Despre catolicitate si etnicitate

Despre catolicitate si etnicitate Mareste imaginea.

 

Despre catolicitate si etnicitate

 

Catolicitatea ca atribut definit al Bisericii

 

Catolicitatea a fost definita ca atribut al Bisericii la Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol (381), in partea a doua a Simbolului Credintei, cand s-a stabilit ca Biserica este "una, sfanta, soborniceasca (universala sau cato­lica) si apostolica". Biserica este universala, in sensul ca e destinata sa-i cuprinda pe toti crestinii de pretutindeni si din toate timpurile.

 

Intelesul catolicitatii

 

Catolicitatea a fost privita de catre Sinodul al II-lea ecumenic si dupa aceea de catre Sfintii Parinti si de catre teo­logi sub un dublu aspect : unul intern si altul extern.

 

a. Intelesul intern al catolicitatii se refera la continut, la calitate, la ortodoxia credintei.

Biserica are pretutindeni si in toate timpurile plenitudinea adeva­rului. Ea este una. Membrii ei cred acelasi adevar si practica aceeasi credinta, oriunde ar fi. Ei se regasesc in unitate pe verticala. In acest sens Biserica este ortodoxa, adica poseda si invata integritatea credin­tei, iar ca intindere Biserica ortodoxa este catolica sau universala, spre deosebire de schisme si erezii, care fac ca Biserica sa apara impartita, sa nu mai fie aceeasi pretutindeni.

 

Biserica se defineste prin credinta lor identica. De aici isi trage seva existenta ei. De aceea, Sfantul Pavel zice ca toti sunt trupul lui Hristos, toti sunt Biserica, iar Hristos e capul. Ca sa poata avea un singur cap, trebuie sa aiba si un singur trup. Un trup nu se poate alcatui din elemente centrifuge sau disparate. Numai asa Biserica putea fi una la Ierusalim, Efes si Roma.

 

b. Al doilea inteles al catolicitatii este cel extern, extensiv, canti­tativ, geografic. Catolicitatea externa se refera la misiunea catre afara a apos­tolilor, trimisi sa propovaduiasca in toata lumea, sa extinda Biserica peste tot si in toate timpurile "Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacuri­lor", spune Iisus, iar Sfantul Pavel spune despre cuvintele celor ce propovaduiau crestinismul, ca au ajuns "pana la marginile lumii".

 

A largi Biserica, era o misiune considerata a fi o prelungire a lui Hristos si a apostolilor, in concret, si febra acestei asemanari a creat multi eroi, multi sfinti si multi martiri. Caci intalneau si impotriviri. Trebuiau cucerite teritorii. Trebuiau convertiti cat mai multi pagani. Romano-catolicii au confundat adesea atributul catolicitatii ca atribut al Bisericii, cu propria lor Biseri­ca, arogandu-si doar pentru ei universalitatea. Ei si-au trimis misiunile sa catolicizeze. Protestantii,  sprijiniti pe Biblie,  si-au trimis misiunile sa universalizeze, dar si ei au confesionalizat misiunile.

 

Catolicitatea ca identitate crestina, ortodoxa

 

Pornind de la tex­tul Sfantului Apostol Pavel, din Epistola catre Galateni: "nu mai este iudeu si nici elin, nu mai este rob si nici slobod, nu mai este parte bar­bateasca si nici parte femeiasca, caci voi toti una sunteti in Hristos", unii teologi - si chiar unele Biserici locale - inteleg catolicitatea, ca pe o nivelare universala si aducere a tuturor la o identitate comuna crestina, in care nu mai trebuie sa existe si nu mai conteaza diferentele de neam, de sex si de stare sociala. Ei spun ca Hristos recheama la unitate deplina. Odata cu El a venit si sfarsitul diferentierilor. Catolicitatea trebuie sa fie o adunare de componente identice. Natiunile trebuie sa dispara.

 

Vom incerca sa aratam ca, respectarea principiului etnic corespunde - si impune - respectarea atributului catolicitatii Bisericii, pe baza pastrarii si a altor identitati simultane cu cea crestina, fara sa se amestece si fara sa se respinga.

 

a. Identitatea prin creatie si rascumparare. Textul Sfantului Pavel din Gal. III, 28 are in vedere, cu exclusivitate, identitatea originara, bazata pe unitatea creatiei neamului omenesc si pe unitatea rascumpa­rarii tuturor, fara deosebire de neam, fara nici un fel de discriminare.

 

Toti oamenii au fost creati de Dumnezeu, deci au un autor (Parinte) care ii face sa fie frati. Pe de alta parte, toti au fost rascumparati de catre Hristos, dupa cadere. Hristos s-a intrupat ca om, a luat chip si  trup omenesc si astfel a operat in El, pentru toti - indumnezeirea omului in  aceeasi masura in  care a operat  tot in Sine, inomenirea lui Dumnezeu, dupa cunoscuta si fericita formula a Sinodului IV Ecumenic : "cunoscut in doua firi in chip neamestecat, neschimbat, neimpartit, nedespartit". Natura omeneasca, in general, a fost restaurata in starea de "una in Hristos". E vorba deci de unitatea umana ontologica, regasita readusa la ceea ce era in momentul creatiei, inainte de caderea in pacat. Aceasta unitate, aceasta iden- I titate umana rascumparata coexista si este chiar baza identitatii comune, crestine, a tuturor celor rascumparati de Hristos.

 

b. Identitatea persoanelor. Aceasta unitate originara, nu anuleaza insa celelalte caractere specifice ale  celor ras­cumparati de Hristos. In afara, de identitatea crestina mai exista o reali­tate tot atat de evidenta, si anume : identitatea personala. Persoana nu se topeste in unitatea crestina, nu se absoarbe, nu-si pierde caracterele, nu se depersonalizeaza. Asa cum nici persoanele Sfintei Treimi nu se despersonalizeaza in existenta Treimica. Persoana ramane. Hristos spu­ne mereu: "Eu". Se diferentiaza. Oamenii spun mereu : "eu". Sunt per­soane. Duhul Sfant care e prezent in Biserica, e prezent si lucreaza pe ambele planuri, in interiorul si pe masura fiecareia din aceste doua identitati.

 

Iata marturia Sfantului Vasile cel Mare : "Duhul Sfant este intreg in fiecare, intreg pretutindeni".

Identitatea ca persoane deci, este si ea o realitate pe care n-o putem nici nega, nici desfiinta pe motiv ca avem o noua identitate, cea cres­tina.

 

c. Identitatea etnica. Aceasta e o realitate la fel de evidenta in Scriptura, in traditie si in viata de toate zilele. Iisus aminteste de persoane, dar si de neamuri : "Mergand invatati toate neamurile". Ele sunt chemate sa intre in componenta Bisericii, sa adere la unitatea crestina ca neamuri, cu identitatea lor distincta, diferita, specifica. Iata ce se spune in reve­latie "Dumnezeu cel viu, care a facut cerul si pamantul, marea si toate cele ce sunt intr-insele, a ingaduit, din timpurile trecute, ca toate nea­murile sa mearga pe caile lor". Remarcam: nu e vorba deci ca nea­murile sa existe numai pana la intrarea lor in unitatea crestina,  prin botez, dupa care, ca si componente ale Bisericii, trebuie sa se lase ab­sorbite, topite in aceasta noua identitate, identitatea crestina, ortodoxa. Ele sunt ingaduite "sa mearga pe caile lor", adica sa-si mentina iden­titatea etnica in sanul identitatii crestine. Sf. Ioan Evanghelistul : "toate neamurile vor aduce maretia si slava lor inaintea lui Dumnezeu". Evanghelistul Matei e precis in privinta aceasta : "Si se vor adu­na inaintea Lui toate neamurile, si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre".

 

Daca textul din Galateni III, 28 ar fi trebuit interpretat in sensul nivelarii neamurilor intr-unul singur, in neamul crestin, daca Sf. Apos­tol Pavel ar fi avut in vedere o asemenea disparitie, in mod logic, ar fi trebuit ca neamurile sa dispara efectiv. Ele n-au disparut insa. Ele se individualizeaza ca natiuni, pana in vremea noastra. 

 

Dar argumentul cel mai puternic ca nu la aceasta s-a referit Sfantul Pavel, ci la unitatea originara, ontologica, la restaurarea chipului prin intruparea si jertfa lui Hristos, e faptul ca el pune in rand cu nea­murile si sexele. Si acestea sunt reduse la unitatea crestina, la o identi­tate asexuata. Pe planul ontologic al restaurarii chipului in natura uma­na, intr-adevar sexul nu are nici o importanta. Pe planul reali­tatilor concrete insa, la nivelul identitatii personale, sexele au ramas si vor ramane atata vreme cat va exista lumea. Ele sunt conditia insasi a existentei lumii. Asa e si cu neamurile: nu sunt predestinate disparitiei.

 

Etnicitatea ca dat fundamental

 

Varietatea lumii a fost data prin actul creatiei. Fiecare existenta, sin­gulara sau colectiva, isi are in planul transcendent o ratiune eterna. Aceste ratiuni recapitulate in Logos, reprezinta unitatea in diversitate, a creatiei.

 

Varietatea are in vedere slujirea reciproca, potrivit cu daru­rile diverse ale fiecarui popor, cu geniul lor specific, prin aceasta marindu-se potentialul uman in general. Dumnezeu, prin pronia Sa pastreaza neamurile, nu le distruge. In Apocalipsa se vorbeste de "comorile neamurilor".

 

Etnicitatea ca principiu de organizare a Bisericii Ortodoxe

 

Chiar de la inceputul organizarii ei, Biserica a luat in mod serios in conside­rare elementul etnic si l-a pus la baza organizarii administrative, de in­data ce s-a simtit nevoia unei reglementari in aceasta privinta. Iata dovada in Canonul 34 apostolic : Se cuvine ca episcopii fiecarui neam sa aiba in cinste pe cel dintai dintre ei si sa-1 socoteasca drept capetenie si nimic mai insemnat sa nu faca fara intelegere cu acela ; si fiecare sa faca cele ce se refera la episcopia sa si la localitatile din cuprinsul ei. Dar nici acela sa nu faca nimic mai insemnat fara invoirea tuturor, fiindca asa va fi intelegere si se va slavi Dumnezeu prin Domnul Hris­tos in Duhul Sfant: Tatal, Fiul si Sfantul Duh.

 

Aceasta a fost practica inca de la inceput, din epoca din care pro­vin canoanele apostolice. Canonul se refera la unitati teritoriale biseri­cesti, organizate dupa caracterul etnic. Episcopii "fiecarui neam". Asa o spune chiar cuvantul din cuprinsul canonului : ethnos care inseamna neam, popor. Nu poate fi vorba de organizare pur si simplu teritoriala, cum vor unii sa interpreteze pe ethnos, ca tinut.

 

Canonul 34 apostolic contine pentru organizarea Bisericii trei prin­cipii mai insemnate si relevante pentru tezele noastre : a) principiul etnic , b) principiul autocefaliei; c) principiul sinodalitatii.

De unde decurg si care sunt notele specifice ale fiecaruia dintre aceste principii ?

a) Principiul etnic decurge, potrivit canonului, din aratarea ca epis­copii si capul lor sunt organizati pe neamuri.                                              

b)  Principiul autocefaliei, decurge din indicatia canonului ca Biserica fiecarui neam se conduce in mod independent, de ierarhia proprie.

c)  Principiul sinodalitatii, decurge din aratarea ca toate hotararile de principiu, pentru pastrarea unitatii Bisericii respective, trebuie sa se ia prin "invoirea   tuturor" episcopilor, sub presedintia "celui dintai" dintre  ei.

 

Crestinismul s-a nascut si exista in conditii date, si el nu poate exista in conditii de normalitate, decat respectand datele esentiale ale vietii. Daca le-ar contrazice, crestinismul s-ar contrazice pe sine, s-ar izola si ar dispare.

 

Concilierea catolicitatii cu etnicitatea s-a facut la Cincizecime

 

Sfantul Duh s-a pogorat asupra apostolilor si dintr-o data, ei au primit un har special : acela al unei vorbiri minunate care a fost inteleasa de toti cei care i-au ascultat, oameni  de diferite nationalitati, care vorbeau limbi diferite. Fiecare auzea vorbirea in limba lui. Limba vorbitorilor - a apostolilor  era in acelasi timp unica si diferita. Nu putea fi decat asa, pentru ca Sfantul Duh era trimis de Hristos, si el trebuia sa fie solidar - cu Hristos, care ii trimisese pe apostoli la "toate neamurile".

 

Cu totul altfel se intamplase la turnul Babei. Acolo limbile diferite i-a facut pe constructori sa nu se mai inteleaga si sa se dezbine intre ei. Dar acolo procesul relatiei cu Dumnezeu fusese invers : oamenii au dorit sa ajunga la Dumnezeu numai cu puterile lor. Fizica voise sa ajunga pe o scara in serpentina de piatra, in metafizica, imaginind-o pe aceasta din urma undeva sus, dincolo de nori, sau dincolo de bolta cereasca, dar nu de ajuns.

 

La Ierusalim, Duhul Sfant cobora peste apostolii smeriti, care erau in asteptare, si care pregatisera un loc metafizic in ei insisi, in sufletele lor. In Vechiul Testament etniile erau divergente. Una singura a ales Dumnezeu pentru slujirea celorlalte si pentru pregatirea erei mesianice. Ea incepe oficial chiar cu ziua Cincizecimii si etniile devin convergente.

 

De aici isi organizarea Bisericii pe etnii. De aici si limba nationala in cult la toate popoarele ortodoxe. De aici si traducerea Scripturii in diverse limbi. Biserica Ortodoxa nu este astazi, si n-a fost niciodata, confruntata cu problema indigenizarii Evangheliei si a Bisericii in general, cu limba de cult, cu obiceiurile, cu ierarhia, cum se intampla de pilda in crestinismul african caruia i s-a impus un crestinism latin sau protestant, cu o limba pe care n-o intelegeau, cu un misionar pe care nu-l in­telegeau, pentru ca ei veneau cu tiparele culturii lor de acasa, care nu se potriveau culturii si traditiilor locale, pe care adesea le dispretuiau.

 

 

16 Iulie 2012

Vizualizari: 3540

Voteaza:

Despre catolicitate si etnicitate 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE