Despre dificultatea oamenilor de a auzi Cuvantul lui Hristos

Despre dificultatea oamenilor de a auzi Cuvantul lui Hristos Mareste imaginea.


Despre dificultatea oamenilor de a auzi Cuvantul lui Hristos

Dificultatea pentru om de a auzi Cuvantul lui Dumnezeu e o tema constanta a invataturii lui Hristos. Ea apare atat atunci cand Hristos se adreseaza oamenilor pentru a vorbi despre ei, cat si atunci cand le vorbeste despre El insusi. Cine oare mai mult decat El trebuia sa fie constient de aceasta dificultate, El Care, pe de o parte, ii cunostea pe oameni - "Va cunosc pe voi" (Ioan 5, 42) - si Care, pe de alta parte, era una cu Cuvantul pe care venise sa li-l faca auzit pentru a-i smulge din idolatrie si a-i restabili in Legamant?

De-a lungul vietii Sale publice Hristos s-a izbit mereu de neintelegerea auditorilor sai. Nu numai a celor ipocriti, a caror ostilitate, care s-a preschimbat foarte repede in ura, il va urmari pana la sfarsit. Cei mai modesti, ba chiar cei mai naivi, au avut in chip evident mai multa greutate in a sesiza ceea ce le spunea El lor, cu atat mai mult cu cat lor li s-au facut revelatiile cele mai decisive.

Sa ne gandim la convorbirea cu samarineanca, careia Hristos i-a declarat: "Daca ai fi stiut darul lui Dumnezeu si cine este Cel ce iti zice: "Da-mi sa beau", ai fi cerut de la El si El ti-ar fi dat apa vie." Ne aducem aminte si de raspunsul emotionant al femeii: "Doamne, nici galeata nu ai si fantana e adanca, de unde ai oare apa cea vie?" (Ioan 4, 10-11). E adevarat, nici un fariseu invatat ca Nicodim nu se arata mai avizat.

Lui Hristos Care ii spune: "De nu se va naste cineva de sus, nu va putea vedea Imparatia lui Dumnezeu", Nicodim ii raspunde: "Cum poate omul sa se nasca daca e deja batran? Oare poate sa intre a doua oara in pantecele maicii sale si sa se nasca?" (Ioan 3, 3-4).

Nu inteligenta mai mult sau mai putin dezvoltata a interlocutorilor sai il conduce pe Hristos sa recurga la forma literara extrem de particulara care este parabola. Insasi natura realitatii despre care vrea sa-i invete motiveaza rasturnarea formelor noastre obisnuite de gandire. Aceasta din urma e lipita de lumea vazuta, ale carei structuri le urmeaza si repeta.

Am vazut astfel cum limbajul obisnuit se bazeaza pe faptul de a aparea al acestei lumi, in care se arata tot ceea ce acest limbaj poate numi, daca e sa credem prejudecata mai vie astazi ca niciodata. Hristos insa vorbea de o viata nevazuta, Viata vesnica care este a Sa si de asemenea cea impartasita de El tuturor celor vii. Sarcina careia trebuia sa-i raspunda parabolele ni se descopera atunci cu toata claritatea.

Plecand de la o istorie cel mai adesea uimitor de scurta si concisa, care se petrece in lume si e povestita in limbajul lumii, parabola sugereaza legi, tipuri de relatii care nu mai sunt cele ale lumii, ci ale vietii - in dublul sens al acestei vieti pe care o incercam in noi insine ca pe propria noastra viata si a celei care in ea nu inceteaza sa o dea ei insesi si sa o faca vie: Viata vesnica.

Proiectul parabolei e, asadar, acela de a stabili o analogie intre doua universuri, cel al vizibilului si cel al invizibilului, cel al finitului si cel a infinitului, in asa fel incat o serie de evenimente ce se produc in cel dintai sa ne incite sa-l intelegem pe cel de-al doilea, Imparatia lui Dumnezeu.

Multe parabole pun in joc aceasta structura analogica pe care o exprima in mod direct textul care enunta: "Imparatia lui Dumnezeu se aseamana cu..." "Asa este imparatia lui Dumnezeu, ca un om care arunca samanta sa in pamant si doarme si se scoala noaptea si ziua, si samanta rasare si creste fara ca el sa stie cum..." (Marcu 4, 26-27). "Imparatia cerurilor este asemenea grauntelui de mustar..." (Matei 13, 31-32; cf. Luca 13, 18-19; Marcu 4, 30-31). "Asemenea este imparatia cerurilor drojdiei pe care luand-o o femeie, a ascuns-o in trei masuri de faina..." (Matei 13, 33; Luca 13, 20). "Asemenea este imparatia cerurilor cu o comoara ascunsa in tarina, pe care gasind-o un om a ascuns-o si de bucuria ei se duce si vinde tot ce are si cumpara tarina aceea" (Matei 13, 44).

Alte parabole, in care comparatia nu mai e explicit formulata, presupun insa aceasta analogie. E vorba intotdeauna de a merge de la o stare de lucruri sau fenomene ce tin de experienta comuna spre ceea ce nu cunoastem sau ceea ce nu vedem inca decat printr-un val, ca "o imagine neclara intr-o oglinda", potrivit expresiei Apostolului Pavel (1 Corinteni 13, 12). Finalitatea invataturii lui Hristos nu se dezminte niciodata: e aceea de a inalta mintea oamenilor detasandu-i de lucrurile lumii marcate de semnul efemerului si zadarniciei, pentru a-i deschide spre singurul lucru care conteaza.

O parabola se distinge insa de celelalte, intrucat ea nu mai are drept scop revelarea treptata a Imparatiei lui Dumnezeu, nici mijlocul de a ajunge la ea. Ea abordeaza o posibilitate prealabila, cea care defineste tocmai obiectul cercetarii noastre: aceea de a auzi Cuvantul lui Dumnezeu, adica de a intelege ansamblul parabolelor prin intermediul carora Hristos se straduieste sa ne faca sa intelegem tainele imparatiei.

Ne gasim in prezenta unei reflectii a lui Hristos asupra parabolelor Sale, asupra eficacitatii lor, in cele din urma asupra capacitatii noastre de a le sesiza sensul. Nu e deloc o intamplare daca El alege sa dezvaluie intr-o parabola posibilitatea de a auzi Cuvantul lui Dumnezeu, dar si obstacolele care se opun auzirii lui.

E vorba de binecunoscuta parabola a semanatorului. O parabola simpla, dar cruciala, daca e adevarat ca de intelegerea ei depinde cea a tuturor celorlalte, asa cum versiunea lui Marcu o afirma in mod explicit: "Si le-a zis: "Nu pricepeti pilda aceasta? Dar atunci cum de intelegeti toate pildele?"" (Marcu 4, 13). E motivul pentru care Hristos se ingrijeste sa ofere o explicatie relatata de toti cei trei sinoptici, si a carei claritate aparenta n-ar putea sa-i ascunda semnificatia. Ceea ce seamana semanatorul e Cuvantul lui Dumnezeu. "Semanatorul seamana cuvantul" (Marcu 4, 14). "Samanta e cuvantul lui Dumnezeu" (Luca 8, 11). "Oricine aude cuvantul imparatiei..." (Matei 13, 19). in parabola, pamantul pe care cade samanta e prezentat succesiv drept marginea unui drum (in asa fel incat, calcata in picioare, ea nu mai prinde radacina si o mananca pasarile), stanca (lipsita de umiditate, ea se usca si moare), spinii (unde e inabusita de cresterea acestora), si in sfarsit pamantul bun, in care creste si da roada - samanta fiind Cuvantul lui Dumnezeu, locul in care aceasta eprimita e "inima" noastra.

Natura variabila a solului figureaza astfel diversele moduri in care se comporta inima fata de acest Cuvant constitutiv fiintei sale. In masura in care cuvantul formeaza inima omului, acesta e predestinat sa-l primeasca. Pamantul bun desemneaza inima in puritatea conditiei ei originare, cea a Fiului nascut in auto-revelarea vietii. Celelalte situatii evocate descriu diferitele forme de rau care denatureaza conditia originara a inimii, in asa fel incat primirea Cuvantului nu se poate realiza in insusi locul efectuarii lui - si este respins.

Hristos defineste aici El insusi diferitele figuri ale raului. Prima, cea mai infricosatoare, ii priveste pe cei care aud Cuvantul, astfel incat in insusi momentul in care-l aud se iveste raul care nimiceste ascultarea lui. Totul se petrece ca si cum cuvantul n-ar fi fost vorbit niciodata, ca si cum n-ar fi fost auzit niciodata - ca si cum Cuvantul venit la ai sai n-ar fi fost primit. Raul nu este aici un principiu anonim si impersonal, e un cineva animat de o vointa proprie, urmareste un scop determinat: interzicerea mantuirii. Ingropat in inima noastra, liber ca si noi, el este poate chiar noi.

A doua figura a raului ii priveste pe cei care, desi au auzit Cuvantul si l-au primit cu bucurie, nu l-au pastrat insa.

Nepurtand in ei forta Cuvantului, sunt incapabili sa infrunte incercarea, iar atunci cand se iveste aceasta "se scandalizeaza numaidecat" (Matei 13, 21). Cu alte cuvinte, se revolta cand descopera ca exista o incercare si ca sunt supusi acestei incercari. Caci pentru ei se intelege de la sine ca aceasta incercare e un rau si acest rau nu poate veni de la cel care se scandalizeaza. De unde anume vine el? De la ceilalti? Dar ceilalti se gasesc in aceeasi situatie, scandalizandu-se si ei. Atunci insa incercarea si raul vin de la Dumnezeu. Scandalul atinge aici punctul sau limita.

Cum anume a vrut sau cel putin a ingaduit Dumnezeu un asemenea lucru? Cum sa mai credem in Dumnezeu dupa Auschwitz? Prin urmare, Dumnezeu nu exista. Si omul ramane in brate cu incercarea, cu raul, cu Auschwitzul. Nu mai exista un tert care sa poata fi acuzat! Nu mai e nimeni sau nimic in fata caruia sa ne scandalizam - decat omul. Si chiar asa stau lucrurile.

Potrivit afirmatiei unui umil preot din dieceza Nantes, Dumnezeu nu Se ocupa de lucrurile omenesti, Dumnezeu vorbeste inimii. In fulguranta parabola a lui Hristos scandalizarea inseamna aceasta: a nu mai auzi cuvantul lui Dumnezeu acuzand, dezlantuind tumultul urii in inima noastra, aruncand anatema impotriva altuia si mai exact impotriva lui Dumnezeu, Care nu mai exista!

Venim atunci la cea de-a treia figura a raului, cea mai nemijlocita si mai raspandita, cea care ne lasa sa intrevedem in modul cel mai limpede inradacinarea lui in inima. Daca in autodonarea vietii absolute sta insasi donarea propriei noastre vieti, auto-revelarea sa in Sinele nostru, care este si inima noastra, atunci aceasta donatie e cea a unei vieti care ne este proprie, care este a noastra, cea a unui mine singular care este al meu - sau al tau - care imi apartine pentru totdeauna, caruia aceasta viata ii apartine pentru totdeauna. "Daca ai fi stiut darul lui Dumnezeu."

Un dar atat de extraordinar si de minunat, pe care trebuie sa-l recunoastem in formele cele mai simple si cele mai concrete. Sa luam in considerare cu titlu de exemplu puterile trupului nostru asa cum le traim in viata noastra de zi cu zi. Fie puterea subiectiva a prinderii - aceea de a apuca un obiect, de a-l ridica, de a-l arunca - sau puterea de a ne misca, de a ne ridica, de a umbla etc.

Exercitiul fiecareia din aceste puteri imi apare sub forma unui comportament subiectiv - de exemplu, deplasarea mainii mele spre obiectul pe care vrea sa-l prinda -, dar aici nu e decat aparenta sa in acel "in afara" al lumii. In ea insasi, punerea in lucrare a unei puteri corporale oarecare e o activitate subiectiva, resimtita si traita in interior intr-un sentiment de efort, ea se realizeaza in noi in trupul nostru si ii apartine lui. A fi in masura de a exercita o putere, a detine capacitatea de a putea, "putinta de a putea", cum spune Kierkegaard, nu e cu putinta decat celui care, instalat in interiorul acestei puteri si fiind una cu ea, e in acest fel capabil de a o face sa treaca in act ori de cate ori vrea - in mod liber.

Libertatea nu e o idee abstracta, o afirmatie gratuita, e aceasta putere concreta incercata si traita in mod efectiv de a pune in joc ansamblul puterilor care sunt astfel la dispozitia noastra. Libertatea noastra este una cu acel Eu Pot fundamental care locuieste in fiecare din puterile trupului nostru ca si ale mintii noastre (cum este aceea de a forma o imagine, un concept, de a intrerupe o asociere de idei etc). Aceste diverse puteri nu difera intre ele decat prin continutul lor specific, capacitatea de a putea inerenta fiecaruia si care permite trecerea ei in act fiindu-le comuna.

Or cum anume imi sunt date aceste diverse puteri si mai intai aceea de a le exercita in asa fel incat ele sa fie ale mele, cele ale propriei mele vieti? Aceasta intrebare nu are nimic artificial daca ne gandim la aceasta situatie incontestabila: eu care dispun de fiecare din aceste puteri - de a deschide ochii, de a intinde mana, de a ma misca - nu sunt cel care mi le-am dat mie insumi, cum nu mi-am dat mie insumi propriul meu eu sau propria mea viata.

Sunt astfel constrans sa recunosc fata de fiecare din aceste puteri, ca si fata de puterea fundamentala care-mi ingaduie sa le desfasor, totala mea neputinta, daca e adevarat ca ele imi sunt date independent de puterea mea si de vointa mea. Dar cum anume imi sunt date? In acelasi fel in care imi sunt date propria mea viata si propriul meu eu. in auto-donarea Vietii absolute.

Aceasta neputinta radicala a omului fata de propria sa putere, chiar atunci cand o exercita si o incearca, e afirmatia categorica a lui Hristos. Formulata intr-o imprejurare tragica, ea imbraca un caracter solemn care-i subliniaza semnificatia universala.

Stim cum la ultimul Sau proces, in fata lui Hristos Care tacea incapatanat, Pilat a agitat, pentru a-L face sa vorbeasca si, fara indoiala, sa-L si salveze, urmatoarea amenintare: "Nu stii ca am putere sa te eliberez si am putere sa te rastignesc?" Raspunsul a sosit biciuitor: "N-ai avea nici o putere asupra Mea, daca nu ti-ar fi fost data de sus" (Ioan 19, 10).

Hristos aminteste fara concesii nu numai neputinta puterii imparatului, ci a oricarei puteri, chiar si celei care comanda pana si cel mai simplu dintre gesturile noastre: "Fara de Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15, 5). in mai multe randuri, Apostolul Pavel va dezvolta aceasta tema fundamentala a crestinismului: "Caci Dumnezeu este Cel ce lucreaza in voi si ca sa voiti si ca sa savarsiti, dupa a Lui bunavointa" (Filipeni 2, 13).

Aceasta neputinta a omului in chiar sanul exercitiului efectiv al acelui Eu Pot al sau inseamna conditia sa de Fiu - faptul ca fiecare din puterile lui, eul sau, viata sa nu sunt date lor insesi decat in auto-donarea Vietii absolute. Or acest dar nu e simulacrul unui dar, e un dar real, cel al unei vieti reale, al unui eu real, al unor puteri reale.

Traite in experienta neindoielnica a lor insele, in liberul lor exercitiu, ele se incearca ca libere, si intr-adevar si sunt. Atunci mine-le, care traieste in mod constant capacitatea extraordinara de a pune in lucrare fiecare din aceste puteri cand vrea el, se poate socoti cu usurinta drept izvorul lor. Isi imagineaza ca el si le da, ca le scoate oarecum din el insusi de fiecare data cand le exercita. Izvor si temei al tuturor puterilor care alcatuiesc fiinta sa, el se considera in cele din urma izvorul si fundamentul fiintei sale insesi. Astfel se formeaza iluzia majora: acest mine pasiv in mod insurmontabil fata de el insusi, intotdeauna deja dat lui insusi in viata, asezat in aceasta independent de vointa sa proprie, iata-l devenit in ochii sai un Subiect atotputernic, stapan al lui insusi, principiu intrucatva absolut al conditiei sale de viu, al eului sau, al ansamblului capacitatilor si talentelor sale.

"Viata mea e a mea" sau cum se spune astazi, "Trupul meu e al meu. Prin urmare fac ce vreau cu el". In zadar se ridica avertismentul Apostolului Pavel: "Ce lucru ai pe care sa-l nu-l fi primit? Si daca l-ai primit, de ce te falesti ca si cum nu l-ai fi primit? (1 Corinteni 4, 7). A ne atribui eului nostru propriu nu numai faptul de a avea la dispozitie puterile pe care le gasim in noi, dar si puterea de a ne da noua insine toate aceste puteri si, in cele din urma, aceea de a ne aduce pe noi insine in acest eu care suntem si in propria noastra viata, aceasta e credinta nebuneasca pe care o denunta tot Apostolul Pavel: "Caci de se socoteste cineva ca este ceva, desi nu este nimic, se inseala pe sine insusi" (Galateni 6, 3).

Iluzia care face din ego fundamentul lui insusi nu falsifica doar modul in care omul se reprezinta lui insusi si, prin urmare, raportul sau cu lumea si cu lucrurile. Ea submineaza din temelii locul in care suntem dati noua insine in viata absoluta si care e "inima". Disimulandu-si aceasta relatie interioara cu viata divina in care e nascuta, in care ramane atat timp cat este vie, inima devine oarba fata de ea insasi.

Surda la cuvantul Vietii care nu inceteaza sa-i vorbeasca despre ea, precum si despre propria ei viata de toate zilele, despre viata ei finita. Devine insensibila la pulsiunile iubirii pe care ea i le comunica. Devine invartosata, respinsa in ea insasi, inchisa in ego-ul monadic care se socoteste de acum inainte unica realitate plasandu-se in centrul a tot ceea ce i se intampla - orice experienta posibila nemaifiind decat a sa, cea a unui ego finit. Aceasta inima oarba la Adevar, surda la cuvantul Vietii, plina de duritate, exclusiv preocupata de ea insasi, care se socoteste drept punctul de plecare si de sosire al experientelor si actiunilor sale e cea din care iese raul.

Daca recitim la Marcu si la Matei lista relelor care ies din inima e izbitor sa constatam ca ele se inscriu toate in ceea ce am numit "sistemul umanului", si care in realitate e un sistem al egoismului. Intr-adevar, fiecare din ele - omoruri, adultere, furturi, marturii mincinoase, calomnii - intra in hora reciprocitatii, despre care s-a vazut ca nu are in ea insasi nici o valoare, pentru ca e si reciprocitatea urii, a resentimentului sau a invidiei, ca si a bunavointei sau a iubirii. De ce insa toate modalitatile existentei citate in aceste pasaje tin de rau? E ceea ce ne-a invatat analiza subminarii inimii omenesti. Socotind drept nimic relatia interioara cu viata in care s-a nascut, mine-le se ia drept ego-ul-subiect care subzista prin el insusi si nu datoreaza nimic nimanui. Plasandu-se in centrul campului experientelor sale - cele pe care le face despre el insusi, despre corpul sau, despre ceilalti -, el se poate foarte bine arunca in afara de sine spre toate cele care-l preocupa in lume, facand din ele tot atatia idoli. Raportand totul la sine si necautand in orice lucru decat propria sa placere, se idolatrizeaza pe el insusi. Peste tot, in erotism de exemplu, care pentru el nu e decat un autoerotism in doi, reciprocitatea nu e decat o aparenta. Chiar si atunci cand se injoseste si umileste in masochism, pentru el conteaza tot placerea sa indoielnica. in masura in care fiecare se comporta astfel, egoismul, asa cum am remarcat, nu e o simpla trasatura de caracter, el tine de sistemul raului intrupand una din formele lui majore.

Or acest rau sporeste nemasurat. Si iata cum anume. Iluzia pe care eul si-o face despre el insusi socotindu-se izvorul puterii pe care o exercita, nu schimba nimic in faptul ca aceasta putere, cu acelasi titlu ca si acest eu si ca propria sa viata, nu e data ei insesi decat in auto-donarea Vietii absolute. Aceasta auto-donare este o auto-revelare ea insasi absoluta. Lumina invizibila, adevar absolut, ea lumineaza inima pana in ungherele ei cele mai mici. Trasatura ei distinctiva este violenta - o violenta impotriva careia nu exista nici o protectie.

Aplicandu-le Lui insusi, Hristos ne-a invatat cateva caracteristici decisive ale acestui Adevar al Vietii. Pentru ca Viata e violenta unei auto-revelari fara retragere sau rezerva, fara intarziere, nici discurs, ea da in chip nemijlocit marturie despre ea insasi revelandu-se siesi in fulguratia acestei Parusii atemporale. Or Adevarul Vietii absolute nu e doar conditia oricarei marturii absolute - care se lipseste de orice alta marturie -, e si cea a Judecatii.

Fiindca asa este Judecata lui Dumnezeu de care nu scapa nimic, daca e adevarat ca fiecare eu e revelat in inima sa in Adevarul Vietii absolute, in auto-revelarea lui invincibila. In asa fel incat Judecata nu difera de venirea fiecarui Sine in el insusi si il insoteste atata timp cat acesta este viu. Si cum revelarea siesi a Vietii in fiecare Sine viu locuieste in fiecare din modalitatile vietii sale, in bucuriile, in ranile, in actele care rezulta de aici, fiecare din aceste acte sunt cunoscute de Dumnezeu in chiar momentul savarsirii lor, atat aceste acte, cat si motivatiile lor marturisibile sau nu.

Din acest motiv, aceasta judecata de care nu scapa nimeni e implacabila. Si superioritatea lui Cain asupra oamenilor timpului nostru, ceea ce ii va acorda poate harul unei iertari neintelese, e faptul ca el stia acest lucru. L-a stiut atunci cand si-a intors fata sa de la mania lui Dumnezeu. Fiindca si el era un Fiu, nu al lui Adam si al Evei, ci al Luminii.

Printre cuvintele lui Hristos exista unele care denunta ura fata de adevar, si ele sunt cele mai cumplite. Daca fiecare modalitate a vietii noastre, fiecare miscare a inimii noastre e revelata siesi in auto-revelarea Vietii absolute, atunci orice gand rau, invidios, ostil sau criminal, orice act care rezulta din aici sunt demascate.

Tot Ioan relateaza aceste cuvinte fara apel din convorbirea lui Iisus cu Nicodim: "Oricine face rele uraste lumina: si nu vine la lumina, pentru ca faptele lui sa nu se vadeasca" (Ioan 3, 20). Dar aceasta Lumina care e Adevarul Vietii absolute, care da marturie si face Judecata, ce altceva este daca nu aceasta auto-revelare a acestei vieti in Verbul sau? Acest Verb al lui Dumnezeu despre care Prologul spune: "Si Verbul era lumina adevarata care lumineaza pe tot omul ce vine in lume. in lume era si lumea prin El s-a facut, dar lumea nu L-a cunoscut. La ai Sai a venit, dar ai Sai nu L-au primit" (Ioan 1, 10-11).

Pentru ca Verbul e revelarea neimpartita care lumineaza ascunsul inimilor, oamenii dedati raului urasc Verbul - Verbul venit in lume sa ii aduca Adevarata Lumina si sa o mantuiasca. In asa fel, incat pentru cei ce au refuzat aceasta lumina, mantuirea a devenit osanda lor. E ceea ce spune contextul convorbirii citate: "Iar aceasta este judecata: ca lumina a venit in lume si oamenii au iubit intunericul mai mult decat lumina, pentru ca faptele lor erau rele. Fiindca oricine face rele uraste lumina." (Ioan 3, 19-20).

Aceasta ura a Verbului venit in lume ca s-o mantuiasca revine in Evanghelia lui Ioan ca o tema dureroasa. Dupa invierea lui Lazar, Hristos e condamnat la moarte pentru prima data. El intra in clandestinitate, se retrage in Galileea, evita Iudeea, unde autoritatile iudaice cauta sa puna mana pe El si sa-L omoare. Apropiatii Sai, care nu cred in El, il preseaza, din contra, sa Se faca recunoscut prin faptele Sale si sa Se arate tuturor. Ceea ce pentru El inseamna sa mearga la Ierusalim unde il asteapta moartea. Atunci Hristos defineste El insusi in toata claritatea relatia Sa cu lumea: "Vreme Mea n-a sosit inca, dar vremea voastra e gata intotdeauna. Pe voi lumea nu poate sa va urasca, dar pe Mine Ma uraste, pentru ca Eu dau marturie despre ea ca lucrurile ei sunt rele" (Ioan 7, 6-7).

Aceasta ura a Adevaratei Lumini intrupate in Hristos se intinde la toti cei care primind-o, deveniti Fii ai Luminii, dau marturie la randul lor despre ea. E ceea ce spune tot Ioan: "Daca va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte decat pe voi M-a urat. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau. Dar pentru ca nu sunt din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea va uraste pe voi lumea."

Iar continuarea textului afirma faptul ca aceasta ura a lui Hristos, careia ii vor cadea victime la randul lor toti cei care-L vor fi primit, e in realitate o ura a Adevaratei Lumini al carei Cuvant e Hristos: "Cel ce Ma uraste pe Mine uraste si pe Tatal Meu. De n-as fi facut intre ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a facut, pacat n-ar avea; dar acum M-au si vazut si M-au urat atat pe Mine, cat si pe Tatal Meu. Aceasta ca sa se implineasca cuvantul cel scris in Legea lor: "M-au urat pe nedrept"" (Ioan 15, 18-19; 23-25).

Asadar, cand intra in lumina Adevarului raul devine pacat, in pacat raul se dedubleaza intrucatva. Departe de a se recunoaste drept rau sub stralucirea acestei lumini devastatoare, raul o face raspunzatoare pe aceasta din urma. E ceea ce se intampla in scandal. Scandalul rastoarna acuzatia nemailasand lumina implacabila sa-l demaste, ci impingand raul pana la limitele lui, pana la pacatul suprem, care nu mai e simplul rau, ci denuntarea Luminii, negarea lui Dumnezeu.

Dar asemenea unui jar care nu se stinge niciodata, Lumina continua sa arda inima lui Cain. In stralucirea ei incandescenta, nu se mistuie doar un eu, in stralucirea Parusiei ei atemporale are flacara Luminii ei. Verbul S-a intrupat ca sa mantuiasca ce s-a pierdut. Cum mai poate insa omul auzi Cuvantul sau in ciuda raului, dincolo de el, prin el?

Michel Henry
Eu sunt Adevarul. Pentru o filosofie a crestinismului; Editura Deisis

Cumpara cartea "Eu sunt Adevarul. Pentru o filosofie a crestinismului"

02 Februarie 2016

Vizualizari: 3315

Voteaza:

Despre dificultatea oamenilor de a auzi Cuvantul lui Hristos 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE