Consideratii interconfesionale privind ontologia divina

Consideratii interconfesionale privind ontologia divina Mareste imaginea.


Consideratii interconfesionale privind ontologia divina

Problema divinitatii - ca existenta si ca sursa a existentei - se impune in gandirea crestinismului primar mai mult din cauza unor conflicte interne sau din patrunderea unor elemente straine de spiritul crestin.

Aceste conflicte, ca si reactia la ele, vizau doua aspecte ale problemei:

Existenta si modul in care Dumnezeu exista ;

Ce si cat cunoaste credinciosul din aceasta existenta.

In functie de cum au fost solutionate aceste probleme, s-au structurat si deosebirile, nu numai dintre Biserica si erezii, ci si dintre cele trei mari confesiuni crestine. Fara indoiala ca problema existentei lui Dumnezeu in Sine n-a dus la divergente prea mari, toate religiile si toate confesiunile pornind de la ideea acestei existente. Conflictul incepe din clipa in care ontologia ataca modul de a-L cunoaste, prin revelatie si prin efort personal.

Din acest punct de vedere, deosebirile din cadrul crestinismului au urmat, initial, doua mari sectiuni: diferenta dintre Orient si Occident si diferentele aparute in cadrul Catolicismului atat din cauza contrazicerilor interne, cat si din aparitia Reformei. Orientul, dotat cu acel simt al metafizicului care punea de acord sufletul si ratiunea, sesiza existenta ca pe un tot integral.

Teologia apuseana, structurata de timpuriu pe temeliile logicii aristotelice, ajunge curand prizoniera acestui rationalism speculativ.

Ortodoxia, mai putin scolastica, si-a tras seva din Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie. Pe de alta parte, catolicismul, inca din evul mediu timpuriu si prin intreruperea legaturii cu teologia patristica, a ajuns la diviziuni si clasificari de mare rigiditate in ceea ce priveste fiinta si existenta lui Dumnezeu, fapt care a si dus la aparitia unor curente si directii care puneau accentul pe unul sau pe altul din aspectele ontologiei divine. Astfel, Biserica Romano-Catolica s-a vazut uneori nevoita sa ia pozitie pentru sau contra unei pareri, asa cum a fost in cazul tomismului, cand, vrand sa puna definitiv capat influentei lui Anselm de Canterbury si a conceptiei lui privind cunoasterea lui Dumnezeu, a decretat pe Toma de Aquino "Doctor Angelicus", iar doctrina lui singura cale de cunoastere a lui Dumnezeu si pentru intelegerea problemelor legate de Fiinta si existenta lui.

Ascensiunea gandirii tomiste incepe in clipa in care el ataca autoritatea lui Anselm si a conceptiei sale. Pe scurt, argumentul ontologic, in formularea anselmiana are urmatorul, aspect : Deus est id quo majus cogitari non potest (Dumnezeu este ceea ce mai mare decat El nu poate fi cugetat) . In De Vera Religione, Augustin lasase sa se inteleaga destul de evident ca Dumnezeu este suprema fiinta pe care mintea omneasca o poate cugeta si, pentru aceasta, el introduce in ontologia sa termenii de "summa essentia", de "omnis pulchritudinis forma" si, in sfarsit, pe cel de "summum bonum quo superior non est".

Vedem dar, cum inca de atunci, incepuse sa se contureze acea conceptie care va deveni generala in catolicism, prin acceptarea tomismului ca filozofie oficiala pentru Biserica Romana, ca nu exista deosebire intre fiinta lui Dumenzeu si energiile Sale necreate si ca, prin urmare, cunoasterea lui Dumnezeu, in esenta Lui, nu este o imposibilitate. Erigena decretase pe Dumnezeu suprema si unica realitate, fapt care l-a si dus la panteism, prin negarea oricarei existente in afara esentei divine. La randul sau, Anselm declara pe Dumnezeu realitate absoluta, fara a-L delimita cu claritate de lume, astfel ca teoria sa se plaseaza la un punct insuficient determinat intre panteism si teism. Aceasta greseala va constitui punctul vulnerabil pentru doctrina sa in atacul pe care i-l va da Gaunilo si mai ales, Toma de Aquino, greseala care in metodologie se numeste saltus in probando si care consta in trecerea nejustificata din domeniul logic in cel real.

Cu Toma de Aquino, ontologismul lui Anselm primeste lovitura de gratie, prin adoptarea logicii aristotelice in demonstrarea ontologiei divine. Influenta lui Aristotel in gandirea teologica a catolicismului incepuse cu mult inainte de Toma de Aquino. Gasim aceste influente la Hugo de Saint-Victor, Alexandre de Halles, Bonaventura si Albertus Magnus, precursor si magistru al "Doctorului Angelic". Dar toti acestia mai pastrau o atitudine de imbinare eclectica intre platonism si stagirism, acordand lui Aristotel autoritate in problemele de stiinta.

Pentru Toma de Aquino, toate adevarurile legate de Dumnezeu nu sunt adevaruri pure de credinta, decat pentru cel care nu poate urmari pana la capat rationamentul cauzalitatii. Pentru el si dupa el pentru intregul catolicism - fiinta lui Dumnezeu se constituie din totalitatea cunostintelor noastre despre El, deci cunoasterea noastra rationala poate merge pana la cunoasterea esentei lui Dumnezeu, Catolicismul neadmitand energiile necreate, ci socotindu-le ca o manifestare directa a fiintei lui Dumnezeu. Aceasta pozitie este si azi tot atat de actuala in Biserica Romano-Catolica atat prin hotararile Conciliului II de la Vatican, cat si prin afirmatiile Papei Paul al VI-lea : "Noi crestinii instruiti prin Revelatie, stim ca Dumnezeu subzista in trei Persoane : Tatal, Fiul si Sfantul Duh, dar noi celebram totdeauna natura divina ca unica, noi proclamam unic pe Dumnezeul cel viu si adevarat".

Toata teologia catolica a urmat, cu putine exceptii, linia lui Toma de Aquino. Neotomismul, devenit doctrina oficiala prin Bula Papei Leon XIII, din 1879, nici nu putea avea alta pozitie decat cea a maestrului din care se reclama. Garrigou-Lagrange reia demonstratia tomista pentru respingerea argumentului lui Anselm, deoarece, spune el, "Exisenta lui Dumnezeu nu este adevar evident prin el insusi, care sa nu aiba nevoie sa fie demonstrat, ca de exemplu, principiul identitatii - ceea ce este, este - sau principiul contradictiei - ceea ce exista nu poate, in acelasi timp, sa fie si sa nu fie, sub acelasi raport.

Trecand in revista toate aceste consideratii in forma in care Catolicismul le-a constituit, se constata ca diferentele cu privire la ontologia divina s-au constituit pe acel primat al lui "ratio" acceptat de catolici in cunoasterea lui Dumnezeu. Lupta dintre Toma de Aquino si Anselm de Canterbury n-a constat in vreo deosebire fundamentala in modul de a-L concepe pe Dumnezeu, ci in metoda formala de aplicare a acestei logici. La Anselm se pleca din interiorul nostru spre in afara, iar la Toma, drumul este invers : din afara spre interior. Dar si unul si altul se sprijineau pe primatul esentei in conceperea lui Dumnezeu, uitand ca fiinta divina ne ramane mereu ascunsa si ca Ea intra in comuniune cu noi - prin iubire - nu ca esenta indeterminata, ci ca persoana. Pretentia gandirii teologice catolice de a cunoaste pe Dumnezeu in chiar esenta Sa, subliniaza tocmai catafatismul acestei gandiri.

Daca aceasta este pozitia Catolicfsmului fata de problema ontologiei divine, sa vedem care este cea a protestantismului fata de aceeasi problema. Conform structurii sale individualiste in toate problemele de interpretare a Scripturili, si in problema ontologiei divine pozitia protestanta va diferi aproape de la teolog la teolog. Astfel, dupa Paul Tillich, ca putere de demonstrare a existentei lui Dumnezeu, nici un argument nu este valabil, pentru ca, prin caderea in pacat, omul si pierdut orice putere de a se apropia de Dumnezeu altfel decat prin credinta. Nici proba ontologica a lui Anselm, nici probele lui Toma nu sunt argumente. Cele cinci argumente aposteriorice se pot reduce, in fond, la cauzalitate. Aceste argumente au o anumita valoare, dar nu probanta, ci de analiza. Prezente in toata literatura teologica anterioara Reformei, ele reprezinta cea mai buna analiza a limitarii realului, dar numai atat. In clipa in care ele sunt impinse dincolo de propria lor valoare si se incearca, prin intermediul lor, sa se dovedeasca existenta unei fiinte supreme si infinite, functia lor analitica inceteaza si sunt proiectate in gol ; li se cer niste concluzii care nu au nimic de a face cu premisele lor. Nu ca Dumnezeu nu exista, ci ca nu exista nici un punct de incopciere intre argumentele finite si infinitul divin.

Lui Tillich ii vine mai usor decat celorlalti protestanti sa accepte, fie si sub aceasta forma, argumentele fundamentale, intrucat pentru el, Dumnezeu este foarte putin determinat ca persoana, el integrandu-L mai curand ca pe o idee, de unde si denumirile pe care le propune pentru a inlocui vechile nume date lui Dumnezeu : Nenumitul, Indeterminatul etc. in plus, mai intervine si faptul ca numai teologii de limba germana, aproape fara exceptie, resping in marea lor majoritate teologia fundamentala ca pe o creatie hibrida care nu poate exista in sine si prin sine. Tillich, desi de origine germana, este teolog de expresie engleza si face exceptie de la aceasta regula.

In aceasta privinta Emil Brunner este radical : teologia fundamentala trebuie respinsa, atunci cand ea are pretentia de a justifica dogmatica. Argumentele pentru existenta lui Dumnezeu, natura divina etc, nu au nici un aport pentru dogmatica. Totusi, si el acorda o anumita utilitate Teologiei fundamentale, socotind ca in actul credintei, noi nu trebuie sa respingem aspiratiile bune izvorate din judecata logica.

Asadar, argumentele, fie anselmiene, fie tomiste, nu au valoare probanta, ci doar predicatoriala, ele operand in interiorul nostru, fara nici o legatura cu realitatea obiectiva. Karl Barth insa nu admite nici macar aceasta valoare psihologic-subiectiva a teologiei fundamentale, deoarece ea nu face decat sa ne descopere o "insecuritate obiectiva" iar "credinta ne-o scufunda intr-o somnolenta senila".

Cat despre argumentele anselmiene si tomiste, ele nu numai ca nu au nici o valoare, dar sunt de-a dreptul impotriva revelatiei scripturistice. Numai concentrarea teologiei asupra lui "Dens dixit" ii da valoare : "Deux est" este un dat de credinta, o revelatie.

Pe Dumnezeu nu-L putem cunoaste decat in masura in care credinciosul este obiect al actiunii divine, actiune care se realizeaza in istorie prin Iisus Hristos, prin care ajungem sa cunoastem pe Dumnezeu si sensul lucrarilor sale. Fara Biblie si fara Iisus, nu exista nici o cale prin care sa facem saltul din rational in existenta. Toata teologia catolica si toate filosofiile care au facut din creatie un fel de anticamera a cunoasterii lui Dumnezeu, au confundat planul logic cu cel real.

Fara indoiala ca Barth are dreptate cand este vorba de fiinta lui Dumnezeu si de cunoasterea ei prin puterile mintii noastre, asa cum afirma teologia catolica. Cu aceasta suntem intru totul de acord. Dar se poate oare contesta, in mod absolut, valoarea argumentului cosmologic ? Se poate, oare, afirma cu atata exclusivism, cum o face Barth : "Biblia, Vechiul si Noul Testament nu contin nicaieri nici cea mai mica tentativa de a-L demonstra pe Dumnezeu", cand gasim in Vechiul Testament : "Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste Taria" ? (Psalm XVIII, 1). Oare Noul Testament trece sub tacere acelasi argument, cand Sfantul Apostol Pavel afirma : "Cele nevazute ale Lui (Dumnezeu) se vad de la facerea lumii, intelegandu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere si dumnezeire" ? (Rom. I, 20).

Afirmatia lui Barth nu face decat sa-l fixeze inca odata pe linia radicalismului protestant, atunci cand este vorba de raportul nostru cu Dumnezeu, ramanand exclusiv la "Sola fide".

Teologia ortodoxa nu s-a preocupat in mod special de argumentatia rationala a existentei lui Dumnezeu, dar nici n-a contestat valoarea argumentelor apriorice sau aposteriorice, asa cum reies ele din Sfanta Scriptura si din Sfintii Parinti. Pastrand dreapta masura, ea a privit aceste argumente ca pe o cale a mintii noastre care ne duce la ideea existentei lui Dumnezeu, dar numai atat, caci ce este Dumnezeu in Sine noi nu putem sti.

"Daca tu nu te cunosti pe tine insuti cine esti si daca n-ai putut intelege nici macar lucrurile a caror marturie sunt simturile tale, cum iti inchipui ca ai putea cunoaste exact ce este si cum este Dumnezeu? De multa lipsa de judecata dai dovada!", va spune Sfantul Grigore de Nazianz.

La randul sau, Sfantul Maxim Marturisitorul, staruind asupra aceluiasi apofatism in cunoasterea lui Dumnezeu, precizeaza care sunt lucrurile pe care le putem cunoaste despre El si care sunt cele care ne raman mereu ascunse: "Avand a teologhisi, a cerceta cele cu privire la Dumnezeu - nu cauta sa patrunzi ratiunile intime ale lui Dumnezeu, caci inteligenta obisnuita nu le va putea afla, nici o alta inteligenta care vine dupa Dumnezeu. Ne vor ramane mereu ascunse cele cu privire la vesnicia Lui, la infinitatea Lui, la bunatatea, intelepciunea si puterea Lui creatoare, la pronia Lui, la judecata tuturor. Mare teolog va fi acela care va descoperi macar cele mai mici ratiuni ale acestora".

Reiese limpede ca noi nu ramanem in afara oricarei cunoasteri a lui Dumnezeu folosind ratiunea ca instrument de cunoastere, asa cum, de altfel afirma si Sfantul Vasile cel Mare, Grigore de Nisa si alti Sfinti Parinti.

In concluzie, indiferent de forma pe care a luat-o opozitia confesionala fata de argumentul ontologic, ramane ca valabila valoarea lui tensionala si de investigatie, care ne arata ca in cel credincios exista o necesitate interna de a se atasa de cineva infinit, bun, suprem, pe care Revelatia ni-L defineste ca Dumnezeu.

Parintele Gh. Calciu-Dumitreasa

 

 

13 Iulie 2012

Vizualizari: 2573

Voteaza:

Consideratii interconfesionale privind ontologia divina 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE