Epistola Sfantului Grigorie de Nyssa despre diferenta dintre fiinta si ipostas

Epistola Sfantului Grigorie de Nyssa despre diferenta dintre fiinta si ipostas Mareste imaginea.

 

Epistola Sfantului Grigorie de Nyssa despre diferenta dintre fiinta si ipostas

 

1. Pentru ca multi nu disting in ce priveste dogmele tainice (referitoare la Sfanta Treime) comunul fiintei de diferenta ipostasurilor si cred ca nu exista nici o diferenta intre a spune "fiinta" si "ipostas" (de unde unora dintre cei ce privesc astfel de lucruri fara o cercetare prealabila le place sa vorbeasca asa cum vorbesc despre o singura fiinta si despre un singur ipostas, si, invers, cei ce primesc sa vorbeasca despre trei ipostasuri socotesc ca se cade sa dogmatizeze pornind de la aceasta marturisire si o diviziune a fiintelor intr-un numar egal), de aceea, ca sa nu patesti si tu acelasi lucru, ti-am facut un mic memoriu care sa  vorbeasca despre  aceste  lucruri.  Prin  urmare, infatisat in putine cuvinte, intelesul expresiilor mentionate este acesta:

 

2. Dintre toate numele pe care le folosim, unele, cele spuse cu privire la mai multe lucruri diferite intre ele prin numar, au o semnificatie mai generala, cum e numele "om", Caci cel ce rosteste acest nume a aratat prin nume natura comuna, dar nu a circumscris prin glasuirea sa pe un om anume, pe cel cunoscut in mod special (propriu) sub acest nume. Fiindca Petru nu e mai om decat Andrei, sau decat Ioan ori Iacob. Asadar, comunitatea semnificatului, care se extinde in mod asemanator la toti cei oranduiti sub acelasi nume, are nevoie de o subdiviziune prin care sa recunoastem nu omul in genere, ci pe Petru sau pe Ioan. Alte nume, insa, au o evidentiere mai speciala prin care in cel semnificat nu se contempla comunitatea naturii, ci o circumscriere a unui lucru oarecare, care prin parti­cularul ei n-are nimic in comun cu omogenitatea (lucru­rilor), ca de pilda "Pavel" sau "Timotei". Caci o astfel de   glasuire   nu   poarta   asupra   comunului   naturii,   ci infatiseaza prin nume imaginea unor lucruri circumscrise separandu-le   de   semnificatia   lor   cuprinzatoare.   Prin urmare, atunci cand doua sau mai multe fiinte ca de exemplu Pavel, Silvan si Timotei sunt considerate in ceea ce au ele identic, se cerceteaza ratiunea (definitia) fiintei oamenilor, caci nu va putea da cineva o ratiune (definitie) a fiintei pentru Pavel, alta pentru Silvan si alta pentru Timotei, ci termenii prin care a fost evidentiata fiinta lui Pavel se vor potrivi si celorlalti; iar cei descrisi prin aceeasi   ratiune   (definitie)   a   fiintei   vor  fi   de-o-fiinta (consubstantiali) unii cu altii. Dar dupa ce, afland comu­nul, cineva isi va intoarce privirile spre cele ce particula­rizeaza si prin care fiecare se separa de fiecare, ratiunea distinctiva a fiecaruia nu se va mai potrivi in toate cu cea privitoare la altul, chiar daca in unele va putea fi gasit avand comunitate (cu ei).

 

3. Asadar, sustinem acestea: ceea ce se afirma in mod propriu (particular) se evidentiaza prin cuvantul "ipostas"'. Caci cel ce a spus "om" odata cu nedefinitul semnificatiei pentru auz si-a facut o idee cam imprastiata, astfel incat pe de o parte natura este evidentiata prin nume, pe de alta parte insa lucrul care subzista si este evidentiat in mod propriu nu este evidentiat de acest nume. Dar cel ce a spus "Pavel" a aratat natura ce subzista in realitatea evi­dentiata de acest nume. Aceasta, insa, este ipostasul, nu ratiunea nedefinita a fiintei, care nu-si gaseste nici o stare din comunitatea semnificatului ei, ci care infatiseaza si circumscrie comunul si necircumscribilul intr-un lucru anume prin proprietatile care-l fac sa apara (care-l mani­festa).

 

Asa cum se obisnuieste sa se faca si in Scriptura in multe locuri, printre care si in istoria lui Iov. Pentru ca intentionand sa relateze cele privitoare la el, ea a amintit mai intai de comun zicand "(un)om", dupa care indata l-a separat prin ceea ce ii este propriu adaugand "oarecare". Descrierea fiintei, deci, a trecut-o sub tacere, ca una care nu aducea nici un castig pentru tema propusa a cuvantului; dar pe "oarecare" il caracterizeaza pe larg prin semnele distinctive proprii, aratand locul, semnele distinctive ale caracterului sau ca si cele care adunate din cele exterioare il vor separa si distanta de semnificatia comuna (de "om"), astfel ca prin toate sa devina limpede descrierea celui despre   care   se   relateaza:   din   nume,   din   loc,   din proprietatile sufletului, din cele contemplate in jurul lui din exterior. Iar daca ne-ar fi dat o ratiune (definitie) a fiintei, in explicarea naturii n-ar fi facut nici o amintire de cele spuse mai inainte. Caci ar fi fost aceeasi ratiune (definitie) si pentru Bildad, si pentru Tofar si pentru fiecare din oamenii amintiti acolo (cf. Iov. 1,1; 2,11). Asadar, nu vei gresi daca vei transpune si la dogmele despre Dumnezeu ratiunea diferentei intre fiinta si ipostas pe care ai cunoscut-o la noi. Tot ceea ce gandirea ta iti sugereaza despre existenta Tatalui (caci sufletul nu se poate sprijini pe nici un alt gand asezat deoparte, pentru ca e convins ca acest gand e mai presus de orice existenta), aceasta gandeste-o si despre Fiul, aceasta si despre Duhul Sfant. Caci ratiunea (definitia) "necreatului" si "necuprinsului" e una si aceeasi si pentru Tatal, si pentru Fiul si pentru Sfantul Duh. Fiindca nu este unul mai necuprins si mai necreat iar altul mai putin. Dar pentru ca este necesar ca Treimea sa aiba prin semnele proprii fiecareia distinctia neamestecata, ceea ce se contempla in ele in mod comun, ca de exemplu: necreatul, faptul de a fi mai presus de orice intelegere, sau orice altceva de acest fel, nu le vom compara cu distinctia care face propriu, ci vom cauta numai cele prin care notiunea fiecaruia se separa limpede si fara amestec de cele contemplate impreuna cu ea.

 

4. Asadar, asa mi se pare frumos sa urmarim pas cu pas ratiunea in cauza. Tot binele care vine la noi de la puterea lui Dumnezeu spunem ca este o lucrare (energie) a harului care  lucreaza toate in toti, dupa cum zice Apostolul "iar toate acestea le lucreaza unul si acelasi Duh, impartind fiecaruia cele proprii dupa cum voieste" (I Cor. 12,11). Cautand acum sa aflam daca daruirea celor bune isi trage obarsia numai de la Duhul Sfant, asa cum ajunge la cei vrednici, suntem calauziti iarasi de Scriptura sa credem ca obarsia si cauza daruirii bunurilor luate in noi prin Duhul Sfant este Dumnezeu Cel Unul-Nascut. Caci "toate prin El s-au facut" (In. 1,3) si "in El au fost alcatuite"  (Col.  1,17), cum suntem invatati de Sfanta Scriptura. Deci, cand ne ridicam si la acea notiune, iarasi suntem invatati, dusi fiind de mana de catre de-Dumnezeu-insuflata (Scriptura), caci prin acea Putere au fost aduse de la nefiinta la fiinta toate, dar din aceea nu insa fara de principiu, ci exista o Putere care subzista in mod nenascut si neprincipiat si care e cauza a Cauzei tuturor celor ce sunt. Caci din Tatal este Fiul, prin Care sunt toate, si  impreuna cu  Care  e  cugetat intotdeauna  in  mod inseparabil Duhul Sfant. Caci nu poti ajunge sa te gandesti la Fiul, daca n-ai fost in prealabil luminat de Duhul. Asadar, pentru ca Duhul Sfant, de la Care izvoraste asupra creatiei toata darea celor bune, e strans legat pe de o parte de Fiul, impreuna cu Care se si intelege fara nici un fel de distanta ori interval intre Ei, iar de Tatal, pe Care-L are drept cauza a existentei pentru ca de aici purcede, urmeaza ca El are ca semn distinctiv al proprietatii Sale dupa ipostas faptul de a fi cunoscut dupa Fiul si impreuna cu El si de a subzista din Tatal. Iar Fiul, Cel ce face cunoscut prin El si impreuna cu El pe Duhul Care purcede din Tatal, stralucind singur ca Unic-Nascut din Lumina cea nenascuta, n-are in ce priveste semnele distinctive proprii nici o alta comuniune cu Tatal sau cu Duhul Sfant, ci se recunoaste numai prin semnele deja amintite. Iar; Dumnezeul Cel peste toate are singur drept semn distincti v exceptional al ipostasului Sau faptul de a fi Tata si de a nu subzista din nici o cauza, iar prin acest semn si El este cunoscut in chip propriu (in particular). Din aceasta pricina   spunem   ca   in   comunitatea   fiintei   semnele distinctive contemplate in Treime sunt ireconciliabile si incomunicabile; prin ele se infatiseaza propriul Persoanelor predate noua in credinta, fiecare intelegandu-se distinct prin semnele distinctive proprii, astfel incat prin semnele amintite se descopera ceea ce separa Ipostasurile. Dar in ce priveste infinitatea si incomprehensibilitatea, faptul de a exista in mod necreat, de a nu fi continut de nici un loc si toate cele de acest fel, nu exista nici o variatie in natura cea facatoare-de-viata, la Tatal, Fiul si Duhul Sfant, ci in ele se vede o comuniune continua si lipsita de interval. Si prin gandurile prin care va gandi cineva maretia vreuneia din (Persoanele) crezute in Sfanta Treime prin acelea va inainta invariabil vazand slava in Tatal, Fiul si Sfantul Duh, fara ca mintea sa mearga in gol in nici un interval intre Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Pentru ca nu exista nimic care sa se insereze in mijlocul Lor, nici vreun alt lucru care sa subziste pe langa natura divina si care sa o poata imparti fata de ea insasi prin interpunerea a ceva strain, nici golul vreunui interval (in spatiu) care sa strice armonia fiintei divine cu ea insasi distorsionand continuitatea ei prin intercalarea unui vid. Ci cel care gandeste pe Tatal il gandeste ca fiind prin El insusi impreuna cu El si primeste in gandire si pe Fiul. Cel se gandeste la Aceasta (din urma) n-a despartit de Fiul pe Duhul, ci si-a intiparit intru sine credinta in cele Trei (Persoane) in acelasi timp contopite intr-o unica identitate pe de o parte in mod succesiv, potrivit ordinii (revelarii lor) iar pe de alta in mod unit, potrivit naturii (lor). Iar cel ce gandeste numai la Duhul Sfant in marturisirea aceasta a cuprins si pe Cel al Carui Duh este; si pentru ca Duhul e al lui Hristos, El este din Dumnezeu, precum zice Pavel (Rom. 8,9). Asa cum la un stejar cel ce prinde de un capat a tras si de celalalt capat, asa si cel ce trage Duhul, dupa cum zice Profetul (Ps. 118,131), a tras impre­una prin El si pe Fiul si pe Tatal. Si daca cineva primeste cu adevarat pe Fiul, il va avea din amandoua partile, aducand la Sine pe de o parte pe Tatal Acestuia iar pe de alta pe Duhul Lui; caci Cel ce este pururea in Tatal nu va putea fi niciodata despartit de Tatal, nici Cel ce lucreaza toate prin El nu se va putea rupe vreodata de Duhul Sau. Tot asa, Cel ce a primit pe Tatal a primii prin puterea Lui si pe Fiul si pe Duhul. Caci nu se poate gandi in nici un mod vreo taiere sau diviziune, astfel ca Fiul sa fie gandit fara Tata sau Duhul sa fie separat de Fiul, ci  intre Acestia  se intelege  o  comuniune  si  o distinctie negraita si neinteleasa, nici diferenta Ipostasurilor scindand continuum-ul naturii nici comunitatea dupa fiinta contopind propriul semnelor distinctive. Sa nu te miri insa, daca zicem ca acelasi lucru este si unit si distinct si ca excogitam ca intr-o enigma o noua si paradoxala distinctie unita si o unire (conexiune) distincta. Caci daca cineva ar auzi acest cuvant nu in scop de sfada ori calomnie, e cu putinta sa gaseasca asa ceva chiar si in lucrurile sensibile.

 

5. Primeste-mi cuvantul ca o pilda si o umbra a adevarului, iar nu ca pe insusi adevarul lucrurilor, Caci nu e cu putinta ca ceva ce se vede in exemple sa se potriveasca intru totul cu cele pentru care se ia folosul pildelor   (exemplelor).   Asadar,   de   unde   spunem   ca distinctia simultana cu conexiunea se pot gandi analogic din  cele  ce  ni  se  arata  inainte  simtirii  noastre? Ai contemplat  deja, desigur, uneori primavara stralucirea acelui arc in nouri (curcubeul) pe care limbajul comun obisnuieste  sa-l  numeasca   "iris".  Cunoscatorii  acestor lucruri spun ca el se constituie atunci cand o umiditate oarecare s-a amestecat cu aerul, atunci cand forta vanturilor constrange umezeala si particulele solide din atmos­fera deja facute nor sa se transforme in ploaie. Ei zic ca el (curcubeul) se constituie astfel: atunci cand raza soarelui a patruns oblic desimea si opacitatea norului si apoi a imprimat perpendicular cercul ei intr-un nor, se produce ca un fel de reflexie si intoarcere a luminii la ea insasi, scanteierea reflectandu-se in sens invers din partea umeda si stralucitoare. Caci sta in natura vibratiilor luminoase ca atunci cand cad pe o suprafata neteda sa se reflecte intorcandu-se  iarasi  la  ele  insele,  iar  figura  soarelui produsa de raza intr-o parte umeda si neteda a aerului e circulara; de aici urmeaza ca necesitate ca si aerul invecinat   cu   norul   se   circumscrie   prin   scanteierea stralucitoare luand figura circulara a soarelui. Asadar, aceasta scanteiere este fata de ea insasi si continua si impartita. Caci fiind multicolora si multiforma, amesteca nevazut in ea insasi feluri de flori ale nuantelor, rapind pe neobservate din fata privirilor noastre intalnirea intre ele a celor colorate in culori diferite, astfel incat sa nu se mai poata recunoaste locul intermediar, intre albastrul azuriu si rosul aprins si care amesteca si separa prin el insusi diversitatea culorilor, sau pe cel dintre rosul aprins si cel purpuriu, sau dintre acesta din urma si galbenul chihlimbar.  Caci,  vazute  in   acelasi  timp,  scanteierile tuturor acestora sunt sclipitoare si rapesc ochilor semnele contactului si unirii lor intre ele si fug de ele, astfel ca este cu neputinta de cercetat si de aflat pana unde se intinde rosul sau verdele stralucirii, si de unde incep sa nu mai fie astfel, dupa cum se vede in stralucirea lui (a curcubeului).

 

Prin urmare, asa cum in exemplul nostru cunoastem limpede diferentele culorilor fara insa ca simturile sa poata percepe o distanta a uneia fata de cealalta, asa este cu putinta sa-mi rationezi analogic si despre dogmele privi­toare la Dumnezeu: proprietatile Ipostasurilor stralucesc in fiecare din cele crezute in Treime ca o floare a celor ce apar in curcubeu, dar in ce priveste proprietatile naturii nu se poate gandi nici o diferenta de la unul la altul, ci proprietatile distinctive stralucesc in fiecare in comunitatea fiintei. Caci si in exemplul luat de noi fiinta care stra­luceste acea scanteiere multicolora e una: cea reflectata de raza soarelui, dar floarea aceea se arata multiforma. Astfel, ratiunea ne invata si prin creatie sa nu ne tulburam in ratiunile privitoare la dogma atunci cand, izbindu-ne de   dificultati   teoretice,   suntem   dusi   de   vartej   spre consimtirea celor ce se vorbesc. Caci asa cum pentru cele ce se arata ochilor experienta s-a aratat mai buna decat explicarea rationala a cauzei, asa si la dogmele care ne depasesc  credinta  e  mai  buna  decat  intelegerea prin rationamente, ca una care invata atat separatia in ipostas cat si conexiunea in fiinta. Asadar, dat fiind ca cuvantul nostru a luat in considerare ce este comun si ce este propriu in Sfanta Treime, ratiunea comunitatii se reduce la  fiinta  iar ipostasul  este  semnul  care  face  propriu (particularizeaza) al fiecaruia.

 

6. Dar cineva ar putea crede ca ratiunea privitoare la "ipostas" oferita aici nu se impaca cu gandul Apostolului din locul unde scrie despre Domnul ca este "stralucirea a slavei Lui si efigia ipostasului Sau" (Evr. 1,3). Caci, daca am admis ca ipostas e concursul proprietatilor din jurul a fiecaruia, atunci se recunoaste ca, asa cum la Tatal exista ceva vazut si contemplat ca propriu si prin care este fi recunoscut numai El, in acelasi mod se crede acelasi lucru si despre Cel Unul-Nascut: cum atunci aici numele de "ipostas" este atribuit de Scriptura numai Tatalui iar Fiul se zice ca e forma ipostasului Sau si este, caracterizat nu prin semnele distinctive proprii, ci prin cele ale Tatalui? Caci daca ipostasul e semnul propriu fiecarei existente, iar propriu Tatalui se marturiseste a fi faptul ca e nenascut iar Fiul e format prin proprietatile Tatalui, oare nu ramane atunci Tatalui ca proprietate exceptionala aceea ca numai despre El sa se enunte nenasterea, pentru ca existenta Celui Unul-Nascut se caracterizeaza prin ceea ce face propriul Tatalui.

 

7. Dar noi spunem ca alt scop urmareste aici cuvantul Apostolului si privind la acesta s-a folosit el de aceste expresii:  "stralucire" si "efigie (gravata)". Daca cineva gandeste exact la acest scop nu va gasi nimic care combate cele zise de noi, ci doar ceva care conduce ratiunea spre un inteles particular. Caci cuvantul Apostolului s-a facut nu pentru a distinge intre ele Ipostasurile prin semnele in care se arata, ci ca sa faca inteleasa unirea autentica si nedistantata a relatiei Fiului fata de Tata. Asa cum n-a spus: "care fiind slava Tatalui" (desi acesta este adevarul), ci, lasand la o parte acest lucru ca unul recunoscut si vrand sa ne invete sa nu gandim o alta forma de slava pentru Tatal si o alta pentru Fiul, el determina slava Unului-Nascut ca pe o stralucire a slavei Tatalui, facand ca Fiul sa fie cugetat impreuna cu Tatal plecand de la exemplul luminii. Caci asa cum stralucirea e din flacara si ea nu vine dupa flacara ci din clipa in care s-a aprins flacara straluceste impreuna cu ea si lumina, asa vrea si el ca Fiul sa fie cugetat din Tatal, dar asa ca Unul-Nascut sa nu fie determinat prin interpunerea unei distante fata de existenta Tatalui, ci doar ca ceea ce provine din cauza sa fie gandit pururea impreuna cu cauza. in acelasi mod, ca si cum ar interpreta gandul oferit inainte, zice si: "efigie a ipostasului Sau" calauzindu-ne de mana prin exemplele trupesti spre intelegerea celor nevazute. Caci asa cum trupul este intotdeauna intr-o figura, dar una este ratiunea (definitia) figurii si alta cea a trupului, si definitia uneia nu ar putea fi comparata cu cea a celuilalt, totusi, chiar daca prin ratiune distingi figura de trup, natura nu primeste distinctia, ci una este gandita impreuna cu cealalta. Asa crede Apostolul ca trebuie sa gandim; chiar daca cuvantul credintei ne invata ca diferenta Ipostasurilor e neamestecata si  distincta,  el   ne  infatiseaza  prin  expresiile   folosite coeziunea si conaturalitatea (concrescenta) Unului-Nascut fata de Tatal, nu ca si cum Cel Unul-Nascut n-ar fi in­tr-un ipostas, ci ca Unul Care nu primeste nici o mediere a unirii Lui cu Tatal. Astfel, cel ce-si atinteste prin ochii sufletului privirile  sale  spre  efigia Celui  Unul-Nascut ajunge la intelegerea si a Ipostasului Tatalui, nu ca si cum proprietatile  contemplate  in  Acestia  s-ar  schimba  ori amesteca, ca si cum am atribui Tatalui nasterea, iar Fiului nenasterea, ci in sensul ca nu e cu putinta ca, daca una se disjunge de alta, sa inteleaga restul pornind numai de la ea insasi. Caci nu e cu putinta ca cel ce numeste pe ; Fiul sa nu ajunga la intelegerea Tatalui, pentru ca prin relatie acest apelativ manifesta impreuna si pe Tatal.

 

8. Asadar, intrucat "cel ce a vazut pe Fiul a vazut pe Tatal" (In. 14,9) dupa cum zice in Evaghelie Domnul, de ; aceea zice (Apostolul) ca Fiul Unul-Nascut este "efigia Tatalui" si ca sa ne facem cunoscut gandul lui si mai bine, sa luam si alte expresii ale Apostolului in care ne spune ca Fiul e "icoana Dumnezeului Celui nevazut" (Col. 1,15) si iarasi; icoana bunatatii Lui; nu pentru ca icoana difera de arhetip in ce priveste ratiunea invizibilitatii si bunatatii ci ca sa arate ca e identica cu prototipul, chiar daca e altceva decat el. Caci nu s-ar salva ratiunea (definitia) icoanei daca n-ar avea claritatea si invariabilitatea in toate. Asadar, cel ce intelege frumusetea icoanei ajunge la intelegerea arhetipului. Iar cel ce a inteles forma lui Hristos si-a intiparit in sine efigia ipostasului Tatalui vazandu-L prin Acesta pe Acela, nu insa privind in reprezentarea iconica nenasterea Tatalui (caci atunci El( ar fi intru totul identic - cu Tatal - nu altul), ci vazand frumusetea nenascuta in cea nascuta. Caci asa cum cel ce priveste intr-o oglinda curata imprimarea formei sale in ea are cunostinta clara a fetei reprezentate iconic in ea, asa si cel ce cunoaste pe Fiul a primit in inima prin cunoasterea Fiului efigia Ipostasului Tatalui. Fiindca toate cele ale Tatalui se vad in Fiul si toate cele ale Fiului sunt ale Tatalui, pentru ca intreg Fiul ramane in Tatal si iarasi El are in Sine pe Tatal intreg (In. 14,11). Astfel incat ipostasul Fiului devine un fel de forma si de fata pentru (re)cunoasterea Tatalui, iar ipostasul Tatalui e (re)cunoscut in forma Fiului, desi in Ele ramane proprietatea contem­plata numai in Acestea pentru distinctia clara a Ipostasurilor.

 

Sfantul Teodor Studitul

"Iisus Hristos Prototip al Icoanei Sale"

Editura Deisis 1994

 

16 Iulie 2012

Vizualizari: 5557

Voteaza:

Epistola Sfantului Grigorie de Nyssa despre diferenta dintre fiinta si ipostas 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE