Adevarul neschimbator al mantuirii

Adevarul neschimbator al mantuirii Mareste imaginea.

 


Adevarul neschimbator al mantuirii

"Ideea centrala a Sfantului Maxim, la fel ca si a intregii teologii rasaritene, [a fost] ideea de indumnezeire." Ca toate ideile sale teologice, si aceasta fusese preluata din Antichitatea crestina si fusese formulata de Parintii greci. Mantuirea definita ca indumnezeire a fost tema credintei crestine si a mesajului Biblic. Intentia Rugaciunii Domnesti a fost sa indice taina indumnezeirii. Botezul era "in numele de viata facatoarei si indumnezeitoarei Treimi". Cand nuntasii din Cana Galileii, descrisi in Evanghelia dupa Ioan, spuneau ca mirele "a pastrat vinul cel bun pana acum", ei se refereau la cuvantul lui Dumnezeu, pastrat pana la urma, prin care omul este indumnezeit. Cand, in epistolele aceluiasi apostol Ioan "Teologul," se spune ca "ce vom fi nu s-a aratat pana acum", aceasta era o referire la "viitoarea indumnezeire a celor care au fost facuti fii ai lui Dumnezeu". Cand Apostolul Pavel vorbea despre "bogatia slavei mostenirii Lui in cei sfinti", aceasta insemna de asemenea indumnezeire. Sunt insa in Biblie doua pasaje in care este expusa definitia mantuirii ca indumnezeire: declaratia psalmistului: "Eu zic: "Dumnezei sunteti"," citata in Noul Testament, si fagaduinta Noului Testament ca cei credinciosi vor deveni "partasi dumnezeiestii firi". Primul dintre acestea vrea s spuna ca oamenii cei dreptT si ingerii se vor indumnezei, al doilea ca "unirea cu Hristos" este calea dobandirii indumnezeirii. Caci asemanarea cu Hristos este o forta indumnezeitoare care il face pe om asemenea lui Dumnezeu. Paganismul grec cunoscuse deja ca omul se poate ridica de la o viata activa la contemplatie, dar crestinismul grec a descoperit ca exista o a treia treapta dupa acestea doua, cand omul este inaltat si indumnezeit. Cei ce s-au dedicat contemplarii au invatat din scrierile lui Dionisie Areopagitul ca Dumnezeu nu este numai dincolo de orice realitate existenta, ci si dincolo de esenta insasi; si astfel au ajuns la adevaratul inteles al indumnezeirii.

Premisa mantuirii, inteleasa ca indumnezeire, este intruparea Logosului lui Dumnezeu, caci "scopul intruparii a fost mantuirea noastra". De fapt, cuvantul "teologie" era uneori folosit de scriitori ca Dionisie pentru a se referi la taina intruparii si la probleme inrudite. Omul a fost creat de la inceput pentru "un mod de inmultire care era indumnezeitor, divin, nematerial", dar caderea lui in pacat a insemnat ca acest plan dumnezeiesc a fost inlocuit si ca omul a fost prins in cursa unui mod de procreare material, dominat de patimi sexuale. Pentru acest motiv, Logosul lui Dumnezeu a devenit om, pentru a-l elibera pe om de aceasta patima si a-l readuce la conditia pentru care fusese creat. Si, astfel, Dumnezeu a devenit om pentru ca omul sa poata deveni dumnezeu. Duminica Pastelui, "prima Duminica", ar putea fi privita fie ca "un simbol al viitoarei invieri a firii si al nestricaciunii", fie ca "un chip al viitoarei indumnezeiri prin har". in ultima instanta, acestea erau, bineinteles, identice pentru credincios. Definitia insasi a Evangheliei era strans legata de cea a mantuirii; Evanghelia este "solie de la Dumnezeu si indemn adresat omului prin Fiul intrupat, impacare [pe care El a lucrat-o] cu Tatal, iar celor care cred in El daruindu-le ca dar o rasplata, si anume, indumnezeirea vesnica". Chiar daca indumne-zeirea nu era mentionata explicit in fiecare definitie a evangheliei, ea era prezenta implicit in calitate de continut al mantuirii proclamate de evanghelie.

Expresia "daruind o rasplata ca dar" sugereaza o ambiguitate in ideea de indumnezeire, caci este "posibil ca Maxim sa spuna, pe de o parte, ca nu exista putere proprie firii umane capabila sa-l indumnezeiasca pe om, si totusi, pe de alta parte, ca Dumnezeu se face om in masura in care omul s-a indumnezeit". Declaratia biblica "Sunteti dumnezei" nu trebuie inteleasa in sensul ca omul are capacitatea prin natura sau prin conditia sa de acum de a realiza indumnezeirea; el ar putea-o implini si ar putea primi acest nume sublim numai prin adoptie si prin harul lui Dumnezeu. Altfel, indumnezeirea n-ar fi darul lui Dumnezeu, ci o lucrare a naturii umane insesi.

"Nici o creatura nu este capabila de indumnezeire prin propria natura, de vreme ce nu este capabila sa-L cuprinda pe Dumnezeu. Aceasta se poate intampla numai prin harul lui Dumnezeu". Indumnezeirea nu tine de puterea omeneasca, ci doar de puterea dumnezeiasca. Si totusi, aceasta insistenta repetata si neechivoca asupra harului ca fiind esential indumnezeirii nu viza excluderea libertatii vointei umane de la participarea in procesul indumnezeirii. Caci "Duhul nu naste o vointa care nu " voieste, ci transforma in indumnezeire o vointa care doreste". Astfel, antiteza dintre harul divin si libertatea umana, care a urmarit teologia apuseana multe secole, nu a prezentat o problema in forma aceasta pentru gan-direa crestina rasariteana. Este probabil semnificativ faptul ca unele dintre cele mai extinse discutii asupra problemei au intervenit in controversele cu Islamul.

Darul indumnezeirii implinit prin intruparea Logosului nu a fost totusi ceva ce urma sa fie tinut ascuns. Era o problema care tine de revelatia divina facuta cunoscuta omului prin invatatura sacra. Asadar, "mantuirea deplina" avea drept contraparte "marturisirea deplina", iar ereticii se impotriveau amandurora. intrucat doctrina revelata divin contine adevarul mantuirii, este potrivit sa numim "doctrinele sfintilor lumini indumnezeitoare", caci ele luminau pe credinciosi cu lumina cunoasterii trainice si-i indumnezeiau. Era specific mijloacelor harului si revelatiei sa comunice o cunoastere a adevarului divin in chiar procesul de indumnezeire prin care ele transformau omul muritor. Pe de o parte, Scriptura nu doar prezenta istoria revelatiei si a mantuirii, caci, "prin dumnezeiestile Scripturi, noi suntem curatiti si iluminati in vederea sfintei nasteri cea de la Dumnezeu".

 Pe de alta parte, Sfintele Taine nu transmit numai har, caci "prin impartasire si prin ritualul mirungerii noi suntem desavarsiti in cunoasterea noastra". Adevarul mantuirii a daruit mai mult decat cunoastere, dar nimic mai putin. Putem sa ne ridicam de la o cunoastere a istoriei mantuitoare a intruparii, mortii si invierii lui Hristos la contemplarea slavei, si, in ultima instanta, la mistica unire cu Dumnezeu, dar trebuie totusi sa incepem printr-o asemenea cunoastere. Unii credinciosi s-au ridicat, tocmai prin "filozofia practica" sau prin viata activa a crestinului, de la trupul lui Hristos la sufletul Sau; altii, prin contemplatie, s-au invrednicit sa mearga de la sufletul lui Hristos la "mintea" lui Hristos; iar unii, putini, prin unire mistica, au fost in stare sa mearga inca si mai departe, de la mintea lui Hristos spre insasi Dumnezeirea Sa. Dar adevarata cunoastere a lui Dumnezeu in Hristos le era tuturor acestora indispensabila.

Unirea cu Dumnezeu si treapta ei preliminara, purificarea, erau deci strans legate de cunoastere. Comentand un pasaj din Grigorie de Nazianz, Maxim afirma ca o "mistagogie prin cunoastere" este fundamentala pentru curatirea mintii prin Duhul Sfant, chiar daca acest dar este conferit numai celor care au deja darul sfinteniei. Credinta trebuia definita drept "fundamentul imediat al faptelor bune, acela care ne da incredere ca Dumnezeu exista si ca lucrurile dumnezeiesti sunt adevarate".

Ca atare, credinta este temeiul atat al nadejdii, cat si al dragostei. Fara ea, nici una dintre ele nu poate ramane nesovaielnica, imparatia lui Dumnezeu, care nu e altceva decat unirea cu Dumnezeu, este de fapt "credinta in actiune". O asemenea credinta este destul de precisa in continutul si obiectul ei. Este "credinta Bisericii... prin care intram la mostenirea binelui". Credinta este atasata dogmelor ortodoxe ale Bisericii, care fac posibila atat nadejdea, cat si dragostea. Fara credinta este imposibil sa ajungi la mantuire. Credinciosii au fost invatati ca disciplina necesara pentru a ajunge la viata vesnica nu este nimic altceva decat aceasta credinta; credinta ortodoxa este necesara pentru mantuire. Astfel, atentionarea Apostolului Pavel impotriva celor "ce fac dezbinari si sminteli impotriva invataturii pe care ati primit-o" a fost luata drept un atac impotriva "celor care nu accepta dogmele pioase si man-tuitoare ale Bisericii".

Aceste pioase si mantuitoare dogme ale Bisericii erau adevaruri revelate dumnezeieste si, ca atare, neschim-babile. Cand, de exemplu, un teolog ajungea sa defineasca "starea suprema de rugaciune", definitia era introdusa cu formula "Se spune" pentru ca manualele de rugaciune si practica ascetica, asemenea altor compendii de invatatura crestina, nu pretindeau ca sunt catusi de putin originale. Cea mai bogata mostenire pe care cineva o putea transmite posteritatii era, dupa parerea lui Teodor Studitul, credinta ortodoxa a Bisericii impreuna cu regula monahala. Citandu-l pe Maxim, acelasi teolog identifica drept "dogma a adevarului" invatatura care fusese propovaduita de catre Parinti in Antichitatea crestina; adversarii sai erau de acord cu el asupra principiului formal, fara a fi insa de acord si in privinta continutului material al acelei traditii. Fiecare dintre cele doua parti implicate in oricare din controversele de care ne vom ocupa accepta principiul unui adevar neschimbabil. Monotelitii si diotelitii, iconoclastii si iconodulii, grecii si latinii se revendicau cu totii din acest principiu si insistau ca respecta acest adevar neschimbabil.

"Cuvantul adevarului este astfel: - ai putut spune oricare dintre ei - este uniform si de necla tinat prin insasi natura lui si nu poate fi supus unor diferente de viziune sau unor schimbari vremelnice, este mereu acelasi, invatand si pledand mereu pentru acelasi lucru, pentru ca este mai presus de toate adaugarile si scaderile". Dimpotriva, este caracteristic falsitatii sa se "scindeze in multe parti si in multe teorii, schimbandu-se brusc dintr-una in alta. O data sustine una, iar in mommentul urmator invata exact opusul si nu ramane niciodata fixata in acelasi loc, caci este predispusa schimbarii necesitatilor transformarii". Deci, atunci cand un conciliu ecumenic promulga o doctrina sub asistenta Sfantului Duh aceasta era recunoscuta drept "traditia veche, bucurandu-se inca de la inceput de incredere si autoritate in Biserica si nicidecum o inovatie".

La baza acestei definitii a adevarului divin ca fiind neschimbabil statea o definitie a divinului insusi ca neschimbabil si absolut. Pentru ca Dumnezeu este mai presus de schimbare, adevarul despre El trebuie sa fie la fel. E caracteristic naturii lui Dumnezeu sa fie impasibila indestructibila. Dumnezeu este "si vechi, si nou", dupa cum o spune clar si Epistola catre Evrei 13,8. Este cu neputinta sa cugeti la Dumnezeu vreo schimbare ori sa-I atribui vreo miscare a mintii sau a voii. Cand relatarile biblice, in special cele din Vechiul Testament, atribuie lui Dumnezeu "parerea de rau", acest lucru nu trebuie inteles in sens literal drept un fel de antropopasism, ci - in consens cu caracterul limbajului biblic - o acomodare la felul omenesc de exprimare. Caracteristica felului in care vorbeste Scriptura nu este acuratetea literala, aceasta pentru ca cititorii sai sa poata cuprinde ceea ce transcende exp resiei literale. Astfel, numai Dumnezeu este imuabil prin insasi natura Lui; si totusi, si altii ar putea primi darul de a fi "neschimbati", aceasta constituindu-se intr-un fel de deprindere. Dumnezeu este "prin fire bun si nepatimit si iubeste toate fapturile Sale la fel; tot asa si un om care "prin bunavoire este bun si nepatimitor, iubeste pe toti oamenii la fel". Parte din procesul de mantuire ca indumnezeire este ridicarea gradata a mintii omului catre mintea lui Dumnezeu.

Prin harul rugaciunii, ea se uneste cu Dumnezeu si invata sa se insoteasca numai cu Dumnezeu, devenind inca si mai dumnezeiasca si iesind astfel din ce in ce mai mult de sub stapanirea acestei vieti muritoare. Judecata lui Dumnezeu nu actioneaza "potrivit timpului si trupului" si astfel sufletul, care transcende timpul si trupul, este asimilat acestei calitati divine. Folosirea aceluiasi vocabular si in special a aceluiasi termen-cheie, "neschimbabil", atat pentru firea lui Dumnezeu, cat si pentru caracterul distinctiv al adevarului despre Dumnezeu, pare sa presupuna o legatura intre cele doua.

Contrastul dintre adevarul ortodox despre Dumnezeu si distorsiunile eretice trebuie cautat tocmai in aceasta trasatura caracteristica. Este o marca a ereticilor faptul ca ei pun la cale "inovatia acelor lucruri care fac evanghelia fara valoare". Eretic era cel ce putea fi etichetat drept "descoperitorul acestor dogme noi". Miscarea mon-tanista a secolelor al II-lea si al III-lea, cu pretentia sa de profetie noua, era respinsa, fiind considerata nu un produs al Sfantului Duh, ci al duhului rau si demonic. Teoria lui Origen a preexistentei sufletului ca si teoriile preexistentei trupului negau "calea imparateasca" a vechii traditii patristice, care invata ca sufletul si trupul au fost create simultan. Spre deosebire de aceasta traditie, care era modesta in privinta pretentiilor referitoare la cunoasterea lui Dumnezeu, eretici precum Eunomie indraznisera sa pretinda "ca-L cunosc pe Dumnezeu la fel cum se cunoaste El pe Sine", ceea ce era nebunie si blasfemie.

"Inovatia" si "blasfemia" erau aproape sinonime, caci amandoua se opuneau adevarului dumnezeiesc, asa dupa cum o dovedise erezia ariana. Aceasta ostilitate fata de inovatia teologica aparea cu o vigoare cel putin egala si la cei ce sustineau opinii care aveau sa fie socotite in cele din urma eretice. Astfel, o pozitie hristologica, pe care Maxim a combatut-o se cladea pe supozitia ca "orice formula sau termen care nu se gaseste la Parinti se vadeste a fi, evident, o inovatie", si ca aceia care invatau asemenea lui Maxim, isi inventau propria lor doctrina, in opozitie cu formula Parintilor.

Un alt oponent al lui Maxim insista asupra faptului ca ar fi suficient ca teologii sa nu se abata de la limbajul primelor concilii si sa nu spuna mai mult decat au spus ele, chiar daca intre timp aparusera noi intrebari. Erau cu totii de acord ca erezia era pur si simplu "o credinta noua", care propovaduia "un dumnezeu strain"; drept urmare, trebuia respinsa. Ea contrazicea nu numai adevarul vechi traditional, ci si propriile declaratii.

Adevarul neschimbator al mantuirii nu era, asadar, subiect de negociere. Cand cineva cerea iertare pe temeiul necunoasterii doctrinei ortodoxe, era esential sa se faca deosebirea intre iertarea acordata unei persoane pentru caderile ei (ceea ce porunceste Evanghelia) si o iertare extinsa asupra dogmelor false (ceea ce era interzis de aceeasi Evanghelie). Controversa doctrinara constituia o neintelegere nu in ceea ce priveste vocabularul, ci in ceea ce priveste substanta insasi a credintei crestine ; aceasta nu putea fi respinsa ca logomahie. S-a sugerat uneori ca cele doua parti implicate in controversa asupra celor doua vointe ale lui Hristos nu se deosebeau "deloc, in afara doar de simple formule", dar aceasta sugestie a fost respinsa ca o tradare a adevaratei credinte.

Pentru cei credinciosi nu putea exista, in traditie, o diferenta intre invataturile fundamentale si cele secundare, intre ceea ce trebuia respectat mai mult si ceea ce trebuia respectat mai putin, caci doctrina venea de la Parinti si trebuia cinstita. Aceasta era credinta veche si neschimbata a Bisericii. Cei ce o primeau erau "cei ce pasteau in pasunea dumnezeiasca si curata a invataturii Bisericii". Biserica este "curata si neintinata, neprihanita si nealterata" si nimic nu este strain sau confuz in mesajul ei. Adevarul Evangheliei este prezent in Biserica asa cum a fost dintru inceput, asa este acum si va fi mereu, cat va fi lumea.

Jaroslav Pelikan

12 Iulie 2012

Vizualizari: 1564

Voteaza:

Adevarul neschimbator al mantuirii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE