Antropologia omiliilor macariene

Antropologia omiliilor macariene Mareste imaginea.


Antropologia omiliilor macariene

In studiul de fata ne propunem sa analizam invatatura despre om asa cum se reflecta ea in Omiliile macariene si aceasta cu atat mai mult cu cat antropologia constituie una din dominantele acestei scrieri. Intr-un discurs nu foarte sistematic insa extrem de consistent, Macarie surprinde taina si destinul omului intr-o prezentare ce oscileaza de la descrieri luminoase ale starii primordiale la o viziune intunecata in privinta caderii in pacat pentru ca desavarsirea omului - posibila prin opera rascumparatoare a lui Hristos - sa fie zugravita in imagini de o densitate teologica uimitoare.

Antropologia Omiliilor macariene, elaborata pe baza datelor fundamentale ale Revelatiei, se afla intr-un consens unanim cu invatatura altor Parinti. Desi sunt dezbatute la nivel teoretic capitolele principale ale invataturii despre om, ceea ce confera originalitate acestor Omilii e abordarea din perspectiva unei experiente proprii, fapt care ni-l arata pe Macarie ca un adanc cunoscator al tainei omului.

1. Introducere.

Ivite la confluenta mai multor curente ale spiritualitatii rasaritene, Omiliile macariene si-au castigat in timp un loc binemeritat in evlavia crestinilor. Desi au fost atribuite faimosului ascet din pustia sketica, Sf. Macarie Egipteanul, provenienta lor e legata de evolutia unei miscari ascetice din secolul IV, cunoscuta sub numele de mesalianism. Asemanari, uneori chiar coincidente frapante, intre tezele acestei miscari si textul omiliilor, fac indubitabila aceasta concluzie. Totusi autorul omiliilor, fara a se dispensa de un limbaj pe alocuri ambiguu, a alcatuit o scriere de o frumusete rara, de un continut teologic dens, incantatoare la citit si reconfortanta duhovniceste. Nu fara motiv, nume importante ale spiritualitatii isihaste au gasit in aceste scrieri, in mod deosebit in colectia II2, referinte solide pentru propriile lor experiente spirituale. Ca aceste 50 de Omilii au avut parte de un traseu spectaculos si in Apusul crestin (mai ales in directiile pietiste ale crestinismului protestant) e o dovada in plus privind savoarea lor.

Desi s-au caznit sa decripteze pseudonimia acestui corpus de scrieri, savantii nu au reusit decat sa emita ipoteze. Il vom numi pe autorul omiliilor in mod conventional "Macarie", cu atat mai mult cu cat semnificatia echivalentului grec acopera masura duhovniceasca a autorului. Desele referiri le propria-i experienta, maretia viziunilor sale si entuziasmul cu care a fost receptat de Biserica, ne fac sa conchidem: da, cel care a scris aceasta piesa celebra a literaturii patristice a fost un "fericit".

Din ratiuni metodologice vom limita interpretarile noastre la colectia II, consacrata in Rasarit, si accesibila in romaneste prin traducerea parintelui profesor Constantin Cornitescu.

2. Crearea omului.

Proiectul antropologic originar reflecta generozitatea Creatorului, demnitatea omului si destinul sau maiestuos. Omiliile macariene abunda in metafore, in subtile descrieri si in imagini de o mare densitate teologica, menite sa infatiseze maretia omului si pozitia sa cheie in concertul creatiei. Datele revelatiei constituie pentru Macarie izvorul principal in argumentarile sale. Intreaga gandire a autorului nostru, ca dealtfel intreaga teologie si spiritualitate specifica spatiului siriac (de unde Macarie isi revendica originea si reprezentarile), este profund ancorata biblic.

Intelepciunea lui Dumnezeu, atotputernicia si iubirea Sa sunt principiile fundamentale ale actului creator, concretizat in lumea vazuta si nevazuta, rodul unei intemeieri ex-nihilo. "El a adus la existenta din nefiinta aceasta lume vazuta, atat de diferita si variata, care mai inainte nu era" (Om. 4, 10). Coroana a intregii creatii, omul este si centru si implinire a ei. Referatul Facerii atesta demnitatea fapturii umane, a sufletului drept chintesenta a lui: "cand auzi vorbindu-se despre demnitatea sufletului ce valoare are firea cea rationala, nu intelegi ca Dumnezeu n-a vorbit despre ingeri, ci despre natura omeneasca, atunci cand a zis: "Sa-l facem dupa chipul si asemanarea Noastra" (Fac. 1, 26)" (Om. 16,13).

Fundamentul antropologiei, din perspectiva teologiei rasaritene, il constituie elementul divin din om, "chipul lui Dumnezeu". Notiunea de "chip" detine cheia intelegerii si articularii unei invataturi coerente despre om. Macarie exprima in omiliile sale o viziune ampla, chiar daca pe alocuri inconsecventa. "Omul a fost facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu" (Om. 32, 6) afirma concis autorul nostru, preluand o asertiune reper a Sfintei Scripturi.

In alt loc tine sa precizeze ca doar omul manifesta conformitatea deplina cu Creatorul, mai presus de intreaga lume vazuta si chiar de ingeri. Binomul "chip"-"asemanare" a facut obiectul unor elaborate analize ale Parintilor Bisericii. Tinand cont de menirea omului, cele doua notiuni nu se acopera, ci sunt complementare. Pentru om, "chipul" este un dat initial, "asemanarea" un deziderat. Punctul de plecare al asemanarii cu Dumnezeu il constituie chipul, deoarece prin creatie am dobandit posibilitatea asemanarii, sau, cum spune Sf. Grigorie de Nyssa, "suntem dupa chip prin creatie iar dupa asemanare ajungem prin noi insine", prin conlucrarea noastra. Macarie nu insista pe aceste nuantari desi lanseaza ideea unei cresteri, a unei evolutii a sufletului de la starea de inceput la masura desavarsirii. Potentialitatile chipului confereau putere acestei evolutii. Preluand o celebra teza paulina, autorul Omiliilor sugereaza ideea unui parcurs spiritual, a unei depasiri de sine: "sufletul trebuia inainte de calcarea poruncii sa creasca si sa devina barbat desavarsit" (Om. 54, 18).

Tema "chipului" ramane un aspect definitoriu pentru intreaga teologie rasariteana, in mod particular pentru antropologie. Vehiculata in filosofia antica, prezenta in gandirea Vechiului Testament, aceasta dobandeste un continut nou, cu o referinta hristologica imediata, in teologia neotestamentara. Contributia Sfantului Apostol Pavel a fost esentiala in producerea acestei jonctiuni: Hristos este "chip [eikon] al Dumnezeului Celui nevazut" (Col. 1,15). Mostenind aceasta pretioasa achizitie, Parintii Bisericii au interpretat antropologia crestina, cu toate trimiterile ei biblice, intr-o cheie hristologica. Creatia lumii, facerea omului sunt opera Dumnezeului Cel in Treime. Pluralul [Elohim] utilizat in referatul Facerii (Fac 1, 26) este citat ca loc comun in argumentarile biblice privind triadologia. Cu alte cuvinte, Fiul lui Dumnezeu neintrupat si Duhul Sfant sunt "actori" principali in iconomia mantuirii, inca de la zidirea lumii. Sunt "cele doua maini ale Tatalui". Omul a fost creat "dupa chipul lui Dumnezeu", mai exact el este chip al Chipului, icoana a lui Hristos.

Exprimarile lui Macarie sunt fidele in general textului biblic - omul, respectiv sufletul, "a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu" (Om. 32, 6) - desi in cateva locuri lanseaza o teza extrem de originala: omul este chip al Duhului [eikon tou pneumatos] (Om. 30, 3), altfel spus, el este sortit a fi partas la slava lui Dumnezeu, la energiile dumnezeiesti.

Nu gasim in Omilii ideea explicita a zidirii omului dupa "chipul" Fiului, insa omilistul macarian, zugravind tabloul starii paradisiace, subliniaza amprenta marcanta a Fiului lui Dumnezeu: "Cuvantul era totul pentru Adam" (Om. 12, 8), El "era slava care acoperea pe Adam in afara" (Om. 12, 7), deoarece "atata timp cat Cuvantul lui Dumnezeu era cu el, le avea pe toate. Pentru ca Cuvantul insusi era pentru el mostenire, imbracaminte, slava care il acoperea si invatatura" (Om. 12, 6).

Chip al "Chipului", intaiul Adam detinea in structurile fiintei sale un set de inzestrari care il evidentiau ca pe o faptura aparte, o "creatura stralucita" (Om. 1, 7), un axis mundi, incat autorul Omiliilor ne indeamna: "Cunoaste-ti, omule, nobletea, demnitatea si valoarea!" (Om. 27, 1).

Fiind "chip al Chipului", Adam manifesta similitudini evidente cu Fiul lui Dumnezeu, avea cu alte cuvinte o constitutie hristologica. Intre om si Dumnezeu exista o mare inrudire (Om. 45, 5) concretizata in mai multe caracteristici: omul era o creatura spirituala, mare si minunata (Om. 1, 7), era domn si imparat (Om. 11, 5), vasul lui - asemenea unei mosii de mare pret (Om. 12, 1), avea puterea sa dea nume la toate (Om. 12, 6), era in cinste si curatie (Om. 12, 10), stapan pe cugetele sale (Om. 15, 25), simplu si fara rautate (Om. 16, 1), era stapan peste toate de sub cer pana intru cele mai de jos ale pamantului (Om. 26, 1). Tot el era in stare sa discearna (Om. 26, 1), avea vointa libera (Om. 15, 23), era strain de demoni, curat de pacat si de vicii (Om. 26, 1), intr-un cuvant, o creatura rationala, de pret si cu totul aparte (Om. 49, 4).

Insusirile "chipului", in viziunea lui Macarie, exprima bogatia de daruri revarsate de Dumnezeu peste firea umana . Ele n-au avut un caracter virtual. Erau realitati concrete pe care, din pacate, Adam nu le-a pastrat.

3. Constitutia sufletului.

De interes ramane o alta problema. Din punctul de vedere al structurii omului, ce compartiment al fiintei umane vizeaza notiunea de "chip"? Teologii familiarizati cu gandirea autorului nostru tind sa acorde omului deplin dreptul de a-si revendica semnificatia acestui concept. Omului intreg, trup si suflet, i se deschide orizontul unei relatii dialogice cu Ziditorul, atat prin crearea "dupa chipul si asemanarea" Sa, cat si prin destinul eshatologic. Altfel spus, antropologia macariana are un caracter unificat, evalueaza omul dintr-o perspectiva holista, unitara. Nu este mai putin adevarat ca Macarie asociaza "chipul" lui Dumnezeu in principal cu sufletul, ca expresie definitorie a fiintei umane. Toate tezele autorului nostru privitoare la crearea omului, la demnitatea si preeminenta sa in raport cu celelalte fapturi, se refera in cele din urma la suflet. "Pentru ca omul depaseste in vrednicie pe toate creaturile; as indrazni sa zic, nu numai pe cele vazute, ci si pe cele nevazute, adica duhurile slujitoare. Pentru ca nu despre arhanghelii Mihail si Gavriil a zis Dumnezeu: "Sa facem pe om dupa chipul si asemanarea Noastra" (Fac 1, 26), ci despre partea cea rationala a omului, adica despre sufletul cel nemuritor" (Om. 15, 22). Intreaga zidire vazuta, toata frumusetea si maretia ei nu echivaleaza cu valoarea unui suflet (Om. 4, 17).

A descrie insa natura sufletului, alcatuirea lui, a patrunde cu adevarat taina lui ramane un demers imposibil fara experienta Sfantului Duh. "Nici inteleptii n-au putut sa inteleaga subtilitatea sufletului, nici sa spuna ce este el; aceasta au putut s-o stie numai aceia care au fost imbracati cu Duhul Sfant, cei carora li s-a dat cunoasterea exacta a sufletului" (Om. 49, 4). Totusi, fara a pretinde posesia acestei experiente, Macarie dovedeste o vasta cunoastere in ce priveste natura spirituala a omului. Sa vedem insa in ce consta "psihologia" lui.

Desi sufletul, in baza originii si menirii lui ultime, manifesta o larga compatibilitate cu Dumnezeu, autorul Omiliilor elimina ferm posibilitatea confuziei celor doua naturi, divina si umana. "Unul este Dumnezeu, altul (sufletul) nu este Dumnezeu...Unul este Creator, altul este creatura... Nu este nimic comun intre natura unuia si natura celuilalt" (Om. 49, 4). In ordinea creata, autorul nostru gaseste similitudini intre suflet si inger, amandoua esente spirituale, rationale, harazite unei vieti indumnezeite prin partasia de Domnul (Om. 4, 9). Macarie afirma concis: "sufletul are chip si forma asemanatoare ingerului" (Om. 7, 7).

In alt loc, evidentiind o nota comuna a naturilor spirituale, precizeaza: "fiecare dupa firea sa este trup: ingerul, sufletul si demonul. Acestea desi fine prin firea si alcatuirea lor, sunt, totusi trupuri, trupuri fine, dupa cum trupul nostru cel vazut este dens" (Om. 4, 9). Corporalitatea sufletului, esenta lui cvasi-materiala, i-a facut pe unii specialisti sa asocieze gandirea Omiliilor filosofiei stoice. E greu de crezut insa ca Macarie s-ar fi hranit din literatura stoica. Mai degraba el exprima un punct de vedere familiar altor Parinti ai Bisericii: Clement Alexandrinul, Iustin Martirul, Tertulian sau Origen. Congruenta de idei dintre autorul Omiliilor si Origen asteapta inca o investigatie competenta. Oricum, din ideea corporalitatii sufletului, o teologumena in fond, nu ar trebui sa conchidem ca antropologia macariana este una pur materialista. Aceasta cu atat mai mult cu cat, in alt loc, autorul nostru afirma ca sufletul este ,,netrupesc"[asomatos] (Om. 15, 28).

Incercand sa patrunda taina omului, Macarie sondeaza sufletul in profunzime, descoperind o structura interioara complexa: vasul pretios al sufletului este foarte adanc (Om. 41, 1), acesta are multe madulare (Om. 15, 34), care, desi multe, se cuprind intr-un tot (Om. 7, 8). Cand autorul nostru vorbeste de madulare ale sufletului, el uzeaza de o analogie cu trupul. In fapt, ele sunt facultati, compartimente sau functii ale sufletului, unele intalnite si in psihologia curenta. Astfel, omilistul macarian se refera la vointa, la constiinta, la minte si la puterea de a iubi (Om. 1, 3), la facultatea judecatii si a discernamantului (Om. 4, 1). Prin intermediul acestora este condus carul sufletului (Om. 1, 3), idee ce trimite la imaginarul platonic. Pe langa aceste facultati, sufletul dispune in plus de simturi care sunt activate pe masura ce se edifica omul interior.

Interpretand o parabola noutestamentara, Macarie vorbeste de cinci simturi, care, precum fecioarele intelepte (Mt. 25, 1-13) "primesc darul de sus si sfintenia Duhului" (Om. 4, 7). Simturile trupului sunt dublate de aceste simturi sufletesti, indispensabile cand este vorba sa percepem realitatile duhovnicesti.

4. Inima si mintea: doi poli ai persoanei umane.

Antropologia macariana a fascinat insa o pleiada de teologi prin atentia acordata inimii. intr-o semantica primara ea vizeaza organul fizic ce "stapaneste si domneste peste tot trupul" (Om. 15, 20). Ea este insa mai mult decat simplul organ fizic sau sediu al afectivitatii. In sens spiritual ea trimite la strafundurile fiintei umane, fiind un echivalent al persoanei interioare, al "eu"-lui in insasi profunzimea lui. Inima este, cu alte cuvinte, centrul moral si spiritual al intregii persoane omenesti, un topos al experientei mistice, un taram al intalnirii totale, existentiale cu Dumnezeu. Locul pe care il ocupa inima in opera lui Macarie i-a facut pe unii specialisti sa vorbeasca despre o "spiritualitate a inimii" cand au aprofundat gandirea Omiliilor.

Teologia inimii, asa cum este ea elaborata de autorul nostru, e de sorginte biblica. Arhetipurile ei se gasesc in Vechiul Testament si sunt consacrate in Noul Testament, mai ales prin invatatura paulina. Fiind centru al persoanei, inima se afla intr-o stransa conexiune cu toate facultatile sufletului. Desi este un vas mic (Om. 43, 7) ea are un adanc nemarginit (Om. 15, 32), e palatul lui Hristos (Om. 15, 33), un loc unde El "vine impreuna cu ingerii si cu duhurile cele sfinte, sa Se odihneasca, sa locuiasca, sa umble si sa aseze imparatia Sa" (Om. 15, 33). Dupa caderea omului inima devine un teatru de razboi intre Dumnezeu si puterile raului, un laborator al dreptatii si al nedreptatii, un spatiu unde coexista moartea si viata (Om. 15, 32).

Autorul Omiliilor se remarca si prin maniera in care trateaza functia mintii [nous], fie din perspectiva constitutiei omului fie din cea a relatiei cu Dumnezeu. Mintea, intelectul, este una dintre facultatile conducatoare ale sufletului (Om. 1, 3) sau este ochi al sufletului (Om. 7, 8); ea are insa un statut special in raport cu inima: aceasta "are drept capitan mintea" (Om. 15, 33) si-i este salas (Om. 15, 20), incat s-a spus ca antropologia macariana este marcata de localizarea mintii in inima. Este o idee pretioasa, care a facut cariera in spiritualitatea isihasta, concentrata pe unirea celor doi poli ai persoanei umane prin deasa rostire a rugaciunii lui Iisus. Mai putin inspirata pare ideea unor teologi care opereaza o distinctie intre lucrarile celor doua nuclee ale omului, devenite in procesul desavarsirii doua locuri teofanice diferit interpretate, in functie de anumite scoli. S-a vorbit astfel despre "intelectualismul" evagrian (cu accentul pus pe minte ca loc al intalnirii cu Dumnezeu) aflat intr-o opozitie clara cu mistica macariana a sentimentului (focalizata pe inima ca taram al experientelor duhovnicesti). Acest "intelectualism" ar suferi prin Macarie o serioasa corectie. In realitate, spiritualitatea rasariteana in ansamblul ei e pe deplin coerenta, si a o clasifica in diferite curente exclusive e o metodologie paguboasa. Oricum in schema simbolica macariana nu exista dihotomie intre minte si inima. Functiile lor pot fi intersanjabile, adica putem gandi cu inima. Mai mult, in ambele Dumnezeu isi gaseste salas: daca inima este "palat al lui Hristos" (Om. 15, 33), mintea este "tron al Dumnezeirii" (Om. 6, 5).

 

5. Trupul: haina a sufletului si templu al lui Dumnezeu.

Daca structura interioara a omului prezinta o asa complexitate, care este rolul trupului, al constitutiei fizice, in antropologia Omiliilor? Macarie ne trimite din nou la referatul Facerii, comentandu-l: "Dumnezeu, creand trupul, nu i-a dat si insusirea sa aiba de la sine hrana, bautura, imbracamintea si incaltamintea, ci a hotarat sa primeasca toate cele necesare vietii, din afara lui, trupul fiind facut gol si fara posibilitatea de a trai, fara ajutorul celor din afara" (Om. 1, 10). Intre trup si suflet exista puncte comune si o anumita interdependenta: intr-un oarecare sens, trupul este o asemanare a sufletului (Om. 30, 3), sufletul poarta invelisul trupului ca pe o haina frumoasa (Om. 4, 3) si fin fiind, de o materialitate subtila, strabate tot trupul (Om. 4, 9).

Antropologia macariana - sfidand parca dualismul gnostic si doctrinele ce reliefeaza ipostaza sufletului dematerializat - rezerva trupului un destin grandios, anticipat la creatie si inaugurat in planul eshatologic. "Dupa cum Dumnezeu a creat cerul si pamantul pentru ca omul sa-l locuiasca, tot asa a creat trupul si sufletul omului ca sa fie locuinta Sa, ca sa locuiasca si sa se odihneasca in trup ca in propria-I casa" (Om. 49, 4), autorul nostru situandu-se intr-un consens deplin cu afirmatia paulina ce proclama trupul "templu al Sfantului Duh" (1 Co. 6, 19). Surmontand consecintele caderii, trupul va invia, se va acoperi cu o imbracaminte dumnezeiasca si se va hrani cu merinde cereasca (Om. 12,14).

6. Starea primordiala a omului.

Prerogativele starii paradisiace decurg din insusirile cu care a fost inzestrat "chipul lui Dumnezeu" din om si din relatia sa speciala cu Ziditorul. Omul fusese harazit slavei dumnezeiesti. Era marcat de experienta acesteia. Macarie explica: "Cuvantul era slava care acoperea pe Adam in afara" (Om. 12, 7). Omul inainte de calcarea poruncii avea mintea curata, capabila sa vada acea slava (Om. 45, 1). Adam era imbracat cu ea in loc de vesmant (Om. 12, 8); cu alte cuvinte, aceasta era "imaginea" sau "infatisarea" lui. Chipul sau stralucea de oglindirea slavei.

O alta caracteristica importanta a starii primordiale, ce reflecta unul din principiile calauzitoare ale scrierii macariene, o constituie perspectiva locuirii reciproce dintre om si Dumnezeu. In aceasta inhabitare divina este realizat scopul crearii omului. Autorul Omiliilor accentueaza ca miscarea este una dubla: Dumnezeu "a asezat chipul Sau, sus, in Ierusalim, cetatea celor sfinti si a pus Chipul Sau, chipul luminii inefabile a Dumnezeirii in trupul sau. El insusi slujeste sufletul in cetatea trupului sau, in timp ce sufletul il slujeste in cetatea cea cereasca. El este mostenirea sufletului in cer, iar sufletul este mostenirea Lui pe pamant. Domnul, deci, este mostenirea sufletului si sufletul este mostenirea lui Dumnezeu" (Om. 46, 4). In alta parte precizeaza concis: "tronul Dumnezeirii este mintea iar tronul mintii este Dumnezeirea si Duhul" (Om. 6, 5). Aceasta reciprocitate nu implica totusi confuzia naturilor. "Unul este Dumnezeu altul (sufletul) nu este Dumnezeu. Unul este Creator, altul este creatura. Nu este nimic comun intre natura unuia si natura celuilalt" (Om. 49, 4).

Chipul lui Adam in etapa premergatoare caderii se bucura de anumite privilegii, insusiri care manifestau demnitatea sa. Cu toate aceste nu putem vorbi despre o stare desavarsita a lui Adam in rai. Perfectiunea sa era o realitate in desfasurare, o tinta inca neatinsa. Trebuie remarcate totusi virtutile acestui chip originar: omul a fost creat curat pentru a sluji lui Dumnezeu (Om. 11, 5), era in mare cinste (Om. 12, 10), stapan pe cugetele sale (Om. 15, 25), simplu si fara rautate (Om. 16, 1), nemuritor si pretios, stapan peste toate de sub cer pana in cele mai de jos ale pamantului (Om. 26, 1), era strain fata de demoni, curat de pacat si de vicii (Om. 26, 1). Acesta se calauzea dupa legi sadite in el de Dumnezeu: discernamantul, cunostinta, prudenta, credinta, iubirea si celelalte virtuti (Om. 46, 5).

Referatul Facerii, indata dupa crearea omului adauga: "Si Dumnezeu i-a binecuvantat zicand: Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul.” (Fac. 1, 28). Sf. Maxim Marturisitorul interpreteaza acest text prin ideea unei cresteri si inmultiri spirituale a neamului omenesc. Una din tezele mesaliene inventariate de Sf. Ioan Damaschin, si sanctionate de-a lungul timpului de cateva sinoade, suna astfel: "Ca Adam s-a culcat cu Eva in chip nepatimas inainte de calcarea poruncii" (teza 14). Aceasta afirmatie justifica intrucatva morala unei factiuni a gruparii mesaliene, descrisa de istoricii vremii ca fiind dominata de vagabondaj si promiscuitate sexuala. Vecinatatea Omiliilor macariene cu gandirea mesaliana pune problema in ce masura Macarie a impartasit aceste opinii. Sf. Grigorie de Nyssa, desi favorabil ascetismului harismatic mesalian, combate aceste pareri in tratatul sau De virginitate, considerandu-le un abuz de interpretare. Adam nu a cunoscut-o pe femeia sa mai repede de a fi alungati din rai. Starea primordiala presupunea asexualitatea, idee reiterata din perspectiva desavarsirii eshatologice, cand organele sexuale devin nefunctionale. Omul paradisiac era gol (Fac 3, 23), fara invelitoarea "pielii", ce defineste simtualitatea omeneasca. Vesmantul lui Adam era slava lui Dumnezeu (Om 12, 7). Textul colectiei a II-a a Omiliilor, afinitatile de gandire dintre autorul nostru si alti Parinti ai Bisericii (in mod deosebit Sf. Grigorie de Nyssa) exclud posibilitatea alunecarii lui Macarie pe panta mesalianismului grosier. Existau asadar in rai premisele unui progres in virtute, in asemanarea cu Dumnezeu. Acest fapt angaja insa libertatea, un dar pe care omul nu a stiut sa-l gestioneze.

7. Caderea si consecintele ei.

Desi pare lipsita de istoricitate, existand tendinta situarii ei in cadrele unui timp mitic, caderea protoparintilor ramane un eveniment de rasunet pentru destinul umanitatii. Precizarile Revelatiei dumnezeiesti constituie date esentiale in elaborarea unei antropologii crestine. Din acest punct de vedere aportul Omiliilor macariene este unul important pentru spiritualitatea rasariteana.

Autorul nostru manifesta o constiinta patrunzatoare in privinta tragediei caderii. Intreg acest episod prezinta o cauza si mai multe consecinte. Omul, deopotriva trup si esenta spirituala sau suflet, a fost inzestrat cu vointa libera. In uzul acestui dar rezida explicatia caderii: "Toate fiintele cele rationale, ma refer la ingeri, la suflete si la demoni, au fost facute de Creator simple si fara rautate. Ca unele dintre ele s-au abatut catre ceea ce este rau, acest fapt s-a datorat vointei lor libere. Urmand propriei vointe ele s-au abatut de la gandul cel drept" (Om. 16, 1). Revenind la textul Sfintei Scripturi, in baza caruia Macarie isi contureaza opiniile, referatul Facerii precizeaza: "Apoi a dat Domnul Dumnezeu lui Adam porunca si a zis: "Din toti pomii din rai poti sa mananci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci, in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit!"" (Fac 2, 16-17).

Abuzand de darul libertatii, omul manifesta optiuni contrare voii lui Dumnezeu. Aceasta alunecare urmeaza cativa pasi: el nu asculta sfatul Ziditorului (Om. 15, 49), dimpotriva primeste sfatul satanei (Om. 11, 11) si calca porunca (Om. 11, 9). "Desi era cu Dumnezeu in paradis, cu voia a calcat porunca si a ascultat de cel viclean" (Om. 12, 8). Diavolul, ipostaziere a razvratirii, ramane protagonistul cheie al acestui episod. Inoculand omului ganduri de marire si ademenindu-l cu iluzia indumnezeirii, satana reuseste sa-l deturneze de la scopul lui. Atacul diavolului, simbolizat prin sarpe, se produce la nivelul mintii. Macarie precizeaza: "In vremea calcarii poruncii de catre Adam, diavolul s-a straduit sa raneasca si sa intunece pe omul cel launtric, mintea care conduce si priveste spre Dumnezeu" (Om. 20, 4), adaugand ca "sarpele la inceput prin ingamfare si mandrie l-a nimicit pe Adam" (Om. 27, 5). Foarte plastic descrie autorul nostru aceasta secventa in Omilia 11: "cand cel viclean s-a apropiat de el si i-a vorbit, a ascultat mai intai cuvantul acestuia, din exterior, prin ureche. Dupa aceea, cuvantul acestuia a trecut prin inima lui si i-a cuprins toata fiinta" (Om. 11, 5).

Odata petrecut acest eveniment vor avea loc o serie de prefaceri in natura umana, care vor marca destinul ulterior al omului. Consecintele caderii vor induce omului o existenta devianta si se vor repercuta in mai multe directii. Omul va suferi in relatia cu Dumnezeu, apoi gestul sau se va rasfrange asupra urmasilor, va produce un dezechilibru in mediul inconjurator si in propria-i fire.

Actul de neascultare al lui Adam schimba natura raporturilor dintre Dumnezeu si om. Din fiu supus al Ziditorului, inrudit cu El si creat spre a-I sluji, din mireasa si partasa Lui, omul ajunge "dusman al lui Dumnezeu si nesupus legilor Lui" (Om. 2, 2), moare fata de El (Om. 12, 2), devine obiect al maniei (Om. 48, 5) si e alungat din rai (Om. 12, 5). Legamantul nuptial se destrama iar omul, "vaduv si parasit de Mirele ceresc" (Om. 45, 4), gusta experienta singuratatii.

Macarie impartaseste ideea monogenismului - din perechea primordiala descinde intregul neam omenesc - idee care justifica universalitatea pacatului stramosesc dar si universalitatea mantuirii in Hristos. Caderea lui Adam a avut efecte de durata repercutate asupra tuturor urmasilor sai. Autorul nostru precizeaza: "In urma neascultarii primului om, a intrat in noi ceva strain de firea noastra, a intrat rautatea patimilor, care prin mult exercitiu si obisnuinta ne-a devenit a doua fire" (Om. 4, 8). Tot neamul lui a devenit pacatos (Om. 5, 2) si poarta in sine acea osanda (Om. 5, 3). Moartea a imparatit peste toti fiii acestuia (Om. 11, 9) si are in stapanire sufletele urmasilor lui (Om. 11, 11). Toti cei nascuti din perechea initiala s-au facut partasi la aluatul patimilor celor rele (Om. 24, 2). Macarie ne transpune pe fiecare in ipostaza lui Adam si in aceasta identificare resimtim personal consecintele caderii: "noi, creati in stare de cinste si pusi sa locuim in paradis, ne-am coborat, in cele din urma, pe treapta animalelor celor necuvantatoare, ne-am asemanat lor, si am cazut din slava cea fara repros, atunci afla ca din cauza neascultarii ne-am facut robi ai patimilor trupului" (Om. 25, 3).

Adam a cazut din starea originara printr-un exces de libertate. Gestul sau s-a rasfrant si asupra naturii inconjuratoare, avand cu ea un numitor comun: materialitatea. Din imparat al creatiei (Om. 11, 5) si stapan peste toate cele de sub cer (Om. 26, 1), omul ajunge rob al puterilor potrivnice (Om. 30, 7), coplesit de greutatea lumii si condamnat sa-si castige prin truda existenta. Stricaciunea revarsata din el se imprima intregii zidiri, idee adeverita de Sf. Apostol Pavel: "ca faptura nu de buna voie s-a supus desertaciunii, ci din pricina celui ce a supus-o pe ea" (Rom 8, 20). Asadar robia stricaciunii proprie lui Adam antreneaza robia intregii fapturi, idee impartasita si de autorul Omiliilor: "si fiind luat el captiv, a fost luata captiva si creatia care ii slujea" (Om. 11, 5). Restaurarea naturii, slobozirea ei din aceasta captivitate se va petrece tot prin om, redevenit "preot al creatiei".

Textul Omiliilor uzeaza de un imaginar bogat cand este vorba sa descrie consecintele caderii asupra firii umane. Paleta acestor efecte este variata si se reflecta in ordinea fizica dar mai ales in cea spirituala. Impresioneaza varietatea daunelor sufletesti descrisa de autor, semn al unei adanci cunoasteri a omului. "Raul, care a intrat in lume prin neascultarea lui Adam, este centrul tuturor relelor" (Om. 15, 49) spune Macarie. Acest rau, pacatul, "care este o anumita putere rationala a lui Satan", cum se exprima autorul in acelasi loc, corupe si natura corporala a omului. "Satana, puterile si incepatoriile intunericului s-au salasluit si in trupul lui Adam, ca pe propriul lor tron" (Om. 6, 5). Trupul este profund afectat, raul atingandu-se "chiar si de madularele si oasele noastre" (Om. 16, 6). Odata produs dezechilibrul, omul este supus "patimilor si bolilor carnii, el, care mai inainte era nepatimitor si scutit de boli" (Om. 48, 5). Suferinta, boala si stricaciunea converg spre moarte, verdict dat omului din chiar momentul calcarii poruncii: "pe cand s-a aratat neascultator, omul a murit de o moarte cumplita si peste el a venit blestemul" (Om. 47, 6). Moartea fizica este doar o fireasca urmare a mortii launtrice produsa in Adam (Om. 15, 39), a mortii fata de Dumnezeu (Om. 12, 2) care inseamna instrainare.

Consecintele sufletesti ale caderii primordiale sunt extrem de grave si sunt reiterate de autor pe tot parcursul textului. Inventariate, retinem pe de o parte grozavia actului savarsit de Adam ab initio, pe de alta conditia tragica a omului, expus influentelor coplesitoare ale raului dar pastrand totodata un rest de luciditate. Viziunea lui Macarie este sumbra. Printr-un abuz de libertate Adam "s-a vandut pe sine diavolului" (Om. 1, 7), Sarpele (satana) patrunde inlauntrul omului (Om. 15, 13), i-a in posesie sufletul (Om. 2, 1) si toate camarile lui, pana in colturile cele mai ascunse (Om. 41, 1). "Nu i-a lasat nici un madular liber; nici cugetele, nici mintea, nici trupul" (Om. 2, 1). Pacatul se amesteca cu sufletul, desi fiecare isi pastreaza natura sa (Om. 2, 2). "Pacatul intrand in suflet, s-a facut madularul lui, s-a lipit de omul cel trupesc si de aceea se nasc in inima multe cugete necurate" (Om. 15, 35). Pamantul inimii rodeste spini si palamida, maracinii gandurilor rele (Om. 26, 21) si o povara ca niste munti greu de suportat s-a asezat pe mintea omului (Om. 15, 25). Aceasta suita de efecte este intregita de o alta afirmatie: "Cand omul a calcat porunca, diavolul a acoperit tot sufletul cu un val intunecos"(Om. 17, 3).

Macarie foloseste frecvent metafora imbracarii: cel viclean l-a imbracat pe om cu "porfira intunericului" (Om. 2, 1), "dusmanii l-au dezbracat prin inselaciune, de slava sa si l-au imbracat in rusine. I-au luat lumina si l-au imbracat cu intunericul" (Om. 47, 6). Aceasta invesmantare produce mutatii in structura interioara a omului, prilej pentru Macarie de a profesa ideea unui dualism antropologic: "cel viclean l-a imbracat cu un altul, cu un om vechi intinat si necurat, dusman al lui Dumnezeu si nesupus legilor Lui" (Om. 2, 2), "avand pe langa ochii sai alti ochi, pe langa cap alt cap, pe langa urechi alte urechi, pe langa maini alte maini, pe langa picioare alte picioare" (Om. 2, 2). Aici intra in functie un mod de reprezentare si de intelegere a lumii care imparte realitatea in vazut-nevazut, spiritual-trupesc, interior-exterior, dualitate definitorie scrierii macariene. In acest cadru de gandire autorul nostru subliniaza ca "pe langa omul cel vazut, este si altul launtric, cu ochi pe care i-a orbit satan si urechi pe care le-a surzit" (Om. 33, 4). Acest dualism primeste in Omilia 15 o alta nuanta: "de cand a calcat Adam porunca, sarpele a intrat si s-a facut stapan al casei, si este pe langa sufletul propriu-zis ca un al doilea suflet" (Om. 15, 35). Rautatea patimilor, lucrarea lui Satan, devine in noi o a doua fire (Om. 4, 3).

Dualismul antropologic marturisit de Macarie a fost dedus de unii cercetatori din invatatura mesaliana, teza care a suscitat mai multe controverse. In realitate, asa cum vom vedea mai jos, coexistenta celor doi oameni in fiecare dintre noi tine de dinamica vietii duhovnicesti si este o tema cu rezonanta paulina.

Prin facere, Adam a primit un chip [eikon] ce continea potential desavarsirea, sau toata mostenirea cereasca. Natura sa era inzestrata cu un dar, cu o anumita stralucire, cu o "avutie [ktema] curata si frumoasa, acel "dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu"" (Om. 12, 1). Cele doua realitati, chipul si avutia - ce sunt distincte - dau nastere in om unei cvasi-dualitati. In alta parte (sub forma unei intrebari pusa de un interlocutor), Macarie sugereaza o alta dualitate, respectiv existenta in om a doua chipuri: unul propriu si altul ceresc (Om. 12, 6). Cele doua vor fi pierdute prin cadere.

Traditia patristica nu a operat o diferentiere radicala intre "chip" [eikon] si ,,asemanare"[homofosis] insa au fost unanimi de acord ca prin caderea primordiala omul pierde asemanarea cu Dumnezeu. Chemat sa evolueze de la "chip" la "asemanare", de la nedesavarsire la indumnezeire (sau cum ar gandi Macarie, de la chipul "propriu" la cel "ceresc"), Adam gusta experienta libertatii neingradite si a esecului. In consecinta decade din demnitatea initiala pe treapta animalelor celor necuvantatoare (Om. 25, 3) si e dezbracat de slava cea fara repros (Om. 47, 6), de acel halou de lumina care il inconjura - stralucire a chipului dintai.

8. Omul intre cadere si perspectiva restaurarii.

In textul Omiliilor rezida o viziune sumbra, pesimista asupra caderii, dar si aici autorul e nuantat. Dupa ce afirma ca sufletul a pierdut chipul care se afla in el (Om. 11, 4), Macarie intervine cu un verdict necrutator: "din cauza neascultarii, chipul initial al lui Adam s-a distrus [ephanisen]" (Om. 11, 5). Aceasta teza pare a fi in consens cu teologia calvina, convinsa de avarierea totala a "chipului" dupa cadere, insa aici intervin nuantarile autorului nostru.

Chipul lui Dumnezeu in om s-a intunecat, a fost infasurat in porfira intunericului, dar nu s-a sters. Mai pastreaza cateva din caracteristicile initiale. "El a murit fata de Dumnezeu dar traieste dupa firea sa" (Om. 12, 2) opineaza Macarie adaugand: "subliniem ca si dupa calcarea poruncii a avut cunostinta" (Om. 12, 8). Desi mintea i-a fost intunecata, totusi "in parte distinge, are vointa si traieste" (Om. 26, 1).

Prin urmare ideea coruperii totale a "chipului" este exclusa. Omul inca traieste, munceste si isi exercita puterile creatoare, in limitele unei naturi cazute, are vointa libera si isi poate manifesta adeziunea la un plan de mantuire. Marturie sta intreaga istorie a Vechiului Testament, care converge catre o restaurare a sufletului. "Toate cate s-au facut in Israel, in Legea lui Moise si in timpul profetilor, pentru acest suflet s-au facut, care a fost facut dupa chipul lui Dumnezeu, dar a cazut sub jugul robiei si in stapanirea intunericului celui amar" (Om. 47, 16).

Vechiul Testament este presarat cu relatari in care Slava lui Dumnezeu irumpe in existenta omului. Macarie invoca descrierile vizionare ale unor profeti ca tipuri ale realitatilor mesianice, dar si ale fagaduintelor eshatologice. Colectia a II-a a Omiliilor debuteaza cu vedenia "plina de taine de negrait" (Om. 1, 1) a profetului Iezechiel (Iez. 1, 26-27) care contempla taina sufletului devenit tron al Slavei lui Dumnezeu (Om. 1, 2).

Grandioasa viziune a profetului este interiorizata la Macarie: promisiunile veterotestamentare vestesc demnitatea redobandita de suflet care devine tron, car si loc al Slavei dumnezeiesti.

Istoria Vechiului Testament este istoria unui legamant realizat intre Dumnezeu si om. Derularea temporala a acestui angajament este punctata de o manifestare secventiala a Slavei divine. Sinaiul ramane o paradigma a teofaniilor veterotestamentare. Notorietatea lor e legata de figura luminoasa a lui Moise, un om nerestaurat, dar devenit prin anticipare un purtator de har. Din perspectiva manifestarii Slavei, in fiecare epoca a istoriei, Moise gaseste un pandant: Adam inainte de cadere, Hristos pe Tabor in vremea propovaduirii, fiecare suflet dupa Cincizecime.

Exista asadar o evolutie de la exterior la interior in imagistica slavei, in care profetul Moise e luat ca reper. Interiorizarea acestei viziuni, transfigurarea launtrica a sufletului, va face cariera in mistica isihasta, al carei precursor e si Macarie. Dominantele spiritualitatii isihaste trimit la experienta vederii lui Dumnezeu. Aceasta vedere inseamna o gustare si o experiere a Slavei care acum inunda sufletul, iar la inviere se va revarsa si peste trupuri. Moise joaca aici un rol de tip: "Moise, avand pe chipul sau slava Duhului, s-a aratat simbol al slavei trupurilor de la inviere. Slava de la inviere este slava pe care sufletele sfintilor si ale credinciosilor s-au invrednicit s-o aiba inca de acum in omul lor cel launtric" (Om. 5, 10). In ciuda acestor repetate aparitii ale Slavei, istoria Vechiului Testament ramane un timp al captivitatii, un parcurs al mortii, o epoca a neputintei in urma careia omul devenea cetatean al seolului, asteptand ivirea zorilor si izbavirea.

9. Restaurarea omului.

Starea cazuta a lui Adam nu a avut un caracter irevocabil. Dumnezeu intervine in istorie, resemnifica timpul, orientandu-l spre vesnicie. In plan uman aceasta lucrare a condus la remodelarea chipului corupt al omului. Evenimentul coincide cu intruparea Logosului. Hristos, noul Adam, asuma conditia noastra precara, tamaduind firea omeneasca si restaurand-o la demnitatea initiala. Segmentul de timp premergator intruparii Mantuitorului are ca nota definitorie asteptarea. Intreaga umanitate beneficiaza doar de pregustari ale harului, de o prezenta disimulata a dumnezeirii. Omul e neimpacat cu Dumnezeu si se hraneste cu fagaduinta rascumpararii. Tot acest mod de existenta, toata aceasta stare de spirit avea si un corespondent cultic prin care se prefigura de fapt realitatea intruparii si viata Bisericii.

Omiliile justifica precis sensul Legii si al cultului mozaic: "preinchipuiri si umbre au fost cele de demult, ale lucrurilor celor adevarate ale Noului Legamant. Astfel, cultul cel vechi era umbra si inchipuire a cultului actual. Circumciziunea, cortul, chivotul, ulciorul, mana, preotia, tamaierea, spalarile si, intr-un cuvant, toate cate s-au facut in Israel, in Legea lui Moise si in timpul profetilor, pentru acest suflet s-au facut, care a fost facut dupa chipul lui Dumnezeu, dar a cazut sub jugul robiei si in stapanirea intunericului celui amar" (Om. 47, 16).

Macarie insista pe ideea stricaciunii interioare a lui Adam si pe nevoia sa de mantuire. Urmasii lui, plamaditi din acelasi aluat al patimilor (Om. 20, 4) suportau aceasta conditie in nadejdea vindecarii. Cultul Legii vechi ameliora starea lor fara a poseda valente soteriologice. Doar intruparea Domnului dispunea de resurse curative, fiind capabila sa restaureze firea umana. Macarie accentueaza aceasta diferenta: "Hristos, Pastorul Cel adevarat, venind in lume, El singur a putut sa vindece pe aceasta oaie pierduta si raioasa, care este omul, de raia si de lepra pacatului. Preotii de odinioara, levitii si invatatorii, n-au putut sa vindece sufletul, prin ofrandele de daruri si sacrificii, nici prin stropirea cu sange, pentru ca nici pe ei insisi nu puteau sa se vindece; ei insisi erau cuprinsi de slabiciune" (Om. 44, 3).

In ce a constat propriu-zis lucrarea restauratoare a lui Hristos? Intruparea Domnului si opera de mantuire sunt relevante pentru om din trei perspective. Altfel spus, iconomia mantuirii a avut o cauza, s-a realizat intr-o anumita maniera si a urmarit un scop, respectiv un rezultat precis. Cauzele intruparii se desprind din suferinta omului si sunt un rod al iubirii lui Dumnezeu. Fiul Tatalui se intrupeaza pentru ca Adam cel pierdut era ranit (Om. 26, 1), supus robiei (Om. 26, 22), zacea mort in groapa intunericului, a pacatului, si a puterilor celor viclene (Om. 34, 2). Macarie tine sa precizeze ca "Dumnezeu cel nemarginit, nepatruns cu mintea si necreat, pentru bunatatea Sa cea nemarginita si mai presus de cuvant, S-a facut trup" (Om. 4, 9) si "aratand iubire fata de oameni, S-a micsorat pe Sine si coborandu-Se din slava Sa cea de negrait, a imbracat madularele trupului acestuia" (Om. 4, 10).

Maniera in care s-a realizat intruparea e o expresie a chenozei Fiului lui Dumnezeu, adevar desprins din Sfintele Evanghelii si marturisit de Sf. Apostol Pavel. Dumnezeul cel nemarginit si necuprins se micsoreaza pe Sine, coboara din slava sa cea de negrait (Om. 4, 10), isi ascunde dumnezeirea (Om. 15, 44) si asuma trupul in toata materialitatea lui. Autorul Omiliilor foloseste de cateva ori imaginea "imbracarii", metafora cu o anumita conotatie instrumentala. Totusi autorul, analizand tema inomenirii lui Dumnezeu, nu ia in calcul ideea unui trup gata format, ci e adeptul concomitentei. In plus, el exclude teza asumarii unui trup dematerializat, de origine celesta, teza familiara dochetilor. "Procedura" intruparii e descrisa de autorul Omiliilor in felul urmator: "El nu si-a adus trupul Sau din cer, ci Duhul cel ceresc, Care a intrat in firea lui Adam. Trupul luat din Maria s-a unit cu dumnezeirea, iar dumnezeirea a imbracat trup omenesc, format din pantecele fecioarei" (Om. 11, 9).

Vechiul Testament abunda in vestiri ale intruparii. Duhul lucrand prin profeti (Om. 12, 8) i-a invatat si i-a inspirat sa anunte venirea lui Mesia. Ceea ce nu cunostea foarte clar Israel a fost modul iconomiei mantuirii. Macarie reda perfect acest adevar: "in acel timp al Vechiului Testament, cei mari, dreptii, imparatii si profetii, stiau ca trebuia sa vina Izbavitorul; dar ca va trebui sa sufere, sa fie rastignit si sa-si verse sangele pe cruce, nici nu stiau, nici nu se suise la inima lor" (Om. 27, 17). Iata aici cateva etape din parcursul pamantesc al lui Iisus, realitati ce exprima chenoza Sa. Hristos il invinge pe diavol, surpa moartea si vindeca firea umana prin smerenie, luand chip de rob (Om. 27, 5), fiind umilit mai mult decat toti oamenii (Om. 26, 26), rastignindu-se (Om. 11, 10), suferind moartea (Om. 30, 2) si coborandu-se la iad.

Moartea, apoteoza a chenozei, este gestul suprem prin care Hristos plateste tribut firii, insa prin inviere biruie puterile intunericului si rascumpara neamul omenesc. In Omilia 11, folosind procedeele unei drame, autorul isi imagineaza procesul intentat mortii de Hristos insusi, atunci cand a coborat la iad. Macarie transfera pe o scena interioara cele intamplate illo tempore in salasul raului. Mecanica mortii se vede distrusa datorita unei surprize: diavolul nu banuieste ca in dosul firii obisnuite a unui muritor se ascunde Fiul lui Dumnezeu.

Fara indoiala, pentru natura umana relevante sunt consecintele intruparii Mantuitorului. Acestea privesc renasterea omului ca intreg si desavarsirea lui in vesnicie. Hristos este reversul lui Adam, materializand proiectul in care esuase omul dintai. Roadele operei savarsita de Iisus Hristos sunt eficiente in om pe masura colaborarii lui. Dar si in acest demers-sinergetic totul datoram lui Dumnezeu. Macarie tine sa precizeze: "De aceea a avut loc venirea Domnului, ca sa invredniceasca pe cei ce cred cu adevarat in El, de aceste bunuri duhovnicesti, dar toata indreptarea se datoreste harului lui Dumnezeu" (Om. 5, 5).

Cand se refera la scopul venirii in lume a Fiului lui Dumnezeu, autorul Omiliilor este prolix in descrieri, semn ca teologia sa are un profund caracter hristologic, fiind in intregime fundamentata pe intruparea Cuvantului. Macarie scrie ca Domnul a venit in lume ca sa-i alunge din suflet pe demoni si sa-si reia inapoi propria casa si templu, adica pe om (Om. 1, 7), s-a unit cu creaturile sale vazute ca acestea sa se poata impartasi de viata dumnezeirii (Om. 4, 9), prabuseste duhurile rautatii care se salasluisera in trup, pe tronurile gandurilor si ale cugetelor, curateste constiinta si face din nou tron al sau mintea, cugetele si trupul (Om. 6, 5), reinnoieste si reface chipul cel ceresc, face un suflet nou, pentru ca Adam sa fie iarasi stapan al mortii si domn peste creaturi (Om. 11, 6), mantuieste pe cei pacatosi, inviindu-i din morti (Om. 11, 15), vindeca pe omul cel grav bolnav si-l face partas la masa Sa cea imparateasca (Om. 15, 30), il aseaza mai presus de ingeri (Om. 15, 43). Hristos, mai scrie autorul Omiliilor, reda omului chipul cel dintai, curat al lui Adam (Om. 26, 1), pe cei supusi rautatii ii face invingatori ai mortii si ai pacatului (Om. 26, 22), naste din Sine insusi, din dumnezeirea Sa, fii duhovnicesti (Om. 30, 2), da sufletului viata, adica pe Duhul Sau (Om. 30, 6), il inviaza pe om inca din acest veac, il curata de toata intinaciunea, il lumineaza si-l imbraca cu vesmintele ceresti ale divinitatii (Om. 34, 2), il unge pe om cu Duhul Sau si toarna in el vinul vietii, invatatura cea noua (Om. 44, 2), recreeaza sufletele noastre pentru a le face "partase la firea divina" (2 Ptr. 1, 4), pentru a le da un suflet ceresc, adica pe Duhul Dumnezeirii, ce conduce spre toata virtutea si spre viata vesnica (Om. 44, 9).

Autorul nostru prezinta etapele iconomiei mantuirii intr-o descriere de un lirism aparte, uzand de o analogie din peisajul agrar. In urma caderii lui Adam pamantul inimii rodeste spini, palamida si maracini ai gandurilor rele (Om. 26, 21). insa prin Hristos omul se bucura de o prefacere interioara caci "imparatul cel ceresc si adevaratul agricultor, venind catre omenirea cea pustiita de pacat, imbracand trupul si luand ca instrument crucea, a prelucrat sufletul cel pustiu, a indepartat din el spinii si maracinii duhurilor viclene, a smuls neghina pacatului si toata buruiana pacatului a ars-o in foc. Prelucrandu-l astfel, cu lemnul crucii, a facut din el o gradina minunata a Duhului, care aduce Stapanului Dumnezeu tot felul de roade dulci si placute" (Om. 28, 3). Ar mai fi de precizat ca Mantuitorul nu reface pur si simplu chipul corupt al lui Adam, ci ii confera omului perspectiva desavarsirii. Viata in Hristos, inaugurata aici si desavarsita in vesnicie, nu inseamna doar simpla restaurare a paradisului pierdut. Macarie noteaza in acest sens: "omul reprimeste chipul cel dintai, curat, al lui Adam. Prin puterea Duhului si prin renasterea cea duhovniceasca, acesta ajunge la masura desavarsirii primului om, ba chiar mai mare decat acesta se face, pentru ca omul se indumnezeieste" (Om. 26, 2).

In mod obiectiv opera lui Hristos a fost savarsita. Rezultatele ei au pentru noi un caracter virtual, o eficienta potentiala. Actualizarea si insusirea acestei lucrari revine personal fiecarui om, in urma unei lupte staruitoare. Dar si acest razboi spiritual se poarta prin insotirea cu Hristos, in corabia Bisericii, trupul Sau extins peste veacuri. Botezul legitimeaza apartenenta la acest organism.

10. Lupta pentru desavarsire.

Venirea lui Hristos si darul Botezului il scot pe om din robia diavolului, la starea unde pacatul si harul coexista, la starea de lupta. Coabitarea celor doua realitati in sufletul omului a indus impresia unei suspiciuni dogmatice. Sunt invocate mai multe pasaje in care Macarie sustine aceasta idee: "Sunt unii in care exista, lucreaza si se odihneste harul, dar in care locuieste si rautatea. Deci doua stapaniri lucreaza intr-o singura inima, a luminii si a intunericului" (Om. 17, 4) sau "in aceeasi casa se afla si hotul si stapanul casei" (Om. 16, 1).

Dualismul profesat de autorul Omiliilor isi are sorgintea, spun cercetatorii, in doctrina mesaliana, formulata la randul ei pe baza unor influente maniheice. Doua din tezele mesaliene suna astfel: "ca Satan si demonii poseda mintea omeneasca si firea oamenilor e in comuniune cu duhurile rautatii" (J2) si "ca Satan si Duhul Sfant locuiesc impreuna in om" (J3).

Macarie se exprima de o maniera asemanatoare: "duhurile cele viclene, satan si demonii, tin in stapanire cugetul si corup sufletul. Pentru ca diavolul cel foarte viclean, avand la indemana multe metode, stapaneste cugetele sufletului si nu-i permite sa se roage cum trebuie, nici sa se apropie de Dumnezeu. Pentru ca firea aceasta omeneasca, este capabila sa intre in comuniune atat cu demonii si cu duhurile rautatii, cat si cu ingerii si cu Duhul Sfant" (Om. 27, 19). E frapant acest paralelism aproape literal, explicabil prin faptul ca Macarie fie a folosit Asceticonul mesalian fie a fost in relatii stranse cu cercuri in care erau folosite frecvent acele exprimari considerate de Sf. Ioan Damaschin specifice sectei, fiind ulterior incriminate.

Privita in ansamblu, gandirea macariana nu concorda deplin cu viziunea mesaliana. Dovada stau o serie de puncte in care autorul nostru se exprima perfect ortodox, motiv pentru a fi receptat ca o autoritate de alti Parinti ai Bisericii. Teza mesaliana citata mai sus (J2) e unilaterala si vorbeste doar despre o inhabitare a puterilor raului. Macarie e mai nuantat. Firea nu are doar o comuniune cu duhurile raului, ci si cu ingerii si cu Sf. Duh, aceasta in functie de cum se orienteaza vointa omeneasca. "Ceea ce la Macarie a fost formulat ca prezentare a optiunilor unei vointe libere, devine in prescurtarea antieretica (a lui Ioan Damaschin - n.n.) o propozitie aproape maniheica".

Prezenta celor doi "actori" in inima e o chestiune de alegere, e un rod al libertatii. Interpretand atent textele macariene putem conchide ca este exclusa coexistenta celor doi adversari pe acelasi camp de lupta. La intrebarea: "Cum pot sa coexiste in inima doua elemente diferite: harul si pacatul?" (Om. 40, 7) "Macarie da un raspuns care mai degraba neaga putinta acestei coexistente, declarand ca pe masura ce sporeste in suflet focul harului se departeaza raceala".

Prezenta simultana a harului si a pacatului in inima omului e respinsa de Sf. Diadoh al Foticeii, un autor care combate erorile mesaliene: "Daca pana la botez inauntrul sufletului se afla diavolul, de la botez inauntrul lui se salasluieste harul, iar diavolul este scos afara. De aici inainte sufletul este influentat de har dinauntrul sau, iar diavolul il influenteaza din afara prin mustul trupului si prin simtirea lui".

"Din inima ies cugetele rele" (Mt. 15, 19) spune Mantuitorul. Macarie reitereaza acest adevar. Exista o rautate ramasa in om. Dupa Diadoh aceasta persistenta a raului e semnul unei debilitati, dobandita de pe urma caderii lui Adam. Amintirea raului a devenit ca o deprindere. "Lucreaza Satana asupra sufletului si dupa botez, dar nu ca unul ce se afla la un loc cu harul, ci invaluind prin mustul trupului mintea, ca intr-un fum, in dulceata poftelor nerationale".

Omilistul macarian afirma ca raul din om nu e o persoana sau substanta: "Cei care sustin ca raul are ipostas, are esenta, nu stiu nimic" (Om. 16, 1). Rautatea care constrange omul este totusi "o putere si esenta rationala a lui Satan" (Om. 15, 49), cu o forta de manifestare violenta. In vremea ratacirii, omul ajunge salasul fiarelor salbatice si a serpilor spirituali (Om. 28, 1) prin care intelegem navala de ganduri demonice. Cand vine insa Hristos in suflet alunga multimea acestor fiare, iar casa sufletului reintra in posesia Duhului. Pendularea intre cele doua stapaniri, experienta "coexistentei" harului si a pacatului, educa sufletul, indemnandu-l la un razboi spiritual (Om. 21, 4). Prin ideile sale Macarie promoveaza un crestinism profund militant.

Harul si pacatul lupta in suflet sa detina suprematia. Coabitarea celor doua puteri poate exprima pentru autorul nostru dinamica vietii duhovnicesti, manifestarea dialectica a ceea ce Sf. Apostol Pavel numea "om trupesc" si "om duhovnicesc" (Rom 7, 22).

Gandirea Omiliilor, rod al unei spiritualitati practice, i-a inspaimantat pe unii comentatori moderni, care au evaluat teologia macariana in categorii reformatorice, fiind, prin urmare, convinsi de mesalianismul grosier al acestora. Supus coabitarii celor doua puteri omul este simul iustus et peccator. Or, Macarie nu lasa sa se intrevada nicaieri ideea acestei simultaneitati. Antropologia macariana este marcata de o indoita distinctie.72 Autorul vorbeste despre "omul interior" [ho eso anthropos] dublat de "omul exterior" [ho exo anthropos]. E vorba de doua ipostaze ale aceluiasi om care se manifesta concomitent. Aceasta dualitate este complementara alteia: autorul nostru face o diferenta intre "omul vechi" [ho palaios anthropos] si "omul nou" [ho kainos anthropos]. In vreme ce prima arata un raport de simultaneitate, a doua exprima doua stari etice consecutive. "Nu ne-am imbracat inca in omul cel nou, pentru ca nu ne-am dezbracat inca de omul cel vechi" (Om. 25, 4). "Omul nou" este omul aflat in starea de har, in timp ce "omul vechi" este omul supus pacatului. "Toate textele macariene ce ar implica dualismul ontologic al binelui si al raului in suflet sunt doar dezvoltari ale temei pauline referitoare la Adam cel vechi si cel nou: ambii coexista in mod dinamic in om atata vreme cat omul nu participa la plenitudinea eshatologica". Dualismul ontologic mesalian devine la Macarie un dualism etic, duhovnicesc, un vast camp al vointei libere care poate fi umplut doar prin realizari ascetice si lupte interioare.

Toate amaraciunile vietii, dar si ostenelile de buna voie sunt factori care concura la purificarea sufletului de balastul pacatului. Desavarsirea este un deziderat care motiveaza asceza omului. Lupta duhovniceasca nu se sfarseste pana la moarte, semn ca plinatatea harului nu poate fi atinsa in timpul vietii. Macarie exprima aceasta convingere ca pe un adevar trait personal: "Eu inca n-am vazut pe nimeni sa fie crestin desavarsit si liber de pacat. Si eu am ajuns, in anumite momente la masura libertatii posibile si stiu ca nu exista om desavarsit" (Om. 8, 5). Cu toate acestea, in limitele temporalitatii omul poate gusta experienta desavarsirii, iar Omiliile macariene abunda in imagini ce descriu starea omului indumnezeit, inaugurata aici si traita plenar in vesnicie. Macarie zugraveste in felurite imagini chipul acestei stari, fie folosind unele simboluri - cortul, templul Slavei, carul ce urca la cer, nunta mistica cu Mirele ceresc, ascensiunea pe munte - fie explicand-o prin diferite concepte - indumnezeire, imbracare in har, prefacere in natura divina, amestec cu Sfantul Duh - fie invoca apofatic neputinta descrierii ei. Toate sunt menite sa indice pe de o parte contributia lui Dumnezeu si a omului intr-o lucrare sinergica iar pe de alta rodul acestei conlucrari: natura transfigurata a omului.

11. Concluzie.

Situata la interferenta capitolelor fundamentale ale invataturii de credinta, ancorata solid in Revelatia biblica si configurata pe baza unor staruitoare aprofundari ale Parintilor Bisericii, antropologia ortodoxa infatiseaza omul in liniile lui esentiale.

Autorul Omiliilor macariene vine sa explice taina omului si din perspectiva experientei proprii. Tonalitatea descrierilor sale oscileaza de la prezentari luminoase ale starii adamice primordiale, la o viziune sumbra si pesimista privind caderea, pentru ca desavarsirea sa fie zugravita in imagini de un entuziasm cuceritor.

In centrul acestei expuneri se situeaza intruparea Cuvantului, moment cheie in iconomia mantuirii, care da sens existentei umane. Textul celor 50 de Omilii surprinde omul in toate ipostazele sale, si prin savoarea lor au facut deliciul unor cautatori ai Duhului, ramanand o piesa de rezistenta a spiritualitatii crestine.

Catalin Palimaru

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2641

Voteaza:

Antropologia omiliilor macariene 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE