Comunitatea umana in crestinism

Comunitatea umana in crestinism Mareste imaginea.

 

Comunitatea umana in crestinism

 

Atunci cand se vorbeste despre comunitatea umana in crestinism, trebuie sa se tina seama in primul rand de specificul credintei crestine care rezulta din intruparea lui Iisus Hristos. Caci actul intruparii lui Iisus Hristos a adus cu sine invatatura dogmatica care sa structuralizeze continutul comunitatii umane, dar mai ales principiul fundamental ontologic al unitatii vizibile si spirituale fiintiale a acestei comunitati.

 

In general, comunitatea crestina este cunoscuta sub numele de Bi­serica- ekklisia, mai ales atunci cand prin Biserica intelegem adu­narea celor care cred in Hristos, si aceasta ca definitie comuna pentru toate confesiunile crestine. In Ortodoxie se depaseste aceasta sfera aducandu-se o noua dimensiune teandrica, intelegandu-se prin Biserica "comunitatea celor impreuna saditi in Hristos". In aceasta perspectiva, membrii Bisericii sunt inglobati intr-o impreuna-crestere fiintiala cu Hristos si numai de aceea pot forma Biserica. Fiecare membru al Bisericii trebuie sa spuna ca si Sfantul Apostol Pavel : "De toate m-a lipsit si pe toate le socotesc gunoaie, ca sa dobandesc pe Hristos" (Filipeni III, 9), si sa marturiseasca aceeasi constiinta a unitatii lor cu Hristos : "Acum nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Galateni III- 20).

 

Biserica, si intelegem prin aceasta aspectul ei de comunitate umana si nu cel de comunitate ierarhica liturgica, nu poate fi gandita in afara de Hristos si Duhul Sfant. Aceasta inseamna ca Biserica nu este ceva ce se rezuma doar la aceasta lume. Desigur ca ea este luata din sanul aces­tei lumi si traieste in lume, dar ea este mai ales pentru lume. Astfel, Biserica nu poate fi redusa doar la aspectul ei pamantesc cu implicatiile ei umane fara a abandona natura ei adevarata care o deosebeste de o societate sau grupare umana oarecare.

 

Primirea ca membru in cadrul Bisericii sau al comunitatii crestine se face in urma savarsirii Sf. Taine a Botezului, prin care cel botezat se "impreuneaza cu Hristos", dupa ce in prealabil i s-a cerut sa se lepede "de satana si de toate lucrurile lui". Aceasta Sf. Taina a Bote­zului mijloceste intemeierea unei relatii personale a celui botezat cu Hristos si prin Hristos cu toti cei care au fost la randul lor botezati si s-au lepadat de satana si lucrurile lui. Rugaciunile si actele preotului sunt un dialog cu Dumnezeu pentru primirea celui ce se boteaza in re­latie personala cu El. Biserica, sau comunitatea celor ce se afla de mai inainte saditi in Hristos, se roaga lui Hristos la Botez, pentru ca El sa-l sadeasca si pe cel ce se boteaza acum cu El insusi si impreuna cu ea "sa-l faca partas mortii si invierii lui Hristos, Dumnezeul nostru".

 

Odata devenit crestin, omul depaseste sfera existentei paca­toase si intra intr-o comunitate fiintiala in care nu primeaza individul ca entitate separata, ci ca persoana umana integrata in unitatea naturii, intelegand prin aceasta unitatea dintre trup si suflet, adica persoana umana in totalitatea ei, si unitatea cu semenii, cu aproapele, prin iden­tificarea cu ei si cu Hristos. Intruparea lui Iisus Hristos sta la baza acestei unitati a naturii, iar pogorarea Duhului Sfant este afirmarea multiplicitatii persoanelor umane in cadrul Bisericii ca societate. De alt­fel, Biserica este extensiunea sociala a lui Hristos cel inviat. Starea actuala a membrilor Bisericii nu e identica cu starea de acum a lui Hristos cel inviat, care este tinta finala, ci de la Hristos cel personal, care se afla in drum de realizare a impacarii si desavarsirii supreme a omului. Hristos cel personal se afla in fiecare din noi, chiar si in cel mai umil dintre oameni ; de aici si grija ce trebuie sa o avem fata de fiecare din semenii nostri : "Adevarat, zic voua, intrucat ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut" (Matei XXV, 40). Aceasta identificare a aproapelui cu Hristos este ideea fundamentala care sta la baza comunitatii crestinilor ca trup al lui Hristos. Fiecare se vede pe sine ca o "piatra vie" (I Petru II, 5) a trupului mistic lui  Hristos. Comunitatea  crestina  este  fondata  pe  porunca  iubirii,

care are doua obiective precise : iubirea de Dumnezeu si iubirea fata de aproapele : "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta si cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este intaia si cea mai mare porunca. Iar a doua, asemenea acesteia : Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. in aceste doua porunci se cuprinde toata legea si proorocii" (Matei XXII, 37-40).

 

Prin dragostea fata de Dumnezeu, crestinul se daruieste trup si su­flet Creatorului, Stapanului, Parintelui si Binefacatorului sau suprem, iar prin savarsirea voii Lui se nevoieste sa primeasca prin har, credinta si fapte bune, asemanarea chipului slavei Sale, pentru ca ravneste sa mosteneasca locul de-a dreapta si unirea vesnica cu El, la Parusie.

 

Iubirea fata de aproapele este dimensiunea orizontala a iubirii fata de Dumnezeu. Aceasta iubire, care pune pe aproapele la acelasi nivel ontologic cu noi insine, se rasfrange direct si asupra noastra ; ea este sincera, dezinteresata si deplina, introducand in relatiile interumane re­gula de aur a Mantuitorului expusa in Predica de pe Munte : "Tot ce voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi la fel ; caci in aceasta este cuprinsa legea si proorocii" (Matei VII, 12). Porunca iubirii fata de aproapele este rezultatul identificarii mistice a lui Hristos cu cei care sunt "saditi" in El. Ea atarna in cumpana judecatii celei drepte (Matei XXV, 34-40) ca principalul criteriu moral pentru impartirea tuturor oamenilor in buni si rai, in mantuiti si condamnati, in fericiti si nefe­riciti.

 

Notiunea definitorie a comunitatii crestine este, deci, iubirea fata de aproapele : "Porunca noua dau voua : sa va iubiti unul pe altul. Pre­cum v-am iubit Eu pe voi, asa sa va iubiti si voi unul pe altul. Dupa aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste intre voi" (Ioan XIII, 34-35).

 

Porunca iubirii fata de aproapele nu are un caracter static, pasiv. Ea solicita intreaga efuziune a inimii concretizata in fapte bune : "Caci de vor fi fratele sau sora goi si lipsiti de hrana de toate zilele si le va zice cineva din voi : Mergeti in pace, incalziti-va si va saturati, si nu le-ar da cele de trebuinta trupului, ce folos ar fi?" (Iacob II, 15-16); "Prin aceasta am cunoscut iubirea, ca El si-a pus sufletul sau pentru noi ; si sintem datori sa ne punem sufletul pentru frati. Iar cine are bogatia lumii si se uita la fratele sau, care este in nevoie, si isi inchide inima fata de el, cum ramine acela in dragostea lui Dumnezeu ? Copiii mei, sa nu iubim cu cuvantul, nici cu limba, ci cu fapta si cu adevarul" (I Ioan III, 16-18). In felul acesta, legea, care guverneaza comunitatea crestina la nivel social, devine o norma precisa, cu un continut obiectiv precis, care implica cunoasterea drepturilor si nevoilor aproapelui si solidaritatea, comuniunea si chiar identificarea cu el in satisfacerea acelor drepturi si nevoi, chiar inainte de a satisface nevoile proprii. Aceasta atitudine izvoraste din convingerea prezentei si identificarii mistice a lui Hristos cu semenii nostri.

 

Din punct de vedere soteriologic, implinirea iubirii fata de apropele isi are ponderea sa in procesul de mantuire. La Dumnezeu nu ajun­gem ca insi singulari ci in fratietate cu semenii si prin ei. Mantuirea devine un act de solidarizare cu semenii in efortul nostru spre desa-varsire : "Iubitilor, sa ne iubim unul pe alltul, pentru ca dragostea este de la Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeste n-a cu­noscut pe Dumnezeu, caci Dumnezeu este iubire" (I Ioan IV, 7-10) ; pe Dumnezeu nimeni nu L-a privit vreodata ; dar daca ne iubim unul pe altul, Dumnezeu ramane in noi" (I Ioan IV, 12; cf. IV, 16).

 

In viziunea crestina viata in comunitate reprezinta un proces con­tinuu de depasire a conditiei date, prin eforturi intense de urmare a lui Hristos, in scopul mantuirii si al unirii ultime cu El. Procesul acesta este caracterizat de un act efectiv de simultaneitate, in care se conjuga si coreleaza stradaniile omului spre perfectiune cu activitatea sfintitoare a lui Hristos prin Duhul Sfant. De aceea, "pentru a ne uni cu Hristos, spune un scriitor bizantin din secolul al 14-lea, va trebui sa trecem prin toate cate a trecut El, sa rabdam si sa suferim si noi cat a rabdat si a suferit El... Caci intr-adevar noi de aceea ne botezam, ca sa ne ingropam si sa inviem impreuna cu El ,- de aceea ne si ungem cu Sfantul Mir, ca sa ne facem partasi Lui prin ungere imparateasca (ce ne da puterea sa fim aparati de patimi), a indumnezeirii si, in sfarsit, de aceea mancam hrana cea preasfanta a impartasaniei si ne adapam din dumnezeiescul potir, pentru ca sa ne cuminecam cu insusi trupul si sangele pe care Hristos si le-a luat asupra-si din pantecele Fecioarei. Asa ca, la drept vorbind, noi ne facem una cu Cel ce s-a intrupat si s-a in­dumnezeit, cu Cel ce a murit si a inviat pentru noi".

 

Aceasta conlucrare cu Hristos cel ceresc in scopul mantuirii, al eli­berarii de sub robia pacatului si al unirii progresive cu Hristos este un act de totala daruire lui Dumnezeu. El implica o adeziune deplina din partea omului, o coactivare cu puterea sfintitoare a Harului divin, dupa cum marturiseste un alt Sfant Parinte al Bisericii noastre : "Vointa omului este o conditie esentiala, caci fara ea Dumnezeu nu face ni­mic". Inceputul cresterii spirituale este convertirea, ceea ce repre­zinta un act al vointei umane prin care omul se intoarce spre Dumnezeu renuntand la viata de pacat si la pasiunile pacatoase care sunt accidente ale vietii empirice. Acest act de renuntare la lume este cladit mai departe prin Sfintele Taine, in care ni se daruieste puterea specifica ne­cesara, spre crestere si unire tot mai profunda cu Hristos. Astfel, se in­tareste tot mai mult unitatea si coeziunea comunitatii crestine, pe de o parte, si se da omului pe de alta parte posibilitatea de a progresa spre statura "omului perfect", spre indumnezeirea sa: "Daca pentru aceea s-a facut Fiu al Omului si om, Dumnezeu-Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu si Tatal, ca sa faca dumnezei si fii ai lui Dumnezeu pe oameni, sa cre­dem, deci, ca vom ajunge si noi acolo unde este acum insusi Hristos, Capul intregului trup (Coloseni I, 18) care s-a facut pentru noi Inaintemergator la Tatal (Evrei VI,20), prin aceea ce este cu noi. Caci in adu­narea dumnezeilor, adica a celor ce se mantuiesc, va sta Dumnezeu in mijloc (Psalm LXXXI, 1) nemaifiind nici o distanta intre El si cei vred­nici".

 

Intalnim expus aici intregul act divin de ridicare a omului la Dumnezeu, prin indumnezeire, dupa exemplul lui Hristos ; de comuniune ultima a oamenilor intre ei si a tuturora la un loc cu Dumnezeu.

 

Prin Botez ni se da un nou statut evidentiat printr-o "noua nastere" in Hristos, ceea ce este un dar divin independent de vointa noastra, si devenim astfel "teocentrici", in sensul ca recastigam menirea noastra originala, care este, insa, eshatologica si tainica, intrucat ni se da posi­bilitatea sa participam la viata divina. Actul restabilirii la o noua viata in Hristos este intarit printr-o noua Sf. Taina, a Mirungerii, care im­prima celui botezat "pecetea darului Duhului Sfant" dand o noua dimensiune vietii baptismale, adica, "viata in Duhul", care nu este o forma separata de traire, ci intareste viata in Hristos intr-un mod com­plementar, ducandu-o spre indumnezeirea eshatologica.

 

Date fiind aceste premize, credinciosul crestin este pregatit pentru noul sau drum ascendent in viata. Desigur, el nu este facut perfect si nici nu este ferit de a pacatui. Starea de la Botez este doar un inceput, este punctul de plecare. Datoria lui este de a progresa, de a imbogati viata care s-a dat. In acest urcus, el este ajutat nu numai de credinta si faptele sale, ci si de Harul sfintitor al Duhului Sfant, care i se acorda ca sprijin si intarire, ca prefigurare a comuniunii ultime cu Dumnezeu. Atunci cand pacatuieste si se caieste sincer, Dumnezeu il iarta, dandu-i harul intaritor al iertarii. Cand isi uneste viata in casatorie, in scopul procrearii, Dumnezeu ii trimite Harul sfintitor al Duhului Sfint ; iar cind se afla in clipe de durere trupeasca si sufleteasca, Taina Sfantului Maslu este marturia harului datator de viata, de alinare si speranta. Peste toate acestea se ridica, insa, Sfanta impartasanie care reprezinta maxima si sublima apropiere de Hristos, pentru ca prin ea El traieste in noi si noi in El (Ioan VI, 56). Prin ea se realizeaza unirea credinciosilor cu Hris­tos si cu ei insisi, ca expresie vizibila a iubirii care ne uneste.

 

Euharistia reprezinta Sf. Taina care imbina in chipul cel mai desavarsit cararile procesului tainic de unire cu Hristos. In primul rand ea ne pune in legatura cu Hristos : "Cel ce manca Trupul Meu si bea Sangele Meu ramane in Mine si Eu in el" (Ioan VI, 57). In al doilea rand, Euharistia ne aduce intr-o unire tainica cu celelalte madulare formand cu El Trupul mistic al lui Hristos, fiindca cu totii ne impartasim din aceeasi paine si devenim, astfel, un trup. Toti crestinii au in comun ca izvor al vietii lor suprafiresti pe Hristos in Euharistie. Asadar, ne in­rudim cu Hristos, dar si cu cei ce se hranesc din acelasi Trup si ace­lasi Sange ; ne impreunam cu El in mod sacramental, dar si cu madu­larele Lui in mod spiritual : "Voi sunteti Trupul lui Hristos si fiecare, in parte, madularele Lui" (I Corinteni XII, 27).

 

Coeziunea comunitara euharistica este exprimata simbolic si tainic mai ales prin Sfanta Liturghie. Ea reda ideea legaturii fratesti ce exista intre crestini, caci prin rugaciunile ei se cere mila, harul si indurarea divina pentru aproapele si pentru intreaga lume. Jertfa euharistica este strans unita cu impartasirea, caci ea se savarseste in scopul unirii cres­tinilor, dupa cum boabele de grau sunt unite in paine : "Pentru aceea si noi, asemanarea mortii facand, aducem paine si ne rugam prin jertfa aceasta, milostiv fiind noua tuturor, si te indura, Dumnezeule al ade­varului, si precum painea aceasta a fost imprastiata deasupra dealurilor si adunata s-a facut una, asa aduna si Sfanta Ta Biserica din tot neamul, din toata tara, din toata cetatea, si satul si casa si fa-o Biserica vie si soborniceasca". Painea euharistica si Euharistia in general prefigu­reaza forta unitatii comunitatii crestine, iar "sarutarea pacii" ramane "un semn al unirii sufletelor si al izgonirii oricarei vrajmasii.

 

Comunitatea umana crestina isi gaseste o si mai profunda semnifi­catie mai ales in suprema comuniune, a carei expresie ultima este Dum­nezeu cel neapropiat si intreit in persoane, sau Treimea cea de o Fiinta ; unitatea perfecta, infinita ; o monada in treime sau o treime in monada. Aceasta suprema comuniune reprezinta transcendenta absoluta a cate­goriei numerice, o eliberare din confuzie si multiplicitate, dar si din singuratate. Ea nu este nici statica, dar nici dinamica, ci o stare care le transcende, o stare de comunicare a iubirii. La intrupare, Iisus Hristos a adus cu sine chipul acestei comuniuni si l-a grefat in insasi natura umana, pe care o scoate din individualism, si ii da posibilitatea de rea­lizare in comuniune. Dupa cum Dumnezeu se afla in comuniunea per­soanelor, tot asa si omul trebuie sa traiasca in comuniune cu semenii. De altfel, noi am aratat ca drumul spre Dumnezeu trece prin semenii nostri. De aici si rolul fundamental pe care il are comunitatea in pro­cesul de realizare a mintuirii personale, subiective. In aceasta perspec­tiva, comunitatea este cimpul de realizare si valorificare a faptelor bune, ceea ce reprezinta a doua conditie subiectiva a insusirii mantuirii.

 

"Desavarsirea religioasa nu se poate realiza singuratic, independent de obstea sociala, caci numai in comunitate, credinta poate fi insotita de fapte bune, ca sa rodeasca, prin Harul divin, mantuirea cereasca. Mantuitorul ne spune ca, la judecata din urma, vor primi binecuvantarea Parintelui ceresc in ceata dreptilor numai cei ce s-au purtat fra­teste fata de semenii lor mai mici de pe pamant, pe cand cei ce si-au inchis inima fata de nevoile altora, vor fi osanditi pentru vesnicie in chinurile iadului, ca unii care lui Hristos nu i-au dat hrana, imbraca­minte, adapost si slujire, la nevoie (Matei XV, 31-46). La judecata de apoi, cand se va definitiva starea tuturor credinciosilor, sentinta Dreptului Judecator va depinde, asadar, de valoarea sociala a crezului lor religios, adica de contributia fiecaruia la imputinarea suferintelor si la lrimultirea binelui in lume".

 

In acest fel, in cadrul comunitatii crestine umane, crestinul se simte legat de Dumnezeu, dar el nu pierde legatura cu semenii sai, cu ornul, cu comunitatea din care face parte. Prin relatia cu Dumnezeu el nu evadeaza din lumea aceasta, nu se desparte de viata actuala si de problemele ei. Hristos ii cere sa-si refaca legatura cu aproapele, daca doreste sa-i devina prieten. Urmand acest fagas, crestinul se asociaza comunitatii din care face parte in mod organic si activ. El trebuie sa simta legatura fiintiala in care este inclus in scopul preamaririi lui Dumnezeu, a mantuirii si indumnezeirii sale si a intregii lumi.

 

Spre deosebire de celelalte comunitati umane, comunitatea umana crestina este grefata in sanul unei entitati care depaseste granitele unei simple organizatii sau grupari umane structurate pe baza unei anume filozofii a vietii. Aceasta entitate atotcuprinzatoare este Biserica. In esenta ei Biserica, asa cum este traita de credinciosi, depaseste feno­menologia. Ea este Trupul lui Hristos si in aceasta functie depaseste puterea noastra de a o cuprinde. In continutul ei, Biserica cuprinde po­porul lui Dumnezeu si legamantul tainic al acestuia ca urmare fireasca a Botezului. La temelia sa, Capul sau, ramane, insa, Hristos Domnul, care este legatura unificatoare, chemarea si chezasia mantuirii. Biserica este, deci, vizibila si invizibila ; organizata pe temelii umane, insufletita duhovniceste ; este spirituala si cosmica. Coeziunea credinciosilor in Biserica este credinta acestora in Hristos Mantuitorul si trairea si lu­crarea lor conform invataturii Sale. Pana cand va deveni definitiv Bi­serica triumfatoare, ea ramane sarea pamantului, temelia existentei con­tinue a lumii ; Trupul lui Hristos sustine trupul lumii.

 

Aici ideea de comunitate atinge punctul culminant, deoarece comu­nitatea, asa cum este ea data in Biserica, poseda o deosebita semnificatie metafizica. In cadrul ei se inglobeaza intreaga lume, iar fundamentul ei este insusi Dumnezeul cel in Treime, dragostea lui Hristos. Conceptia primitiva privind relatia dintre familie, trib sau clan cu cei morti pri­meste acum o noua dimensiune, o forma transfigurata : comunitatea cu Dumnezeu include si pe cei morti , legatura fiintiala a Bisericii se ex­tinde, astfel, si dincolo de mormant.

 

Unul din paradoxurile comunitatii crestine este acela ca s-a nascut din singuratate si din neliniste fata de moarte. Hristos a fost parasit de toti si chiar de Tatal : "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit ?". Din aceasta neliniste insingurata s-a nascut comuniunea. Lupta impotriva mortii si a singuratatii in fata mortii a iesit biruitoare. Biserica traieste acum victoria sa si trebuie sa o pastreze pana cand intreaga suflare umana va fi dusa in pragul vietii celei vesnice, cand comunitatea divina va incepe in intreaga ei tarie.

 

Prin urmare, sensul vietii comunitare in crestinism nu trebuie cautat in labirintul determinismului sociologic, ci in voia lui Dumnezeu in care rezida finalitatea ultima a existentei noastre. Viata in comunitate este unul din darurile pretioase ale lui Dumnezeu : "Nu este bine ca omul sa fie singur , am sa-i fac un ajutor potrivit pentru el" (Geneza II, 18), iar datoria crestinismului este sa ajunga la perfectiune, la indumnezeire : "Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru cel din ceruri este" (Matei V, 48).

 

Prof. Dr. Remus Rus

 

 

12 Iulie 2012

Vizualizari: 2112

Voteaza:

Comunitatea umana in crestinism 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE