Despre Epicleza Euharistica

Despre Epicleza Euharistica Mareste imaginea.

Despre Epicleza Euharistica

Introducere

In cultul divin public al Bisericii Ortodoxe, Epicleza este rugaciunea de invocare a Sfantului Duh, intalnita nu doar in cadrul Sfintei Liturghii, ca rugaciune specifica si tipica de chemare si solicitare a interventiei si lucrarii dumnezeiesti in vederea prefacerii darurilor, a elementelor de paine si de vin in Trupul si Sangele Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, ci si in randuila Sfintelor Taine si Ierurgii ca formula sacramentala de sfintire si binecuvantare a omului si a naturii inconjuratoare care, impreuna cu omul, tinde si ea progresiv spre o prefacere si transformare spirituala in drumul ei succesiv si ascendent spre perfectionare si desavarsire, caci „potrivit fagaduintelor Domnului, noi asteptam cer nou si pamant nou, in care locuieste dreptatea” (II Petru 3, 13). Avand o importanta covarsitoare in viata liturgica a Bisericii si constituind un subiect dogmatic de actualitate, tema epiclezei si a comuniunii euharistice a fost adeseori pusa pe tapet in dialogurile si intrunirile ecumenice din tara si din strainatate 1.

Biserica Ortodoxa considera comuninea euharistica si cultica o urmare fireasca a crezului si Tainelor comune, afirmand ca unitatea de credinta este baza si continutul ei si mentionand ca nu putem impartasi cu Iisus Hristos decat numai daca il marturisim in deplinatatea Sa. Numai dupa ce se ajunge la o apropiere in credinta si trairea crestina, se vor darama zidurile despartitoare. Atunci rugaciunile comune, actele de cult si comuniunea euharistica chiar, vor fi mai reale decat le pot face simplele intruniri exterioare. „Numai prin credinta plenara a Bisericii nedivizate, marturisita in comuniune cultica prin Preotie si prin celelalte Taine, putem ajunge la impartasirea cu Trupul si Sangele euharistic al lui Iisus Hristos2.

Ritualul ortodox al acestei Sfinte Taine nu lasa nici un dubiu asupra rolului pe care-l au cuvintele de instituire, pe care mai detaliat le pronunta preotul in liturghia scrisa de Sfintii Ioan Gura de Aur si Vasile cel Mare. Acel „au dat sfintilor Sai ucenici si apostoli zicand”... subliniaza exact etapa de relatare in care inca ne aflam in acest moment. Iar ceea ce urmeaza reprezinta cuvintele Mantuitorului, redate de sfintii evanghelisti: „Luati, mancati, zice Domnul” frangand painea, caci „acesta este trupul Meu care se frange pentru voi, spre iertarea pacatelor” si „Beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu – al Legii celei Noi, care pentru voi si pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor” (Matei 26, 26 – 27; Marcu 14, 22 – 24; Luca 22, 19 – 29). Iar apoi „aducandu-ne aminte, asadar, de aceasta porunca mantuitoare si de toate cele ce s-au facut pentru noi – de cruce, de groapa, de invierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de sederea cea de-a dreapta si cea de a doua si slavita iarasi venire – ale Tale, dintru ale Tale, Tie-ti aducem de toate si pentru toate”, se roaga liturghisitorul, in numele intregii comunitati (Liturghia Sf. Ioan).

Apoi, invocarea de trei ori a milostivirii divine: „Doamne, Cela ce ai trimis pe Prea Sfantul Tau Duh, in ceasul al treilea, Apostolilor Tai, pre Acela, Bunule, nu-l lua de la noi, ci ni-l innoieste noua celor ce ne rugam Tie”, arata credinta Bisericii, ca Mangaietorul, Care a fost trimis, nu inceteaza lucrarea pentru care a fost trimis, dar este nevoie de o innoire a noastra pentru sesizarea si receptarea prezentei Lui harice, urmata de prezenta Lui personala in actul de sfintire maxima, ce va urma.

Toata doctrina ortodoxa, privind actul de prefacere a elementelor euharistice, subliniaza rolul precumpanitor al Sfantului Duh in aceasta actiune. Si in aceasta Taina, colaborarea Persoanelor divine, datorita atat misiunii Lor convergente, cat si unicei lucrari a unei firi divine, se face simtita ca fiind una si diferita in efecte.

Persoana a doua – Logosul mantuitor, este cea care savarseste jertfa – cea de pe Golgota si cea de pe altar. Dar Persoana a treia este cea care o desavaseste, constituind-o fiind si sfintitorul, si o face din nou actuala in Euharistie. Misiunea savarsirii Tainelor – in ceea ce ele inseamna actiune de sfintire a credinciosilor – revine Sfantului Duh. El preia actul indumnezeitor realizat de Iisus Hristos si-l actualizeaza pe masura prezentarii subiectelor umane pentru a beneficia de el. „Cuvintele instituirii nu lucreaza deci prin ele insele, in chip magic, spune Nicolae Cabasila, adica prin oricine sau oricum; ci in chip conditionat si mijlocit...” Epicleza este conditie sine qua non a sfintirii darurilor 3. Inaltandu-se la ceruri, Mantuitorul Iisus Hristos a lasat Bisericii puterea care sa-i ajute a indeplini porunca data de El la Cina: Aceasta sa faceti intru pomenirea Mea... Si care este aceasta putere? – se intreaba talcuitorul Sfintei Liturghii. Este Sfantul Duh, puterea care a inarmat de sus pe Sfintii Apostoli, dupa cum le-a spus Domnul Hristos: „Iar voi ramaneti in cetatea Ierusalimului, pana ce va veti imbraca cu putere de sus”, pentru ca El este „Acela care opereaza in chip nevazut prefacerea cinstitelor daruri; caci mijlocitorul este Acelasi si atunci (adica in ziua pogorarii) si acum (adica la Sfanta Liturghie). El este insusi Domnul”4 .

Dar, „asa cum nu se poate face o distinctie neta intre actiunea Logosului si cea a Duhului in Taina Botezului, sau in cea a Mirungerii, si in Sfanta Taina a Euharistieise gasesc intrepatrunse directia catre natura umana, realizata de Iisus Hristos in jertfa euharistica (urmare a celei de pe Golgota) si directia catre persoana umana, realizata in Taina euharistica de Sfantul Duh. In primul rand se distinge o actiune de sfintire a elementelor materiale din Potir si prefacerea lor in Trupul Hristic: ea se datoreaza, cum spune Traditia noastra, Persoanei Duhului Sfant, acelasi Care a si nascut prima oara Trupul lui Iisus Hristos. Tot El s-a pogorat si a adumbrit pe Sfanta Fecioara, spre a forma Trupul lui Iisus Hristos. Tot El s-a pogorat la Cincizecime, spre nasterea trupului bisericesc al lui Iisus Hristos – Biserica; dupa ce Il inviase din morti pe Domnul Iisus Hristos; si tot El se pogoara la fiecare liturghisire, in altarul bisericesc, spre a forma trupul euharistic al lui Iisus Hristos5.”

Este rolul Sfantului Duh, de a actualiza continuu, la cererea destinatarului, starea de jertfa a lui Iisus Hristos, cum Insusi Acesta ne-a promis din timpul vietii: „Iata, Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacului” (Matei 28, 20). Este rolul Duhului, sa mentina viata Trupului eclezial al lui Iisus Hristos, care este Biserica, adunat comunitar in jurul Euharistiei de pe fiecare altar. Si nu doar sa mentina viata Bisericii, dar sa o si sporeasca, ajutand ca accesul fiecarui pol de iradiere crestina, din fiecare membru al Bisericii, sa insemne un ferment de crestere a aluatului din care face parte. „Cresterea personala a fiecaruia in putere si valoare inseamna cresterea comunitatii in care este implicata fiecare persoana purtatoare a harului divin, dupa cum profunzimea de haruri a comunitatii sporeste capacitatea de proliferare a potentialului haric al fiecaruia”6 . Dar potentialul haric al comunitatii nu este numai suma rezultata din potentialul personal al tuturor, ci el mai este si revarsarea energiei divine, activa in relatia dintre membrii comunitatii. Aceasta prezenta relationala ajuta fiecaruia sa se simta mai deplin el insusi in comunitatea de credinta, primind de la fiecare si dand fiecaruia. Comunitatea dintre cei prezenti, fizic sau spiritual, este ea insasi un deziderat, daca nu o conditie, a implinirii Tainei. Acel „sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gand sa marturisim” Sfanta Treime arata scopul pentru care sa ne adunam in Biserica.

Fara indoiala, nedesavarsirea noastra, a fiecaruia, vaduveste comunitatea ce acel minus al pacatului din noi. Dar prezenta noastra acolo este tocmai exprimarea trebuintei noastre imperioase de a umple acel gol, prin binecuvantarea prezentei lui Dumnezeu, care acolo se prezinta personal, si nu in alta parte. Pentru aceea ne aflam acolo, ca jertfind impreuna cu Iisus Hristos si persoana noastra, sa intram la Tatal. Iar la Dumnezeu suntem asigurati ca intram prin Cuminecarea Sfanta. Taina adunarii noastre in Iisus Hristos. „Neputinta unei separari complete intre Euharistia ca Jertfa si ca sacrament de care se impartasesc credinciosii, are in Ortodoxie ca efect si faptul ca credinciosii traiesc jertfirea sau predarea lor cu Iisus Hristos lui Dumnezeu, nu atat ca act purtator de tristete pentru pacat, ci ca un act de bucurie, cum accentueaza Sfantul Chiril din Alexandria... Este bucuria elanului de a sparge zidurile individualismului si de a iesi in larg, in Dumnezeu, in ambianta comunitara” 7. Caci persoana umana, pe care o cultiva Duhul, nu se intregeste ca atare decat in comuniunea asigurata de atractia unicului trup al lui Iisus Hristos.

Chiar simbolismul cu care este prezentata alegerea celor doua elemente – painea si vinul – in teologia Euharistiei cuprinde adevarul etern al esentei comunitare a omului. Comunitar ca si Treimea Sfanta, omul este copartas la painea vietii din care se cumineca, simbol al unitatii naturii umane. Acesta este si rostul aducerii de catre credinciosi a darurilor in paine si in vin, cele in care se va intrupa Iisus Hristos: „Noi afierosim lui Dumnezeu aceste daruri ca pe o parga a vietii noastre pamantesti, fiindca ele constituie hrana si bautura prin care se intretine si se simbolizeaza prin excelenta viata noastra trupeasca” 8; Caci, „roadele pamantului si carnurile sunt o hrana comuna si celorlalte animale, iar nu proprie numai omului; ...painea si vinul insa sunt o hrana exclusiv si specific omeneasca, fiindca numai omul isi prepara singur faina din grau si vinul din struguri, prin osteneala mainilor sale” – spune Nicolae Cabasila, care in continuare da si explicatia aducerii darurilor noastre. „Deci contradarul fiind viata, si darul nostru trebuia sa fie intrucatva viata... Caci El Insusi a poruncit sa se aduca paine si vin si tot El da in schimbul acestora painea cea vie, si paharul vietii cele vesnice...”9 .

Dar schimbul de daruri intre Dumnezeu si „chipul” Sau se petrece si pe alt plan. „Omul daruieste odata cu painea si cu vinul, insusi adancul inimii lui. Nimeni nu se va duce la altar cu painea, pentru paine, ci cu o arzatoare dorinta de a comunica ceva lui Dumnezeu si de a-I cere o implinire pentru sine. In acea mana intinsa catre Dumnezeu sta daruirea acelui suflet catre Stapanul lui. Iar pe langa acest moment, invatatura Bisericii mai accentueaza si acceptarea suferuntelor din partea omului, deschiderea lui catre suferinta altuia, regretul pentru pacatele sale si depasirea lor prin rugaciune si pregatirea pentru primirea Tainelor” . In aceasta consta si jertfirea omului in launtrul Bisericii. „Jertfirea consta in fond, in depasirea starii de sine, in iesirea din inchisoarea egoismului...; este deschiderea generoasa apropriului eu si acceptarea Eu-lui divin de nesfarsita generozitate...; intre aspectul de jertfa si cel de sacrament al Euharistiei nu se poate face o separatie stricta: a oferi inseamna totodata a primi... Prin impartasirea credinciosilor este pus in valoare aspectul de sacrament al Euharistiei, dar nu in mod exclusiv; ...ei se impartasesc din jertfa pe care au adus-o si care s-a sfintit prin aceasta, ca sa se sfinteasca si ei. Dar ei se sfintesc intrucat isi insusesc si dispozitia de jertfa a lui Hristos”11 .

Se intrevede in aceasta intelegere caracterul strict al ideii de necesitate, de utilitate al jertfei. Actiunea perfectei, deplinei daruiri este implicata cu necesitate in aceea de jertfa, care insa o include si pe aceea de suferinta. Dar nu se poate confunda ideea de suferinta cu cea de jertfa, decat cu adaosul acela maximal al sacrului. Un „sacrificiu” este o daruire sfanta. Jertfire este desigur suferinta, caci suferinta insasi este Darul, insa un dar cu semnificatia sfintirii – care are sensul bivalent: al sfintirii celui ce da si al celui pentru care se da. Or, Euharistia este supremul Sacrament, datator de sfintenie, in sensul cel mai deplin al acestui inteles, dandu-se Sfintenia insasi, in Dragostea insasi – care este Insusi Dumnezeu. Si este „sacrificiu” pentru ca este dar. Si este darul suprem; pentru ca este actiunea jertfitoare a lui Dumnezeu, cu maxima eficacitate a ridicarii la Sine a destinatarului iubirii Sale – Omul12 .

I. Epicleza din punct de vedere dogmatic

Epicleza este de origine divina: „Eu voi ruga pe Tatal si El va va da un alt Mangaietor” (Ioan 16, 16), spune Mantuitorul Apostolilor Sai. Inaltat de-a dreapta Tatalui, Iisus Hristos – Marele Preot continua mijlocirea Sa preoteasca si epicleza Sa permanenta pe langa Tatal, facand din Biserica locul Cinzecimii perpetue. Duhul Sfant continua, in acest fel, prin Biserica actiunea Domnului Iisus Hristos de a recapitula, de a modela toata creatura, de a o conduce la implinirea ei, caci Biserica actualizeaza Cinzecimea prin Epicleza. Din punct de vedere istoric epicleza este atestata in liturghiile mozarabe, galicane si celtice. O epicleza o gasim prezenta si in Traditia Apostolica a Sfantului Ipolit al Romei, la sfarsitul secolului III. Incepand din acest moment, asistam la un proces de descrestere a epiclezei in Occident, sub influenta teologiei sacramentale a Sfantului Ambrozie al Milanului – „De Sacramentis”. Asa se face ca in liturghia milaneza, cu toate ca gasim prezenta epicleza, totusi nu o intalnim sub aspectul explicit de invocare a Sfantului Duh. In tim ce in Occident asistam la o descrestere pnevmatologica, in Orient observam o crestere a constiintei crestine fata de Persoana si actiunea Sfantului Duh in Biserica. Aceasta constiinta este marturisita clar de Sfantul Chiril al Ierusalimului si de catre Sfantul Vasile cel Mare.

Biserica este plina de Duhul Sfant pe de o parte, iar pe de alta parte, ea Il cheama si invoca permanent, continuu. Biserica este unita cu Iisus Hristos pe de o parte, iar pe de alta parte ea nazuieste si aspira spre El, il cheama in rugaciunile ei. Deci nu este o unire statica, ci una dinamica ce aspira si nazuieste tot mai sus. Sfantul Apostol Pavel – care spune ca nu mai traieste el ci Hristos traieste in el, declara ca: „toate le socotesc gunoaie, ca sa dobandesc pe Hristos” sau „M-am facut tuturor toate”. Cultul crestin are un caracter epiclectic. Tot cultul ortodox este o epicleza in sine, o chemare si o invocare a Duhului Sfant, dar mai cu seama Tainele, care nu sunt numai repetitia unor formule si randuieli, ci ocazii si prilejuri pentru reinnoirea chemarii si pogorarii Sfantului Duh. Cu alte cuvinte, asa cum am mai spur, fiecare Taina are propria sa Cincizecime, Epicleza ei – care este rugaciunea adresata Tatalui pentru ca El sa trimita Duhul Sfant. Epicleza este o marturisire liturgica a dogmei. Toate rugaciunile Liturghiei au un caracter epiclectic, atat cele anterioare Epiclezei euharistice cat si cele dupa aceasta consacrare in care ne rugam ca Tatal sa primeasca sacrificiul nostru si sa trimita credinciosilor plenitudinea harului Sau. Prin urmare, Sfintele Taine sunt o continua epicleza a Bisericii si o continua Cincizecime.

„Biserica cheama Duhul prin toate manifestarile sale cultice, dar mai cu seama prin Taine. In acest sens vorbim de epicleza Botezului, prin care cel botezat se face membru al Trupului tainic, de epicleza Mirungerii, Cincizecimea personala, prin care o fiinta umana devine harismatica, creatura noua, de epicleza Pocaintei, a Hirotoniei, a Nuntii, a Maslului, prin care toate se sfintesc si se inalta. Insusi gestul pe care-l face crestinul cand se insemneaza cu Sfanta Cruce, este un act epiclectic care transforma pe crestin in cruce vie a lui Iisus Hristos. Orice sacrament si in consecinta, orice act spiritual crestin poseda mica sa Cincizecime, ungerea Duhului pentru ca toate au o intentie epiclectica13.”

Asadar, „Euharistia permite comunitatii sa participe la Cincizecime, fiindca fiecare credincios se impartaseste nu doar de Iisus Hristos, ci si de Duhul Sfant: „Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste daruri” spune epicleza. Numai intrucat Sfantul Duh raspunde la Epicleza Bisericii si coboara peste comunitate, ca in ceasul al treilea la Cincizecime peste Apostoli darurile se prefac in Trupul si Sangele Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Inainte de impartasire, preotul cere iarasi pentru noi nu doar invrednicirea de impartasire cu Trupul si Sangele Domnului ci si cu Sfantul Duh, pentru ca poporul marturiseste dupa impartasire: „Am vazut lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc” sau „Unirea credintei si impartasirea Sfantului Duh...” Trimiterea Duhului Sfant nu se intampla izolat si automat fara epicleza comunitatii si, de aceea, in Ortodoxie nu se poate savarsi Euharistia fara participarea comunitatii” 14.

In Biserica Romano-Catolica exista practica veche de a savarsi Liturghia fara prezenta comunitatii. Prin aceasta, se urmarea tendinta de a se desparti Euharistia de comunitate. Preotul se plaseaza (aici, in acest context) intr-o relatie deasupra comunitatii. La Conciliul II Vatican s-a facut un efort de a se depasi aceasta separatie, dispunandu-se sa nu se mai faca Liturghie in absenta credinciosilor. Conform doctrinei catolice Iisus Hristos se aduce jertfa numai prin preot, nu si prin comunitate. Totul se petrece pentru comunitate, dar nu prin comunitate, ci deasupra ei. Comunitatea nu-si adauga jertfa ei la jertfa lui Iisus Hristos. Nu se produce o osmoza intre aceste jertfe. Pentru aceasta s-a eliminat si Epicleza, considerandu-se ca Iisus Hristos nu are nevoie sa cheme pe Duhul pentru a se aduce pe Sine jertfa tatalui Sau. Acum se incearca in noile anafore ale Liturghiei romane sa se scoata in evidenta actiunea Duhului Sfant, sau mai bine zis se incearca o constientizare a prezentei Duhului Sfant in Biserica.

In Sfanta Liturghie ortodoxa, Domnul Iisus Hristos atrage si comunitatea in jertfa Sa. El este mai presus de comunitate dar si in comunitate. Pentru ca jertfa este a comunitatii, este invocat Duhul Sfant sa prefaca elementele oferite si sa le asimileze in Trupul Domnului. Dupa primirea lui Iisus Hristos euharistic, Biserica se roaga pentru o continua inaintare si crestere in Iisus Hristos. La catolici s-a renuntat la epicleza pentru ca s-a socotit ca nu poate fi vorba de o sporire a Bisericii, caci tot ce poate avea Biserica, are din totdeauna in mod deplin desfasurat. La protestanti s-a renuntat la epicleza, pentru ca s-a trait exclusiv din nadejdea eshatologica a unirii cu Iisus Hristos in viata viitoare. Miscarile harismatice contemporane, in masura in care nu-si unesc glasul rugaciunii lor cu glasul rugaciunii Bisericii ci se detaseaza de ea, nu pot afla pe „Vistierul bunatatilor si datatorul de viata”, deoarece primirea Duhului are caracter comunitar, eclezial. In acest sens, Ortodoxia are un caracter epicletic. Duhul Sfant este permanent si pretutindeni lucrator in Biserica si in membrii ei, nu doar in actul propriu zis al Sfintelor taine. Toata Liturghia ortodoxa este o epicleza, un apel adresat lui Dumnezeu pentru ca El sa realizeze ceea ce sacrificiul Fiului Sau unic a facut posibil venirea mantuitoare a imparatiei. Toate rugaciunile rostite de preot in timpul Sfintei Liturghii sunt o cerere si o invocare permanenta si continua pentru transmiterea si trimiterea Sfantului Duh. Slujitorii se roaga sa dobandeasca vrednicia duhovniceasca a slujirii prin „salasluirea Duhului celui bun al harului peste ei, peste darurile ce sunt puse inainte”. Asadar, Epicleza este punctul culminant al intregului canon euharistic.

II. Temeiurile scrpturistice si patristice ale Epiclezei euharistice

In Liturghia romana epicleza premerge cuvintelor de instituire iar in Liturghia bizantina ea urmeaza acestora. Sfantul Ioan Damaschin in capitolul al IV – lea a Dogmaticii sale sustine ca „painea punerii inainte, vinul si apa, prin invocarea si pogorarea Sfantului Duh, se prefac in chip supranatural in Trupul si Sangele lui Hristos” 15. Au fost si teologi romano-catolici ce au recunoscut eficacitatea si necesitatea Epiclezei, cum ar fi preotul Eusebie renaudot, recunoscut prin traducerea si publicarea unui mare numar de liturghii orientale.

Din marturiile celor doi sfinti evenghelisti sinoptici – Matei si Marcu, aflam ca cei doi termeni: ευλογειγ (a binecuvanta) si ευχαριστειν (a multumi), exprima unul si acelasi lucru. Cand descrie minunea inmultirii painilor, intr-un caz foloseste verbul a binecuvanta – cand inmulteste cele cinci paini si doi pesti (Matei 14, 19) iar in celalalt caz – cand inmulteste cele sapte paini (Matei 15, 36), foloseste verbul a multumi. Si intr-un caz si in altul efectul este acelasi: inmultirea minunata a painilor 16. Aceeasi termeni ii intrebuinteaza si ceilalti doi evanghelisti, fara sa existe vreo deosebire de fond intre cele doua cuvinte. Cand a luat painea si vinul si le-a dat Apostolilor, ele erau deja prefacute in Trupul si Sangele Lui. Deci Trupul Domnului era prezent inainte de a –L frange si atunci actul prefacerii treebuie cautat in intervalul de timp dintre „luare” si „frangere” si acesta este actul „binecuvantarii”. La fel si cu vinul din pahar s-a intamplat aceeasi situatie. Sangele Domnului a fost in pahar de „dare” si prin urmare, taina prefacerii s-a produs exclusiv prin actul „binecuvantarii”, respectiv al „multumirii” 17. Asadar, cuvintelor de instituire nu le revine nici o putere operativa, sfintitoare, cum sustin teologii catolici, ci numai un rol vestitor, informativ declarativ si didactic. Deci, in concluzie, la Cina cea de Taina prefacerea a fost savarsita de catre Mantuitorul Iisus Hristos prin binecuvantare. Aceasta binecuvantare a fost insotita de cuvinte ramase, necunoscute noua. Sfantul Ciprian – Episcopul Cartaginei spune ca noi am putea bea sangele lui Iisus Hristos daca Hristos n-ar fi baut El mai intai paharul. La fel spine si Fericitul Augustin si Teofilact al Bulgariei, Eutimie Zigabenul si Toma D’Aquino in „Suma Theologica”.

Paralelismul dintre minunea intruparii si minunea prefacerii in Sfanta Euharistie il gasim exprimat cel mai pastic si mai convingator la Sfantul Ioan Damaschin: „Cum va fi mie aceasta, zice Sfanta Fecioara, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Arhanghelul Gavriil raspunde: Duhul Sfant Se va pogori peste tine... Si acum ma intrebi cum painea se face Trupul iar vinul si apa Sangele lui Hristos? Ti-o voi spune eu. Duhul Sfant se pogoara peste ele si face pe acelea ce sunt, mai presus de cuget si de cuvant” 18. Textul paulin care ne da chintesenta Epiclezei suna astfel: „Paharul mantuirii pe care il binecuvantam, nu este oare impartasirea cu Sangele lui Hristos?” (I Corinteni 10, 16). Primul care da amanunte despre ritualul Sfintei Liturghii si anume despre binecuvantarea elementelor naturale: paine, vin si apa este Sfantul Iustin Martirul si Filozoful in Apologia I, capitolul 65 19. A doua marturie despre existenta rugaciunii Epiclezei in cult ne-o ofera Sfantul Irineu in opera sa „Adversus haereses”. La el intalnim pentru prima data termenul tehnic de Epicleza. Si parintii capadocieni impreuna cu Sfantul Atanasie cel Mare fac mentiuni referitoare la Epicleza. Sfantul Chiril al Ierusalimului este un promotor activ al Epiclezei, in cele cinci cateheze mistagigice, indeosebi in ultima dintre ele, care cuprinde un scurt comentar al Liturghiei Sfantului Iacob. In aceasta din urma el spune astfel:

„Dupa ce ne-am sfintit prin aceste imne duhovnicesti, rugam pe Iubitorul de oameni Dumnezeu sa trimita Duhul cel Sfant peste cele puse inainte, spre a face painea Trup al lui Hristos iar vinul, Sange al lui Hristos. In adevar, acelea de care s-a atins Sfantul Duh s-au sfintit si s-au prefacut 20. Si Liturghia romana a avut epicleza pana in secolul V, insa cand au aparut scrierile Sfantului Ambrozie si ale Fericitului Augustin care subliniau pentru prima data ca prefacerea se savarseste prin rostirea cuvintelor Domnului, s-a renuntat la ea. Si Liturghia galicana, milaneza si mozaraba, aveau epicleza. Romano-catolicii au incercat sa obiecteze, afirmand ca acele cuvinte de instituire ale Domnului („Luati mancati...” si „Beti dintru acesta toti...”), sunt rostite cu glas inalt, pe cand Epicleza se rosteste in taina, iar cuvantul Amin, pe care poporul il repeta de fiecare data, inseamna o marturisire de credinta fata de prezenta lui Iisus Hristos euharistic.21 In Liturghiile lui Nestorie si Teodor de Mopsuestia intalnim epicleza la sfarsitul rugaciunii euharistice, iar in liturghiile siriace (care au douasprezece anaforale de schimb), lipsesc atat cuvintele de instituire cat si epicleza. Invatatura Bisericii Ortodoxe despre puterea sfintitoare a Epiclezei este intarita ca pe o stanca de granit de hotararile Sinodului VII Ecumenic22 .

III. Explicarea Epiclezei dupa Nicolae Cabasila

Dupa ce a rostit Epicleza, Taina Sfanta s-a savarsit, Darurile s-au sfintit si Jertfa s-a efectuat, iar marea victima a Mielului junghiat se vede zacand pe Sfanta Masa. Acum painea nu mai este o inchipuire a Trupului Domnului, sau numai o icoana orisimbol al mantuitoarelor patimi, ci este Insusi Trupul Stapanului cel atotsfant, Trupul si Sangele care s-a zamislit de la Duhul Sfant, s-a nascut din Sfanta Fecioara, a fost ingropat, a inviat a treia zi, s-a inaltat la ceruri si a sezut de-a dreapta Tatalui, dupa cum marturisesc textele rugaciunilor: „Aducandu-ne aminte asadar de aceasta porunca mantuitoare... (Anamneza este inclusa in Epicleza) sau: „Ia aminte Doamne, din inaltimea Sfantului Tau locas si vino ca sa ne sfintesti pe noi...” 23. Jertfa se implineste in clipa in care se sfintesc darurile. Sfintirea darurilor este, adica, momemntul in care se realizeaza, de fapt aducerea sau oferirea lor: „Caci aceasta inseamna a fi aduse darurile: a fi sfintite” – afirma Nicolae Cabasila. Iar sfintirea darurilor nu inseamna nimic altceva decat primirea lor de catre Mantuitorul. „Si cum primeste Hristos darurile noastre? Sfintindu-le si prefacandu-le in Trupul si Sangele Sau” 24. Cand spunem ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos primeste darurile noastre trebuie sa intelegem ca El accepta ca acestea sa se prefaca in Sfantul Sau Trup si Sange si le incorporeaza, adica le asimileaza la Sfanta Sa umanitate, cu care s-a jertfit si a patimit pentru lume. In acest sens trebuie intelese cuvintele: „Ca Domnul Dumnezeul nostru, Cel ce le-a primit pe dansele in sfantul, cel mai presus de ceruri si dumnezeiescul Sau Jertfelnic...”

In sustinerea teoriei lor despre prefacerea cinstitelor daruri la cuvintele „Luati, mancati...” si „Beti dintru acesta toti...”, romano-catolicii invoca un citat din Omilia I a Sfantului Ioan Gura de Aur despre tradarea lui Iuda, pe care-l interpreteaza tendentios ca argument impotriva Epiclezei. Iata cum suna textul Omiliei: „Cuvintele Acesta este Trupul Meu preface cele puse inainte, dupa cum cuvantul acela care zice: Cresteti si va inmultiti, umpleti pamantul... a fost rostit o singura data, insa activeaza de-a pururea” 25. Aceasta imagine plastica este o simpla analogie a ceea ce s-a intamplat la Cina cea de Taina, dupa ce Mantuitorul a binecuvantat painea si vinul si a ceea ce se savarseste pe Sfanta Masa, in fiecare Sfanta Liturghie in momemntul Epiclezei.

Epicleza este o conditie sine qua non a sfintirii Darurilor, tot asa de necesara pentru acest act, ca si protectia si altarul. Este acelasi lucru care se intampla cu iertarea pacatelor, in ordinea soteriologica. Desi mantuirea a fost acordata lumii in general (in mod gratuit) prin moartea pe Cruce a Domnului, totusi pentru aplicarea ori insusirea ei individuala este neaparata nevoie de contributia personala a fiecaruia dintre noi, adica de credinta si de rugaciunea de dezlegare a pacatelor, rostita de catre preotul duhovnic.

Nu trebuie sa ignoram ori sa minimalizam valoarea rugaciunii si rolul ei in cult. Insusi notiunea de rugaciune presupune ca noi suntem constinenti de neputonta noastra si de atotputernicia lui Dumnezeu, Caruia ne rugam. Apoi trebuie sa credem in eficacitatea si eficienta rugaciunii preotesti, pentru ca in preot nu lucreaza omul, ci harul dintr-insul, adica Domnul Iisus Hristos Insusi – Care este izvorul si puterea preotiei26 .

Epicleza, adica rugaciunea de invocare o intalnim la toate Sfintele Taine si ierurgii. Daca ne indoim de efectul epiclezei din Liturghie, atunci ar urma ca trebuie sa ne indoim si de efectul tuturor Tainelor si ierurgiilor care se savarsesc tot prin rugaciune. Ar trebui sa punem la indoiala eficacitatea Sfantului Mir, valabilitatea preotiei, puterea expiatoare a marturisirii. Insa si Biserica romano-catolica are in formularul Liturghiei ei o epicleza, sau mai bine zis, o rugaciune corespunzatoare Epiclezei din Liturghia ortodoxa, cu exceptia faptului ca puterea lucratoare in actul prefacerii o au cuvintele de instituire.

In timpul sfintirii darurilor are loc taina prefacerii – nota caracteristica a jertfei. Sinoadele Constantinopolitane de la anii 1156 si 1158 (acesta din urma a dat si un Sinodicon) au consfintit ca jertfa de pe Cruce a fost adusa nu numai Tatalui si Sfantului Duh, ci Sfintei Treimi in general, deci si Fiului, iar Liturghia nu este numai o reprezentare simbolica a patimii Domnului, ci o Jertfa in adevaratul sens al cuvantului, fiind in esenta ei, una si aceeasi cu jertfa de pe Cruce. Actul de jertfa are loc in momentul sfintirii darurilor27.

Jertfa adusa in Liturghie este o jertfa adevarata si nu este deosebita numeric de cea de pe Golgota ci identica cu ea. Aceasta jertfa consta in prefacerea painii in Mielul, care a fost junghiat odata. Deci are loc o prefacere, iar nu o junghiere. Si in cazul jertfei de pe cruce a avut loc o prefacere. Prefacerea a facut ca in locul Mielului nejunghiat sa avem unul junghiat iar in cazul jertfei din Liturghie, prefacerea face ca in locul painii nejertfite sa avem trupul lui Iisus Hristos cel junghiat pe Cruce. Deci, multiplicitatea Liturghiilor nu trebuie sa nestrecoare in minte ideea ca exista mai multe jertfiri ale Trupului Domnului. Liturghiile si elementele de paine si vin pot fi multe si prefacerea poate avea loc de mai multe ori in aceeasi zi, insa Trupul lui Iisus Hristos, in care se prefac ele este totdeauna unul si acelasi. Si dupa cum exista un singur Trup al Domnului, tot asa exista numai o singura junghiere sau jertfire a acestu trup adica cea care a avut loc pe Cruce. Deci nu exista o noua junghiere sau jertfire acestui trup adica cea care a avut loc pe Cruce. Deci nu exista o noua junghiere ori jertfire sangeroasa a lui Iisus Hristos, ci actul prefacerii confera Liturghiei valoarea si caracterul de jertfa adevarata. Asadar este vorba de unul si acelasi dar de jertfa.

Prefacerea este clipa sau punctul culminant al Liturghiei in care jertfa liturgica se identifica in mod real ce cea de pe Golgota. Ea nu este o repetare, o reinnoire si nici o reproducere a acesteia, adica nu este un nou act de jertfire fizica si dureroasa a lui Iisus Hristos caci, spune Sfantul Apostol Pavel: „Iisus Hristos cel ce a inviat din morti nu mai moare” sau o transformare mistica dar reala a lui Iisus Hristos – cum vor invata mai tarziu unii teologi apuseni, ca Joannes De Lugo si Leonardus Lessius (sec. XVII), ci este o actualizare in mijlocul nostru a prezentei lui Iisus Hristos cel jertfit odata ori o actualizare a faptului crucii, istoriceste, unic28.

Jertfa liturgica este identica nu doar cu Jertfa Crucii, ci si cu jertfa adusa la Cina, caci aceasta din urma nu este decat o jertfire reala, dar anticipata si mistica, in chip nesangeros, a Trupului care va avea sa se jertfeasca peste putina vreme in mod sangeros pe Cruce. Deci este o prezenta, consistenta, substantiala si obiectiva a aceluiasi Iisus Hristos, Care se jertfeste cu adevarat: in chip nesangeros la Cina, in chip sangeros pe Cruce si iarasi in chip nesangeros in Sfanta Liturghie. Intre Jertfa Mantuitorului de pe Cruce si Jertfa liturgica exista deosebiri referitoare la forma, la participare, la loc si timp.

1 – Ca forma: Jertfa de pe Golgota s-a adus in chip sangeros, iar in Liturghie se aduce in mod sacramental, nesangeros sub infatisarea vazuta a painii si a vinului.
2 – Ca participare: Jertfa de pe Cruce a fost adusa de Iisus Hristos singur, pentru mantuirea tuturor oamenilor, pe cand cea din Liturghie este adusa nu doar din partea Lui, ci si din partea Bisericii sau a obstii credinciosilor. Deci si Biserica jertfeste impreuna cu Domnul nostru Iisus Hristos.
3 – Ca loc: Jertfa de pe Cruce s-a dus intr-un singur loc si o singura data pentru totdeauna, pe cand jertfa din Liturghie se aduce de-a pururi si pretutindeni pe sfintele noastre altare 29. Drept urmare, vom sustine cu toata taria si convingerea ca Sfanta Liturghie este mijlocul de aplicare individuala a roadelor Jertfei universale si generale de pe Cruce.

Incheiere

Asadar, importanta si semnificatia Euharistiei sunt fundamentale si maxime pentru viata omului, pentru viata lumii, caci ea este unirea cea mai inalta care se poate realiza intre om si Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu, in Imparatia Sa. Dumnezeiasca Impartasanie din cadrul Sfintei Liturghii care se savarseste in Biserica pentru credinciosi, ne uneste cu Mantuitorul Iisus Hristos si pe noi unii cu altii, deoarece toti credem in Unicul Hristos – Care este ieri, azi si in veci Acelasi si prin Care ne impartasim cu aceleasi Sfinte Taine. Ea este Taina a Bisericii si a unitatii Bisericii fiindca in ea se pecetluieste unitatea de credinta incununand Liturghia Cuvantului. Ea sustine cresterea permanenta a crestinilor in Hristos, in Trupul Sau tainic – Biserica – in comuniunea iubirii cu Iisus Hristos si intre ei, Euharistia fiind prin aceasta un sacrament al impacarii 30, al iubirii si a unitatii profunde a oamenilor in Domnul nostru Iisus Hristos, a mantuirii in El si prin El, asa dupa cum am mai spus in acest studiu. Unitatea crestina trebuie sa se rasfranga asupra lumii intregi, pentru ca sa se pregateasca in acest chip unitatea eshatologica pe care Sfanta Impartasanie o prefigureaza, Imparatia lui Dumnezeu cea vesnica pe care o pregustam inca din viata aceasta terestra si care nu este o comuniune umana, ci o unitate in Dumnezeu, in plenitudinea adevarului si in bucuria Imparatiei - aceasta conceptie ar trebui sa asigure ecumenicitatea sau gindirea si miscarea ecumenica Bisericii cea una dupa cum si Hristos – Adevaratul Dumnezeu – doar Unul este!....

Incheiem cu constatarea ca Euharistia actualizeaza intr-un dinamism convergent, spre plenitudinea existentei, marile potentialitati umane care semnifica si simbolizeaza ceea ce trebuie sa devina lumea adica o daruire si un imn de lauda adus, neincetat, Creatorului; o comuniune universala in Trupul Domnului Iisus Hristos, o imparatie a dreptatii, a iubirii si a pacii in Duhul Sfant, pentru unitatea si mantuirea tuturor in Iisus Hristos Domnul si prin Iisus Hristos, ajungand, astfel, la desavarsirea noastra cu ajutorul Sfintei Euharistii careia ii descoperim, in acest fel, valoarea ei duhovniceasca de nepretuit.

Drd. Stelian Gombos

Note:
1. Arhim. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie Liturgica si de Educatie Religioasa, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 2005, pag. 175
2. Ibidem, pag. 176
3.Pr. Prof. Ene Braniste, Explicarea Sfintei Liturghii, dupa Nicolae Cabasila, Bucuresti, 1943, pag. 99
4. Ibidem, pag. 81
5. Anca Manolache, Sfintele Taine in Viata Bisericii, Editura „Renasterea”, Cluj Napoca, 2004, pag. 52
6. Ibidem, pag. 52
7. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Teologia Euharistiei, in rev. „Ortodoxia”, nr. 3/1969, pag. 356
8. Anca Manolache, Op. cit., pag. 53
9. Pr. Prof. Ene Braniste, Op. cit., pag. 81
10. Pr. Dr. Gheorghe Ispas, Euharistia – Taina Unitatii Bisericii – Aspecte teologice si practice, Editura „Basilica” a Patriarhiei Romane, Bucuresti, 2008, pag. 78
11. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Op. cit., pag. 354
12. Anca Manolache, Op. cit., pag. 54
13. Arhim. Dr. Vasile Miron, Op. cit., pag. 177
14. Episcop Nicolae Popovici, Epicleza euharistica, Editura „Nemira”, Bucuresti, 2003, pag.35
15. Sfantul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere in limba romana, de Pr. Dumitru Fecioru, Editura „Scripca”, Bucuresti, 1993, pag. 166
16. Episcop Nicolae Popovici, Op. cit., pag. 42
17. Ibidem, pag. 44
18. Sfantul Ioan Damaschin, Op. cit., pag. 165
19. Sfantul Iustin Martirul, Apologia I, cap. 65, traducere in limba romana de Pr. Prof. Olimp Caciula, in colectia PSB, vol.II, Apologeti de limba greaca, Bucuresti, 1980, pag. 70
20.Sfantul Chiril al Ierusalimului, Cateheza a V – a mistagogica, traducere in lumba romana de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, in colectia „Cateheze”, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 2003, pag. 361
21.Arhim. Dr. Vasile Miron, Op. cit., pag. 180
22.Ibidem, pag. 181
23.Simeon Stoica, Liturghia crestina din sec. al II – lea, descrisa de Sf. Iustin Martirul si Filozoful, in raport cu Liturghia ortodoxa de astazi, in rev. „Ortodoxia”, an. XII, nr. 1/1960, pag. 73
24.Nicolae Cabasila, Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii, cap. XLVII, traducere in limba romana de Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1989, pag. 99
25.Sfantul Ioan Gura de Aur, Omilia I despre tradarea lui Iuda, cap. IV, traducere in limba romana de Episcopul Melchisedec al Romanului, in volumul „Saizeci si patru de cuvinte sau predici ale celui dintru Sfinti Parintelui nostru Ioan Chrysostomul”, Bucuresti, 1893, pag. 449
26.Pr. Dr. Gheorghe Ispas, Op. cit., pag. 104
27.Arhim. Dr. Vasile Miron, Op. cit., pag.. 182
28. Episcop Nicolae Popovici, Op. cit., pag. 44
29.Arhim. Dr. Vasile Miron, Op. cit., pag. 183
30.Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Euharistia – Taina Unitatii Bisericii si a mantuirii in Hristos, in rev. “Mitropolia Moldovei si Sucevei”, Anul LIX, Nr.10-12, Octombrie-Decembrie (1983), pag. 642.
31.Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Jertfa lui Hristos si spiritualizarea noastra prin impartasirea de ea in Sfanta Liturghie, in “ortodoxia”, XXXV, 1983, nr. 1, pag. 115.



Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 4553

Voteaza:

Despre Epicleza Euharistica 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE