Caracterul ambiguu, contradictoriu si amagitor al starii cazute a omului

Caracterul ambiguu, contradictoriu si amagitor al starii cazute a omului Mareste imaginea.


Caracterul ambiguu, contradictoriu si amagitor al starii cazute a omului

Din implicarea reciproca a starii de neascultare ca departare de Dumnezeu si a pornirii pasionale, nascuta din impletirea intre simtualitate si aspectul sensibil al lumii, rezulta un inteles mai complex al acestei triste cunoasteri a binelui si a raului, sau a caderii omului.

Rezulta neascultarea, mandria si pofta egoista a noastra ca slabire a spiritului. Iar ele produc o restrangere a cunoasterii creatiei lui Dumnezeu, omul privind la ceea ce poate domina si la ceea ce ii poate satisface nevoile si placerile trupesti, devenite pasiuni. Pasiunile trupesti vor sustine, la randul lor, mandria omului care le satisface. Omul va fi mandru cu nevoile si cu pasiunile sale exclusiv materiale; acestea se vor justifica cu mandra pretentie a lui, de fiinta autonoma.

Dar trebuie sa mentionam ca prin descrierea acestei restranse cunoasteri a creatiei am trecut deja la urmarile pacatului, intrucat mai ales chipul acesta restrans al lumii, dar in parte si cunoasterea aceasta restransa, stapanind in om fara voie, nu mai sunt produse de un pacat actual.

Cunostinta aceasta restransa e adaptata intelegerii lumii ca ultima realitate, dar ca o realitate cu caracter de obiect menit sa satisfaca exclusiv nevoile trupesti ale creaturii rationale, devenite pasiuni. Aceasta cunostinta se adapteaza pasiunilor si mandriei umane, sub puterea carora a cazut, si ea vede in creatie un vast obiect opac si ultim, fara nici o transparenta, fara nici un mister care o depaseste. E o cunostinta care a inceput printr-un om nedezvoltat duhovniceste, si a ramas pe masura lui, oprind cresterea lui duhovniceasca in legatura cu orizontul mai presus de lumea sensibila. E o cunostinta in sensul ironic; in care Dumnezeu vorbeste despre ea in Gen., 3,22. E o cunostinta care nu va cunoaste niciodata sensul ultim al realitatii, scopul ei.

Greutatea de a cunoaste caracterul transparent al creatiunii si al persoanei proprii, care deschide sensurile lor infinite, vine din faptul ca creatiunea si persoana umana nu mai pot opri procesul de corupere, care-l duce pe fiecare om la moarte. Daca Adam n-ar fi pacatuit, creatura constienta ar fi inaintat spre un fel de miscare "stabila" in tot mai multa convergenta si unificare a partilor creatiunii, a omului in el insusi, a oamenilor intre ei si Dumnezeu, intr-o miscare a iubirii universale, intr-o coplesire a creatiunii de Duhul dumnezeiesc. Prin cadere a intrat in creatiune si o miscare spre divergenta, spre descompunere. Numai prin Hristos, ca Dumnezeu intrupat partile creatiunii au inceput sa se recompuna pentru a da posibilitate viitoarei ei transfigurari. Pentru ca din Hristos se revarsa in creatiune Duhul unificator si vesnic viu.

Dar mentionam ca in viziunea ortodoxa lumea nu a luat, dupa cadere, un chip total si fatal opac, si nici cunoasterea omului nu s-a restrans cu totul la o cunoastere adaptata unui chip opac, netransparent, al lumii. Oamenii pot strapunge partial aceasta opacitate printr-o alta cunoastere, si o si strapung adeseori. Dar nu pot invinge total aceasta opacitate si cunoastere adaptata ei. Acestea raman structuri dominante.

Am mai vazut ca lumea are sens numai prin faptul ca poate fi condusa, fiind maleabila, spre un mod de existenta superioara si eterna, spre adevarul sau binele desavarsit, care consta in iubirea si unirea intre Dumnezeu si lume, intre oameni si Dumnezeu si intre oamenii insisi; adica numai daca e vazuta ca un transparent, in subtiere spre relatia de iubire deplina intre Dumnezeu si oameni si intre oamenii insisi.

Creatiunea a fost randuita sa fie loc in care Dumnezeu sa poata vorbi si sa poata lucra in vederea acestui scop, un loc in care noi sa putem raspunde lui Dumnezeu prin cuvantul si faptele noastre, angajandu-ne pe drumul acestei comuniuni in dezvoltare, voita de Dumnezeu. Creatiunea isi implineste rostul atunci cand ea mai ramane ca un loc in care fiinta noastra poate intretine un oarecare dialog cu Dumnezeu, care se poate dezvolta numai daca mai ramane totusi vazuta macar in parte ca un dar al lui Dumnezeu, ca baza a darului superior al mantuirii, prin care va fi scapata de starea actuala de coruptibilitate si moarte.

Lumea a fost creata cu calitatile corespunzatoare acestui scop. Prin cadere, ea a devenit insa in mare parte opaca, retragerea Duhului dumnezeiesc din ea slabindu-i insusirea de mediu transparent intre Dumnezeu si oameni si intre acestia insisi. Prin retragerea Duhului din ea si din om, aceasta nu mai are maleabilitatea originara si nici omul forta spiritului prin care sa o poata conduce spre deplina stare de mediu de comunicare intre Dumnezeu si el, si intre el si semenii sai. Ea permite inca, la fiecare punct al fiecarei serii cauzale, alegerea multor directii cauzale, ba chiar realizarea unor efecte ce covarsesc efectele care stau in puterea cauzalitatii firesti. Dar ea nu mai da putinta unei folosiri usoare a intregii ei maleabilitati, iar intre oameni arareori se gasesc unii care sa castige prin efort atata forta spirituala prin legatura lor cu energia divina, incat sa covarseasca insasi cauzalitatea fireasca, deschizand o iesire si o vedere spre zarile viitoare ale sensului deplin al existentei, al plenitudinii vietii, al binelui si al adevaratei spiritualitati.

Dar chiar prin aceste rare strapungeri intr-un orizont superior al binelui deplin, simtim ca aceasta s-ar putea face in mod peremptoriu daca puterile noastre spirituale s-ar reunifica si s-ar intari, daca ratiunea ar fi totdeauna unita cu iubirea. In insuficienta lor unire, in slabirea fiecareia din acestea prin despartirea lor, in divergenta lor, care nu permite nici o cunoastere deplin patrunzatoare, nici o realizare fara lipsuri a binelui, simtim o prezenta a pacatului. In rai, Adam vedea cu o minte care era plina de iubire, cu un suflet umplut de puterea Duhului dumnezeiesc, nu numai pentru ca el insusi era deplin unificat, ci si pentru ca traia intr-o creatie plina de Duhul dumnezeiesc. Nu era nici o separatie intre creatie si lumea energiilor divine, nici o contradictie intre tendintele omului, nici o separatie intre ele si puterile superioare dumnezeiesti. Adam avea deschise dimensiunile nesfarsite ale profunzimii, putea cu usurinta sa ramana fara greutate pe treptele binelui. Creatia deschisa infinitului il ferea de stramtorare, nu-i aparea ca o realitate ingusta, inchisa; asociata cu rationalitatea, ea isi largea dimensiunile pana la sensul deplin, caci existenta umana nu era retezata in scurta vreme de moarte.

Pentru cei ce se ridica in Hristos din aceasta ingustare a creatiei, moartea nu are ultimul cuvant. Existenta se intinde in infinit, dincolo de ea. Rationalitatea isi capata pentru ei sensul deplin, si existenta la fel. Ei isi vad asigurata durata eterna, conforma valorii persoanei lor pe care o simt. Valoarea eterna a persoanei umane e asigurata de faptul ca insasi baza suprema a existentei are caracter de persoana, ca partenera de comunicare si de iubire eterna a omului. Reintrarea acestuia in comuniunea cu Dumnezeu il scapa de moartea eterna.

Renuntand la comuniunea cu Dumnezeu si cu semenii omul a restrans cunoasterea sa la cunoasterea lumii ca obiect. El a slabit in cunoasterea subiectului divin, superior lumii, caci cunoasterea subiectului divin se realizeaza in comuniunea cu El, si nu-i da omului niciodata posibilitatea de a fi suveran asupra Lui. Voind sa cunoasca totul deplin sau numai rational, el ramane numai la aspectul de obiect al lumii si al corpului uman. Ramanand cu cunoasterea strict rationala a naturii si a semenilor, a despartit cunoasterea de intelegerea creatiei ca dar al lui Dumnezeu si de iubirea lui Dumnezeu ca daruitor continuu al ei si al semenilor ca parteneri ai unui dialog al iubirii.

Dar nu se poate spune ca cunoasterea rationalitatii naturii prin mijlocirea ratiunii umane nu reprezinta si ea o dezvoltare a spiritului uman. Avem astfel si in aceasta o ambiguitate, care inseamna o crestere si o slabire simultana a puterilor noastre, simbolizata de pomul cunostintei binelui si raului.

Cunostinta exclusiv rationala a lumii prin separari, limitari si generalizari, la care s-a redus omul, nu-i da cunoasterea intregii existente si nu-i procura viata spirituala intreaga, pentru ca il lasa in afara comuniunii cu Subiectul suprem si cu subiectele semenilor. Il lasa lipsit de- viata eterna si de perspectivele de cunoastere a unei realitati vesnic noi, pe care i le asigura comuniunea cu acel subiect si cu celelalte.

Sfantul Grigorie de Nyssa atrage atentia asupra faptului uimitor ca tot in mijlocul raiului era si "pomul vietii". Aceasta inseamna ca ambii se aflau in acelasi punct central, caci nu pot fi doua puncte centrale. Aceasta poate sa insemne ca aceeasi lume, sesizata exclusiv prin simturi si prin ratiunea pusa in slujba simturilor, este un izvor al binelui care nu e bine; dar sesizata in semnificatia ei de o ratiune mai adanc vazatoare, care, dimpotriva, ia simtirea in slujba ei, e un izvor al vietii. Deci "pomul vietii" este fie aceeasi lume sesizata prin "minte", fie Dumnezeu care se vede prin lumea astfel sesizata. Un ,,pom al vietii" e orice persoana a altuia care este sursa vietii mele, prin iubirea ei fata de mine; iar "Pomul vietii" prin excelenta si atotcuprinzator e persoana absoluta, sursa a iubirii nesfarsite fata de toti si a iubirii tuturor persoanelor intre ele.

O intrebare ar fi, in acest caz, in ce sens se spune in Geneza ca Dumnezeu a scos pe Adam si pe Eva dupa cadere din rai, ca sa nu manance din "pomul vietii" si sa fie vii? Cum ar mai fi putut ei sa manance din lume prin minte si sa fie vii, o data ce au cazut de la aceasta capacitate? Nu a incetat lumea prin insasi caderea oamenilor sa mai fie un "pom al vietii"? Sau nu s-a ascuns prin aceasta "pomul vietii" in adancul lumii? Poate ca tocmai aceasta tine sa o spuna Geneza, chiar daca o atribuie si unui act special al lui Dumnezeu. Adam si Eva au cazut de la vederea lui Dumnezeu intr-o lume devenita netransparenta si printr-o retragere a lui Dumnezeu de la vederea lor! Dumnezeu nu se comporta pasiv in fata caderii lor: ei sunt scosi de la "pomul vietii" si printr-o retragere a acestui pom de la posibilitatea lor de vedere. Lumea devine netransparenta si producatoare de moarte si de coruptie nu numai prin fapta oamenilor, ci si prin actul lui Dumnezeu, care-si retrage unele energii ale Lui din ea. Faptul ca se spune ca "pomul vietii" a ramas undeva de unde oamenii au fost scosi inseamna poate ca lumea a ramas in sine un pom potential al vietii, a ramas potential transparenta, dar oamenii au cazut de la aceasta cunoastere a ei. Ei n-au mai vazut lumea ca gradina, ca rai al deplinatatii vietii, prin care "umbla Dumnezeu"; ei n-au mai vazut lumea in semnificatia ei deschisa infinitului personal al lui Dumnezeu. E semnificativ ca sfintii, care prin Hristos s-au ridicat peste alipirea exclusiva la creatie, vad in ea reliefuri si dimensiuni ascunse pentru cei ce nu stiu decat de lume. Sfantul Simion Noul Teolog descrie ordinea vietii de veci, vazuta in parte de el inca de aici, in culori de negraita frumusete si armonie. Se poate spune ca tocmai cei ce se lipsesc exclusiv de suprafata creatiei pierd viziunea adancimii ei in Dumnezeu, pierd lumea ca pom al vietii, ca un potir care ne poate imbia la viata dumnezeiasca fara de moarte, si sunt in afara lumii ca "gradina" prin care umbla Dumnezeu, persistand intr-o lume in care, alaturea de grau, rodesc spini si palamida, intr-o lume a sudorilor, a placerilor amestecate cu dureri. Dupa credinta crestina, in iad pacatosii sunt in intunericul din afara de lumea reala. Noi vedem ca invidiosii uratesc chipurile persoanelor umane si lucrurile lor. Nu vad lumina ce le vine din alt plan. Le ramane ascunsa dimensiunea spre infinit a persoanelor si transparenta lucrurilor spre infinitatea cauzei lor personale ultime. Marele invidios, Satana, nu poate suporta lumea ca opera frumoasa si ordonata a lui Dumnezeu, si aduce numai dezordine in ea; si el insusi este intruchiparea maximei uratenii. El uraste nu numai pe oameni, ci lumea intreaga, si cauta sa-i impiedice sa vada frumusetea ei, cautand sa o reduca la un simplu obiect de pofte inferioare si la un motiv de vrajba. Ii atrage si pe oameni spre acest chip al ei, ca sa uite de Dumnezeu, de adancimile spiritualitatii si bunatatii.

Cei ce nu se lasa ispititi de el descopera pana la urma maretia si frumusetea reala a creatiunii, o data cu descoperirea Duhului dumnezeiesc, reintors in el si in ea. Lipsa din iad a vietii in Dumnezeu e si o lipsire de normalitate a lumii, o transformare a ei intr-o ingramadire de umbre halucinante purtate de miscari haotice. E o infundare intr-un cosmar, in pseudorealitatea eului desprins de adancimea consistenta a lumii, ca mijloc transparent al plenitudinii de viata a lui Dumnezeu. In rai toate erau frumoase, pentru ca erau gesturi concretizate ale iubirii nesfarsite a lui Dumnezeu, sesizate prin iubire de Adam si Eva. Dupa aceea apar in existenta si trasaturi urate, otravitoare, monotone, sau le face pacatosul astfel. Creatia in general isi pierde chipul binelui neamestecat cu raul, adancimile deschise cunoasterii infinite, si scoate la iveala, prin omul pacatos, un chip amestecat cu dureri, cu multe esecuri si nedeplinatati. Crestinismul leaga de pacat sau de ruperea de Duhul lui Dumnezeu, imputinarea vietii sufletesti sau moartea sufleteasca, deci si bolile, coruperea si moartea fizica. Prin pacat sau prin retragerea Duhului dumnezeiesc, creatiunea slabeste in resursele ei vitale. Fiinta noastra insasi, in stare de pacat, poate inainta pana la egoismul singularizarii, incat aproape nu mai stie ca exist realmente. Permanentizarea acestei stari in iad este moartea vesnica, dupa moartea ca despartire a sufletului de trupul ce se descompune.

 

16 Iulie 2012

Vizualizari: 4265

Voteaza:

Caracterul ambiguu, contradictoriu si amagitor al starii cazute a omului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE