Aspecte dogmatice ale disputei iconoclaste

Aspecte dogmatice ale disputei iconoclaste Mareste imaginea.


Aspecte dogmatice ale disputei iconoclaste

 


Intreaga disputa iconoclasta constituie de fapt un ecou al dispute­lor hristologice din secolele IV-VII. Secolele de inceput ale erei cres­tine au fost zguduite de numeroase tulburari, provocate de incercarile de a explica doar prin puterile mintii, ale ratiunii marginite, dogmele si misterele credintei crestine.

 

 

 

S-a incercat sa se dea o dezlegare strict logica problemelor teo­logice, incercandu-se in mod deosebit lamurirea misterului Sfintei Treimi. Or, aceste lucruri de nepatruns cu mintea pot fi intelese doar prin unirea dintre inima si minte, in credinta, in lumina harului dumnezeiesc.

 

Problema hristologica, dogma intruparii Logosului, raportul din­tre firea divina si cea umana preocupau adanc pe crestinii primelor secole.

 

La inceputul secolului V, prin urcarea pe scaunul patriarhal de la Constantinopol a calugarului antiohian Nestorie si prin erezia susti­nuta de acesta, certurile privind firile Mantuitorului reizbucnesc cu violenta. Sinodul III ecumenic (Efes 431), unde "Ciril al Alexandriei apara unitatea personala  a  Mantuitorului   si   o  numeste  pe  Fecioara Maria Maica lui Dumnezeu, prin cele "12 anatematisme aprobate de cei 198 de episcopi stabileste ca "In Iisus Hristos sunt doua firi, una divina si alta umana, dar o singura persoana cea divina a Fiu­lui lui Dumnezeu. Legatura dintre ambele firi este o legatura fireasca, ipostatica, nu numai una morala". Sfanta Fecioara Maria este numita in mod solemn Nascatoare de Dumnezeu.

 

Mai tarziu, arhimandritul Eutihie, vrand sa dea o lovitura necru­tatoare nestorianismului, cade in alta erezie afirmand ca firea ome­neasca a Mantuitorului, luata la intrupare a fost cu totul absorbita de firea, dumnezeiasca. Deci, afirma in mod gresit ca natura dumneze­iasca ar fi inghitit natura omeneasca, aceasta devenind doar un instru­ment al naturii divine. Iconoclastii monofiziti micsorand deci rolul firii omenesti se opuneau reprezentarii chipului lui Hristos in icoane.

 

Sinodul IV ecumenic (Calcedon 451), restabileste adevarul si detaliaza doctrina Bisericii spunand : "Noi invatam si marturisim cu totii pe unul si acelasi Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, care este Dum­nezeu adevarat si om adevarat. Ca Dumnezeu, El s-a nascut din Tatal mai inainte de toti vecii, fiind intru toate asemenea Tatalui. Ca om s-a nascut din Sfanta Fecioara Maria, Nascatoare de Dumnezeu, fiind intru toate asemenea noua, afara de pacat. Cele doua firi ale Mantuitorului sunt unite in mod neamestecat si neschimbat, neimpartit si ne­despartit".

 

In secolul VII discutiile reizbucnesc, facandu-si aparitia o noua erezie, un monofizitism camuflat, vorbindu-se acum de o singura ener­gie si o singura vointa in Mantuitorul Hristos. Fiecare din cele doua firi ale Mantuitorului Hristos trebuie sa-si aiba si vointa sa, caci vointa este ceva absolut indispensabil firii. A afirma ca Mantuitorul a avut o singura vointa este egal  cu a afirma ca a avut o singura fire.

 

Cele doua edicte de credinta, Ektesis-ul din anul 638 si Typos-ul din anul 648 nu au slujit la restabilirea pacii si a bunei intelegeri in Biserica. Typos-ul aducea chiar deservicii Ortodoxiei, punand pe ace­lasi plan erezia si dreapta credinta.

 

Sinodul VI ecumenic tinut intre 7 noiembrie 680 si 16 septembrie 681 in Conslantinopol, a formulat marturisirea de credinta a Bisericii stabilind ca : "In Iisus Hristos sunt doua vointe si doua lucrari sau energii corespunzatoare celor doua firi, neamestecate si neschimbate, neimpartite si nedespartite, precum si neopuse una alteia, cea omeneasca   supunandu-se  intru totul  vointei  si lucrarii  celei divine".

 

Afirmand ca vointa omeneasca a fost inlocuita cu totul de vointa dumnezeiasca, erezia atribuia persoanei Mantuitorului ceea ce de fapt apartinea naturii Sale, sau atribuia naturii ceea ce apartinea de fapt persoanei.

 

Mantuitorul Hristos are doua vointe si doua actiuni care corespund celor doua naturi ale Sale. Imaginea Sa nu apartine uneia  sau  alteia dintre naturile Sale, ci apartine Persoanei Sale. Or, icoana nu este o reprezentare a naturii divine. Ea este imaginea persoanei dumneze­iesti intrupate. Intrupandu-Se, Mantuitorul Hristos a luat trup material. Astfel, materia a devenit mijloc al mantuirii. Ea a fost indumnezeita. Sfantul Ioan Damaschin spune : "Nu ma inchin creaturii in locul Crea­torului, ci ma inchin Creatorului, care a fost creat la fel cu mine, care S-a coborat spre creatura, fara sa Se injoseasca si fara sa piarda ceva din fiinta Sa, ca sa slaveasca firea mea si sa o faca partasa firii dum­nezeiesti".

 

Datorita tuturor acestor, erezii cultul sfintelor icoane va avea mult de suferit. Evlavia deosebita a monahilor fata de icoane, a parut iconoclastilor a fi nestorianism.

 

In timpul imparatului Leon al III lea Isaurul (717-741), prin edic­tul promulgat de acesta in anul 726 lupta contra icoanelor se manifesta in toata amploarea sa. Cu cat crestea si se amplifica persecutia icono­clasta, cu atat se intarea si rezistenta iconofila. Fiecarui Sinod iconoclast i s-a opus cate un sinod iconofil. Astfel, sinodului iconoclast de la Constantinopol, din anul 730, convocat de Leon al III-lea Isaurul, i s-a opus sinodul iconofil de la Roma, din anul 731. Sinodului iconoclast din anul 754 convocat de imparatul Constantin al V-lea Copronim i s-a opus sinodul VII ecumenic de la Niceea convocat de Irina, mama impara­tului Constantin VI. Prin opos-ul (hotararea) sa din sedinta a 7-a (13  octombrie 787) acest Sinod restabileste in chip dogmatic cultul sfin­telor icoane. Persecutia insa, va continua pana cand la conducere va veni imparateasa Teodora. Aceasta convoaca un Sinod, restabileste cultul sfintelor icoane, stabilind sarbatorirea Ortodoxiei in prima du­minica a Postului Mare.

 

Astfel, Duminica Ortodoxiei serbata prima data la 11 martie 843, devine zi de triumf, de izbanda definitiva impotriva iconoclastilor.

 

1. Pre-iconoclastii

 

Pe langa intelegerea gresita a dogmelor hristologice si, implicit, a posibilitatii de reprezentare a Mantuitorului Hristos in sfintele icoane, au existat si alti factori secundari ce au generat iconoclasmul. Printre acesti factori se numara : a. impodobirea cu icoane a bisericilor ajunsese sa fie privita de catre unii crestini ca suficienta pentru mantuire ; b. Alti crestini isi impodobeau vesmintele cu imagini sfinte, purtandu-le peste tot, deci profanandu-le ; c. Unii crestini luau icoanele ca nasi pentru botez sau ca nasi atunci cand intrau in monahism ; d. Cel mai grav lucru era ca unii preoti amestecau culorile icoanelor cu Sfantul Trup si Sange si astfel le dadeau spre impartasire ca si cand impartasania ar fi tre­buit sa fie completata, sfintita si prin ceva suplimentar ; e. Alti preoti oficiau Sfanta Liturghie pe o icoana in loc de altar, f. Altii venerau mai mult imaginea  pictata decat persoana  reprezentata prin  pictura.

 

Toate aceste atitudini gresite au creat o situatie favorabila celor luptau contra icoanelor. Insa Anastasie Sinaitul, Sfantul Simeon, in scrisoarea adresata imparatului Iustin al II-lea, Leontiu, episcop de Neapolis (Cipru), Ioan, episcop de Salonic, toti apara cultul, sfintelor icoane in sec. VI-VII. Impotriva iconoclasmului a scris si Sfantul Ioan Damaschin, monah ce a trait la Damasc si Ierusalim. El arata ca prin venerarea icoanelor nu se comite o erezie, ca nu este vorba de idolatrie si dezvolta o iconosofie particulara. Au aparat, de asemenea, prin scrierile lor, sfintele icoane si Sfintii Teodor Studitul si Nichifor Marturisitorul. In dezlantuirea iconoclasmului un rol important l-au jucat de asemenea, anumite cauze istorice. Invazia arabilor musulmani, in secolul VII, va duce la cucerirea Siriei si Palestinei, apoi, prin tra­versarea Asiei Mici, va culmina cu asedierea Constantinopolului In anul 717. Ei vor fi respinsi de catre imparatul Leon al III-lea Isaurul in anul 718.

 

Sub influenta episcopilor din Asia Mica, ostili cultului icoanelor, el va incepe persecutia impotriva icoanelor, fiind sprijinit de sectele iudaizante si de secte crestine ca dochetii, pavlicienii si monofizitii.

 

Iconoclasmul se va manifesta cu violenta mai ales in partea orien­tala a Imperiului bizantin. "Atacul impotriva venerarii icoanelor a fost in realitate o interventie nelegitima a puterii civile in domeniul pro­priu Bisericii, in viata sa liturgica si in invatatura ei".

 

Iconoclasmul a reprezentat un mare pericol pentru dogma funda­mentala a crestinismului: intruparea Domnului. "Daca insasi existenta icoanei se fondeaza pe intruparea celei de a doua persoane a Sfintei Treimi, aceasta intrupare, la randul sau, este afirmata si, dovedita de catre imagine. Altfel spus, icoana este un gaj al realitatii, neiluzorii a intruparii divine. De aceea, in ochii Bisericii, negarea icoanei lui Hristos echivaleaza cu negarea intruparii Sale, cu negarea intregii iconomii a mantuirii noastre. Iata de ce, aparand Sfintele icoane, Biserica nu apara numai rolul lor didactic, nici aspectul lor estetic, ci apara insasi baza credintei crestine".

 

Erezia iconoclasta isi va gasi teoreticianul in persoana imparatului Constantin V Copronim. Acesta a compus un tratat in care, tinand cont de argumentatia ortodoxa, ataca aceste argumente punct cu punct. Aici sunt  cuprinse toate tendintele iconoclaste  impinse  la extrema.

 

Pentru iconoclasti nu era admisa posibilitatea reprezentarii prin imagine decat daca aceasta imagine era identica cu ceea ce ea reprezenta. Fara identitate ei nu admiteau imaginea. In consecinta o imagine facuta de un pictor, nu putea sa fie icoana lui Hristos. Ei spuneau ca reprezentarea prin imagine a Mantuitorului este o impietate fata de dogma intruparii. Ei se intrebau cum poate sa dea un pictor forma dumnezeirii care este fara forma.

 

Iconoclastii afirmau ca adoratorii icoanelor,   cand   il reprezinta pe Hristos in icoane, comit o dubla impietate : 1. In primul rand ei incearca sa reprezinte dumnezeirea, natura sa divina, care este nereprezentabila ; 2. In al doilea rand, daca se incearca reprezentarea pe icoana atat a naturii divine cat si a naturii umane a Mantuitorului Hristos se cade in confruntarea celor doua naturi, deci in monofizitism. Daca se reprezinta in icoana doar trupul Mantuitorului Hristos, acesta este ome­nesc, deci este reprezentata in icoana doar umanitatea Sa, natura Sa umana. Or, in acest caz iconodulii ar separa dumnezeirea de umanitate, deci ar cadea in nestorianism. Iconoclastii afirmau in mod gresit ca reprezentand doar umanitatea lui Hristos, iconodulii ar separa cele doua naturi ale Sale, atribuind umanitatii Sale o existenta proprie, o viata independenta, ca si cand ar fi o persoana separata, un fel de persoana a patra in sanul Sfintei Treimi.

 

Greseala iconoclastilor provine din faptul ca ei nu au putut intelege dogma de la Calcedon, dogma intruparii si a unirii ipostatice. Dogma de la Calcedon face o distinctie clara intre natura si persoana.

 

Cinstitorii sfintelor icoane facand insa distinctia corecta intre na­tura si persoana, afirma ca icoana reprezinta nu natura, ci persoana. Deci, iconodulii nu reprezinta dumnezeirea Sa, sau umanitatea Sa, ci persoana Sa, care uneste in ea cele doua naturi, divina si umana. Bi­serica Ortodoxa a afirmat intotdeauna unirea ipostatica in persoana Mantuitorului Hristos, aratand ca cele doua naturi, divina si umana, sunt neamestecate, neschimbate, neimpartite si nedespartite. Cinstirea sfin­telor icoane a avut intotdeauna in Biserica si un rol catehetic, pe langa cel de sustinere si impulsionare a spiritualitatii.

 

Chipul lui Hristos reprezinta o punte de legatura intre cele vazute si cele nevazute. "Icoana ortodoxa este total opusa fata de tot ceea ce este o simpla ilustratie, decoratie, ornament. Ea face parte integranta din liturghie, caci Dumnezeu, intrupandu-Se, S-a facut auzit in Cuvant si S-a facut vazut in icoana.

 

Dupa Sfantul Ioan, Damaschin, icoana este o taina a prezentei di­vine, ea o reprezinta. Pentru ochii sufletului ea face invizibilul, vi­zibil ;  ea conduce si inalta privirea spre prototip, spre invizibila maiestate divina, care comunica prezenta sa sub forma de raze penetrante. Ceea ce Biblia ne-a spus prin cuvant, icoana ne arata in mod vizibil, facand acest lucru prezent". "Icoana face sa devina vizibil cerescul, eternul si dumnezeiescul. Ceea ce se contempla spiritual, ea il su­gereaza prin formele trupului material si il face accesibil la vedere. Acesta este insusi sensul icoanei, intentia si ideea sa".

 

Opunandu-se reprezentarii chipului lui Hristos, monofizitii micso­rau rolul firii omenesti. Dupa monofiziti, natura divina nu se poate reprezenta, iar reprezentarea celei umane inseamna negarea caracte­rului nedespartit al celor doua naturi. Lupta impotriva ereziei icono­claste a fost condusa de personalitati care au imbinat in chip desavarsit evlavia cu teologia, astfel :

 

1.  Inainte de Sinodul al 7-lea ecumenic, cinstirea sfintelor icoane a fost aparata de personalitati ca : Leontie al Neapolelui, Ioan al Tesalonicului, Gherman si Tarasie, patriarhi de Constantinopol.

 

2.  Sfantul Ioan Damaschin, apara cultul sfintelor icoane, fiind stalpul Ortodoxiei la Sinodul VII ecumenic. Formulele lui au fost proclamate in sinod drept dogma. El a legat intr-un chip de nedespartit problema icoanelor de doctrina hristologica.

 

3.  In perioada a treia a manifestarii iconoclasmului (815-843) Orto­doxia a fost aparata de Sfantul Teodor Studitul si de Sfantul Nichifor Marturisitorul, patriarh de Constantinopol. Ideea de baza preluata de toti aparatorii icoanelor, de la care  porneste si Sfantul Ioan Damas-chin este luata din opera Sfantului   Vasile   cel   Mare   care   spune : "cinstirea icoanei trece la prototip".

 

2. Aspecte dogmatice ale cinstirii icoanelor la Sfantul Ioan Damaschin

 

Sfantul Ioan Damaschin da urmatoarea definitie, icoanei : "Icoana este o asemanare care infatiseaza originalul, avand o oarecare deose­bire fata de el". In cel de al treilea tratat al sau despre sfintele icoane, el da o definitie mai ampla spunand : "Icoana este o asemanare, un model, o intiparitura a cuiva, care arata in ea pe cel ce este infatisat in icoana. Icoana nu seamana in totul cu originalul, adica cu cel reprezentat. Altceva este icoana si altceva este originalul si in general se observa o deosebire intre ele, pentru ca acesta nu este cealalta si cealalta nu este acesta".

 

In sensul larg al cuvantului icoana, Sfantul Ioan Damaschin vorbeste de sase tipuri de icoane. Primul tip de icoana este cea naturala. De exemplu, fiul cuiva este icoana naturala a tatalui sau. Al doilea tip de icoana este ideea care se gaseste in Dumnezeu, in El existand ideea tuturor lucrurilor, ca o icoana. Al treilea tip de icoana este cel prin imitare. De exemplu, omul care prin imitare este icoana Dumnezeirii. Al patrulea tip de icoana este cand infatisam prin scris sau prin chipuri cele nevazute si necorporale. Al cincilea tip de icoana este simbolul celor viitoare. De exemplu, chivotul legii simbolizeaza pe Maica Dom­nului. Al saselea tip de icoana este cel facut spre amintirea lucrurilor intamplate, pentru ca imitandu-le omul sa se fereasca de cele rele si sa le indeplineasca pe cele bune. Acestea sunt icoane in sensul restrans al cuvantului si sunt de doua feluri : prin scris, si al doilea fel, prin zu­gravirea chipurilor sfintilor. Aratand ca inchinaciunea este semn al umilintei si smereniei fata de cel caruia i se aduce. Sfantul Ioan Da­maschin stabileste ca sunt doua feluri de inchinare: a) una absoluta, adusa lui Dumnezeu, adorarea  si b) una re­lativa, venerarea, adusa persoanelor sfinte.

 

Inchinarea relativa o aducem, deci sfintilor ca unii ce participa la dumnezeire : "Inchinandu-ne lor, ne inchinam Dumnezeului caruia ei slujesc". O aducem apoi obiectelor prin care a binevoit Dumnezeu sa ne mantuiasca, de exemplu mormantului Domnului. Cinstind chi­purile sfintilor reprezentati in icoane cinstim, de fapt, pe Dumnezeu, care a lucrat prin acestia. Vorbind despre posibilitatea reprezentarii sfintilor in icoane Sfantul Ioan Damaschin spune : "Este firesc ca se pot infatisa in icoana corpurile, ca unele ce au forme, limite corporale si culoare". Intruparea Mantuitorului Hristos este temeiul de baza al icoanei. "Icoana este o expresie a dogmei intruparii pe care o reve­leaza si o dezvolta. Dumnezeu, fiind fara forma, nu poate fi zugra­vit, dar in momentul cand S-a facut om, la fel ca noi, putem sa pictam icoana Sa. "Evident, atunci cand vezi ca Cel fara de trup S-a facut pen­tru tine om, atunci vei face icoana chipului Lui omenesc". Atunci cand privim chipul pictat al Domnului nostru, vedem in acest chip si pe Dumnezeu-Cuvantul si pe om. "Acum insa pentru ca Dumnezeu S-a ara­tat in trup, pentru ca a locuit intre oameni, fac icoana chipului vazut al lui Dumnezeu". Sfantul Ioan Damaschin arata fara putinta de tagada ca tot ceea ce este corporal poate fi infatisat in icoana. De asemenea, el arata ca Dumnezeu este primul care a facut icoane, Fiul fiind o icoana naturala a Tatalui (Col.  1,  15). Omul insusi este facut dupa chipul si asemanarea Lui (Facere 1, 26). Chiar si in Vechiul Testament este per­misa intrebuintarea icoanelor. Inaintea chipurilor heruvimilor si a obiectelor sfinte se aprindeau candele (Iesire 27, 20-21 ; 30, 1-8 ; Lev. 24, 2-4). Sfantul Ioan Damaschin arata ca este legitim cultul icoanelor, caci acest cult nu se indreapta spre icoana, ci spre cel ce este repre­zentat in icoana, dupa cum spune si Sfantul Vasile cel Mare : "Cinstea adusa icoanei se indreapta catre cel infatisat pe icoana".

 

Traditia Bisericii si scrierile Sfintilor Parinti vorbesc despre legiti­mitatea cultului icoanelor. Icoanele sunt carti deschise pentru cei ce nu stiu sa citeasca. Ele au un rol educativ. Numerosi Parinti si ierarhi ai Bisericii au accentuat importanta deosebita a picturii reli­gioase ca mijloc de invatamant crestin. Nil Sinaitul arata ca icoanele tin locul cititului, iar Sfantul Grigorie cel Mare, Episcop al Romei, afirma acelasi lucru.

 

Sfantul Nichifor Marturisitorul arata ca icoana este superioara chiar cuvantului, predicii, pentru ca in predica intre cel ce asculta si reali­tatea divina, se interpune vorbitorul, pe cand contempland icoana, cre­dinciosul are acces la realitatea divina direct, fara intermediar. "Pa­triarhul Nichifor Marturisitorul considera, de aceea, icoana tot asa de veche ca si propovaduirea Evangheliei si ca un ajutor al ei".

 

3. Cinstirea sfintelor icoane la Sfantul Teodor Studitul

 

In perioada a treia a manifestarii iconoclasmului (815-843), Orto­doxia a fost aparata de Sfantul Teodor Studitul si de Sfantul Nichifor Marturisitorul. Sfantul Teodor arata ca Dumnezeu a luat fire omeneasca devenind om la fel ca noi, unind firea omeneasca cu cea dumnezeiasca. Datorita acestui fapt Mantuitorul Iisus Hristos Se zugraveste in icoana. "Nevazutul se vede si primeste descrierea naturala a trupului nostru, cel ce cu divinitatea proprie este de nedescris". Iconoclastii aduceau urmatoarele acuzatii impotriva icoanelor : a. Icoana este idol, b. Icoana nu poate cuprinde natura divina; c. Icoana nu poate cuprinde trupul Domnului pentru ca Acesta a avut un trup parut; d. Icoana nu poate cu­prinde trupul Domnului, pentru ca Acesta a avut un trup comun. Sfan­tul Teodor Studitul a raspuns tuturor acestor acuzatii.

 

Icoana nu este idol pentru ca desi Dumnezeu a interzis omului sa se inchine la idoli, tot El da porunca sa se inalte in pustiu Sarpele de arama. Cu atat mai mult in pustiul vietii pacatelor, pentru crestini se inalta chipul Domnului Hristos, ce mantuieste pe toti cei ce-si atintesc privirile si gandul spre El.  "Idolul este intuneric;  icoana este lumina, idolul este ratacire, icoana este lipsita de orice urma de ratacire ; idolul face parte din politeism, icoana este caracteristica cea mai clara a iconomiei divine".

 

El arata ca omul este facut dupa chipul lui Dumnezeu, ca Mantuitorul Hristos a luat chip de om pentru a noastra mantuire. Toate aces­tea pot fi reprezentate in icoane. "Un singur lucru nu se poate zugravi, divinitatea insasi". Iconoclastii interpretand aceasta afirmatie, spu­neau ca daca divinitatea nu se poate zugravi, inseamna ca ceea ce este reprezentat in icoana este un idol, iar daca divinitatea se poate zugravi, inseamna ca Dumnezeu este marginit, cuprins si se contravine Sfinte; Scripturi care zice : Dumnezeu este Duh.

 

Pentru a le raspunde, Sfantul Teodor Studitul face distinctia orto­doxa intre natura si persoana, distinctie pe care ereticii nu o faceau. El arata ca : "Fiinta dumnezeiasca este necuprinsa, dar fiinta omeneasca este cuprinsa. In Iisus Hristos, s-au unit ipostatic divinitatea cu uma­nitatea, deci Hristos are doua feluri de atribute: divine si umane". Conform atributelor divine Mantuitorul Hristos este necuprins si ne­trupesc, dar din punct de vedere al atributelor umane El este : Cuprins, trupesc, in forma umana. Rezulta ca avand doua naturi, El este si cu­prins si necuprins. Caci daca ar fi fost doar necuprins, nici nu ar fi fost supus mortii. Dumnezeirea ramane dumnezeire, dar se intrupeaza, intra in persoana umana. Toate categoriile dumnezeirii intra in per­soana Sa umana. Din punct de vedere al umanitatii Sale, Mantuitorul Hristos poate fi zugravit in icoana. In icoana este cuprins trupul, pana unde omul intrupat este asemenea noua. Iar in acest trup adevarat a intrat dumnezeirea intreaga. Chiar dupa inviere Domnul a trait in trup, el a avut trup adevarat. Iar acest trup poate fi zugravit. Iconomahii sustineau in mod gresit ca firea omeneasca a Mantuitorului Hristos s-a prefacut dupa inviere.

 

Sfantul Nichifor Marturisitorul arata ca nici pe Tabor, nici la in­viere nu s-a preschimbat firea umana a Mantuitorului. Pentru iconomahi, icoana putea fi doar o amintire a trupului istoric al Mantuitorului care a incetat sa mai existe in cer. "Pentru ortodocsi, icoana este o reprezentare a Mantuitorului Hristos, ce vorbeste despre persistenta aceluiasi trup omenesc al Domnului, in cer, dar transfigu­rat". "Trupul lui Hristos nu a putut pierde chipul Lui purtat in viata pamanteasca". Pastrarea eterna a trupului lui Hristos, dovedeste to­todata pastrarea formei lui,  a formei lui umane si personale.

 

"Prin icoana, marturisim persistenta eterna a fetei umane, apro­piate noua la maximum si in dialog cu noi a Subiectului suprem, a mo­delului si fundamentului subiectelor noastre ; manifestam simtirea pu­terii ce o primim de a raspunde ca subiecte, de la Subiectul divin de­venit subiect uman si care a ramas in dialog cu noi pentru eternitate.

 

Si primim aceasta putere pentru ca ramane El insusi ca subiect sau ca fata umana".

Sfantul Teodor Studitul arata ca : "Desi Hristos nu a fost un simplu om poate fi descris in icoana".

 

Mantuitorul Hristos a fost o persoana distincta. S-a deosebit de cei­lalti oameni prin trasaturi, prin nume etc. Deci Se deosebeste de toti ceilalti oameni prin atribute personale, datorita carora poate fi zugra­vit. Orice icoana este o pecete si o intiparire care poarta in ea chipul al carui nume il infatiseaza. Cinstirea, inchinarea acordata de noi este una, pentru ca cinstirea icoanei trece la prototipul acesteia. Sfantul Teo­dor nu afirma ca icoana ar fi asemenea dupa fiinta cu prototipul, sau de o fiinta sau egala, identica, asa cum intelegeau iconoclastii. Icoana nu este una dupa fiinta, nici cu prototipul si nu e una dupa fiinta nici cu persoana. Relatia intre icoana si prototip este asemanarea. Icoana si prototipul sunt una prin asemanare dar in doua firi, doua prin fire. Icoana reproduce persoana, dar nu firea persoanei. Intre firea icoanei si firea persoanei este o deosebire de natura. Intre acestea exista re­latii antinomice in care asemanarea coexista cu deosebirea. Mantuitorul Hristos s-a facut om adevarat. Astfel, Si-a insusit calitatea oricarui om de a fi prototip pentru icoana sa.

 

El este insa om adevarat si Dumnezeu adevarat, de aceea cand vedem icoana Sa cunoastem ca El este Dumnezeu, deci ca imaginea Lui este icoana lui Dumnezeu. Ca orice om adevarat si Hristos este deci prototip al icoanei Sale.

 

Cei ce negau insusirea lui Hristos de prototip al icoanei Sale fa­ceau acest lucru, cugetand monofizit adica admitand doar o singura fire in Mantuitorul Hristos. Cinstirea icoanei este o cinstire relativa, caci cinstirea icoanei trece la prototip. Aceasta trecere sau urcare  a   cinstirii   de   la   icoana   la prototip,  arata ca prototipul este  transcendenta sesizata prin icoana, fiind o realitate deosebita de icoana, dar in legatura cu icoana. "Ne in­chinam, icoanei relativ, pentru ca adorarea   se   indreapta   numai   spre Hristos, icoana participa intr-un oarecare sens la arhetip.

 

Numai dispretuirea prototipului atrage dupa sine dispretuirea icoa­nei.

 

Invatatura Sfantului Teodor Studitul "...demonstreaza legatura ontologica dintre continutul dogmatic al revelatiei divine si manifestarea evlaviei crestine in cultul sfintelor icoane". Prin cinstirea sfintelor icoane, teologia ortodoxa este asimilata in viata credinciosilor. Hristos Dumnezeu este un arhetip al idealului de desavarsire religios-morala, iar icoana, prin continutul ei mentine acest ideal in fata ochilor credinciosilor.

 

Vorbind despre identitatea dintre cultul dat icoanei si cel dat pro­totipului, Sfantul Teodor Studitul spune : "Noi nu veneram materia icoanei, ci figura prototipului pe care ea il arata, materia icoa­nei ramanand fara venerare. Caci nu materia e cea pe care o cinstim, ci prototipul, o data cu figura lui. Deci cinstirea adusa icoanei este ace­easi care se indreapta spre prototip, precum si asemanarea este aceeasi. Nu e vorba deci de alta cinstire, cand veneram, icoana, ci de aceeasi cinstire pe care o dam prototipului".

 

Sfantul Teodor Studitul vede in negarea sfintelor icoane, negarea intregii opere de mantuire a Mantuitorului Hristos, negarea adevarului patimilor Sale, a mortii si a invierii Sale. "Icoanele marturisesc ade­varul aratarii Fiului lui Dumnezeu ca om". "Daca nu se poate zugravi, Hristos, nu a putut fi corporal si deci n-a putut primi nici moartea". Este deci cuprinsa in negarea icoanelor, negarea patimilor Mantuitoru­lui Hristos pentru mantuirea noastra. Negand Mantuitorului Hristos pu­tinta de a fi infatisat in icoana, se neaga toate insusirile Sale trupesti. Astfel, se cade in dochetism. Mantuitorul este activ in planul material prin trupul Sau omenesc si este vizibil prin fata Lui de persoana umana, insusirile omenesti, circumscrierea, au fost pastrate si dupa moarte si inviere : "Vedeti mainile Mele si picioarele Mele ca Eu sunt" (Luca 24, 39). Dupa inviere El a pastrat insusirile firii omenesti. Altfel, nu ar mai fi poruncit sa fie pipait, pentru a arata ca este om adevarat, din carne si oase". "Accentul pus in Ortodoxie pe icoana implica credinta in vesnica mentinere a trupului transfigurat, credinta ca intruparea si moar­tea lui Hristos pe cruce au avut ca scop, nu o impacare juridica a omu­lui cu Dumnezeu, ci o vesnica indumnezeire a omului intreg, inclusiv a trupului".      

  

In mod clar respinge Sfantul Teodor Studitul afirmatia gresita a iconomahilor, ca trupul Domnului dupa inviere era necircumscris. "Daca nu admiti ca Hristos era circumscris pentru motivul ca era lipsit de grosime, va trebui sa spui si ca nu S-a aratat apostolilor. Iar daca S-a aratat, era si circumscris. Caci tot ce cade sub vedere, cade si sub cir­cumscriere. Cu atat mai mult cel ce are maini si picioare, carne si oase, e pipait si e intalnit". A nega circumscrierea Mantuitorului este o dovada de monofizitism, iar a o admite doar pentru omenitatea Man­tuitorului este o dovada de nestorianism. Cei ce aparau icoanele au ara­tat ca circumscrierea si necircumscrierea se refera la una si aceeasi persoana, caci numai in acest fel se pastreaza si unitatea ipostasului si dualitatea firilor.

 

Icoana, indicandu-ne pe Hristos ca circumscris, nu exclude necir­cumscrierea Lui, ci dimpotriva, ne-o sugereaza ca alcatuind cealalta la­tura a Lui, asa cum chipul unui om, desi ii reda numai trupul, nu im­plica o separare a trupului de suflet, ci dimpotriva".

 

Iconomahii negau orice posibilitate a simbolului, adica a manifes­tarii celor nevazute spirituale, in planul material, al vizualitatii. Pic­torii de icoane s-au straduit sa prinda in icoana tocmai acele lucruri nevazute.

 

Demonstrand circumscrierea Mantuitorului Hristos dupa omenitate si redarea ipostasului Lui in icoana, aparatorii icoanelor dovedeau ade­varul uniunii ipostatice. De aceea iconomahii au contestat chiar cir­cumscrierea firii omenesti a lui Hristos. Pentru aceasta ei au spus ca Hristos nu a avut o fire umana individuala, ci firea umana universala.

 

Era necesara o noua clarificare a definitiei hristologice a Sinodului IV ecumenic de la Calcedon. Sfantul Teodor Studitul arata unitatea firi­lor in ipostasul Mantuitorului Hristos. Nu se poate reprezenta in icoana firea omeneasca in sine, si nici cea dumnezeiasca. Icoana reda firea omeneasca din ipostasul Mantuitorului Hristos. Firea omeneasca a avut insusirile ei individuale. Dar ea a fost purtata de ipostasul Mantuitoru­lui, deci, in icoana, reprezentand firea omeneasca, este reprezentat si ipostasul dumnezeiesc care o poarta.

 

Este deci reprezentata in icoana o umanitate concreta, individuala, Hristos individual, dar aceasta umanitate este ipostaziata de Cuvantul lui Dumnezeu. Deci, in nici un caz nu se poate vorbi despre Mantuitorul Hristos ca a avut o umanitate universala, ca este numai om in general. Sfantul Teodor Studitul demonstreaza ca Hristos a avut o omenitate in­dividuala, deci circumscrisa. Dar fiind om adevarat si Dumnezeu adevarat, persoana omeneasca este identica cu persoana dumnezeiasca. Ast­fel ca, in icoana, privind chipul omenesc, privim si dumnezeirea, caci ipostasul divin este cel ce face sa existe ipostasul uman. Teoria icono­mahilor privind caracterul necircumscris si universal al firii umane a Mantuitorului Hristos este o teorie monofizita. Intreaga lupta a Bisericii pentru apararea icoanelor a fost de fapt o lupta impotriva ultimei forme de manifestare a monofizitismului.

 

In icoana se reda ipostasul dar nu firea a ceea ce este pictat. Icono­mahii nu erau in stare sa vada antinomicul in persoana Mantuitorului Hristos si anume : "Coexistenta si interpenetrarea vizibilului si a invizibilului, a creatului si a necreatului in vizibil si in creat, si deci si a ne-circumscrisului in circumscris. Ei nu aveau intelegerea personalista a lui Dumnezeu". Disputa in jurul icoanelor a lamurit ultima consecinta a dogmei hristologice definita la Sinodul IV ecumenic de la Calcedon si anume : circumscrierea naturii umane a Fiului lui Dumnezeu, ca o con­ditie a intruparii Sale.

 

Neadmiterea circumscrierii naturii umane a Mantuitorului, inseamna cadere in monofizitism, respingere a dogmei intruparii. A admite circum­scrierea Mantuitorului Hristos inseamna confirmare a dogmei hristologice de la Calcedon, inseamna a admite intruparea reala a lui Dum­nezeu, ce isi face proprie firea circumscrisa a omului. De asemenea, in­seamna acceptare a faptului ca Dumnezeu poate transpare prin fata in­dividuala circumscrisa umana.

 

Este implicit admisa astfel taina chenozei Mantuitorului. Aparatorii icoanelor au demonstrat clar ca : 1. Domnul nostru Iisus Hristos este circumscris dar nu e un simplu om, ci Dumnezeu inomenit; 2. Ca Dum­nezeu, El este necircumscris, ca om este circumscris. Dar in El este vorba de aceeasi persoana divino-umana, deci este si circumscris ca om si ne­circumscris ca Dumnezeu ; 3. Dumnezeu-Cuvantul nu S-a unit cu un ipostas uman deosebit si n-a luat nici umanitatea universala, nedetermi­nata ipostatic caci atunci circumscrierea omenitatii acestuia n-ar fi fost circumscrierea ipostasului dumnezeiesc insusi si El nu s-ar fi putut ve­dea prin umanitatea universala, ca factor personalizator al ei.

 

"Hristos cu atat mai mult este prototipul unei icoane proprii si icoana Lui are destinatia sa fie pretutindeni, cu cat El e nu numai un om adevarat personal, in gradul maxim, deci unic si cu totul distinct de cei­lalti, ci si Dumnezeu aratat ca om".

 

Deci a nega circumscrierea ipostasului Mantuitorului Hristos ca om, inseamna a nega uniunea ipostatica si intruparea Cuvantului, precum si iradierea dumnezeirii prin firea omeneasca a Acestuia. Se neaga astfel inomenirea Fiului lui Dumnezeu si indumnezeirea firii omenesti.

 

Icoana nu se poate desparti de cel reprezentat de ea. Sfantul Teodor Studitul spune ca : "Hristos si icoana Lui exista impreuna". Prin ima­ginea persoanei noi ne ridicam cu gandul la persoana reprezentata si acesteia ii aducem inchinare. Sfantul Teodor Studitul arata ca nu ne inchinam icoanei in sine. Se vede deci clar ca niciodata iconodulii nu s-au inchinat icoanelor ca unor idoli.

 

Sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe au stabilit in mod clar ca : "Cinstea data icoanei trece asupra prototipului ei si cel ce se inchina icoanei, se inchina persoanei zugravite pe ea". Canoanele ce hotarasc cinstirea icoanelor sunt : Canonul 21 al Sinodului de la Gangra din anul 340, Canonul 82 Trulan, din anul 692, Canonul 100 Trulan, din anul 692, Canoanele 1 si 7 ale Sinodului VII ecumenic, in anul 787, si Canonul 3 al Sinodului de la Constantinopol, din anii 869-870.

 

Prin definitiile sale de credinta, Biserica crestina a aratat impor­tanta deosebita a sfintelor icoane pentru viata crestinilor, indemnand la cinstirea si respectarea acestora. Tezaurul acesta sfant ce ne-a fost lasat de inaintasii nostri trebuie pastrat cu multa grija si aparat de orice incercari de iconoclasm modern.

 

4. Icoanele ca loc al prezentei Sfantului Duh

 

Icoanele sunt loc al prezentei Sfantului Duh pline de Duh Sfant, si astfel au puterea de a face minuni. Sinodul VII ecumenic si-a insusit teologia icoanelor formulata de Sfantul Ioan Damaschin si formularile acestuia cu privire la sfintele icoane. "Sfintirea icoanelor o face preotul, dupa tipicul randuit. Iar dupa sfintire sfintele icoane dobandesc harul divin si autentificarea chipului reprezentat. A nu le cinsti si dupa aceea, a nu crede in puterea lor, data de Duhul Sfant, inseamna a infirma puterea lui Dumnezeu si puterea Lui de sfintire".

 

Dupa sfintire, icoanele sunt "semne ale revarsarii si prezentei haru­lui". Acesta se revarsa asupra inchinatorilor, transformandu-i. "In fata sfintelor icoane, ramanand mereu sub puterea sfantului reprezentat de ea, devii mai sensibil, mai vibrant in cele spirituale, mai cald in ruga­ciune, mai plin de iubire,"credinta si de nadejde".

 

Icoanele primesc din harul sfintilor si din puterea celui pe care ii reprezinta si dupa sfintirea lor ele devin lucratoare. Puterea si darurile sfintilor reprezentati in icoane se revarsa prin acestea peste cei ce se inchina lor si se ating de ele. Acest lucru se vede atunci cand femeia bolnava s-a atins de hainele Mantuitorului Hristos si s-a vindecat (Luca 8, 45-46). La fel se vindecau si cei care se atingeau de vesmintele Lui (Matei 14, 36), si cei peste care trecea umbra lui Petru (Fapte 5, 15-16) sau se atingeau de hainele lui Pavel (Fapte 19, 12). La fel se vindeca si cei ce se ating de icoane, acestea fiind sfintite de preot prin rugaciuni si prin stropirea cu aghiasma mare. Multe devin icoane facatoare de mi­nuni. Sfantul Duh se afla si in sfintele icoane ale sfintilor, nu in chip substantial, ci prin har si lucrare. Numele lui Hristos sau al unui sfant, purtat de icoana si puterea Sfantului Duh coborata in ea, il fac pe inchinator sa se adreseze prin numele purtat de icoana persoanei repre­zentate de ea si prin aceasta si prin puterea Sfantului Duh se pune in legatura cu ea.

 

5. Icoana, "fereastra spre transcendenta dumnezeiasca"

 

Indemnand la zugravirea sfintelor icoane, Sfantul Ioan Damaschin spune : "Cand cel fara de trup, fara de forma, fara de greutate si calitate, tara de marime din pricina superioritatii firii Lui, cel ce exista in chipul lui Dumnezeu "a luat chip de rob", prin aceasta apropiere de cantitate si calitate a imbracat chipul corpului, atunci, zugraveste-L in icoane si aseaza spre contemplare pe Acela care a primit sa fie vazut. Zugraviti-le pe toate si cu cuvantul si cu culorile". Icoana nu este un idol. Ido­lul face ca privirea celor ce i se inchina, sa ramana intr-un plan strict material. Spre deosebire de aceasta icoana inalta pe cei ce se inchina intr-un plan supramaterial, spiritual. Idolul margineste pe cand icoana dezmargineste pe inchinatori. Ea ii ridica pe acestia intr-un plan supra­natural. Rugaciunile noastre se indreapta spre realitatea supramateriala, de dincolo de icoana. Pavel Florenski afirma ca icoanele sunt : "ferestre care dau spre privelistea de dincolo", ajutand pe credinciosi sa se con­centreze. "Concentrarea atentiei este conditia progresului spiritual". Cine nu cinsteste icoana nu cinsteste nici pe prototipul acesteia. Sfantul Maxim Marturisitorul afirma ca exista o distinctie fundamentala intre icoana si arhetip. "Desi icoana este exact una si aceeasi si in toate ase­menea cu arhetipul, cu toate acestea substanta lor este diferita. Una, ne­insufletita, cealalta insufletita. Ultima, fiinta adevarata, cu viata, prima, opera zugravitorului, din ceara si culori".

 

Aratand deosebirea dintre icoana si arhetip, Sfantul Nichifor Mar­turisitorul spune : "Acestea le-am spus ca sa aratam modul in care icoana, privita fata de arhetip, e in relatie cu el. Nu e aceeasi dupa fi­inta, nici nu se va atribui icoanei cate se atribuie arhetipului ca arhetip. Caci acela poate e insufletit, iar aceasta e nein­sufletita, sau acela poate e rational si mobil, iar aceasta nerationala si imobila. Deci, nu sunt una si aceeasi amandoua, ci in parte se aseamana dupa chip, in parte se deosebesc dupa fiinta. Icoana reprezinta ipostasul, dar nu-l reproduce in firea lui, pentru ca nu se poate pipai firea ipostasului in icoana. Daca ar fi asa, icoana n-ar mai fi icoana, ci proto­tip. "Nu se reda ipostasul fara firi, ci firile definite ipostatic".

 

Prin intrupare Mantuitorul Hristos a luat chip de om. Reprezentand acest chip, marturisim deci intruparea Domnului. Caci daca nu S-ar fi intrupat nu ar fi luat chip omenesc si deci nu am fi avut ce reprezenta in icoana. "Icoana este temei al realitatii Lui, dar aceasta realitate depa­seste icoana". "Si cum se va crede ca si-a luat trup din Sfanta Fecioara daca nu se zugraveste in icoana la fel ca noi ?... Daca nu se infatiseaza in icoana, nu e din ea trupul, ci ceva deosebit". A nu zugravi chipul lui Hristos in icoana este egal cu a nesocoti dogma intruparii.

 

Ca o concluzie a doctrinei Sfantului Ioan Damaschin vom spune in­tocmai ca el : "Ma inchin icoanei lui Hristos ca Unuia ce este Dumnezeu intrupat; ma inchin icoanei Nascatoarei de Dumnezeu, Stapana tuturor, ca una ce este Maica Fiului lui Dumnezeu ; icoanei sfintilor, ca unii ce sunt prietenii lui Dumnezeu, ce au rezistat pacatului, pana la sange si au urmat lui Hristos varsandu-si sangele pentru El... ; ma inchin icoanei acelora care au trait calcand pe urmele Lui, zugravesc biruintele si pa­timile lor, pentru ca prin ele ma sfintesc si ma aprind de ravna de a le imita. Caci cinstea icoanei se indreapta catre cel infatisat pe ea". Icoana este semn al realitatii supramateriale a lui Dumnezeu. Ea ex­prima credinta ca Deus est super natura. Icoana il ajuta pe inchinator sa depaseasca planul lumii materiale. "La baza icoanei sta tocmai credinta intr-un plan mai presus de natura si vointa de a trece peste natura, de a intra in legatura cu transcendenta divina. Icoana nu identifica planul na­turii cu planul divin, ci le deosebeste cu desavarsire. Inchinatorul icoa­nei se refera totdeauna la o realitate de dincolo de icoana".

 

Tot Pr. prof. Staniloae adauga : "Fiind un chip al transcendentei lui Dumnezeu, icoana ne ajuta sa transcendem finitul chipului spre infini­tul lui Dumnezeu". "Dar daca Hristos a restabilit fata umana in capacitatea ei de chip transparent al lui Dumnezeu, toti cei ce se alipesc de El  prin credinta si printr-o imitare totala, umplandu-se de infinitatea Lui dumnezeiasca, devenind adica sfinti, fac sa se vada aceasta infinitate si prin fetele si deci si prin icoanele lor. Daca in toti sfintii este Hristos cu dumnezeirea Lui infinita, cu umanitatea Lui indumnezeita, El se re­flecta si in icoanele lor... in fata icoanei fiecarui sfant savarsim actul transcenderii nu numai la sfantul zugravit, ci si la Hristos, care este im­primat in el". Nu este vorba aici de o identificare ca persoane, a sfin­tilor cu Mantuitorul Hristos. Caci persoana nu este anulata in crestinism. Hristos este imprimat in fiecare sfant, dar fiecare il face sa transpara, sa devina vizibil, intr-un mod personal de a fi, al fiecaruia. "Sfintii au ajuns la o imprimare maxima a lui Hristos in ei, fiecare in felul lui...". Din cele de mai sus rezulta ca :

 

a)  Cinstirea icoanelor se bazeaza pe urmatoarele temeiuri biblice : Iesire 25, 18, 20; Facere 1, 26; Facere 18, 4; Evrei 9, 5; Iesire 30, 1, 6-8; Isaia 53, 7; Ioan 10, 11 ; Matei 23, 20-21 ; Fapte 24, 11 etc.

 

Orice chip real poate fi reprezentat, iar prin cinstirea acelei repre­zentari se cinsteste de fapt prototipul.

 

b)  Niciodata crestinii nu s-au inchinat materiei din care este facuta icoana, ci s-au ridicat cu gandul, prin intermediul icoanei la Dumnezeu.

 

c)  Obiectiile aduse de iconomahi provin adesea din faptul ca acestia au luat drept "cinstire sau aratare" anumite exagerari ale cultului, pe care Biserica insasi le socoteste abateri de la credinta.

 

d)  Icoanele nu sunt simple obiecte materiale, ci in ele salasluieste puterea Duhului cel Sfant al lui Dumnezeu.

 

e) Daca fiinta lui Dumnezeu nu se poate zugravi se poate insa zu­gravi chipul de om al Fiului lui Dumnezeu. La fel se pot zugravi si manifestarile, faptele si minunile sfintilor. Deci, icoanele sunt o marturie a ceea ce a existat, a unor oameni reali si a unor fapte reale.

 

f)  Icoanele sunt o necesitate a credintei si evlaviei noastre. Ele in­frumuseteaza cultul, nu inlocuiesc pe Dumnezeu sau pe sfinti, ci ii re­prezinta, astfel incat credinciosul privind icoana are putinta ca sa depa­seasca lumea pur materiala. Se stabileste astfel o comunicare sufleteasca mai intensa cu Dumnezeu si cu sfintii.

 

g) Mantuitorul Hristos este singurul Mijlocitor intre Dumrezeu si oa­meni. Prin El s-au facut toate (Ioan 1, 3). Niciodata crestinii nu au afir­mat ca sfintii sunt direct mijlocitori pentru noi la Dumnezeu, ci ca ei sunt mijlocitori, dar prin Mantuitorul Iisus Hristos. Chiar sfintii    afirma ca prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt (Gal. 2, 21 ; Rom. 13, 3 ; I Petru 4, 10), avand putere de mijlocire de la Hristos (Matei 28, 19). Cres­tinii trebuie sa pastreze cu tarie dreapta invatatura a cinstirii chipurilor sfintilor si prin mijlocirea lor sa se ridice cu sufletul spre unirea cu Dumnezeu Tatal, Parintele ceresc al nostru, al tuturor.

 

Rene Broscareanu

 

16 Iulie 2012

Vizualizari: 4933

Voteaza:

Aspecte dogmatice ale disputei iconoclaste 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE