare, Alexei l–a socotit iesit din clerul Bisericii ruse si nu i–a mai dat nici o ascultare, iar dupa aceea a ajuns mai rau”49.

Decretul 410/1959 a produs ample tulburari in randul Bisericii. Desfiintarea multor manastiri si instituirea de criterii extrem de restrictive pentru intrarea in monahism a starnit reactia Patriarhului Justinian, care prin diferite mijloace a incercat sa salveze cat mai multe dintre lacasurile monahale. Astfel „In ziua de 14 octombrie, patriarhul a vizitat manastirea Ciorogarla. El a venit la manastirea Ciorogarla ca sa ia parte la slujba si in acelasi timp sa incurajeze calugaritele care au mai ramas in aceasta manastire, ca sa nu paraseasca manastirea. La intoarcere spre Bucuresti, patriarhul a spus sursei: <<Cand in tara nu va mai ramane nici o manastire, atunci voi desfiinta si eu manastirile Ciorogarla si Ghighiu. Aceste doua manastiri trebuie sa ramana in fiinta. Trebuie sa avem si aici cateva manastiri frumoase, bine organizate, ca sa am ce arata si eu strainilor cand ne viziteaza tara. N-am ce arata la Pasarea si la Tiganesti, care sunt ca niste sate fara frumusete. Daca Departamentul Cultelor nu este in stare sa rezolve aceasta problema, ma voi duce la primul-ministru si-l voi aduce aici. Sa vada si el ce am facut noi si de ce cerem ca sa fie manastire la Ciorogarla. Daca Mitropolia Moldovei are dreptul sa-si mentina patru manastiri mari si diferite schituri, eu am dreptul sa am pana la 10 manastiri.

Eparhia mea este mai mare, eu am doi episcopi vicari si am si un numar mai mare de credinciosi. Vom fixa numarul calugaritelor pentru manastirile ce voi cere sa ne dea autorizatie. La Pasarea si Tiganesti vom fixa cate 120 de calugarite. La Ciorogarla si la Ghighiu vom fixa cate 60 de calugarite, iar la Suzana 50 de calugarite. De la Pasarea vom aduce la Ciorogarla, iar de la Tiganesti si Zamfira vom duce la Ghighiu. Voi obliga ca cei de la manastirea Cernica sa lucreze cu atelajele lor – masini – pamantul de la manastirea Pasarea, iar cei de la manastirea Caldarusani sa lucreze cu masinile lor pamantul de la Tiganesti si Ghighiu>>”50. Alte surse ne confirma diplomatia de care a dat dovada Patriarhul Justinian in chestiunea monahala din Republica Populara Romana (R.P.R.) intr-o nota informativa din 12 august 1960: „In primul rand trebuie sa paraseasca manastirile cei care au facut cereri de plecare, au primit ajutoare, dar totusi sunt inca in manastiri. Dupa aceasta trebuie sa plece toti aceia care n-au varsta legala si n-au studii corespunzatoare (…). Patriarhul sta insa pe aceeasi pozitie in legatura cu tineretul din manastiri care are scoala monahala. Ori de cate ori are ocazie, asigura si incurajeaza pe calugaritele tinere, cu scoli monahale sau seminar, sa stea in manastiri ca are el grija de ele. Asa i-a spus calugaritei Heruvima Pica, de la manastirea Tiganesti, absolventa a seminarului de la manastirea Horezu: <<Sa stati linistite acolo. Am eu grija de voi. Chiar daca vin unii si incearca sa va tulbure, nu le dati nici un fel de ascultare>>”51.

Documentele studiate ne contureaza imaginea unei situatii apropiata de ceea ce s-a petrecut in cadrul relatiilor dintre sultanul otoman si patriarhul de Constantinopol: o intelegere tacita intre cele doua puteri dintre care prima a avut permanent tendinta sa incalce hotarul celeilalte. Acceptand anumite compromisuri printre care credea ca salveaza fundamentele Bisericii Ortodoxe, Patriarhul Justinian s-a vazut confruntat pe parcursul indelungatei sale pastoriri cu incalcari repetate ale statu-quo-lui stabilit initial. Spre cinstea lui, el s-a opus, dupa cum s-a vazut, unor noi limitari ale drepturilor Bisericii. Si rezistenta Bisericii la nivel inalt a capatat infatisarea sinuoasa a rezistentei crestinilor din Imperiul otoman, neexistand o confruntare directa pe baza principiilor de drept. Solutia puterii comuniste a fost si ea tipic otomana: promovarea in fruntea ierarhiei a unor oameni mult mai flexibili.

Patriarhul Justinian Marina a murit din cauza supararii provocate de demolarea Bisericii Enei. Patriarhul Justin Moisescu, calificat in unele cercuri eclesiastice drept politrucul comunistilor, a fost mult mai elastic decat Justinian Marina, fiind dispus la mai multe compromisuri. Dar si el a avut o limita in fata presiunilor comuniste, peste care nu a putut trece. Dupa cum se vehiculeaza in unele cercuri bisericesti, moartea i s-ar fi tras si lui de la supararea provocata de intentia lui Nicolae Ceausescu de a demola mai multe biserici din Bucuresti. Evenimentele din anul 1989 a rezolvat din exterior o situatie ce parea tot mai compromisa. Din documentele cercetate rezulta ca ierarhii ortodocsi din anul 1948 considerau instaurarea comunismului ca foarte scurta, iar compromisurile facute erau de moment. In cei 50 de ani de comunism s-a intrat intr-o spirala a compromisurilor care au limitat tot mai mult rezistenta Bisericii. Ceea ce noua ne pare o atitudine realista in conditiile cumplite ale anilor 1950, ridica semne de intrebare in anii 1980, cand tot sistemul comunist scartaia din toate incheieturile. Comunismul a reprezentat cea mai grea perioada din istoria B.O.R. Ea in primul rand trebuie luata ca prilej de invatatura din care Biserica sa traga concluzii necesare, sa-si precizeze mai bine scopurile in societatea romaneasca si sa-si creeze mijloacele pentru a si le indeplini.

Cateva concluzii si incheierea

Asadar, fiind incapabil de creatie, comunismul, cu istitutiile sale specifice, dintre care Securitatea, in primul rand, a distrus fara sa poata pune nimic in schimb si, in urma acestei constatari a carei concretete este incontestabila, se impune ca, abordand comunismul ca regim politic sau ideologic, sa-l privim si din perspectiva teologica. „Antispiritul comunist” de care pomeneste parintele André Scrima este in fond acel suflu demonic care il strabate in toate cotloanele sale. Proteic si insidios, comunismul isi pastreaza constanta demonica in toate imprejurarile. Ca neam si persoane care am trecut prin experienta comunista, ni se impune ca datorie morala analiza si intelegerea acestei experiente la dimensiunea de experienta mistica ce ne-a pus in ecuatie relatia cu Dumnezeu si ne-a demonstrat ca, intr-un mod criptic, dar constant, vesnicia irumpe in timpul istoric.

Din punct de vedere crestin, singurul raspuns care ii poate fi dat comunismului este afirmarea a tot ceea ce el neaga: afirmarea libertatii, a spiritualitatii, a existentei lui Dumnezeu si, prin aceasta afirmare, intrarea in conflict direct cu comunismul. Omul crestin aplica faptelor, sistemelor si ideilor o grila de lectura crestina, ori, dupa o astfel de grila, comunismul este un construct al raului, menit sa perverteasca totul. Asemeni lui Satan, el il imita pe Dumnezeu, dar intr-un mod caricatural, maimutarit; spre deosebire de Dumnezeu care il vrea pe om liber si ii cere supunere din iubire liber consimtita, comunismul, ca si demonul il vrea pe om sclav supus, usor de manipulat, cu libertatea anulata si vointa pervertita. Intrarea in conflict cu sistemul devenea, prin urmare, o consecinta a incercarii de a-ti pastra umanitatea.

In alta ordine de idei, de pilda, in cadrul celor intrati in temnitele comuniste, in functie de modul in care se raportau la trairea crestina, se disting mai multe categorii, astfel: cei care aveau o traire crestina intensa si inainte de a intra in detentie, cei care, desi aveau o educatie crestina, nu erau niste traitori autentici, crestinismul lor reducandu-se la un anume formalism, insa, in inchisoare, ei vor descoperi valoarea trairii crestine si vor intra pe via mistica la fel de intens ca si cei din prima categorie; mult mai redusi numeric, sunt cei care au intrat in inchisoare in totala necunostinta sau chiar in opozitie cu crestinismul, dar, intalnind in temnita pe cei care il practicau, sesizand seninatatea si impacarea cu care isi petreceau detentia, au inceput si ei sa practice rugaciunea si celelalte fapte crestine posibile intr-un asemenea spatiu; au existat, desigur, si detinuti care nu au avut o autentica traire crestina, dintre acestia administratia inchisorilor isi racola informatorii. Tot din randul celor necredinciosi au fost cei care s-au sinucis sau au iesit din inchisoare socotindu-se invinsi si dorindu-si razbunarea. Dar aceasta categorie a victimelor a fost foarte redusa numeric si foarte putini au supravietuit detentiei, caci lipsa de speranta si sentimentul zadarniciei, la care se adaugau conditiile de gulag, i-a descompus trupeste si sufleteste.

Asadar, cei mai multi au intrat in detentie avand o educatie moral crestina, unii o traiau mai intens, altii mai putin, dar in momentul in care au devenit constienti ca toate puntile cu exteriorul le sunt taiate, ei au evadat in transcendent. Si, in ciuda ostracizarii extreme la care erau supusi, si-au castigat libertatea si fericirea, realizand ceea ce parea imposibil - izbanda in fata comunismului. Intre altele, parcurgand numeroase marturisiri ale experientelor carcerale, fie prin intermediul memorialisticii de detentie, fie redate nemijlocit de protagonisti, in interviurile realizate, se constata ca trairea religioasa si fenomenul crestin a cunoscut o manifestare plenara. Este neindoielnic ca spatiul ostracizant al temnitei devine prilej de adancire spirituala, intr-o asa masura incat se poate afirma, ca trairea crestina in temnitele comuniste a fost un fenomen de masa.

Altfel spus, in urma materialului consultat, a rezultat ca, in pofida tuturor eforturilor pe care sistemul comunist le-a facut, de inabusire a credintei si de descompunere interioara a persoanei umane, detinutii din inchisorile comuniste au reusit sa traiasca o viata in Iisus Hristos in toata plenitudinea ei. Demersul nostru introspectiv si retrospectiv printre oameni si fapte dintr-un timp al intunericului, cand Romania a fost luata in stapanire prin minciuna si violenta, de un sistem absolut demonic se vrea a fi o privire din perspectiva moral-crestina asupra unui fenomen care, dincolo de politic, economic, social are profunde semnificatii mistice si morale. Confruntarea omenirii, a Romaniei si a fiecaruia dintre noi cu fenomenul comunist nu este ceva ce se consuma exclusiv in istorie, ci confruntarea aceasta este o lupta intre Bine si Rau. Noi, cei de azi, suntem datori s-o intelegem, sa ne-o asumam si sa constientizam care sunt solutiile salvatoare; consideram aceasta ca un act moral, atat fata de propria constiinta cat si fata de memoria celor ce s-au jertfit in aceasta lupta si, mai ales, fata de generatiile viitoare. „Condamnarea comunismului si a institutiilor sale, este astazi mai mult ca oricand, o obligatie morala, intelectuala, politica, sociala. Statul roman, democrat si pluralist, poate si trebuie sa o faca. Tot astfel, cunoasterea acestor pagini intunecate si triste de istorie romaneasca a secolului douazeci este indispensabila pentru noile generatii care au dreptul sa stie in ce lume au trait parintii lor. Viitorul Romaniei depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face astazi, aici si acum ne va impovara pe veci cu vina complicitatii, fie si prin tacere, cu Raul totalitar.” (http//www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf, p. 448.) Azi, cand se intrevede riscul unui cult al corporalitatii hedoniste, cand societatea nu mai este nici socialista, nici comunista, ci consumista, marturisitorii temnitei comuniste ne pot fi calauze spre esente. Agresiunea asupra persoanei umane nu se mai face prin teroare si crima, ci prin placerea senzuala, insidioasa si la fel de (daca nu si mai) destructiva pentru spirit.

Prin urmare, comunismul cu mijloacele sale specifice, de tortura si prigoana, intre care – la loc de cinste a fost Securitatea comunista, ca incercare la care a fost supus crestinismul, a demonstrat ca omul nu se poate salva altfel decat prin credinta. Cu alte cuvinte, fara rugaciune, fara mila si dragoste fata de celalalt, fara efortul permanent de a intra in legatura cu Dumnezeu, omul supus experientei comuniste si, indeosebi, celei din inchisoarea comunista, risca sa se dezintegreze ca persoana umana. A vorbi despre dimnsiunea spirituala a universului carceral al Romaniei comuniste este o necesitate morala. Marturisitorii, martirii si mucenicii temnitelor comuniste trebuie sa funtioneze pentru noi, cei de astazi ca modele, ca repere morale, in caz contrar cunosterea experientei lor ar ramane doar la nivel rational si atat. Este necesar sa ne-o asumam efectiv intelegand ca ancorarea in Dumnezeu a fost singura solutie viabila atunci si ea este si astazi o salvare autentica a unitatii noastre fiintiale ca persoane si ca neam. Solutie unica, vesnica, imbatabila, ancorarea noastra in Dumnezeu, respectarea grilei morale crestine a fost si este barca de salvare din marasmul comunist, dar si din nebunia disonanta si grabita a lumii noastre, postmoderne, contemporane.

Asadar, Ortodoxia sau crestinismul „in duh si adevar” inseamna viata sfanta si ea trebuie traita de toti membrii Bisericii credinciosi sau clerici , iar pentru trebuintele misionare ale Bisericii se pot infiinta la nivel parohial, asociatii de interes comunitar-parohial care sa poata atrage cat mai multe personae, de toate categorii sociale si de toate varstele la biserica. In aceste vremuri, contemporane si post-moderne, integrarea tarii noastre in familia europeana institutionalizata este un fapt ce s-a petrecut, motiv pentru care trebuie judecate cu atentie toate aspectele: integrarea este pe de o parte o mare provocare din punct de vedere duhovnicesc, iar pe dse alta parte Biserica noastra poate contribui la reasezarea tarii pe un nou fundament si anume cel spiritual prin pastrarea identitatii spirituale crestin-ortodoxe si culturale a poporului roman, si prin dezvoltarea comuniunii cu celelalte popoare, europene.

Drept urmare, pentru toate acestea, din partea Bisericii este necesara “o reflexie teologica profunda privind legatura dintre stat, etica si politica, dintre spiritual si social, dintre national si universal, dintre local si global, dintre urban si rural, de-a lungul timpurilor. O atentie deosebita trebuie acordata reflexiei comune privind natura si finalitatea libertatii, precum si asupra relatiei dintre libertate si responsabilitate in societatea de astazi, si mai ales asupra relatiei dintre libertatea individuala si solidaritatea sociala…”In timpul comunismului ne preocupa foarte mult intrebarea: cum sa dobandim libertatea? Acum trebuie sa ne intrebam permanent: Cum sa folosim libertatea noastra? Indeosebi pentru a deveni mai umani, pentru a apara si promova demnitatea umana, creata dupa chipul si chemata la asemanarea lui Dumnezeu.

Pentru Biserica – “Cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui!...” viata omului nu are doar o dimensiune istorica, temporala, ci si una eterna, perena, vesnica. Totusi, viata vesnica sau mantuirea depinde de faptele noastre savarsite in istorie, in raport cu semenii nostri. De aceea, libertatea in actiune are nu numai o consecinta terestra sau sociala, ci si una transcendenta, spirituala sau eshatologica cu scopul de a ne mentine in aceasta corabie duhovniceasca, bisericeasca care ne poate duce la limanul vesniciei in Imparatia Cerurilor!…

In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.” Asadar, iata si de aici constatam faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!...

Rezumat
Studiul de fata doreste sa aduca in atentia celor interesati de istoria recenta a Bisericii Ortodoxe Romane, in context international si national, mai exact spus, sub regimul ocarmuirii totalitare si comuniste, si interactiunea sau relatia ei cu cateva dintre institutiile Statului totalitar Roman de atunci, intre care la loc de frunte a fost institutia Securitatii comuniste, cateva informatii, date si elemente ce pot contribui la identificarea si edificarea acestei perioade si la circumscrierea ei in marea istorie, destul de zbuciumata, a lumii, a credintei crestine si a bisericii din aceasta tara.

Lucrul acesta este unul destul de indraznet si, deci, sufficient de riscant pentru ca inca nu avem toate date necesare elaborarii unui tablou complet si intreg, caci nu avem inca, toate cazurile, imprejurarile si situatiile elucidate, asa incat au fost si inca vor mai fi foarte multe incercari, studii, carti si articole in vederea lamuririi acestui capitol din istoria tarii si bisericii romanesti, cu convingerea ca toate au contribuit, contribuie si vor contribui la o cat mai completa si mai corecta cunoastere a istoriei acestor ani, mai cu seama de catre noi, tinerii, care nu am (prea) trait acele vremuri destul de vitrege, pentru cei mai multi dintre cei care au trait atunci.

In ideea atingerii acestui deziderat am folosit mai multe studii, articole, carti si materiale pentru evocarea vremurilor in care si-a desfasurat activitatea Biserica Ortodoxa Romana – pe care am prezentat-o in materialulul de fata, intr-un context mai amplu, pentru a fi mai bine inteleasa perioada si ostilitatile cu care s-a confruntat, precum si inluentele (bune si, mai ales rele) ce veneau atunci dinspre rasarit…

Note bibliografice:
1 Conform unei note informative din 15 aprilie 1960 iata ce spunea arhiereul, pensionat de comunisti, Pavel Sarpe (prorectorul Centrului de indrumari misionare Curtea de Arges) intr-o discutie cu informatorul: „…conducerea tarii se da urat la preoti. Ei sunt arestati fara motive, si anume sunt arestati cei mai buni predicatori, slujitori, cei mai morali oameni, pe motiv ca sunt: chiaburi, mistici, <<fosti legionari>>, ca au camuflat aur, arme etc. si cate alte asemenea motive (…)” (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 709, vol. II, f. 93).

2 Vezi declaratia din [1949-1950], data de informatorul „Salcam” despre parerea episcopului locotenent al Dunarii de Jos: „ (…) Episcopul Antim Nica, ne propovaduieste ca regimu[l] de astazi este trecator, credinta va invinge, comunistii sunt tradatorii tarii, noi preotii sa fim la datorie. Anglo-americanii ne vor salva de haosul comunist” (Ibidem, dos. nr. 701, vol. II, f. 329, 346) sau, la predarea patrimoniului fostei episcopii de Husi, desfiintata de puterea comunista, la 28 februarie 1949, episcopul Grigorie Leu era de parere ca: „pana dupa Pasti se vor produce schimbari in tara si strainatate, care poate nu va mai fi nevoie de a preda inventarul” (Ibidem, f. 171).

3 A.M.J., fond penal, dos. 113.668, vol. VI, f. 416-416v (Declaratie a lui Sandu Tudor, aflat in puscarie si luata de un informator, din data de 3 iulie 1958).

4 Apud N. Hurjui, Episcopul Grigorie Leu. Omul si fapta (teza de doctorat sustinuta la Facultatea de Teologie Ortodoxa, Universitatea Bucuresti), Bucuresti, 1999, p. 249.

5 Dupa aplicarea decretului din 4 august 1948 care privea laicizarea invatamantului romanesc, reactiile nu au intarziat sa apara. Astfel, Grigorie Leu, episcopul de Husi, a tinut in judetul Falciu (astazi in jud. Vaslui) o sedinta regionala cu preotii din patru judete si le-au spus ca, daca in scoli s-au suspendat orele de religie, acestea sa fie predate de preoti in biserica. Li s-a cerut preotilor sa mearga din casa in casa si sa ceara parintilor copiilor de pana la 18 ani sa-si lase copiii la biserica pentru a primi invatatura bisericeasca (L. Grigorescu, Politica de laicizare a slujitorilor Bisericii si a credinciosilor, in Analele Sighet, vol. VII, Bucuresti, Fundatia Academia Civica, 2000, p. 103); acelasi episcop a infruntat ordinele partidului de detronare a sa si desfiintare a scaunului de Husi, pentru ca in cele din urma sa se resemneze cu inevitabila aplicare a vointei comuniste, in speranta unei caderi apropiate a sistemului (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. II, f. 171; Magazin Istoric, an
XXVIII, nr. 7, iulie 1994); se pare ca acest ierarh a fost otravit cu arsenic, murind astfel la 1 martie 1949, potrivit analizelor preliminare efectuate de medicul Valentina Leu la data de 2 martie 1949 (apud N. Hurjui, Op. cit., p. 288-293).

6 Ibidem, propus in sedinta sinodului permanent al B.O.R. din 26 mai 1946, alaturi de P.S. Lucian Triteanul al Romanului si P.S. Cosma Petrovici.

7 „Esti legionar pentru ca esti teolog si fiind teolog esti anticomunist, iar a fi anticomunist inseamna a fi legionar”, astfel i se spunea profesorului Teodor M. Popescu, de la Facultatea de Teologie, in timpul anchetei, desi nu era preot, si mai ales ca avusese o pozitie antilegionara clara in perioada interbelica si dupa (Bibl. Sf. Sinod, ms. nr. 116, Ing. Vasile M. Popescu, Teodor M. Popescu, patriot, teolog, istoric, profesor si pedagog. Viata si opera, Bucuresti, 1984, f. 228). In penitenciarul Aiud acesta avea sa fie considerat tot legionar, desi la proces nu i se gasise aceasta vina (A.M.J., fond penal, dos. nr. 39.238, vol. I, f. 9v-10v; vol. III, f. 1-1v).

8 Dupa denuntarea concordatului cu Vaticanul, de catre statul roman (17 iulie 1948), preluarea scolilor catolice de catre stat si reducerea scaunelor episcopale de la 6 la 2 (18 septembrie 1948), Vaticanul a protestat fata de atitudinea luata de conducerea R.P.R. in privinta Bisericii romano-catolice. Ca atare in sedintele secretariatului C.C. al P.M.R. (dupa 20 octombrie 1948) s-a luat in discutie problema catolica, punandu-se in vedere chiar ruperea relatiilor diplomatice. Astfel, Ana Pauker propunea ca : ”sa gasim elementele pentru a rupe relatiile cu Papa pe baza unor infractiuni de drept comun pe care popii catolici le savarsesc – trafic de valuta” (L. Grigorescu, Op. cit., p. 105-109), precizandu-se ca agentura romano-catolica este folosita de cercurile imperialiste anglo-americane, iar ca masuri, printre altele, s-au propus: „crearea unei miscari opozitioniste in sanul Bisericii catolice; izolarea varfurilor catolicismului dusmanos regimului nostru prin demascarea imoralitatii lor, a infractiunilor de drept comun savarsite si a legaturilor tradatoare existente cu cercurile imperialiste straine care ii sustin moral si material” (Ibidem). In sedinta secretariatului C.C. al P.M.R. din 20 octombrie 1948 s-a raspuns Vaticanului in termeni foarte duri acuzandu-l ca este agentura a imperialismului anglo-american care doreste sa provoace statul si poporul roman (Ibidem); aceeasi acuzatie este surprinsa si in corespondenta dintre diplomatul francez Wladimir d`Ormesson, fost ambasador la Vatican si cardinalul Eugene Tisserant, secretar al Congregatiei Bisericii Orientale, intretinuta intre 1946-1956 (S. Guinle-Lorinet, Bisericile din Romania in anii cincizeci, vazute de Vatican, in Memoria, revista gandirii arestate, nr. 34 (1/2001), p. 62-69); relevant este cazul lui Ioan Scheffler, episcop romano-catolic de Satu-Mare, care in 1952, impreuna cu alti preoti, era acuzat de „activitate de spionaj desfasurata in favoarea Vaticanului” (A.M.J., fond penal, dos. nr. 18.340, vol. III, f. 368-372).

9 C. Aioanei, F. Moraru, Biserica Ortodoxa Romana in lupta cu „diavolul rosu”, in Altarul Banatului, 2001, nr. 1-3, p. 89-99; Cr. Vasile, Autoritatile comuniste si problema manastirilor ortodoxe in anii `50, in Analele Sighet. Anii 1954-1960. Fluxurile si refluxurile stalinismului, vol. VIII, Bucuresti, Fundatia Academica Civica, 2000, p. 179-189; este vorba de un referat din 6 octombrie 1958, semnat de Al. Draghici, in care se vorbeste de „tolerarea pe mai departe a numarului mare de elemente legionare si reactionare in manastiri, cat si mentinerea numarului mare de manastiri unde numarul de calugari se inmulteste incontinuu cu elemente indoctrinate cu idei contrarevolutionare, [si care] prezinta un pericol social” si, in consecinta, propunea ca: „elementele legionare si elementele care au avut functiuni in aparatul de stat burghezo-mosieresc”, care sunt calugari in manastiri, episcopii, mitropolii si patriarhie, sa fie scosi din monahism, sa li se interzica portul hainei calugaresti si sa nu li se mai permita intoarcerea la manastiri; desfiintarea seminariilor monahale si interzicerea de catre calugari si calugarite a frecventarii cursurilor la Institutul Teologic; pe viitor, intrarea in monahism sa se faca numai cu avizul imputernicitilor regionali pentru culte; interzicerea cu desavarsire ca pe viitor, sa se infiinteze manastiri sau schituri; numarul de manastiri fiind prea mare, sa fie redus la jumatate; interzicerea elementelor tinere in manastiri, fixandu-se limita de varsta de la 50 de ani in sus.

10 Ibidem Apud S. Antohi, Utopica. Studii asupra imaginarului social, Bucuresti, 1991, p. 165.

11 Ibidem.

12 De remarcat este directiva referitoare la problema religioasa din „Directivele de baza ale N.K.V.D.”, din 2 iunie 1947, pentru tarile din orbita sovietica. Astfel directiva nr. 34 spunea: „Trebuie acordata o atentie deosebita bisericilor. Activitatea cultural-educativa trebuie astfel dirijata ca sa rezulte o antipatie generala impotriva acestora. Este necesar sa fie puse sub observatie tipografiile bisericesti, arhivele, continutul predicilor, cantecelor, al educatiei religioase, dar si cel al ceremoniilor de inmormantare” (in Memoria, revista gandirii arestate, nr.8, p.80); dupa cum se observa nu se vorbeste de desfiintarea Bisericii, ci de folosirea ei in scopurile urmarite de sistemul comunist si aceasta dupa experienta sovietica (desfiintarea Bisericii ruse si reinfiintarea ei in anul 1943).

13 Justinian, Patriarhul Romaniei, Apostolat social. Pilde si indemnuri pentru cler, Bucuresti, vol. I, 1948, p. 18; vol. IV, 1952, p.56; vol. VII, 1962, p. 77; vol. X, , 1971, p. 82 -84.

14 A.M.J., fond penal, dos. nr. 113668, vol. II, f. 217.

15 Ibidem, vol. I, f. 101-106, proces verbal de interogatoriu din 12 martie 1958, luat lui Alexandru Fageteanu; vezi si declaratia din 1 iulie 1958 despre Sandu Tudor, data de un informator in puscarie (Ibidem, vol. VI, f. 423-426).

16 Roman Braga in Procesul Verbal de interogatoriu din 27.07.1958, declara: ”Activitatea dusa de mine in perioada anilor 1953-1958 este intr-adevar ostila regimului actual, insa nu i-am dat o forma legionara, ci spirituala, adica antimaterialista, urmarind prin ea in schimb acelasi scop, adica indepartarea a cat mai multe elemente si in special din randul tineretului studios, de regimul actual si gruparea lor in manastiri. Aceasta activitate spirituala am dus-o cu scopul intentionat dusmanos la adresa regimului actual, activitate care a constat in urmatoarele: Am pastrat in biblioteca mea carti cu continut dusmanos regimului actual cum ar fi de exemplu Destinul omenirii de autorul P. P. Negulescu si altele, pe care am neglijat intentionat sa le indepartez, deoarece dupa conceptia mea anticomunista, le-am considerate de <<valoare>>. Am scris note, rezumat si comentarii antimaterialiste cu privire la ideologia marxista si alte teme… In perioada anilor 1953-1958 in mod consecutiv si cu scop dusmanos regimului democrat, am facut educatie anticomunista in randul tineretului si in special a celui studios, deoarece speram ca astfel reusind sa-i rup de regim si de conceptiile sale si apropiindu-i de manastire, acestia nu vor mai contribui cunimic la mentinerea si consolidarea acestui regim, fapt ce putea sa usureze prabusirea sa (…); am participat la meditatiile tinute in anul 1957, vara, de catre staretul schitului Sandu Tudor, de la manastirea Rarau (Roman Braga si Sandu Tudor au facut educatie antimaterialista studentilor Gheorghe Vasai, Radulescu Nicolae si Serban Mironescu)” (A.M.J., fond penal, dos. 113.668, vol. I, f. 278); Roman Braga fusese condamnat in anul 1949 conform sentintei nr. 210 la 5 ani temnita grea si trei ani degradare civica (Ibidem, f.261) pentru acuzatia ca ar fi facut parte dintr-un cuib legionar din cadrul Facultatii de Teologie din Bucuresti. Din sentinta rezulta ca s-a inscris in Miscarea Legionara in anul 1946, iar activitatea sa „subversiva” a constat in strangerea de ajutoare pentru legionarii inchisi si diferite actiuni de protest la adresa actiunilor comuniste (redactarea de manifeste contra sarbatoririi zilei de 1 mai in sambata Pastelui). A fost eliberat din inchisoare in anul 1953 si rearestat pentru activitatea in „Rugul Aprins”; despre initiativa edificarii mai multor centre de rezistenta spirituala, de ordin monahal, de catre Sandu Tudor vezi in procesele verbale de interogatoriu din 30 iunie si 19 iulie 1958 luate lui Roman Braga (Ibidem, f. 286-287v; 295-296v).

17 In ceea ce priveste manastirile, in toate documentele studiate se releva preocuparea Securitatii de a controla activitatea acestora, fiind considerate unele din cele mai puternice centre de rezistenta anticomuniste, prin prestigiul lor spiritual si prin ajutorul care-l ofereau luptatorilor din munti. In adresa Directiei a III-a, informatii interne, catre Directia a VIII-a, anchete penale, din data de 23 iunie 1958, se cere sa se scoata de la anchetati activitatea contrarevolutionara de la manastirile Cernica, Vaforata si Tismana si rolurile jucate de Athanasie Glatcovschi, staretul manastirii Cernica, de vicarul patriarhal Antim Nica si de Bartolomeu Anania (Ibidem, vol. VIII, f. 191). Cazul Rugul Aprins si alte anchete ale Securitatii a convins puterea comunista sa ia masuri dure impotriva manastirilor, concretizate prin decretul nr. 410 din anul 1959.

18 Vezi nota informativa din 27 octombrie 1951 unde se vorbeste despre numarul imens de credinciosi veniti pentru a se inchina la moastele Sf. Dimitrie Basarabov, in zilele de 26-27 octombrie, la catedrala patriarhala (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. III, f, 21).

19 Vezi adresa Directiei a III-a din M.A.I. catre Directia regionala M.A.I. Ploiesti din data de 18 martie 1958, prin care se cereau informatii despre legaturile lui Antim Nica, episcop vicar patriarhal, Bartolomeu Anania bibliotecar al Patriarhiei si „alte elemente legionare din cadrul Patriarhiei” (se mentioneaza si numele lui Nicolae Popoviciu, fost episcop de Oradea, pensionat in anul 1950 la manastirea Cheia) cu monahii arestati la manastirea Vaforata (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 175-176), relatii care ni se confirma si din alte note informative din aceasta perioada.

20 A.M.J., fond penal, dos. nr. 38.408, vol. III, f. 147-168 (Sentinta nr. 347 din 14 martie 1959, data de Tribunalul Militar Regiunea a 3-a, Cluj).

21 Intr-o nota informativa din 30 iunie 1961 vorbindu-se de numarul mare al calugarilor de la Antim (se hotarase transformarea manastirii in parohie) se aminteste si de un calugar, eliberat din inchisoare: ” (…) a mai facut acolo (patriarhul - n.n.) si un diacon, om de treaba, dar indezirabil – pe unul Maracine. Acesta fusese osandit la multi ani de puscarie, apoi a studiat teologia si patriarhul l–a gasit bun sa–l faca diacon in Bucuresti si inca voia sa–l puna la catedrala. Toti au fost surprinsi ca pe un om atat de vulnerabil il ia patriarhul in brate cu asa elan. Ba vroia sa–l faca si bibliotecar si secretar la <<palat>>, in locul lui [Bartolomeu] Anania si a lui [Andrei] Scrima” (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 274-277).

22 In lunile octombrie–noiembrie anul 1947 ii cunoaste pe Radu Ciuceanu si Vlad Dragoescu intrand astfel in legatura cu Miscarea Nationala de Rezistenta care activa in Oltenia. Rolul staretului de la Tismana, dupa intalnirea cu Nelu Parvulescu (iunie 1948), era de a gazdui si de a asigura hrana tuturor celor care se prezentau la manastire cu parola „R 325”. Punctul de sprijin de la Tismana trebuia sa asigure, pentru cei din rezistenta, si instalarea unui post de radio emisie–receptie care sa faca legatura cu anglo – americanii, insa nu s–a mai realizat (A.C.N.S.A.S., fond penal, dos. nr. 4, vol. IV, f. 20-22, 164).

23 Ion Paragina, in memoriile sale, Franturi din viata unui partizan (aceste memorii se afla la redactia revistei Scara din Bucuresti si le-am consultat prin bunavointa d-lui I. Corduneanu), la f. 15, spune: „Tot in vara aceea (anul 1948), am stabilit doua puncte, prin care puteam fi aprovizionati cu alimente: schitul Musunoaiele si schitul Brazi, respectiv prin staretul Evghenie Hulea si staretul Teodosie Filimon”; vezi si A.C.N.S.A.S., fond penal, dos. nr. 17, vol. VII, f. 127-133; 242-248; M. Timaru, Lupta de rezistenta anticomunista in muntii Vrancei, in Analele Sighet, vol. II, Bucuresti, Fundatia Academia Civica, 1995, p. 330-333.

24 C. Voicescu, Oameni ai bisericii in rezistenta anticomunista din muntii si codrii Romaniei, in Analele Sighet, vol. II, Bucuresti, Fundatia Academia Civica, 1995, p. 279-294.

25 C. Aioanei, Cr. Troncota, Contra „armatei negre a calugarilor si calugaritelor”, in Magazin Istoric, an XXX, 1(346), 1996, p. 3.

26 Proces verbal de interogatoriu din 21 iunie 1958, luat lui Alexandru (Adrian) Fageteanu (A.M.J., fond penal, dos. nr. 113.668, vol. I, f. 115-116v).

27 A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 212.

28 Ibidem, f. 73.

29 B.O.R. a reintrat in cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor in 1961 la conferinta de la New Delhi (detalii despre deschiderea B.O.R. fata de acest organism international in Biserica Ortodoxa Romana, LXXX(1962), 11-12, p. 1072-1100; 1110-1150). Cu aceeasi ocazie au intrat si alte Biserici Ortodoxe din spatiul comunist in frunte cu Biserica Ortodoxa Rusa. Acest fapt marca o schimbare de optica a politicii externe sovietice care s-a folosit de organisme internationale precum O.N.U., U.N.I.C.E.F. sau acest Consiliu cu un dublu scop: cel de a gasi terte locuri de dialog cu puterile occidentale pentru a aplana conflictele dintre cele doua blocuri politico-militare si de a convinge tarile lumii a treia si pe pacifistii din tarile capitaliste de dorinta de pace a U.R.S.S.. Motivul oficial pentru care B.O.R. s-a inscris in acest Consiliu erau: crearea unei atmosfere favorabile sistemului socialist, antrenarea si altor Biserici in lupta pentru pace, pentru lichidarea robiei colonialiste si nu in ultimul rand facea cunoscuta B.O.R. (supra n. 27, Ibidem, f. 110). In acelasi timp aceasta apropiere a insemnat o gura de oxigen pentru B.O.R. care a folosit-o ca o cale de impiedicare a abuzurilor puterii comuniste. Tot Justinian Marina recomanda ca la intrunirile religioase internationale sa se discute subiecte strict religioase, fara sa se abordeze nici o problema politica, deoarece s-ar face politica la o intrunire religioasa, lucru contrar dogmelor religioase (Ibidem, f. 112).

30 A.M.J., fond penal, dos. nr. 24.541, vol. XII, f. 265-266.

31 Ibidem, vol. VIII, f. 213; Securitatea a interpretat plecarea lui Visarion Puiu ca o fuga pentru a se pune in „slujba hitlerismului” (vezi Ibidem, vol. XII, f. 266).

32 Ibidem, vol. VIII, f. 147.

33 Ibidem, vol. XII, f, 205-212.

34 Ibidem, f. 235-236.

35 Biblioteca Sf. Sinod al B.O.R., ms. III 116, Ing. Vasile M. Popescu, Teodor M. Popescu, patriot, teolog, istoric, profesor si pedagog. Viata si opera, Bucuresti, 1984, f. 80-81 (autorul acestei lucrari este fratele profesorului si a fost facuta din insemnarile acestuia, dupa ce a iesit din inchisoare), in continuare Viata…; studiul Papolatria se afla in filele acestui manuscris (f. 81-159), ramas inedit pana astazi.

36 A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 246, vol. I, f. 205-206, nota informativa din 26 februarie 1954; tot Danciu Agenor spunea in anul 1955 ca „numarul legionarilor care intra in randurile Bisericii Catolice devine din ce in ce mai mare, desi primirea lor se face cu oarecare greutate, caci se cauta de a se stabili care intr-adevar s-au convertit si care vine in aceasta Biserica numai ca intr-un refugiu. In orice caz, ei sunt bine primiti, dar supravegheati pentru a nu introduce o linie straina Bisericii. De obicei, acesti fosti legionari au o conduita exemplara”, iar despre parerea episcopilor catolici cu privire la aceasta problema, acelasi Agenor preciza ca „orice religie te duce atunci cand o practici la adevar si adevarul te va duce la Biserica catolica, singura adevarata” (Ibidem, f. 361, nota informativa din 24 martie 1955); vezi si activitatea lui Danciu Agenor in A.M.J., fond penal, dos. nr. 113668, vol. I, f. 60-120.

37 A.M.J., fond penal, dos. nr. 24541, vol. XII, f. 243 (nota a D.G.S.P. din 23 iunie 1948), 284.

38 Nota data de sursa „Haralambie”, din 15 mai 1949 (Ibidem, f. 291-292).

39 Ibidem, f. 292-292v; vezi si nota din 18 mai, acelasi an, ambele date de sursa „Matei” (Ibidem, f. 293).

40 De mentionat, pe langa studiul nepublicat, Papolatria, amintit mai sus, este si comunicarea L` attitude du Vatican à l`égard de l`Orthodoxie durant les 30 derniers annèes, sustinuta in data de 9 iulie 1948 in cadrul festivitatilor prilejuite de aniversarea a 500 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Ruse („Actes de la conference des chefs et des representants des églises orthodoxes autocephales reunis à Moscou à l`ocasion de la celebration soleunelle des fêtes du 500eme anniversaire de l`autocephalie de l`église orthodoxe Russe”, Moscou, 1950, p. 223-291); Viata…, f. 171, 236; vezi si in Ortodoxia, I(1949), nr. 1.

41 D. Staniloae, Catolicismul de dupa razboi, Sibiu, 1933; N. Balan, Biserica impotriva concordatului, Sibiu, 1929; H. I. Cojocaru, Problema catolica in R.P.R., in Ortodoxia, I(1949), nr. 2-3; L. Iacob, Nulitatea juridica a patronatului suprem si drepturile suverane ale Statului roman, Cluj, 1938.

42 A.M.J., fond penal, dos. 113.668, vol. VI, f. 10-13; intr-o discutie, din 1954, purtata de Danciu Agenor cu preotul Francisc Pall de la Manastirea franciscana din Gherla acesta amintea si de Benedict Ghius care ar sustine o astfel de reconciliere religioasa, acesta din urma fiind considerat si filocatolic (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 246, vol. I, f. 249 250).

43 Se pare ca se cauta desfiintarea Patriarhiei Romane si dependenta mitropoliilor romanesti de Patriarhia Rusa (cf. Cr. Paiusan, Politica Patriarhilor Romaniei si „colaborationismul” cu organele statului, in Analele Sighet, vol. VII, p. 111-113).

44 A.M.J., fond penal, dos. nr. 19.556, f. 68 nota informativa data de sursa „Zamfir Pana”, din 19 septembrie 1950: „Unirea a facut-o comunistii, nu biserica ortodoxa, si nici Patriarhul Justinian. De aceea ea n-are sa dureze, decat atat cat va dura si guvernarea comunistilor”.

45 O lucrare cu privire la aceasta chestiune V. Anania, Pro memoria. Actiunea catolicismului in Romania interbelica, Bucuresti, Ed. Inst. Biblic si de Misiune al B.O.R., 1993; vezi si N. Runcan, Premise istorice ale catolicismului in Romania interbelica, Constanta, Ed. Europolis, 1998.

46 Date despre pastrarea Bisericii Catolice in Romania, dar fara conducerea papala vezi in S. Guinle-Lorinet, Op. cit., p. 64.

47 A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 263–265.

48 A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 257, nota informativa din 16 aprilie 1962.

49 Ibidem, f. 274–277.

50 Ibidem, f. 130-131.

51 A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 132; Tot despre problema desfiintarii manastirii Hurez este si ultima parte din nota informativa, datata 20 octombrie 1961: „ (…) La manastirea Hurezi – Valcea, este mare confuzie. Departamentul Cultelor doreste desfiintarea dreptului de stavropighie patriarhala si trecerea manastirii in patrimoniul Episcopiei Ramnicului Valcii, [iar] patriarhul nu vrea sa renunta la acest drept. In manastire domneste parerea ca aceasta trecere este tot una cu desfiintarea manastirii. Ca urmare, stareta manastirii a venit la Bucuresti pentru lamuriri de la patriarh” (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 268).

Precizare: Pentru posibilitatea accesarii si consultarii fondului informativ si documentar din A.C.N.S.A.S. aduc calde si sincere multumiri, pentru deschidere, receptivitate si amabilitate, domnului Laurentiu Tanase precum si cercetatorilor George Enache si Adrian Nicolae Petcu – bunii mei colaboratori si prieteni!

Material documentar realizat de Drd. Stelian Gombos

Ai intrebari, opinii despre acest articol? Adreseaza-te forumului!