Dimensiunea hristologica a iconomiei mantuirii

Unul din eforturile serioase pe care teologia de azi le intreprinde este acela de a intelege intruparea Fiului lui Dumnezeu in toata intinderea si plenitudinea ei. Hristologia mai noua vrea sa inteleaga in mod integral si deodata atat persoana lui Iisus Hristos, in realitatea ei ontologica, teandrica, ipostatica, precum si slujirea lui Hristos, in configuratia ei mesianica, iconomica, istorica. In spatele acestui efort se contureaza doua mari orientari:

1. Impreuna cu creatia si sfintirea sau transfigurarea, intruparea lui Dumnezeu este un element component esential al iconomiei dumnezeiesti, intruparea nu poate fi deci desprinsa ca un eveniment izolat. Ea face parte din unitatea iconomiei, care este o lucrare comuna a Sfintei Treimi. De aici, caracterul trinitar al iconomiei mantuirii. Desigur, Cuvantul lui Dumnezeu, a doua persoana a Sfintei Treimi, este subiectul activ al intruparii, prin asumarea firii umane, dar Acelasi Cuvant este angajat in intreaga iconomie, care cuprinde creatia, intruparea rascumparatoare si sfintirea. Cel care "S-a facut trup" (Ioan I, 14), "de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria", devenind "Omul cel nou", "Iisus Hristos" (Sf. Ignatie, Catre Efeseni, XX, 1), este insusi Cuvantul lui Dumnezeu, prin Care lumea a fost creata (Ioan I, 10). Sfantul Atanasie vede o relatie stransa intre creatie si mantuire, deoarece innoirea creatiei a fost savarsita de Acelasi Cuvant, care a creat-o la inceput (Despre Intruparea Cuvantului I, 1). De aici, caracterul hristologic al iconomiei mantuirii.

Acelasi lucru se poate spune si despre relatia dintre intrupare si trimiterea Duhului. Ramanerea Duhului peste Iisus Hristos este proprie slujirii Sale mesianice (Isaia XI, 2 ; Ioan I, 33). In acelasi timp Duhul este trimis de Fiul (Ioan XV, 26; XVI, 13-15), si asa cum Fiul a proslavit pe Tatal (Ioan XVII, 4), tot asa Fiul va fi proslavit de Duhul Sfant (Ioan XVI, 4). Mai mult, Fiul este "imparat" - cu toate ca imparatia Sa eshatologica nu este din lumea aceasta (Ioan XVIII, 36-37) - sub forma imparatiei Duhului, Care este trimis sa Se odihneasca in cei sfinti si cei fericiti (Rom. VIII, 10-11). Sfintirea sau transfigurarea in Duhul Sfant nu este decat un alt termen pentru "imparatia" lui Hristos, care este inauntrul nostru (Luca XVII, 21). Astfel, intruparea este reasezata in unitatea organica a iconomiei trinitare, fiind inseparabila de creatie si sfintire:

"Care este iconomia intruparii lui Dumnezeu Cuvantul vestit in toata dumnezeiasca Scriptura si citit de noi, dar nepatruns? Nu e decat acela ca, impartasindu-se de ale noastre, sa ne faca pe noi partasi de ale Sale. Caci Fiul lui Dumnezeu de aceea S-a facut Fiu al Omului, ca sa ne faca pe noi oamenii fii ai lui Dumnezeu, ridicind dupa har neamul nostru la ceea ce este El dupa fire, nascandu-ne de sus in Duhul Sfant si introducandu-ne indata in imparatia cerurilor; mai bine zis, daruindu-ne sa o avem pe aceasta inauntrul nostru (Luca XVII, 21), ca sa nu avem numai nadejdea de a intra in ea, ci avand-o inca de acum, sa strigam: "Viata noastra e ascunsa cu Hristos in Dumnezeu" (Col. III, 3). (Simeon Noul Teolog, Capete teologice si practice, 94, in Filoc. rom., vol. 6, p. 93-94).

Astfel, iconomia mantuirii are un caracter trinitar, dar ea comporta o dimensiune hristologica, bine definita si nu hristomonista.

2. In al doilea rand, intruparea nu trebuie sa fie inteleasa nici in termeni restrictivi, cronologici, adica redusa la "nasterea dupa trup", si nici in termeni generali. Intruparea cuprinde intreaga lucrare in lume, pentru care Fiul a fost trimis de Tatal, si aceasta, in manifestarea ei concreta, specifica, evidenta. In faptul intruparii, nu cronologia evenimentelor este importanta, ci dinamica interna a acestor evenimente, motivul lor de baza, adica voia Celui ce L-a trimis: "Iisus le-a zis: mancarea Mea este sa fac voia Celui ce M-a trimis" (Ioan, IV, 34). Asadar, dincolo de intrupare este buna-placere a Tatalui (Ioan, VIII, 29). Iar jertfa de rascumparare, actul in care Iisus Hristos a iubit lumea pana la capat (Ioan XIII, 1), nu este un moment izolat, ci se inlantuie intr-o iconomie care cuprinde propovaduirea, botezul, iertarea pacatelor, instituirea Euharistiei, alegerea apostolilor, coborarea la iad, Crucea, trimiterea Duhului. Toate acestea formeaza un intreg.

In ultimele decenii, teologia ortodoxa s-a concentrat asupra aspectului ontologic al intruparii, mai cu seama asupra indumnezeirii omului, ca efect al asumarii firii lui in subiectul divin al Fiului. In acelasi sens au fost interpretate si Jertfa si invierea, considerate ca etape in care se face urcarea firii omenesti, de la starea de chenoza, la starea de slava. Mai mult, se poate spune ca, dupa perioada Sinoadelor ecumenice, unirea ipostatica a devenit cheia intregii hristologii ortodoxe. Intr-adevar, cel mai important aspect al hristologiei patristice este unirea ipostatica, cu consecintele ei, printre care, comunicarea insusirilor sau proprietatilor (idiomata), sau, cu alte cuvinte, reciprocitatea dintre firea divina si cea umana, cu toate ca asimetria dintre fire si ipostas se pastreaza. Sinodul al IV-lea ecumenic (Calcedon, 451), pe baza hristologiei dezvoltate de Parintii capadocieni, precizeaza aceasta doctrina complexa in care unitatea subiectului, dualitatea firilor si in acelasi timp dubla consubstantialitate a lui Hristos, trebuie sa fie afirmate deodata. Persoana (ipostasul) in care sunt unite cele doua firi, este persoana Cuvantului, existenta inainte de intrupare. Ipostaza nu este echivalenta cu constiinta, aceasta fiind o proprietate a firii umane. Firea Sa umana nu are subiectul ei propriu uman, ci este impersonala, e asumata personal, e ipostaziata, in persoana divina a Fiului lui Dumnezeu cel vesnic. Acest lucru este posibil deoarece, asa cum a aratat Leontiu de Bizant, o persoana (sau un ipostas) nu implica neaparat o singura fire (sau natura). Ca om, El Si-a asumat trup care sufera, nu a luat un ipostas uman, ci o fire ipostaziata in El. El Si-a insusit proprietatile firii umane, pasiunile ei naturale si incoruptibile. Iisus Hristos are un trup capabil de indumnezeire, fara pacatul firii, dar si in mod liber. Libertatea Sa este totala. Aceasta hristologie subliniaza mai ales faptul ca trupul lui Hristos a devenit receptacolul dumnezeirii. In El locuieste toata plinatatea dumnezeirii (Col. II, 9), deoarece. Dumnezeu nu da Duhul cu masura (Ioan III, 34).

Unirea ipostatica a fost formula care traduce unitatea persoanei Fiului lui Dumnezeu intrupat, Dumnezeu adevarat si om adevarat, opunand-o unor tendinte extreme, monofizite sau nestoriene. Cu toate acestea ea nu pretindea sa dea un raspuns si celor care se intrebau in ce fel Fiul este Cel ce ridica pacatele lumii (Ioan I, 29), nu numai in jertfa personala, fizica, de pe Cruce, ci si in jertfa sacramentala, liturgica a Bisericii. Deja formula "Unul din Treime a suferit" a provocat multe discutii. Pana la urma ea a fost acceptata pentru ca in ea se recunoaste nu numai ca Iisus Hristos a asumat in mod real firea umana, fara pacat - dar cu consecintele naturale, adica in conditia in care Adam a lasat-o - ci si ca suferinta a fost reala, fizica, fiindca numai astfel a eliberat firea de pacat.

Apoi, in secolele XIV-XV se dezvolta o hristologie care, pornind de la experienta euharistica, liturgica a Bisericii, se intoarce la slujirea de preot a lui Hristos. in secolele urmatoare se fac eforturi serioase pentru a tine un echilibru intre ceea ce este Iisus Hristos in Sine - Cuvantul lui Dumnezeu cunoscut in doua firi si intr-o singura persoana - si slujirea Sa rascumparatoare prin care El este "mantuirea" lumii.

In cele ce urmeaza vom starui asupra caracterului dinamic al intruparii si Jertfei lui Iisus Hristos. Dupa parerea noastra, acest caracter nu poate fi dezvaluit decat daca ordinea ontologica este contemplata ca ordine a iubirii. O interpretare dinamica a intruparii, in toata intinderea ei, presupune o legatura perfecta intre ordinea ontologica - in contextul careia o oarecare terminologie statica nu poate fi evitata - si ordinea iubirii. Ele trebuie sa fie intelese impreuna, concomitent.

Iconomia - intelegand prin aceasta lucrarea "in afara", nedespartita de fiinta, dar deosebita de aceasta, adica creatia, pronia, intruparea, rascumpararea, sfintirea - este proprie lui Dumnezeu, asa cum este proprie lui Dumnezeu fiinta Sa mai presus de orice nume, subzistenta in ipostasuri, cu totul de neimpartit si intru totul de nedespartit. Dumnezeu nu este o abstractie metafizica, o suprafiinta imobila, inchisa in Sine, neipostatica, ci o fiinta personala care "iese in afara", care se pune in raport cu altceva, ca subiect personal creator de comuniune. El este insasi viata care se daruieste, adica iubire. Lucrarea Sa iconomica tine de aceasta ordine a iubirii, care face ca Dumnezeu sa Se depaseasca pe Sine, sa iasa din fiinta Sa, in existenta. "Nu noi am fost cei care neam miscat spre Dumnezeu, sau am urcat spre El, ci El este Cel care a venit la noi si S-a pogorit la noi. El nu ne-a miscat de aici, ci ne-a facut ceresti, ramanand pe pamant; ne-a impartasit viata cereasca fara sa ne urce la cer, ci inclinand cerul catre noi si aducandu-l jos. Asa cum zice profetul: "El a plecat cerurile si s-a pogorat" (Ps. XVII, 11). (Nicolae Cabasilas, Viata in Hristos, I, 6).

Dumnezeu este viata: "Eu sunt Cel ce sunt» (Ies. III, 14). Dumnezeirea este viata nu numai in fiinta in Sine a Sfintei Treimi, ci si in lucrarea "in afara", ipostatica, iconomica, comuna a Sfintei Treimi. Fiul lui Dumnezeu Se identifica cu Calea, Adevarul si Viata (Ioan XIV, 6), iar Duhul Sfant este "datatorul de viata" (Ioan VI, 63). Or, viata constituie o tema care la un moment dat impartea lumea in doua, caci prin pacat fiinta umana - asupra careia Dumnezeu insusi a suflat un duh de viata, facand-o existenta vie (Fac. II, 7) - a fost deposedata de viata. Un nou proces s-a declansat prin pacatul lui Adam: mersul omului si al lumii spre distrugere si moarte. "Sufletul care pacatuieste, acela va muri" (Iez. XVIII, 20). Actul personal de neascultare al lui Adam a introdus fiinta umana intr-o retea a mortii, intr-un vartej al inexistentei.

Dumnezeu vrea insa sa inverseze acest proces care ducea la nimicirea creatiei. Una din insusirile lui Dumnezeu, pe care profetii Vechiului Testament le subliniaza cu mare insistenta, este hotararea cu care El urmareste ca fiinta umana sa recapete viata. Precum este adevarat ca Eu sunt viu, tot asa este adevarat ca Eu nu voiesc moartea pacatosului, ci ca pacatosul sa se intoarca de la calea sa si sa fie viu (Iez. XXXIII, 11). Profetul Iezechiel reia aceasta afirmatie in repetate randuri. "Caci nu voiesc moartea pacatosului, zice Domnul Dumnezeu; intoarceti-va deci si traiti" (Iez. XVIII, 32 , cf. XVIII, 23). Noul Testament reia aceasta imagine a hotararii lui Dumnezeu de a opri acest mecanism al mortii. Nu este vrere inaintea Tatalui vostru, Cel din ceruri, ca sa piara vreunul dintr-acestia mici (Matei XVIII, 14). Dumnezeu "nu voieste sa piara cineva, ci toti sa vina la pocainta" (II Petru III, 9). Ei voieste ca toti sa se mantuiasca (I Tim. II, 4).

"Viata si moartea" - ca tema care imparte lumea - se vede, de asemenea, in spiritualitatea Vechiului Testament. Dumnezeu vrea ca omul sa iasa din ciclul mortii si sa reintre in ordinea vietii; nu a celei biologice, ci a celei supranaturale. "Am pus inaintea ta viata si moartea binecuvantarea si blestemul; de aceea alege viata" (Deut. XXX, 19). "Alege viata", care nu se refera la sfera biologica, solicita efortul deliberat de a schimba modul de viata, de a opune rezistenta mortii. "Alege viata" presupune hotararea de a iesi din starea de pacat. De aceea, dreptul din Vechiul Testament poate spune: "Certand m-a certat Domnul, dar mortii nu m-a dat" (Ps. 117, 18). Efortul acesta poate fi impins pana la extrema, adica la jertfa. Dumnezeu cere lui Avraam sa sacrifice pe fiul sau (Fac. XXII, 2, 9-10), dar il opreste dupa ce acesta a consimtit. Schimbul de viata intre Dumnezeu si om nu se putea face in acest mod: "Chiar daca am suferi zeci de mii de morti pentru Hristos, tot n-am implini ceea ce suntem datori, caci altul e sangele lui Dumnezeu si altul sangele robilor; negresit, dupa vrednicie, si nu dupa fiinta" (Sf. Ioan Scararul, Scara, XXII, 20, Filoc. rom., vol. 9, p. 282).

In procesul acestui schimb se angajeaza insusi Dumnezeu, in persoana Fiului Sau. El vrea sa inverseze procesul trecerii spre moarte. El intra in procesul declansat prin pacatul lui Adam, pentru a rasturna acest proces. Slujirea lui Iisus Hristos ca mantuitor se poate reduce la ceea ce teologia liturgica numeste trecerea de la moarte la viata. "Ca din moarte la viata si de pe pamant la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi" (Canonul Invierii). "Eu pentru aceea am venit, pentru ca oamenii sa aiba viata, si s-o aiba din belsug" (Ioan X, 10). El nu a venit pentru ca face demonstratie cu puterea Lui dumnezeiasca, ci pentru a opune rezistenta mortii, in totala ascultare de voia Tatalui si in totala iubire fata de fiinta umana.

Iisus intra in acest proces ca preot si jertfa, adica S-a dat pe Sine insusi pentru altii, ca singurul fara de pacat (I Petru II, 22). Scopul jertfei nu este acela de a sterge pacatele in sens legalist, ci de a restitui viata cea vesnica si adevarata ca o noua relatie cu Dumnezeu. A fi "in pacat" inseamna a fi in stare de victima, in stare de dominare si de alienare. Pentru a reposeda viata pentru altii, El insusi ridica pacatul lumii (Ioan, I, 29), sfaramand legaturile mortii, rupand zidul despartitor (Efes. II, 14). El initiaza si conduce aceasta trecere de la moarte la viata, atat ca arhiereu care a strabatut cerurile (Evr. IV, 14), cat si ca Mielul lui Dumnezeu (Ioan I, 36): "Aceasta turma, de neam omenesc, pe care diavolul a facut-o captiva pentru a sa pieire, Hristos a dobandit-o in inteles opus si a fost readusa de la moarte la viata" (Origen, Omilii la cartea Numeri, XVIII, 4). Iar Sfantul Simeon Noul Teolog spune: "Pentru ca si Adam, mancand din pomul din care Dumnezeu ii poruncise sa nu manance, indata a trebuit sa suporte, din neascultare, moartea sufletului, dar moartea trupului numai la multi ani dupa aceea. De aceea a inviat si a readus la viata intai sufletul indumnezeit, care a primit pedeapsa mortii, si apoi trupul. Caci Dumnezeu randuise ca acesta, potrivit hotararii de odinioara, sa se intoarca prin moarte in pamant, iar prin inviere sa-si recapete nestricaeiunea. In afara de aceasta, coborand in iad, Hristos a eliberat din legaturile vesnice sufletele sfintilor tinuti acolo si le-a inviat, asezandu-le in loc de odihna si de lumina neinserata, dar trupurile lor inca nu, ci le-a lasat in morminte pana la invierea de obste" (intaia cuvantare morala, 3, in Filoc. rom., vol. 6, p. 133).

Iisus Hristos este preotul care ne antreneaza in pedagogia jertfei Sale, care este pedagogia vietii celei noi. Iisus nu a murit fortat de imprejurari, ca punere in fapt a unei sentinte judiciare sau religioase. El a acceptat jertfa deoarece viata lumii mergea mana in mana cu moartea Sa. El nu S-a distrat cu moartea si nici nu a simulat-o, ci a suferit in mod real. Jertfa nu este pentru El ceva exterior. Dupa cum a aratat Origen, in Vechiul Testament, lumea a fost invatata sa caute iertarea pacatelor prin mijlocirea diferitelor jertfe, numarul victimelor fiind in raport cu gravitatea pacatelor (Omilii la cartea Numeri, XXIV, 1). Aceasta, potrivit principiului ca urmarile pacatului impun o ispasire, iar ispasirea nu se implineste decat printr-o victima, care se ofera in locul pacatului. Comentand gestul lui Avraam, Origen spune ca Dumnezeu l-a oprit pe acesta sa-si jertfeasca fiul sau, deoarece i s-a socotit gestul in sine ca pret de incercare a dragostei si credintei lui. Numai ceea ce oferim lui Dumnezeu ne ramane, se intoarce ca dar al lui Dumnezeu. Fiul oferit ramane Tatalui. Jertfa se intoarce in dar. In cazul lui Iisus Hristos, noi oferim lui Dumnezeu nu ceea ce depinde de noi, ci ceea ce depinde de Dumnezeu.

Intr-adevar, Iisus Hristos S-a dat pe Sine. In jertfa Sa exista un element care vine de la El insusi. El insusi este continutul acestei jertfe. El ne-a daruit un element nou, viata Sa dumnezeiasca: "Din plinatatea Lui noi toti am primit, si har peste har" (Ioan I, 16). El ne-a transferat puterea de a deveni copiii lui Dumnezeu, nascuti din Dumnezeu" (Ioan I, 12-13). Jertfa si invierea aduc in istorie o noua realitate, care transforma crestinii in icoane ale lui Hristos, facandu-i martori efectivi ai Sai nu numai in aceasta viata, ci si in viata veacului care va sa vina.

Repunerea omului in posesia vietii celei noi, aceasta este finalitatea pedagogiei jertfei lui Iisus. Viata lumii merge mana in mana cu moartea Lui: "Cine isi iubeste viata, o va pierde, iar cine isi uraste viata in lumea aceasta, o va pastra pentru viata vesnica" (Ioan XII, 25). El Si-a oferit viata (Ioan X, 18), pentru noi si impreuna cu noi, iar "daca am murit impreuna cu El, vom si invia impreuna cu El" (II Tim. II, 11 ; cf. Col. II, 20 ; Rom. VI, 8). E o moarte care iarta (Luca XXIII, 34), pentru ca El n-a facut rau nimanui (Luca XXIII, 41 ; Fapte X, 38).

Iisus este singurul fara de pacat si singurul care nu a savarsit pacat (I Pt. II, 22), caci Duhul a ramas in El isi ramane in El. De aceea El a avut o libertate totala, si tocmai de aceea El nu putea trece pe langa om fara sa atinga realitatea launtrica a acestuia, in care pacatul domina persoana si existenta umana. Iisus Hristos da cea mai mare importanta iertarii pacatelor. "Fiule, pacatele iti sunt iertate" (Matei IX, 2; Marcu II, 5; Luca V, 20). El "dezleaga" de pacate inainte de a vindeca suferinta fizica (Matei IX, 2- 7), fiindca pacatul inseamna stare de victima. A ierta si dezlega inseamna a scoate de sub apasarea si controlul pacatului. Iisus preface victimele pacatului in persoane libere.

Prin jertfa si invierea lui Iisus Hristos, ceva radical s-a produs in starea si istoria umanitatii - a aparut puterea invierii si vietii, de care nu sunt capabile puterile mortii: "Cel ce este in voi, este mai mare decat cel ce este in lume" (I Ioan IV, 4). Umanitatea a fost eliberata, fiind scoasa din starea de victima in care era tinuta cu sila de pacat, dezbracand domniile si puterile, biruindu-le prin cruce (Col. II, 15). Stapanitorul acestei lumi a fost detronat (Ioan XII, 31). El a surpat puterile iadului. El a blocat definitiv calea mortii. "Vrajmasul cel din urma, care va fi nimicit, este moartea" (I Cor. XV, 26): "Acum s-a facut mantuirea, puterea si imparatia Dumnezeului nostru si stapanirea Hristosului Sau, caci aruncat a fost parasul fratilor nostri" (Apoc. XII, 10).

Prin jertfa si invierea Sa. Iisus Hristos ne-a introdus nu numai intr-un nou mod de viata, ci si intr-un nou ciclu de existenta, ciclul imparatiei lui Dumnezeu. In miscarea istoriei mantuirii apare o alta miscare, aceea a imparatiei viitoare. De aceea invierea, si de fapt si intruparea, au nu numai o rezonanta de memorial, de amintire a evenimentelor din trecut, ci si o rezonanta de anuntare a viitorului, de prefigurare si de pregatire a imparatiei. Cu invierea lui Hristos, viata este orientata spre imparatie, care, intr-o forma deja anticipata, este in mijlocul nostru, aici si acum, ca imparatie a Duhului, care calauzeste Biserica in tainele vietii viitoare pana la a doua venire a Fiului, Care L-a trimis (Ioan XVI, 13-15).

Daca sensul iconomiei intruparii lui Iisus Hristos este reposedarea vietii in Dumnezeu intr-o forma noua, care sunt atunci mijloacele de care dispune comunitatea crestina, si fiecare crestin in parte, pentru a face aceasta experienta in mod istoric, existential si liturgic?

Mai intai, Biserica este chemata sa reintre in iconomia Intruparii - Rascumpararii prin "amintirea" mortii lui Iisus Hristos. Ea mediaza si actualizeaza jerfa lui Hrisos, prin celebrarea Euharistiei, care este insasi proclamarea mortii Domnului pana ce El va veni (I Cor. XI, 26). Aceasta mediere si actualizare au un caracter sacramental, deoarece insasi Biserica in fiinta si slujirea ei in lume, in acest veac, constituie "sacramentul" vietii in Hristos. Sensul preotiei sacramentale in Noul Testament depinde de sensul restituirii sau retrairii mortii si invierii lui Hristos. Preotia sacramentala este doar instrumentul eficace al preotiei lui Hristos. Iisus Hristos este Cel care da puterea acestei actualizari, a trecerii de la moarte la viata, folosind preotul ca instrumentul Sau si martorul Sau consacrat. Preotul nu este doar savarsitorul unui ritual de anamneza sau de comemorare, ci este, prin Taina hirotoniei, trimisul lui Hristos (Ioan XX, 21) ca sa dea marturie despre El (Fapte I, 8). Actualizarea Jertfei in Taina Euharistiei este un act de marturie efectiva despre Hristos. Desigur, actualizarea nu inseamna repetarea Jertfei lui Hristos - deoarece nimeni nu poate muri cum a murit El - ci are un caracter nesangeros: "Deci taina aceasta nu s-a savarsit numai cu Hristos, in chipul amintit, ci pentru toata lumea, si cu fiecare din sfintii de odinioara si se savarseste fara incetare pana acum. Caci primind Duhul Stapanului si Dumnezeului nostru, ne facem partasi de dumnezeirea si de fiinta Lui. Si mancand atotneprihanitul Lui trup, adica dumnezeiestile Taine, ne facem cu adevarat in chip deplin co-trupesti isi inruditi cu El, cum spune si dumnezeiescul Pavel insusi: "Suntem os din oasele Lui si carne din carnea Lui" (Efes. V, 30). (Sf. Simeon Noul Teolog, intaia cuvantare morala, 3, Filoc. rom., vol. 6, p. 133-134).

Exista insa "doua altare", altarul cel "din afara" si altarul "cel dinauntru". La altarul cel din afara slujeste preotul, care da o marturie concreta, vazuta, publica, asa cum Hristos a dat acea "marturie frumoasa" in fata lui Pontiu Pilat (I Tim. VI, 13), si apoi pe cruce, in mijlocul multimii care-l acuza pe nedrept. Pe altarul cel dinauntru slujeste fiecare credincios, preparand jertfa sa personala in ritmul Jertfei lui Hristos: a muri pentru a invia.

Preotia credinciosilor reia pe planul vietii personale ceea ce preotia sacramentala face pe planul marturiei liturgice, comunitare. Aceasta este "preotia" la care este chemat fiecare crestin. Aceasta preotie presupune nu numai o identitate noua - care este de fapt efectul botezului - ci o slujire noua: aceea de a reconstitui in mod liturgic sau spiritual preotia lui Hristos: "Voi sunteti neam sfant, preotie imparateasca" (I Pt. II, 9). Crestinul este "preot" la altarul cel dinauntru numai prin raportarea la "preotul" de la altarul cel din afara, care la randul sau este instrumentul "Marelui nostru Arhiereu", Iisus Hristos (Evr. III, 1). Preotia launtrica comporta toate momentele si elementele jertfei liturgice, care nu urmaresc altceva decat sa refaca pe plan sacramental, comunitar, procesul trecerii de la moarte la viata in Iisus Hristos. Mai mult, aceasta preotie interioara, personala, implica nu numai un mod de a fi si de a trai, ci si un mod de a muri, de a apune: "Ca bun lucru este a apune din lume spre Dumnezeu, pentru a rasari in Dumnezeu" (Sf. Ignatie, Catre Romani, II, 2).

Preotia lui Hristos s-a manifestat nu numai pe cruce, ci in tot timpul petrecerii Sale pe pamant, mai ales in faptul iertarii pacatelor. Dezlegand oamenii de pacat, El a voit sa construiasca o comunitate umana autentica. Noi mai avem inca o conceptie incompleta despre pacat si despre iertarea pacatelor, ceea ce se reflecta mai ales in practica Tainei marturisirii pacatelor. Pacatul inseamna a tine in stare de restrictie, de condamnare, de acuzatie, de victima. Or, Iisus nu are un mesaj de condamnare si de respingere pentru pacatosi, ci un cuvant de eliberare. El s-a adresat femeii acuzata de impostori: "Femeie, unde sunt parasii tai? Nu te-a osandit nici unul? Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Si Iisus i-a zis: Nu te osandesc nici Eu. Mergi, de acum sa nu mai pacatuiesti" (Ioan VIII, 10-11). Tine de esenta preotiei sacramentale liturgice, cum si de cea a celei interioare, de a lega si dezlega. Identitatea noua, viata noua, in aria persoanei isi in aria comunitatii, este rezultatul eliberarii reciproce din tensiune si conflict. Pentru ca Biserica sa devina o comunitate umana autentica, ea trebuie sa fie un mediu de usurare si eliberare: "Marturisiti-va unii altora pacatele" (Iac. V, 16). Un mijloc de a testa preotia credinciosilor este acela de a vedea cum se "leaga" si se "dezleaga" crestinii intre ei, in ce fel se includ si se exclud, cum se blameaza si se elibereaza, intr-un cuvant, cum se trateaza unii pe altii.

"Alege viata" (Deut. XXX, 15-19). Aceasta este alternativa cruciala pusa inaintea crestinului: hotararea de a schimba modul de viata, de a muri si invia. "Noi nu mai suntem niste copii ai necesitatii si ignorantei, ci copii ai initiativei si libertatii", zice Sfantul Iustin Martirul (Apologia I, 61). Viata este un dar al lui Dumnezeu, insa acest dar nu intra in posesia noastra decat prin tenacitatea de a trai cu adevarat, de a iesi din lumea pacatului si de a cuceri lumea harului (I Tim. VI, 12). Acest efort de convertire este asa de important incat Dumnezeu il ia ca propria Lui sarbatoare:

"Dar sa vedem intelesul cuvintelor: Ce-Mi veti aduce la sarbatorile Mele? (Num. XXVIII, 1-3). Asadar Dumnezeu are sarbatorile Sale? Da, are. O mare sarbatoare a Lui este mantuirea neamului omenesc. Cred ca orice credincios, orice om care se converteste la credinta in Dumnezeu, sau care inainteaza in credinta, da nastere unei sarbatori a Domnului.

Cata bucurie incearca El, as zice, cand cel care a fost un cinic devine imaculat si cel care a fost nedrept pretuieste dreptatea, cel care a fost necredincios, devine pios. Toate aceste convertiri personale prilejuiesc sarbatori pentru Dumnezeu. Fara indoiala ca Domnul nostru Iisus Hristos, Care Si-a varsat sangele pentru a noastra mantuire, prazuieste cea mai mare dintre toate sarbatorile atunci cand vede ca nu in zadar "S-a desertat pe Sine, chip de rob luand si ascultator facandu-Se pana la moarte" (Filip. II, 7-8) (Origen, Omilii la cartea Numeri, XXIII, 2).

Este adevarat ca, in acest veac, noi mincam Pastile cu "ierburi amare", caci in orice moment de sarbatoare este o clipa de tristete. De fapt, bucuria invierii este nedespartita de amintirea mortii lui Hristos, asa cum se observa in ritualul Liturghiei: "Aducandu-ne aminte, asadar, de aceasta porunca mantuitoare si de toate cele ce s-au facut pentru noi: de cruce, de mormant". Exista si un alt fel de tristete, care tine de natura comuniunii sfintilor. Comuniunea sfintilor inseamna convietuire, adica impartasirea aceleiasi vieti - de aceea nu exista bucurie deplina cata vreme sunt unii care nu aleg adevarata viata: "Cei ce s-au invrednicit sa se faca fii ai lui Dumnezeu si au pe Hristos stralucind in ei, sunt calauziti in diferite chipuri de Duhul si sunt incalziti in ascunsul inimii de har.

Nu strica sa aducem si unele din desfatarile vazute ale lumii spre pilduirea starilor dumnezeiesti nascute de har in suflet. Caci uneori parca sunt la o cina imparateasca unde se bucura si se veselesc cu o bucurie nepovestita si negraita. Acum se bucura duhovniceste ca mireasa de mire, acum isi simt trupul atat de usor, incat socot ca nici nu mai au trup ca niste ingeri netrupesti. Uneori se veselesc ca de o bautura si se imbata, ca de o betie negraita, de tainele Duhului. Alteori ii cuprinde plansul si suspinarea, rugandu-se pentru mantuirea oamenilor; caci arzand de dumnezeiasca dragoste a Duhului pentru toti oamenii, iau asupra lor tot plansul intregului Adam. Uneori sunt aprinsi de Duhul spre o atat de mare dragoste impreuna cu o bucurie negraita, incat daca ar fi cu putinta ar lua in sanul lor pe fiecare om, nedeosebind nicidecum pe cel rau de cel bun. Alteori, atata se smeresc incat li se pare ca nu e nimeni mai prejos ca ei, ci se socotesc cei mai de pe urma dintre toti (Simeon Metafrastul, Parafraza la Macarie Egipteanul, 89, in Filoc. rom., vol. 5, p. 347).

Pr. prof. dr. Ion Bria

• Intruparea lui Dumnezeu - Pace si Bunavoire la toata lumea
  Publicat in : Nasterea Domnului
• Predica la Nasterea Domnului
  Publicat in : Predici de duminica