Componenta Bisericii

Componenta Bisericii Mareste imaginea.

 

Biserica cuprinde pe toti cei incorporati in Hristos prin Botez, Mirungere si Euharistie, marturisind aceeasi credinta una si intreaga a Bisericii, adica crezand si marturisind ce crede si marturiseste Biserica insasi.

 

Membrii Bisericii

 

Sunt marea masa a credinciosilor impreuna cu episcopii, preotii si diaconii ca iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu. Raportul dintre credinciosi si preotii Bisericii este precizat de insusi sfantul apostol Petru (I Petru, 5, 1 -6).

 

Episcopul si preotii sunt in Biserica si pentru Biserica, cu rostul pre­cis de a predica cuvantul lui Dumnezeu, a sfinti si conduce pe credin­ciosi pe calea mantuirii (Ioan, 20, 21-23 ; Matei, 28, 18-20 ; Marcu, 16,15-16).

 

Credinciosii nu sunt elemente pasive in obstea Bisericii, ci impreuna lucratori cu preotii pentru mantuirea lor, dar dupa masura darului pri­mit de ei, silindu-se sa cunoasca si sa aprofundeze adevarurile de cre­dinta, sa se purifice de patimi si pacate. Biserica este o comunitate concreta de credinciosi, organizata fiind dupa imagi­nea sfantului apostol Pavel, un trup cu multe madulare, fiecare dintre acestea avandu-si vocatia si lucrarea proprie : "Precum intr-un singur trup avem multe madulare si madularele nu au aceeasi lucrare, asa si noi cei multi un trup suntem in Hristos si fiecare suntem madulare unii altora si avem felurite daruri, dupa harul ce ni s-a dat.

 

 Daca avem proorocie, sa proorocim dupa masura credintei, daca avem slujba, sa sta­ruim in slujba ; daca unul invata, sa se sarguiasca in invatatura ; daca indeamna, sa fie la indemnare ; daca imparte altora, sa imparta cu fi­reasca nevinovatie ; daca sta in frunte, sa fie cu tragere de inima ; daca miluieste, sa miluiasca cu voie buna" (Rom., 12, 4-8) ; "Iar voi sunteti trupul lui Hristos si madulare (fiecare) in parte" (I Cor., 12, 27). Capul acestui trup, Biserica, este Hristos insusi : "Si El, Hristos, este capul tru­pului, al Bisericii; El este inceputul, intaiul nascut din morti, ca sa fie cel dintai intru toate" (Col., 1, 18).

 

Se sustine de catre protestanti ca nu ar exista nici o distinctie intre membrii ierarhiei bisericesti sacramen­tale si credinciosi. In acest sens se face apel la cuvintele sfantului apostol Petru   care, adresandu-se crestinilor, zice : "Voi sunteti preotie sfanta" (I Petru, 2, 5) sau : "Voi sunteti semintie aleasa, preotie imparateasca, neam sfant, popor agonisit de Dumnezeu..." (I Petru, 2, 9). Intelese corect, aceste texte ne arata ca tot crestinul are chemarea de a sluji lui Dum­nezeu, dar ca aceasta slujire nu este identica cu slujirea incredintata preotilor, prin Taina hirotoniei. In cadrul acestei slujiri de care vorbeste sfantul apostol Petru  (preotia universala),  orice  credincios este dator sa aduca "jertfe duhovnicesti", bineplacute lui Dumnezeu (I Petru, 2, 5).

 

Preotia sacramentala, instituita prin Taina hirotoniei de catre Hris­tos insusi, este insa cu totul altceva. Tocmai datorita preotiei sacramentale sau harice Biserica este o comu­nitate sacramentala, adica avand organe sfintite de catre Hristos insusi in Taina hirotoniei pentru lucrarea ei mantuitoare. Biserica este o comu­nitate sacramentala organizata ierarhic, la nivel parohial, eparhial, na­tional.

 

Invatatura ortodoxa nu face confuzie intre cele doua preotii, preotia obsteasca sau universala, adica insusirea generala de crestin, si preotia bisericeasca sacramentala sau harica cu cele trei trepte: episcop, preot si diacon, conferite prin Taina hirotoniei.

 

Structura ierarhica a Bisericii implica pe langa cinstirea de crestin egala tuturor membrilor Bisericii si anumite distinctii intre masa cea mare a credinciosilor si membrii ierarhiei bisericesti harice. Sfanta Scriptura insasi ne arata acest lucru. Mantuitorul insusi spune apostoli­lor : "Nu voi M-ati ales, ci Eu v-am ales pe voi" (Ioan, 15, 16). Iar sfantul apostol Pavel, dupa ce prezinta Biserica in calitatea ei de trup cu multe madulare (I Cor., 12, 12-27), spune : "Oare toti sunt apostoli ? Oare toti sunt prooroci ? Oare toti sunt invatatori ? Oare toti au putere sa savarseasca minuni ? Oare toti au darul vindecarilor ? Oare toti vorbesc in limbi? Oare toti pot sa talmaceasca?" (I Cor., 12, 29-30) ; "El (Hristos) a dat pe unii apostoli, pe altii prooroci, pe altii evanghelisti, pe altii pas­tori si invatatori, spre desavarsirea sfintilor, la lucrul slujirii, la zidirea Trupului lui Hristos" (Efes., 4, 11-12).

 

Pastorii si propovaduitorii se disting, chiar din timpul sfintilor apos­toli, de pastoriti si povatuiti. Apostolii hirotonesc pe cei sapte diaconi (Fapte, 6, 6), hirotonesc preoti prin cetati (Fapte, 14, 23). Apostolii hiro­tonesc episcopi, ca sfantul apostol Pavel pe Timotei in Efes (I Tim., 4, 14; II Tim., 1, 6) si Tit in Creta, ca sa hirotoneasca preoti (Tit, 1, 5), si atrag atentia episcopilor ca Duhul Sfant i-a pus sa pastoreasca Biserica lui Dumnezeu (Fapte, 20, 28). Apostolii si preotii se aduna impreuna in Ierusalim ca sa ia hotarari impotriva invataturilor gresite.

 

Sfantul apostol Pavel porunceste credinciosilor sa pazeasca hotararile apostolilor si ale preotilor (Fapte, 16, 4) ; acelasi apostol cheama, la sine, la Milet, pe preotii din Efes spre a le da noi sfaturi si indrumari (Fapte, 20, 17).

 

Monahismul

 

Reprezinta o forma de viata crestina intemeiata pe o vocatie du­hovniceasca deosebita. In esenta, monahismul este organizarea bisericeasca a practicii sfa­turilor evanghelice, pentru calauzirea spre desaviarsire a celor ravnitori. Monahii sunt credinciosii care se indreapta spre desavarsire si mantuire pe Calea anevoioasa si uneori foarte aspra, dar mai sigura, a sfaturilor evanghelice. Specificul si frumusetea vietii monahului isi au sursa in specificul sfatului fata de porunca. Porunca este o regula general-obligatorie, a carei implinire e necesara pentru mantuire, pentru mentinerea in iubirea fata de Dumnezeu si fata de aproapele : "Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste , iar cel ce Ma iubeste pe Mine va fi iubit de Tatal Meu si-l voi iubi si Eu" (Ioan, 14, 21).

 

Sfatul este un indemn ce face apel la vointa noastra, spre realizarea unui bine mai inalt a carui tinta este desavarsirea iubirii. Practic, po­runca nu cere renuntarea la bunurile si placerile terestre, ci numai folo­sirea lor dupa anumite norme, ca sa fie in slujba iubirii si nu o piedica, a ei. Sfatul insa cere renuntarea si la bunurile si placerile ingaduite, pentru a atinge desavarsirea iubirii. De aceea, sfatul este mai greu de realizat, dar reprezinta si o vrednicie mai mare. Din acest motiv, el nici nu este general obligatoriu, ci face apel la voia si setea de desavarsire a fiecaruia.

 

Prin urmare, poruncile arata binele general-obligatoriu, a carui neimplinire este pacat si deci micsorare a iubirii pana la nimicirea ei, iar sfaturile ofera mai binele, pe care iubirea ne cheama sa-l infaptuim fara sa fie general obligatoriu. Implinirea poruncilor este garantia mantuirii, iar implinirea sfaturilor este garantia desavarsirii noastre.

 

Deosebirea intre porunca si sfat o face Mantuitorul insusi, aratand obligativitatea generala neconditionata a poruncilor pentru membrii Bi­sericii si caracterul de vocatie si de totala daruire lui Dumnezeu pe care il implica sfatul. Astfel, tanarului bogat din Evanghelie, care voia sa stie ce trebuie sa faca pentru a dobandi viata vesnica, ii da cunoscutul raspuns : "De vrei sa intri in viata, pazeste poruncile" (Matei, 19, 17). "Daca voiesti sa fii desavarsit, du-te vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in cer ; dupa aceea vino si urmeaza-Mi" (Matei, 19, 21; Marcu, 10, 21 ; Luca, 18, 22-23). Din aceste cuvinte se vede clar deosebirea dintre porunca si sfat, precum si faptul ca fiecare porunca poate fi completata printr-un sfat care depaseste po­runca, iar sfatul se ridica pe temelia implinirii poruncilor, care sunt in­cluse in el si depasite.

 

Viata monahului consta in intruchiparea reala a celor trei sfaturi: saracia de buna voie, fecioria si ascultarea desavarsita - numite evan­ghelice, fiindca isi au temeiul in Evanghelia Mantuitorului, si sunt un bun specific moralei evanghelice.

 

Sfatul saraciei de buna voie, cu temei in cuvintele Mantuito­rului: "De voiesti sa fii desavarsit, vinde-ti averea, ia crucea si-Mi ur­meaza" (Marcu, 10, 21 ; Matei, 19, 21), cheama pe cel care il imbratiseaza sub forma unui vot, la renuntarea totala fata de grija acestui veac, la averi, ca sa poata urma liber lui Hristos.

 

Sfatul fecioriei se adreseaza deciziei libere a omului, fara sa fie o desconsiderare a casatoriei, obiect al poruncii. In acest sens cuvin­tele sfantului apostol Pavel sunt clare : cel ce se casatoreste "bine face", pastrand in casatorie poruncile Domnului. Dar cel ce nu se casatoreste si ramane feciorelnic "si mai bine face". De ce ? Pentru ca cel casatorit se ingrijeste de ale lumii, cum sa placa sotiei sau sotului si are multe griji, pe cand cel feciorelnic "se ingrijeste de ale Domnului, cum sa placa Domnului", avand o "alipire staruitoare de Domnul" (I Cor., 7, 7, 25-40).

 

Sfatul ascultarii reiese din spiritul general al invataturii Mantuitorului: "Daca vrea cineva sa vina dupa Mine sa se lepede de sine si sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie" (Matei, 16, 24; Matei, 10, 37-38; Luca, 14, 26). Lepadarea de sine inseamna renuntarea la eu-ul propriu, la orgoliul personal, la dorinta de stapanire.

 

Odata depuse, voturile monahale devin o obligatie permanenta pana la sfarsitul vietii, incetand deci de a mai fi sfaturi si devenind po­runci obligatorii.

11 Iulie 2012

Vizualizari: 3512

Voteaza:

Componenta Bisericii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE