Aspectul mariologic al Bisericii

Aspectul mariologic al Bisericii Mareste imaginea.

Pentru Parintii bisericesti, functia materna a Bisericii constituie aceasta trecere absolut fireasca spre mariologie. Daca Cuvantul in intelesul Sau obiectiv, care Se odihneste in Sine Insusi este suficient, insuficienta este in noi si avem nevoie de protectia materna, avem nevoie sa fim niste copii pe genunchii Bisericii, ca sa citim Cuvantul.

"Numele insusi de Nascatoare de Dumnezeu, Theotokos, Maica lui Dumnezeu, contine intreaga taina a iconomiei, zice Sfantul Ioan Damaschin. Analogia dintre Eva, Maria si Biserica isi are izvorul la Sfantul Irineu; iar de atunci, pentru Parinti, Maria este Femeia dusmanca a sarpelui, Femeia invesmantata in Soare, locul intelepciunii lui Dumnezeu in principiul sau insusi: integritatea si castitatea fiintei. "Nu exista decat o singura Fecioara Mama si imi place sa o numesc Biserica", zice Clement Alexandrinul: "Maria, cea pururea Fecioara.

Daca Duhul Sfant personifica chiar calitatea sfinteniei dumnezeiesti (Sfantul Chiril), Fecioara, haghiofanie, personalizeaza sfintenia omeneasca, aceasta integritate arhetipica - σωφροσύν - care este inima Bisericii. Fecioria structurii insasi a fiintei sale, inaintea oricarui act, triumfa deja asupra raului si are o nespusa putere; simpla prezenta a celei "prea curate" este de nesuferit pentru puterile diavolesti. Legata ontic de Duhul Sfant, Maria apare astfel mangaiere datatoare de viata, Eva-Viata care scapa si apara orice faptura si devine astfel chipul Bisericii in purtarea sa materna.

"Intelepciunea si-a zidit casa, a ridicat cei sapte stalpi, si-a pregatit vinul" (Proverbe 9, 11). Acest text, in acelasi timp sofianic si mariologic, vorbeste de slujirea rugatoare a Bisericii. Consacrarea Fecioarei la viata Templului, dupa traditie, si dragostea sa de Dumnezeu ating in ea o astfel de adancime si o astfel de intensitate incat zamislirea Fiului vine in ea ca un raspuns dumnezeiesc plin de bunavointa la adancirea vietii sale de rugaciune, la transparenta ei fata de energiile Duhului.

"Cununa a dogmelor" ea proiecteaza lumina peste taina trinitara reflectata in omenesc: "ai nascut Fiu fara tata, pe acest Fiu care se nascuse din Tata fara mama". Paternitatii Tatalui din sfera divina ii corespunde maternitatea Nascatoarei de Dumnezeu in sfera omeneasca, chipul fecioriei materne a Bisericii. Aceasta il face pe Sfantul Ciprian sa exclame: "Cine nu are Biserica de mama nu are pe Dumnezeu de tata".

Desi se trage organic din neamul lui Adam, Fecioara a fost totusi aparata de orice necuratie personala, de orice rau devenit in ea inoperant din cauza purificarii continue a stramosilor sai, prin lucrarea speciala a Duhului Sfant, precum si prin lucrarea ei proprie. Nicolae Cabasila a pus in lumina, intr-o sinteza a gandirii patristice, acest raspuns omenesc: omul nu putea fi mantuit fara concursul liber al propriei sale vointe: "Intruparea nu a fost numai lucrarea Tatalui, a Virtutii si a Duhului Sau, ci si lucrarea vointei si credintei Fecioarei. Fara consimtamantul celei prea curate, fara concursul credintei sale, acest plan era tot atat de nerealizat ca si fara interventia celor trei Persoane dumnezeiesti. Numai dupa ce a invatat-o si a convins-o, Dumnezeu a luat-o de Mama si ii primeste trupul pe care ea vrea sa I-l imprumute. Asa precum vroia sa Se intrupeze tot asa vroia ca Maica sa sa-L nasca liber, din deplina ei bunavointa".

Marturisind fecioria ei de-a pururi, Ortodoxia nu primeste notiunea catolica de lipsa de pacat, asa cum o afirma catolicismul in dogma despre imaculata conceptie. Aceasta dogma pune pe Sfanta Fecioara de-o parte, o scoate din destinul comun si arata o posibilitate de mantuire din pacatul originar inainte de Cruce, asadar numai cu ajutorul harului. In acest caz, ca Rascumpararea sa fi avut loc, ar fi trebuit ca ea sa fi existat mai dinainte, ca Fecioara sa se fi bucurat de efectul acestei rascumparari mai inainte de vremea ei. O astfel de influenta a lui Dumnezeu, care nu indrepta nici pe Adam decat prin har, ar face, pentru rasariteni, caderea insasi de neinteles. Dreptatea originara, pentru greci, nu era un privilegiu gratuit, ci "insasi radacina fiintei". Dumnezeu nu lucreaza asupra omului, ci in el, El nu lucreaza asupra Fecioarei prin harul supraadaugat (superadditum), ci lucreaza in launtrul sinergismului dintre Duhul si sfintenia "stramosilor cei drepti ai lui Dumnezeu". Orice Bine impus cu forta se transforma in Rau.

Numai libera supunere a sfinteniei este conditia omeneasca obiectiva a intruparii care ingaduie Cuvantului sa vina "acasa". Harul nu sileste si nu forteaza nicidecum ordinea naturii, ci o desavarseste. Iisus poate sa ia trupul omenesc pentru ca omenitatea din Maria I-l da, iar Fecioara nu participa la Rascumparare, ci la Intrupare; in Fecioara, toti graiesc: "Da, vino Doamne!" De aceea cuvantul Crezului: "Nascut din Duhul Sfant si din Fecioara Maria" indica, in acelasi fel, Parintilor taina nasterii celei de a doua a oricarui credincios nascut "din credinta si din Duhul Sfant" (ex fide et Spiritu Sancto); credinta oricarui credincios prinde radacini in lucrarea cu valoare universala a Fecioarei, in marturia asentimentului ei total prin "fiat". Bunavestire, numita "Sarbatoarea Radacinei" (Sfantul Ioan Hrisostom), pune inceput veacului nou: iconomia mantuirii isi are inceputul in "radacina mariologica" si mariologia apare ca parte organica a hristologiei.

Acelui "fiat" - pe care l-a pronuntat la inceput Creatorul - ii raspunde acest "fiat" al creaturii. "Iata, sunt roaba Domnului". Ingerul Gabriel este ca un fel de intrebare pe care Dumnezeu o pune libertatii fiului sau risipitor: doreste el cu adevarat sa poarte in pantece pe Cel Necuprins? In raspunsul Fecioarei tasneste flacara curata a celui ce se ofera si prin aceasta este gata sa primeasca. Lucrarea Duhului prin linia "stramosilor" si curatia receptacolului gratia plena, in punctul lor culminant, dezarmeaza raul: pacatul ramane efectiv, dar devine neputincios. Omul aduce la Templu darul sau, paine si vin, iar Dumnezeu, printr-un gest imparatesc, le transforma in trupul si sangele Sau, in, hrana pentru dumnezei. Omenirea aduce darul cei mai curat, pe Fecioara, iar Dumnezeu face din ea salasul nasterii Sale si Maica tuturor celor vii, Eva desavarsita: "Ce-Ti vom darui noi, Hristoase. cerul iti daruieste ingerii, pamantul Ti-aduce darurile lui, iar noi, oamenii,, iti daruim o Maica Fecioara", canta Biserica in ajunul Craciunului. Se vede bine ca Maria nu este "o femeie oarecare", ci "venirea Femeii”, readusa la fecioria ei materna. Intreaga omenire Il naste pe Dumnezeu in Fecioara si, prin aceasta, Maria este noua Eva-Viata, iar grija ei materna, care se revarsa asupra lui Iisus, se revarsa peste univers si peste orice om. Cuvantul de pe cruce: "Iisus a zis maicii Sale: "Femeie, iata pe fiul tau". Apoi a zis ucenicului: "Iata pe maica ta" - o aseaza in aceasta demnitate de maica mijlocitoare.

Omenitatea ei, trupul sau devin trupul si omenitatea lui Hristos, Maica Sa ii devine "consangvina" si ea este cea dintai care realizeaza scopul ultim pentru care a fost creata lumea: "limita dintre creat si necreat" (Sfantul Grigorie Palama) si prin ea, "Treimea este preamarita" (Sfantul Chiril al Alexandriei). Nascand pe Hristos, ca Eva universala, ea il naste pentru toti, si ca atare il naste si in orice suflet, de aceea toata Biserica "se veseleste in Fecioara binecuvantata" (Sfantul Efrem). Astfel, Biserica este inchipuita in functia sa de matrice tainica, de nastere continuata, de Theotokos perpetuata.

Sfantul Maxim Marturisitorul
defineste misticul ca pe "cel in care se arata mai bine nasterea Domnului", contemplarea face "sufletul roditor, totodata fecioara si mama", iar Sfantul Ambrozie adauga: "fiecare suflet care crede zamisleste si naste pe Cuvantul lui Dumnezeu - dupa credinta, Hristos este rodul nostru al tuturor, noi suntem maicile lui Hristos". Aceste cuvinte proiecteaza o lumina puternica asupra episodului evanghelic (Luca 8, 19-21) si inlatura intelesul peiorativ pe care i-l da exegeza protestanta clasica: accentul nu cade pe Fecioara, ci pe orice om: "oricine face voia lui Dumnezeu acela este mama mea" - oricarui om ii este dat darul de a naste pe Hristos in sufletul sau, de a se identifica cu Théotokos.

Hristos este "calea" si "usa", Dumnezeu-Omul, El este unicul. Fecioara este cea dintai, ea o ia inaintea omenirii si toti o urmeaza -"calea dreapta", "calauza" si "stalp de foc", ea ii calauzeste pe toti spre noul Ierusalim. Ea trece cea dintai prin moartea pe care Fiul sau a facut-o neputincioasa si de aceea canonul pe care-l citim in ceasul mortii oricarui credincios ii cere ajutorul: "Intru Adormire, Theotokos, lumea nu ai parasit". Biserica preamareste in ea aceasta lume care a devenit chiar de pe acum "faptura cea noua": "Bucura-te, cununa dogmelor" - adevarul dumnezeiesc despre faptura plinita. Adormirea ei inchide usile mortii, pecetea Nascatoarei de Dumnezeu este pusa peste neant, acesta este pecetluit sus de Dumnezeu-Omul si jos, prin cea dintai faptura inviata.

Dogma catolica a inaltarii Maicii Domnului la cer (1950) corespunde cu sarbatoarea Adormirii, dar temeiul ei teologic isi are izvorul intr-o conceptie cu totul deosebita despre natura si har. In adevar "neprihanita zamislire" neaga, in cazul Fecioarei, legea universala a contaminarii prin pacatul originar, ceea ce o dezleaga de moarte si explica tacerea dogmei catolice asupra mortii si invierii Mariei. Dimpotriva, sarbatoarea liturgica ortodoxa a Adormirii cuprinde moartea si inmormantarea Nascatoarei de Dumnezeu si dupa aceea invierea si urcarea sa la cer. In timpul slujbei, Biserica canta: "Inviaza, Doamne, in odihna Ta, Tu si chivotul sfinteniei Tale" (Ps. 132, 8); - "urmand pe Fiul, te-ai supus legilor firii si, dupa moartea ta, inviezi ca sa viezi vesnic cu Fiul tau" (la Utrenie),- "O, Preacurata, in ziua aceasta, te-ai mutat de la pamant la cer" (Stihira glas 1 la Vecernie).

Paralelismul - (foarte simptomatic pentru "inrudirea" acestor doua culmi arhetipice ale umanitatii) - a sarbatorilor Sfintei Fecioare si a Sfantului Ioan Botezatorul, este intrerupt la sarbatoarea Vesmantului Fecioarei (2 iulie si 31 august) pe care ea "il lasa pe pamant in locul trupului ei", pe cand Biserica sarbatoreste de trei ori martiriul Sfantului Ioan venerand "aflarea moastelor sale" care raman aici pe pamant in asteptarea "Primaverii vesnice". Inaltarea Fecioarei este comentata totdeauna ca un dar al Fiului pentru Maica Sa, iar Sfantul Ioan Damaschin numeste pe Domnul "datornicul" Nascatoarei de Dumnezeu si arata in felul acesta taina rudeniei lor. Aceasta din urma, totusi nu o separa pe Sfanta Fecioara de destinul comun al tuturor, al sau nu este decat redus in timp si anticipeaza parusia. Daca moartea Fiului a fost libera, Fecioara, dimpotriva, trece conform legii universale de la firea cea cazuta prin usa mortii (Canonul sarbatorii compus de Cosma din Maiuma este foarte clar in aceasta privinta), ea este inviata de puterea Fiului ei.

Venerarea liturgica si iconografica contine caracterul tainic, ascuns al acestui eveniment, ceea ce explica absenta lui in predicarea apostolica pe de alta parte lipsa de referire scripturistica, il situeaza in afara de formularea dogmatica a sinoadelor. Citirea textului din Filipeni 2, 5-11, la slujba Adormirii, subliniaza kenoza pe care Maica o impartaseste cu Fiul si mai ales cu Duhul Sfant, a Carui dumnezeire este vestita odata cu proclamarea demnitatii Nascatoarei de Dumnezeu. Dar aceasta venerare ramane un fapt al constiintei launtrice a Bisericii, a tainei sale celei mai intime si neapropiate, dincolo de lumina traita a traditiei. Biserica sarbatoreste acest praznic ca pe un al doilea Paste tainic si preaslaveste inainte de sfarsitul timpurilor marirea primei fapturi indumnezeite.

Pe cea mai inalta culme a sfinteniei Bisericii sta Fecioara, iar fecioria ei exprima acel esse al Imparatiei, sfintenia in aeternum, cantarea lui Sanctus. Citirea din Proverbe (8, 22-30), la sarbatoarea Buneivestiri, identifica pe Fecioara cu locul intelepciunii lui Dumnezeu si preamareste in ea scopul implinit al crearii divine.

"Curatia lumii" si "rug arzator" - "Rugatoarea", Fecioara inchipuie slujba rugaciunii, harisma de mijlocire. Mireasa, cu Duhul, ea zice "Vino, Doamne". La judecata, Cuvantul, Adevarul judeca si descopera ranile, Duhul Sfant "da viata" si vindeca. Acest aspect al intelepciunii pe care o are Duhul este exprimat in slujirea Fecioarei unita cu cea a Sfantului Ioan Botezatorul. Icoana "Deisis" ii arata in jurul lui Hristos Judecatorul si infatisand rugaciunea Bisericii, mijlocirea milostivirii, si tocmai pentru aceasta aceeasi icoana inseamna mai adanc nunta Mielului cu Biserica si cu orice suflet crestin.

Paul Evdokimov

"Ortodoxia", Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1996

.

09 August 2013

Vizualizari: 689

Voteaza:

Aspectul mariologic al Bisericii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE