Aspecte fundamentale ale antropologiei ortodoxe

Aspecte fundamentale ale antropologiei ortodoxe Mareste imaginea.


Aspecte fundamentale ale antropologiei ortodoxe

 

Antropologia crestina, in general, si cea ortodoxa, in special, reprezinta un capitol atat de cuprinzator al teologiei dogmatice, incat ar fi nevoie de mai multe conferinte pentru a o expune in mod sistematic. In expunerea de fata ma voi multumi sa prezint cateva aspecte fundamentale ale antropologiei ortodoxe care ar putea fi de inters si folos duhovnicesc pentru cititorii nostri. Cele trei aspecte la care ne-am referit sunt urmatoarele: omul creat dupa chipul lui Dumnezeu; restaurarea omului in Hristos si: Biserica - spatiu al mantuirii subiective.

 

Insa am dori sa precizam un lucru. Datorita faptului ca intreaga doctrina antropologica ortodoxa are un profund caracter pnevmatologic, tinem sa precizam de la bun inceput ca legatura dintre Dumnezeu, om si Biserica in Hristos, se realizeaza prin Duhul Sfant ca izvor al luminii necreate care se revarsa in Biserica si cosmos de la Tatal, prin Fiul, in Duhul, pentru ca in Duhul si prin Fiul, credinciosii sa aiba acces la Parintele ceresc. Pe firul luminii necreate impartasite de Duhul Sfant, Hristos coboara si inalta credinciosii catre Dumnezeu-Tatal, pentru a transfigura firea omeneasca. intreaga antropologie ortodoxa este o ilustrare duhovniceasca si practica a principiului fundamental elaborat de Parintii Bisericii neimpartite, anume ca "Dumnezeu s-a facut om, pentru ca omul sa se indumnezeiasca".

 

I. Omul dupa chipul lui Dumnezeu

 

Stim cu totii ca omul a fost facut dupa chipul lui Dumnezeu, dat in Fiul, astfel ca omul este chip al Chipului manifestat in persoana Fiului, adica a lui Hristos. Dar este mai putin cunoscut faptul ca taina omului nu se afla in el insusi, in mod autonom, din punct de vedere ortodox, ci in Arhetipul, in Modelul divin. Asa cum adevarul icoanei se afla in persoana zugravita pe ea, tot asa si adevarul omului se afla in Modelul lui. Aceasta tocmai fiindca Modelul este cel care organizeaza si configureaza materia si, in acelasi timp, o atrage. Modelul, adica Arhetipul, reprezinta continutul ontologic al chipului (icoanei). Departe ca adevarul ontologic al omului sa se afle in sinele lui, inteles in mod autonom, cum sustin teoriile materialiste, in suflet sau in partea superioara a sufletului, in minte sau intelect, cum credeau multi filosofi antici, sau exclusiv in persoana omului, cum admit sistemele filosofice antropocentrice contemporane, acesta se afla in Arhetipul lui. De vreme ce omul este o icoana, existenta lui reala nu e determinata de elementul creat din care este facuta icoana, ci de Arhetipul ei necreat. Omul este inteles de Parinti in mod ontologic numai ca fiinta teologica, fiindca "ontologia lui este iconica". Creat dupa chipul lui Dumnezeu, omul tinde, prin natura lui insusi, prin insusi faptul ca este om, spre Cel ce este Chipul sau Dumnezeiesc.

 

Omul a fost menit de Dumnezeu, prin constitutia sa psiho-somatica, sa fie inel de legatura intre cer si pamant si sa se inalte cu intreaga creatie spre Dumnezeu, ca sa se impartaseasca de nemurirea lui. Opunandu-se insa voii lui Dumnezeu, Adam n-a mai dat curs aspiratiei catre Arhetipul divin, ci s-a prabusit in materialitatea acestei lumi, alterand grav chipul lui Dumnezeu pe care il purta in fiinta sa si, odata cu aceasta, si fiinta proprie.

 

Antropologia rasariteana face deosebire esentiala intre fiinta lui Adam inainte de pacat si cea dupa caderea in pacat.

 

Din moment ce s-a schimbat punctul de referinta sau atractie al omului, puterile sufletului nu mai folosesc lucrarile simturilor, ci sunt folosite de acestea. in loc ca sufletul sa se concentreze in el si in Dumnezeu, si sa uneasca astfel toate cele divizate de natura lor, el se lasa atras de cele sensibile si in cele din urma este inrobit prin intermediul simturilor de acestea. Dar pe langa faptul ca omul creaza mai degraba diviziunea celor ce erau unite, simturile insesi ale omului si puterile corespunzatoare ale sufletului imbraca, din moment ce se supun lor, forma celor sensibile, si-si fac un chip analog lor. Sufletul, miscat impotriva firii catre materie, imbraca, prin intermediul trupului, chip pamantesc. Sau, cum spune Sfantul Grigore de Nyssa, omul se injuga cu aspectul exterior al unei fiinte irationale. Din om duhovnicesc devine om pamantesc, dupa cuvantul Apostolului, imbracand astfel hainele de piele, despre care vorbeste Scriptura dupa caderea omului in pacat (Gen. 3, 21).

 

Inainte de a fi imbracat in hainele de piele, omul purta un vesmant "tesut de Dumnezeu", haina lui psiho-somatica era tesuta din liarul, lumina si slava lui Dumnezeu, asa cum va fi trupul lui Hristos inviat din morti. Cei dintai oameni creati erau imbracati in slava de sus, care ii acopera mai bine decat orice haina. E vorba de vesmantul chipului lui Dumnezeu in om, de natura umana dinainte de cadere, alcatuita cu suflarea lui Dumnezeu si construita deiform. in acel vesmant stralucea asemanarea cu Dumnezeu, fara sa fie deplina, pe care o constituia nu o figura exterioara sau o culoare, ci nepatimirea, fericirea, nestricaciunea, caracteristici in care se contempla frumusetea dumnezeiasca. Hainele primilor oameni emu haine de lumina, nu haine de piele.

 

Dar cum Dumnezeu intoarce raul savarsit de om spre binele acestuia, tot astfel si hainele de piele, care constituie o degradare a starii originare a omului, ii permit sa supravietuiasca in conditiile unei existente afectate de pacat. Dumnezeu n-a ingaduit sa dispara sau sa se corupa integral insusirile chipului lui Dumnezeu in om. Intervenind in procesul coruperii, le-a transformat in haine de piele si astfel a facut ca ele sa fie cele care ofera omului supravietuirea. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca Dumnezeu nu l-a lipsit pe om de intreaga putere pe care acesta o avea asupra lumii, ci i-a mai lasat putina. I-a lasat puterea asupra vietatilor, care sunt indispensabile pentru conservarea lui, iar omul poate exercita o putere si asupra celorlalte, ca si in general asupra pamantului, cu tehnicile pe care le dezvolta gratie ratiunii pe care i-a dat-o la origini Dumnezeu si de care nu l-a privat integral dupa cadere. Cu tehnicile care se dezvolta progresiv de-a lungul timpului dupa cadere se gospodareste constitutia lumii.

 

Dar, mai mult decat atat, hainele de piele nu sunt doar mijloace spre supravietuire, ci si mijloace pe calea lui noua catre Dumnezeu. Prin faptul ca nu-si gasesc implinirea in lume (cu cat ai mai mult, cu atat mai mult doresti), pofta si cautarea satisfactiilor il calauzesc iarasi pe omul intelept spre cautarea singurului lucru bun. Mai mult decat orice, spune Sfantul Grigore Teologul, acest lucru l-a urzit Cuvantul mestesugar si intelepciunea mai presus de orice minte ca sa fim infranti de cele ce se fac si se prefac, de cele care alearga, aluneca si fug, sa vedem nasterea si neoranduiala lor si sa mergem spre cele viitoare. insasi cautarea pacatoasa a placerilor, care orienteaza omul catre valorile materiale in locul celor spirituale si care este manifestarea rasturnata a dorintii omului catre Dumnezeu, urmata de durere, continua sa contina elementul pozitiv originar si depinde de om sa intoarca miscarea ei iarasi spre binele real.

 

Astfel, hainele de piele au o dubla semnificatie in gandirea antropologica rasariteana: pe de o parte, hainele de piele sunt rezultatul natural al pacatului, reprezinta o intunecare a chipului lui Dumnezeu in om, o cadere din starea conform naturii, constituind in acelasi timp o osanda, o ofensa si o rana; pe de alta parte, ele reprezinta un leac si o binecuvantare, constituie o posibilitate noua pe care o da Dumnezeu omului ca sa poata supravietui in moarte, din moment ce a pierdut viata, si, mai ales, ca sa supravietuiasca corect, sa ajunga in punctul de a regasi mai deplin viata si forma mai frumoasa a vietii lui Hristos.

 

II. Restaurarea omului in Hristos

 

Intemeindu-se pe cuvintele Sfantului Evanghelist Ioan, cuprinse in prologul Evangheliei sale, Simbolul de credinta de la Niceea si Constantinopol ne spune despre Fiul lui Dumnezeu ca este "lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, nu facut, prin care toate s-au facut". Afirmatia din urma, "prin care toate s-au facut", vrea sa puna in evidenta ca Hristos, inainte de a fi Mantuitorul lumii, este Creatorul lumii vazute si nevazute. in calitatea Sa de Ratiune suprema, Fiul este izvorul ratiunilor sau energiilor necreate prin care universul a fost adus la existenta din neant si mentinut in existenta si calauzit catre scopul voit de Dumnezeu, ca sa devina un cer nou si un pamant nou in Hristos. Sfantul Maxim Marturisitorul vorbeste despre aceste energii sau ratiuni divine, care isi au obarsia lor in Logosul divin, atunci cand afirma ca "ratiunile cele multe sunt una si una e multe. Prin iesirea cea binevoitoare, facatoare si sustinatoare a Celui unul la fapturi, ratiunea cea una e multe, iar prin intoarcerea celor multe si propria calauzire a celor multe, ca la originea ei si centru al lucrurilor din care si-au luat inceputurile si care le aduna pe toate, cele multe sunt una?"

 

Aceste ratiuni divine, care in patristica rasariteana dobandesc caracterul energiilor necreate, vin sa scoata in evidenta pe de o parte, legatura dinamica dintre Logos si creatie, iar, pe de alta parte, ele constituie ordinea interioara a intregului cosmos, "panarmonios kosmou sintaxis", cum spunea Sfantul Atanasie cel Mare, sau temeiul spiritual al intregului cosmos vazut, care face posibila transfigurarea materiei din interior in Hristos. Transfigurarea eshatologica a materiei nu e cu putinta sa se realizeze magic sau mecanic, prin simpla actiune a unei puteri exterioare, ci numai din interior, fiindca Dumnezeu, prin lumina sau energia sa necreata actioneaza asupra cosmosului prin rationalitatea sau ordinea interioara a acestuia. Acesta este motivul pentru care Hristos, in decursul vietii Sale pamantesti, a savarsit numeroase minuni asupra fortelor naturii, asupra oamenilor si asupra Sa insusi, la Schimbarea la fata, sau la inviere, fara sa recurga la tehnica pamanteasca. De altfel, chiar si fizica fundamentala a inceput sa depisteze aceasta ordine logica interioara a creatiei, pe care Dumnezeu o creaza, tot dupa cuvantul Sfantului Atanasie cel Mare, din haos si dezordine aparenta, atunci cand a reusit, cu ajutorul tehnologiei contemporane, sa patrunda in lumea microcosmosului.

 

Datorita filantropiei divine, care nu putea accepta ca faptura Sa iubita sa fie inghitita de piericiune, se intrupeaza la plinirea vremii, din Sfanta Fecioara, pe cale supranaturala, Cel ce aduna in Sine cele ceresti cu cele pamantesti, ca sa fixeze pentru totdeauna, in locul lui Adam, creatia intreaga in Dumnezeu. Mai mult decat atat, prin actele Sale mantuitoare, prin intrupare, patimi, moarte, inviere si inaltarea la cer, pe tronul slavei dumnezeiesti, Hristos a indumnezeit progresiv umanitatea pe care a asumat-o din Sfanta Fecioara. Hristos reprezinta mantuirea omului nu numai la modul negativ, izbavindu-l de consecintele pacatului protoparintilor, ci si pozitiv, intregind existenta lui iconica dinainte de cadere. Relatia Lui cu omul nu e numai tamaduitoare, e ceva mult mai larg decat rascumpararea, ea coincide cu indumnezeirea.

 

Prin nasterea Sa, Domnul a luat asupra Sa si stricaciunea care a inceput cu Adam si pentru care acesta a si murit; moartea Lui nu este numai o consecinta a crucii, ci reprezinta si efectul ultim al intruparii. Coborand cu natura umana, pe care a luat-o, pana la moarte, Cuvantul l-a innoit si l-a facut nestricacios pe om. Asa cum pe Cruce natura umana a fost curatita de urmarile pacatului prin sangele Domnului, asa in mormant, prin lepadarea "hainelor de piele", adica a mortalitatii, a fost curatita in mod organic de mortalitate. Prin ingroparea Sa de trei zile, Domnul a lasat pe pamant datoria lui Adam, adica trupescul care intuneca, hainele de piele, compozitia si structura lui biologica. Si din statuie zdrobita si stricata, a inviat-o noua, spirituala si nestricacioasa. Prin inviere, trupul lui Hristos, realmente uman, a devenit si s-a aratat ca "trup nemuritor", spiritual, liber de limitatiile spatiului si timpului, inzestrat in mod natural cu simtiri si functii spirituale noi. Natura este atrasa de la inceput spre nemurire, dar a atins-o mai tarziu in trupul Mantuitorului, pe care, inviindu-l El insusi din morti la viata cea adevarata, l-a facut pentru neamul nostru izvor de nemurire.

 

Dar din calitatea lui Hristos, nu numai ca Logos Rascumparator, dar si ca Logos Creator, rezulta ca opera Sa de mantuire se adreseaza nu numai omului, ci si intregului cosmos. Datorita lucrarilor necreate ale lui Dumnezeu in Treime, antropologia ortodoxa nu poate separa omul de cosmos, atat pentru faptul ca omul nu poate trai fara cosmos - pe langa altele, cosmosul este mijloc de dialog intre om si Dumnezeu - dar si cosmosul suspina la randul sau pentru a fi eliberat de sub robia stricaciunii si pentru a ajunge la marirea fiilor lui Dumnezeu in Hristos (Rom. 8, 20). Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca Hristos, prin intreaga Sa opera de rascumparare si edificare a omului si cosmosului, ne-a unit mai intai pe noi cu noi insine in Sine, prin inlaturarea diferentei dintre masculin si feminin, a imbratisat toata creatia si a unit in jurul Lui raiul si lumea locuita, cerul si pamantul, cele sensibile si cele inteligibile, aratand ca toata creatiunea este una si este menita sa devina cer nou si pamant nou. Pe langa faptul ca dimensiunea cosmica a mantuirii are importanta practica pentru preocuparile ecologice crestine, aceasta arata ca singura cale capabila sa duca la o hristologie comuna, ca baza de dialog, este aceea in virtutea careia Hristos este vazut atat ca Logos Creator, cat si ca Logos Mantuitor, care, de pe scaunul slavei ceresti, imbratiseaza in iubirea jertfelnica intreg cosmosul vazut si nevazut, in puterea Duhului, dupa vointa Tatalui ceresc.

 

III. Biserica - spatiu al mantuirii subiective

 

Biserica constituie campul in care se realizeaza mantuirea subiectiva a omului prin harul Sfantului Duh care se revarsa dinspre Biserica in cosmos din Ziua Cincizecimii, prin trupul transfigurat al lui Hristos. Duhul Sfant se revarsa peste Sfintii Apostoli la Cincizecime, sub chipul limbilor de foc, dupa ce Hristos s-a inaltat la cer si a sezut pe Tronul gloriei divine, prefacand trupul Sau in mediul incandescent al pogorarii Duhului asupra Bisericii. Prin energiile Duhului Sfant, Biserica pastreaza o relatie fundamentala cu Hristos, care coboara spre credinciosi si se inalta cu credinciosii catre Sfanta Treime, pentru ca acestia sa se indumnezeiasca prin Biserica.

 

Antropologia ortodoxa presupune o dubla relatie a omului cu Hristos; pe de o parte, Hristos coboara in adancul fiintei umane, in abisurile ontologice ale inimii credincioase, dar pe de alta parte, ramane si deasupra Bisericii, pentru a atrage credinciosii la comuniune cu Dumnezeu si cu semenii. Prin coborarea lui Hristos in inima sa, credinciosul are un centru de gravitate propriu, fiindca este persoana dupa chipul lui Dumnezeu, dar nu este vorba de un centru de gravitate inchis in el insusi, ci de un centru care deschide omul, in Hristos al slavei, spre nemarginirea dumnezeiasca si spre perspectivele de infinita dragoste, intelegere si comuniune cu semenii, astfel ca Biserica sa devina o extensie a comuniunii mai presus de fire a Sfintei Treimi. Acesta este mediul eclesial dinamic in care se realizeaza mantuirea subiectiva a credinciosilor prin har, credinta si fapte bune.

 

Sub aspectul credintei trebuie sa subliniem ca antropologia ortodoxa, desi face distinctie intre cunoasterea naturala a lui Dumnezeu si cunoasterea Sa supranaturala, totusi, nu separa si nu opune intre cele doua cunoasteri, una care apartine mai mult ratiunii, alta care apartine mai mult credintei, fiindca ambele se realizeaza prin lucrarea harului necreat dumnezeiesc, care pastreaza, chiar prin actul creatiei omului, o legatura interioara cu natura umana. Fiinta omului nu poate functiona normal fara acest har pe care Dumnezeu i-a insuflat omului in momentul crearii lui. Asa dupa cum ochiul nu poate functiona fara lumina care vine de la soare, tot astfel nici omul nu poate exista si functiona fara harul lui Dumnezeu. Astfel, trecerea omului de la cunoasterea naturala la cea supranaturala nu inseamna o trecere de la autonomia omului la teonomia lui, ci trecerea de la un har care vine sa fundamenteze cunoasterea lui Dumnezeu prin ratiune si creatie, la alt har, care vine sa fundamenteze cunoasterea supranaturala a lui Dumnezeu prin credinta si revelatie divina, fiindca daca Duhul este Unul, lucrarile harului ca energie necreata, sunt multiple. Prin vointa inclinata spre pacat, omul se poate opune credintei, poate deveni autonom, ca Adam, dar aceasta este o anomalie, fiindca prezenta interioara a harului in natura umana face ca ratiunea sa se extinda firesc de la cele naturale spre realitatile supranaturale ale lui Dumnezeu.

 

Harul cunoasterii supranaturale a lui Dumnezeu se impartaseste omului credincios prin Evanghelie si Sfintele Taine administrate de preot ca semn vazut al prezentei nevazute personale a lui Hristos in Biserica. Desigur, prin Evanghelie, harul se adreseaza mai mult intelectului uman, iar prin Taine mai mult trupului uman, dar numai in masura in care Tainele se adauga Evangheliei harul imbratiseaza intreaga fiinta psiho-somatica a omului si patrunde in adancul ei pentru a o purifica si sfinti in Hristos, inaltand pe oameni la comuniunea Sfintei Treimi. Dar aceasta inaltare a oamenilor catre Dumnezeu nu se realizeaza numai prin lucrarea harului divin, ci si prin lucrarea omului, concretizata in rugaciune, asceza si faptuire sau actiune, in manifestarea dragostei fata de aproape ca expresie a dragostei fata de Dumnezeu. "Prin Botez, Mirungere si Euharistie, ca si prin restul vietii spirituale, adica prin efortul spiritual al credinciosului, ne incorporam in Hristos, primim existenta crestina, adica hristocentrica si hristomorfica, precum si forma si viata corespunzatoare".

 

Prin aceasta impreuna-lucrare a omului cu Dumnezeu, care poarta numele de sinergie si care evita atat predesti-natianismul, cat si pelagianismul, fiindca lucrarea omului se intemeiaza pe lucrarea lui Dumnezeu, se produce o modificare profunda in fiinta omului, pe care antropologia ortodoxa o intelege ca transfigurare sau indumnezeire a omului. Prin harul primit in taina Botezului, Mirungerii si Euharistiei, dar si prin lucrarea duhovniceasca a omului, se opereaza in fiinta acestuia o conversiune de energie care transforma energia pusa in serviciul patimilor irationale care distrug natura omului, in energie pusa in slujba virtutilor rationale, care-l inalta pe om spre asemanarea cu Dumnezeu, trecand progresiv prin faza de purificare, iluminare si unire cu Dumnezeu. Antropologia rasariteana nu tinteste la inhibarea omului prin violenta exterioara, ci la transfigurarea lui. Sau, cum spune Sfantul Grigore Palama, "invatatura pe care am primit-o ne spune ca nepatimirea nu consta in stingerea partii pasionale, ci in mutarea acesteia dinspre rau inspre bine. Am primit un trup nu pentru a ne sinucide, starpind in noi orice activitate corporala, ci pentru a respinge orice dorinta sau fapta urata. Oamenii nepatimitori au partea pasionala a trupului lor inca vie si, faptuind numai binele, nu o sufoca. Altfel spus, comuniunea cu harul divin nu ucide partile pasionale ale trupului, ci le transfigureaza, le sfinteste le indumnezeieste". Astfel, Biserica nu este statica, ci reprezinta o miscare dinamica transfiguratoare. E nunta neincetata in spatiu si timp a Creatorului si a creaturii, a lui Hristos care se prelungeste in timp prin lucrarea Duhului, ca sa asume lumea si sa o indumnezeiasca. in acest amestec fara contopire a naturii create cu cea necreata, creatia se innoieste in trupul Domnului, se realcatuieste sacramental, este transfigurata, devine si e vie ca Trup al lui Hristos, ca Biserica dupa chipul comuniunii mai presus de fire a Treimii, in care persoanele divine isi pastreaza identitatea, dar traiesc una prin alta in virtutea iubirii si a daruirii reciproce inegalabila.

 

Scopul principal al acestei expuneri a fost cel de a depasi atat o conceptie ciclica a istoriei si, in ultima analiza, statica, provocata de panteism, dar si conceptia care considera istoria ca pe o evolutie biologica sau dialectica, provocata de o conceptie autonoma care l-a eliminat pe Dumnezeu din creatie. Odata ce principiul ontologic al omului nu se afla in biologie, ci in existenta lui Hristos, ca Logos Creator si Logos Mantuitor, si realizarea existentei in Hristos constituie un mers de la "chip" spre "asemanarea" cu Dumnezeu in Hristos, adica de la existenta iconica la cea reala, istoria poate fi inteleasa ca realizare a acestui scop, ca una ce isi are tinta finala in Hristos.

 

Si intrucat Hristos este nu numai cel ce a fost sau cel ce este, ci si Cel ce vine, istoria nu e determinata numai din trecut spre prezent, ci si din viitor, fara ca sa mai fim dominati de legile naturale ale evolutiei biologice sau dialectice ale lumii, ci orientandu-ne catre venirea de la sfarsitul veacurilor a Celui care le recapituleaza pe toate, Hristos, adica Logosul, impreuna cu cosmosul transfigurat.

 

Astfel, dezvoltarea sau evolutia umanitatii si in general a creatiei se lumineaza din interior, iar intelegerea ei nu se limiteaza la procesele de schimbare observate in materia chipului, ci, fara ca aceasta sa fie desconsiderata, ea se intelege si se extinde ca o evolutie sau inaltare a chipului catre Arhetip. Evolutia chipului catre Arhetip depaseste astfel limitele creatiei - fiindca nu se priveste la chip, ci doar la materia chipului - si merge la infinit, catre un cer nou si un pamant nou. Astfel este pusa in valoare nu numai dimensiunea orizontala a evolutiei, ci si dimensiunea ei verticala, care il infatiseaza pe Hristos ca centru al istoriei si al Universului, caci istoria nu vorbeste doar de om, ci si de cosmos. Istoria omului fara cosmos a dus la dominatia omului asupra creatiei, la criza spirituala, culturala si ecologica.

 

Antropologia ortodoxa, interpretata in sensul realitatilor contemporane, este un protest impotriva autonomiei ratiunii umane, care a dat nastere uriasului proces de secularizare a lumii, de eliminare a lui Dumnezeu din creatie. Dar prin aceasta nu vrem sa cadem in mrejele hetero-nomiei, in intelesul filosofic al acestui termen, izvorat dintr-o conceptie deista. Considerand ca taina omului se afla in Dumnezeu, Hristos, ca Arhetip, am vrut sa aratam ca Dumnezeu nu este un "principiu" exterior, de care omul atarna exterior, ci un Dumnezeu personal care conduce lumea din interior spre scopul stabilit din vesnicie. Omul il poate nega pe Dumnezeu, in virtutea libertatii lui, dar se neaga pe sine si se autodistruge. Viata in Hnstos pune infinit omul in valoare si-i da putinta sa se dezvolte si sa se intregeasca in vesnicie.

 

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu

12 Iulie 2012

Vizualizari: 4488

Voteaza:

Aspecte fundamentale ale antropologiei ortodoxe 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE