Despre natura credintei

Despre natura credintei Mareste imaginea.


Despre natura credintei

Problema credintei prezinta aspecte diferite si poate fi abordata din unghiuri diferite. As vrea sa situez problema mai ales din punct de vedere al raporturilor dintre credinta si libertatea spiritului. Ceea ce ne frapeaza in momentul in care examinam natura credintei, este posibilitatea de a nega realitatea lui Dumnezeu, posibilitatea ateismului.In Biblie se afla deja cuvintele : "Zis-a cel nebun intru inima sa : nu este Dumnezeu".

Nu suntem liberi sa negam realitatea lumii naturale, realitatea acestui scaun sau a acestei mese. Negarea solipsismului sau a idealismului subiectiv ramane doar un joc intelectual, fara o influenta serioasa asupra vietii noastre. Noi continuam sa traim ca si cum am fi pe deplin convinsi de realitatea lumii care ne inconjoara. Si in viata noastra practica suntem profund convinsi de aceasta realitate, indiferent de convingerile teoretice pe care le profesam. Suntem insa liberi sa negam realitatea originara, sursa a intregii realitati ; suntem liberi sa-L negam pe Dumnezeu si ne putem trai viata ca si cum Dumnezeu n-ar exista. Negarea lui Dumnezeu e mult mai serioasa prin consecnitele ei decat negarea lumii exterioare, deoarece prin ea toata viata si destinul meu s-au schimbat.

Suntem liberi sa-L negam pe Dumnezeu: Dumnezeu nu ne constrange sa-L recunoastem. Realitatea lui Dumnezeu, principal si esential, se distinge de realitatea lucrurilor lumii naturale si criteriul acestei realitati este cu totul altul. Traim in lumea lucrurilor vizibile, care ne obliga sa le recunoastem, posedand pentru noi un criteriu exterior al realitatii; traim in egala masura in lumea lucrurilor invizibile, a lucrurilor ascunse, care nu ne constrang, care ne lasa liberi. Conform definitiei clasice si consacrate a Sfantului Pavel, credinta este "dovedirea lucrurilor celor nevazute" (Evrei, 11, 1). Cunoasterea este o demonstrare a lucrurilor vazute, a lumii naturale si vizibile. Aceasta lume nu pretinde din partea noastra nici o modificare esentiala a structurii constiintei noastre, nici vreo virtute eroica, nici vreo revolutie spirituala. Efortul spiritului, disciplina gandirii, sunt de ajuns pentru a o cunoaste.

Prin lume vizibila trebuie sa intelegem, nu numai lumea empirica a simturilor, dar si lumea ideala a legilor logice, care nu este o lume misterioasa si ascunsa. Credinta deci, definita din punct de vedere al subiectului religios, presupune un act liber al spiritului uman, care se intoarce spre lumea ascunsa si deloc coercitiva, o libera alegere a unei lumi de dincolo, privita cu dragoste. Dumnezeu si lumea spirituala raman ascunsi. Si faptul ca sunt ascunsi reprezinta misterul libertatii spiritului uman.

Aceasta nu vine catusi de putin in contradictie cu elementul fundamental al constiintei crestine, ca obiectul religios se descopera, ca exista revelarea lui Dumnezeu si ca revelatia nu s-a savarsit in acelasi fel precum actioneaza obiectele lumii naturale si vizibile; ca ea nu constituie deci o constrangere exterioara asupra spiritului uman. Revelatia s-a implinit intr-o ordine spirituala care difera esential de ordinea lumii naturale, ea presupunand credinta, adica libertatea acceptarii.

Revelatia este posibila pentru ca omul este nu numai o creatura naturala, dar si una spirituala, si pentru ca penetrarea lumii spirituale in lumea naturala reinnoieste spiritual omul. Misterul Golgotei, rastignirea aducatoare de mantuire, nu ne constrange din exterior, pentru ca forta divina ramane invizibila, demonstrarea ei facandu-se doar prin aspectul de slabiciune si infirmitate.

Dumnezeu ni Se descopera si Se ascunde. Dar in revelarea si in misterul Sau El apartine in egala masura lumii lucrurilor invizibile, adica lumii care nu constrange la o recunoastere din exterior. Experienta noastra, in ce priveste lumea naturala si cunostinta pe care o avem despre ea, presupune un obiect stabilit dinainte si din afara, care nu cere un efort de patrundere spirituala. Experienta noastra obisnuita de viata, experienta stiintifica a gandirii noastre discursive, presupune o actiune obligatorie a obiectului. Aceasta e o experienta si implica o actiune de gandire in legatura cu obiectele, care in mod natural sunt deschise omului, pentru ca omul s-a despartit de lumea misterioasa si invizibila si s-a aruncat in aceasta lume a naturalului si vizibilului.

Dar "fericiti cei ce n-au vazut si au crezut". Ei nu au vazut cu ochii trupesti care te obliga sa vezi, ci au vazut cu ochii sufletesti, ceea ce presupune libertatea spiritului. A cere garantii si dovezi de credinta echivaleaza cu a nu intelege natura insasi a credintei, inseamna a nega actiunea spirituala.a credintei. Obiectiile sceptice impotriva credintei sunt fondate pe dorinta de a vedea obiectul credintei, de a se convinge de realitatea lui, ramanand in acelasi timp in starea pasiva de constiinta, fara revolutie spirituala sau efort spiritual. Scepticii isi reprezinta obiectul credintei aplicandu-i aceleasi conceptii caracteristice lumii naturale, adica efectul constrangator care ne forteaza. Dovada este insasi constrangerea de a accepta viata, ceea ce e dovedit, obligat sa fie acceptat drept adevar.

Lumea naturala va constrange. O dovada este la fel de constrangatoare ca si lumea exterioara. Si credinta este straina de notiunea de dovada. Ceea ce poate fi dovedit nu are nevoie de credinta. Credinta arata, ea nu demonstreaza. Credinta este o alta conceptie decat perceperea lumii vazute si cel care ar cere "o dovada" si o constrangere exterioara din partea credintei ar fi asemenea unui jucator care ar consimti sa plateasca abia dupa ce si-ar fi vazut cartile.

Credinta presupune o transformare la nivelul intregii fiinte umane, o trezire pentru toate fortele spirituale ale omului, nu numai intelectuale sau a organelor sensibile ale conceperii. Teoriile intelectualiste si voluntariste ale credintei sunt de asemenea false. Credinta presupune o transfigurare a intelectului in spirit. Credinta inseamna intrarea intr-o alta ordine, o ordine supranaturala si spirituala. Credinta nu consta intr-o supunere fata de un adevar dat din exterior, sau fata de o realitate care actioneaza din afara, nici in vreun fel de justificare in fata lui Dumnezeu; ea trebuie sa constituie o schimbare reala a naturii umane, o noua renastere, o "iluminare".

Credinta este o experienta, inceputul unei vieti noi. Sensul credintei nu este cel de a subordona omul unei autortiati sau chiar unei doctrine teologice, ci de a-i subordona realitatilor ontologice insesi, ordinii spirituale a fiintei lui Dumnezeu, Mantuitorului Hristos, Sfintelor Taine. Relatiile intre credinta si obiectul ei trebuie gandite organic si ontologic.

Doctrina teologica nu este necesara pentru credinta, dar credinta este absolut necesara pentru doctrina teologica. Aceasta inseamna ca experienta spirituala detine primatul asupra doctrinei teologice si ca teologia veritabila este o teologie a experientei spirituale. Una dintre trasaturile caracteristice ale crestinismului occidental, catolicism, sau protestantism, si care il diferentiaza de crestinismul oriental, consta, se pare, in faptul, ca pentru crestinismul occidental problema centrala este cea a justificarii. De aici provin disputele in legatura cu justificarea prin credinta sau justificarea prin fapte. De aici provin, disputele dintre jansenisti si iezuiti, protestanti si catolici, in timp ce in crestinismul rasaritean problema centrala nu este atat cea a justificarii, cat cea a transfigurarii si a iluminarii fiintei. Asa se explica de ce crestinismul oriental este mai cosmic si invatatura despre indumnezeire se afla in centrul patristicii grecesti, la fel ca ideea invierii intregii creatii.

Sarbatorirea Pastelui, invierea glorioasa a lui Hristos, este centrul cultului ortodox. Misterul central al crestinismului este aparitia unei noi creaturi indumnezeite. Iar venirea lui Hristos se interpreteaza ca un fenomen cosmogonic si antropogonic asemenea venirii Omului spiritual nou si a unei noi umanitati spirituale. De aici deriva un alt accent pentru intelegerea naturii credintei. Credinta nu este atat reconcilierea omului cu Dumnezeu, cat nasterea unui om nou, a unei noi creaturi, atingerea unui nou nivel al existentei.

„ Diferenta intre crestinismul oriental si cel occidental nu trebuie insa exagerata. Credinta se afla la baza cunoasterii. Credinta stabileste obiectul cunoasterii si numai prin credinta poti intelege fiinta. Intuirea fiintei si contemplarea ei sunt date de credinta. Si cunoasterea si credinta se afirma in intuitia primordiala. Cunoasterea devine posibila abia dupa ce credinta a stabilit realitatea pe care trebuie sa o cunoastem. Cunoastem lumea lucrurilor vizibile, lumea naturala, doar pentru ca am crezut in ea si ne-am legat soarta de a ei. Ea a devenit pentru noi vizibila, a devenit aerul pe care il respiram, pentru ca ne-am deturnat de la adancimea primordiala a spiritului, de la lumea divina, si am ales aceasta lume care se deschidea pentru noi. Suntem sclavii acestei lumi. Renasterea are o semnificatie liberatoare. Dar vederea si constrangerea lucrurilor nu ne lasa liberi in conceperea lor.

Intr-un anume sens, lumea naturala si vazuta este creata exclusiv de increderea noastra in ea. Si aceasta incredere primordiala este atat de mare, incat in relatiile noastre cu lumea, aproape ca nu ne mai trebuie actul de credinta asa cum am avea nevoie ele el in cadrul relatiei cu lumea ascunsa si invizibila. Noi nu cunoastem lumea lucrurilor invizibile, pentru ca suntem desprinsi, intorsi de la ea - care se ascunde -, nedorind sa ne forteze. Lumea ne constrange din toate partile. Dumnezeu nu ne constrange cu nimic. Doar credinta, inteleasa ca act de libertate spirituala, ne elibereaza de puterea exclusiva a lumii vizibile si ne descopera o alta lume, invizibila.

Cunoasterea lumii lucrurilor invizibile, cunoasterea lui Dumnezeu ascuns, devine posibila doar dupa descoperirea credintei. Lumea lucrurilor invizibile, lumea divina, devine vizibila doar ochilor spiritului, dar ramane ascunsa ochilor trupesti. Credinta cere sacrificarea lumii acesteia pentru a obtine intelepciunea dumnezeiasca. Daca unul dintre voi crede ca este intelept in secolul acesta, trebuie sa fie nebun pentru a fi intelept, pentru ca intelepciunea din lumea aceasta este nebunie in fata lui Dumnezeu (Apostolul Pavel).

Credinta are un caracter suprarational si supralogic. Mecanismul gandirii rationale si discursive, natura conceptelor, legile logicii, nu se aplica obiectului credintei, lumii lucrurilor invizibile, lui Dumnezeu, pentru ca legile logicii si ale formarii conceptelor noastre sunt elaborate pentru lumea lucrurilor vizibile, pentru lumea naturala. Lumea lucrurilor vizibile impune limite pe care lumea lucrurilor invizibile nu le cunoaste. Dumnezeu reprezinta pentru ratiunea noastra inferioara o "coincidentia oppositorum". In lumea lucrurilor vizibile, a lucrurilor naturale, identitatea contradictiilor este imposibila si contrariile se exclud unul pe celalalt. De acea credinta, in esenta ei, este paradoxala; ea pare nebunie, prin prisma ratiunii noastre naturale.

Credinta in Cruce, in Rastignirea Mantuitorului, este considerata nebunie, de-a lungul secolelor, nu numai de catre greci, ci de catre intreaga umanitate, cu o gandire naturala. Antinomia, ca un gardian care supravegheaza misterul divin inepuizabil, ramane in pragul cunostintelor noastre despre lucrurile divine. Aceasta nu inseamna ca lucrurile divine sunt ele insele antinomice si paradoxale, ci ca ele sunt considerate antinomice doar de catre ratiunea noastra inferioara, pentru gandirea noastra naturala.

Acest caracter suprarational, supralogic, al credintei in lumea divina, acest caracter antinomic si paradoxal al cunostintelor noastre asupra acestei lunii nu inseamna agnosticism. Dimpotriva, prin credinta, prin catastrofa constiintei si gandirii noastre se deschide pentru noi perspectiva unei cunoasteri superioare, a gnozei, a unei stiinte spirituale si nu naturale. Prin credinta, prin comuniunea cu viata spirituala, spiritul lui Hristos (face posibila cunoasterea lumii spirituale. Spiritul recunoaste spiritul. Credinta nu este o confesiune formala a diferitelor doctrine sau dogme.

Credinta este inceputul unei noi vieti. Credinta inseamna intrarea intr-o ordine spirituala a existentei. Credinta nu este o experienta psihologica sau o stare subiectiva a constiintei umane. Trebuie sa ne ridicam in egala masura atat deasupra falsului obiectivism naturalist, cat si deasupra falsului subiectivism psihologic. Credinta inseamna iesirea dintr-o lume psihica naturala, inchisa in ea insasi, in care omul este o monada psihica si corporala izolata, si intrare-a omului in uniunea lumii spirituale, intr-o colectivitate religioasa, adica in Biserica.

In organismul spiritual al Bisericii nu mai e deja separatie si ostilitate, in el totul devine intim legat si unit prin dragoste. Credinta este un eveniment care se prezinta ca o experienta a sufletului individual, doar cand este privita din afara si numai de catre mediul in care se naste. Ontologic, este in acelasi timp un eveniment supraindividual, trans-subiectiv, un eveniment spiritual si non-psihologic. Aceasta inseamna ca legea ne introduce in ordinea Bisericii si ca ea este un fenomen in Biserica.

Lumea lucrurilor invizibile se descopera in Biserica, in organismul spiritual, care este o realitate ontologica, in corpul mistic al lui Hristos, unde nu mai exista deja sfasierea si separarea, vrajba si neintelegerea care domina lumea lucrurilor vizibile, in lumea naturala, intr-o lume fizica si psihica. In credinta ca realitate ontologica si nu in credinta ca experienta, psihica, eu nu mai sunt singur in fata lumii invizibile, in fata lui Dumnezeu, ci sunt impreuna cu toti fratii mei in credinta, impreuna cu intreaga Biserica. Atunci cand credinta tinde spre un obiect demn, spre Dumnezeu, spre sfintenie, atunci obiectul credintei, obiectul religios, actioneaza asupra subiectului credintei, il hraneste si il lumineaza.

Or, atunci cand credinta tinde catre un obiect nedemn, pieritor, trecator, ea lasa omul singur si slabit. Credinta religioasa este un act in care actioneaza nu numai omul, ci si Dumnezeu, nu numai credinciosul, ci si obiectul credintei. Pana acum am privit credinta religioasa din punct de vedere al subiectului religios, din punctul de vedere al omului. Dar din acest unghi de vedere noi nu putem descoperi credinta in toata plenitudinea ei. Intr-adevar, real si ontologic, credinta este o colaborare intre libertatea umana si harul divin.

In credinta se implineste iluminarea naturii umane si se deschide posibilitatea intrezaririi lumii sfinte, pentru ca harul divin-actioneaza asupra omului. Fara har, credinta este imposibila. Fara har libertatea umana este o libertate intunecata, lipsita de lumina; ea il poate alege nu pe Dumnezeu, ci pe diavol, nu viata, ci moartea. Aceasta actiune a harului in credinta nu este o violentare a naturii umane, manifestandu-se din exterior, ci un ajutor pentru libertatea umana venind dinauntru, o iluminare a naturii umane in profunzimea sa. Misterul lui Iisus Hristos este misterul harului, care actioneaza in libertate si prin libertate, victoria asupra tragediei libertatii si a necesitatii. Libertatea nu se poate opune harului. Aceasta contradictie nu exista. Harul lui Hristos este libertatea noastra definitiva, luminata si transfigurata interior, nu numai libertatea divina, dar si libertatea umana, pentru ca Hristos este Dumnezeu-Omul. Prin Iisus Hristos si in Iisus Hristos noi ne apropiem in mod liber de Dumnezeu si raspundem chemarii Lui. Credinta este un fenomen hristocentric si ea nu poate fi inteleasa decat in lumina Divino-umanitatii lui Iisus Hristos.

Nikolai Berdiaev

 

16 Iulie 2012

Vizualizari: 4280

Voteaza:

Despre natura credintei 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE