Existenta fara inceput si existenta creata

Existenta fara inceput si existenta creata Mareste imaginea.


Existenta constienta si libera, fara inceput si fara cauza,
si existenta inceputa si creata


Nu ne putem inchipui ca a fost candva cand n-a fost nimic. Sfantul Grigorie de Nazianz o spune aceasta in multe locuri. O data zice: "Dumnezeu spune: Intregul " este " e al Meu (Ies. 3, 14) neavand nici inceput si neputand nici inceta". De unde ar fi aparut existenta, daca n-ar fi fost din eternitate? Existenta fara de inceput, sau din eternitate, este un mister inexplicabil. Dar totodata el explica totul. Dar de ea stim din cele ce experiem ca existente cauzate. Caci cum ar exista cele cauzate si incepute, daca n-ar fi o existenta fara de inceput si fara de cauza?

Se poate deci spune: din cele cauzate, sau cunoscute, stim despre existenta sau Dumnezeirea necauzata, sau necunoscuta, iar din existenta necunoscuta intelegem cele cauzate. Exista o comunicare reciproca intre cunoasterea catafatica si apofatica, apofaticul fiind in parte cunoscut prin catafatic si catafaticul fiind mai bine cunoscut prin apofatic. Apofaticul nu e cu totul nestiut, iar catafaticul nu e nici el cu totul inteles avand ca origine apofaticul absolut.

Cele cauzate le cunoastem din legile lor, din dependenta lor. Dar legile sau dependenta lor presupune o existenta necauzata, independenta, "absoluta". Dar necauzabilitatea, independenta, caracterul ei "absolut" (dezlegat de orice dependen ), ramane a o mare taina pentru noi. Totusi, faptul ca existenta nu numai contravine celor cauzate si dependente, ci este si ceea ce le explica pe acestea, ne face posibila si o anumi ta cunoastere a lor, dar o cunoastere care le lasa in mare parte neintelese, dat fiind ca intelegerea noastra coincide cu explicarea celor cauzate si dependente prin legile ce le sunt impuse de o existenta care nu e supusa acestor legi.

Apofaticul nu e o necunoastere totala si catafaticul nu e o cunoastere deplina. Cauza ultima are in ea ceva din cele pe care le aflam in cele cunoscute si cele cunoscute ne le intelegem niciodata deplin, pentru ca niciodata nu intelegem niciodata deplin cauza lor ultima, necauzata. Apofaticul arunca o lumina asupra catafaticului, dar si o taina, si catafaticul, la fel: le cunoastem pe amandoua, necunoscandu - le deplin, si ne deschid taina lor cunoscandu-le. Astfel, ne putem folosi de unele din cele cunoscute in lumea cauzata, pentru a cunoaste ceva din cauza lor, care in cea mai mare parte ramane necunoscuta.

Ceea ce putem sti despre existenta eterna necauzata, sau prin sine, folosind negativ cunoasterea celor cauzate, este ca acea existenta necauzata este de ordin spiritual, caci spiritualul, chiar in forma redusa traita de noi, este nesupus strict legilor, ci in mare parte e o existenta libera. Dar existenta fara inceput si fara sfarsit si independenta, ca una ce este in intregime prin sine, n-ar putea fi deplin de sine, prin sine, daca ar avea in sine vreo lege care s- o explice. In acest caz, n-ar fi cu totul prin sine, cu totul independenta, ci ar depinde de o lege pe care ar trebui sa o gandeasca, sau care ar ajuta - o sa se gandeasca si sa se explice. Existenta respectiva n-ar mai fi o existenta totala, caci legea de care ar depinde ar trebui cugetata in mod distinct de ea. Si cum ar putea fi cugetata o lege fara o existenta, o lege care sa nu fie impusa de o alta existenta? Deci trebuie sa fie undeva o existenta fata de care nu este o lege superioara, ci este prin ea insasi legea, prin calitatea ei de suprema calitate, lege si libertate de la inceput.

Nu s-ar putea afirma ca acea existenta fara de inceput a fiintat din eternitate, silita de o lege sa produca cu vremea in ea o constiinta de sine si o libertate, prin care, pe de o parte, face sa se produca in mod necesar o constiinta care sa apara, pe de alta parte, insotita de libertate. Libertatea ei nu poate fi produsul unei legi care este impusa automat, in mod necesar.

Pe de alta parte, oricand ar fi putut ulterior acea lege, daca ar fi aparut intr-o existenta fara de inceput, ar insemna ca pana la aceasta aparitie a fost necesar sa apara si ar fi trebuit sa se parcurga un timp. Dar cum a putut aparea intr-o existenta fara de inceput, deci eterna, un timp? Cum ar fi putut aparea in ea un timp, ca o conditie a unei evolutii care s-o duca la aparitia constiintei de sine? E de neinteles cum ar fi putut aparea un "moment" in eternitate, in care ar fi putut incepe timpul si evolutia. N-ar insemna aceasta ca eternitatea a avut totdeauna un caracter temporal? Dar se poate cugeta o eternitate cu caracter temporal? Nu este in aceasta formula o contradictie de sens? Nu inseamna ea, pe de o parte, o existenta fara de inceput, pe de alta, temporala, deci cu un inceput, cu o evolutie si cu un sfarsit, deci care a ajuns si la constiinta prin evolutia in timp? Si nu inseamna aceasta o marginire, o anumita neputinta in acea existenta care deci nu poate fi prin sine si fara inceput? Si, atunci, nu e logic sa cugetam o existenta prin sine din eternitate, nesupusa unei legi si netrebuind sa ajunga supusa unei legi si, prin aceasta, sa o cugetam fara o constiinta in baza unei legi, superioare ei? Nu e absurd sa socotim ca in aceasta existenta prin sine a aparut un moment in care s-a ivit din ea in mod necesar o lege - existenta virtual in ea inainte, din eternitate - ca pe baza ei sa ajunga la o constiinta de sine, sau la o explicare a existentei sale? Poate aparea intr-o existenta eterna, prin sine, ulterior o lege si o constiinta de sine in baza ei? Nu e absurd sa admitem ca, intr-o existenta din eternitate, a aparut intr-un anumit moment, cand n-a voit ea, o lege si in acest caz acea existenta prin sine la o existenta care nu e prin sine, ci adaugita unei legi existenta virtual in ea? Si pana unde am merge in cautarea originii acestei legi?

De fapt, e imposibil sa definim pe "este" ca o existenta cu inceput prin sine. Dar un lucru trebuie admis: ea nu poate fi fara constiinta de sine prin ea insasi, printr-o lege careia sa-i fie supusa. Ea e deci o existenta de ordin total spiritual, neavand nevoie de nimic altceva pentru a se explica.

Dar daca poate aparea acea existenta prin sine din eternitate, ea nu poate nici sfarsi vreodata. Nu poate aparea in ea vreo lege a evolutiei care sa o poata duce chiar la sfarsit, o data ce n-a fost o astfel de lege s a care sa-i dea si un inceput. Dar noi constatam, in noi insine si in lumea cu care suntem legatim niste legi si in baza lor avem si noi, ca oameni, o explicare a noast ra in baza unor legi. Dar de unde ar fi aparut aceste legi si constiinta de noi insine, daca n-ar fi fost o existenta eterna, nesupusa legilor, dar capabila sa dea unei forme inferioare de existenta niste legi, in calitate de cauza a lor, niste legi in baza carora evolueaza si ele spre un sfarsit, dar ca nu ar fi acea existenta care sa le si poata ridica deasupra lor?

De unde ar fi altfel constiinta de sine pe care o au atatea existente supuse unor legi fara o existenta superioara care sa le fi dat? Si de unde ar fi setea lor dupa o constiinta de sine - unita cu o tot mai larga cunoastere a tuturor? Si e de remarcat ca aceste existente dependente, constiente, nu aspira numai dupa o adanca constiinta de sine, unita cu o  tot mai larga cunoastere, ci si dupa o relatie directa cu existenta absoluta, cu existenta prin sine, in care totul, sau explicarea totului. Omul nu se multumeste numai cu trairea in relativul sau si al celorlalte existente relative, ci vrea o relatie cu absolutul, pentru ca sa primeasca si el posibilitatea unei trairi in absolutul nemarginit si netrecator.

Omul este o existenta care stie ca in sine nu este deplina si deci nu poate fi fara inceput, ca in ea nu cuprinde toate cele ce pot exista. Dar, in primul rand, ei trebuie sa-i fie proprie constiinta de sine. La ce-ar fi, fara sa fie constienta de sine?

Daca nu stie de unde este, si primul rand de cel caruia ii apartine, la ce-ar mai fi? Deci trebuie sa fie o existenta prin sine, care are totul perfect din eternitate, in care nu apare nimic ulterior.

Descartes a produs formula: "Cogito, ergo sum ". El a legat prin aceasta strans cugetarea sau constiinta de existenta. Existenta este conditia cugetarii. Dar oare legatura nu e mai stransa? Si cugetarea nu e numai o forma oarecare, ci forma cea mai sigura a existentei. Constiinta e existenta autodeterminata. Daca existenta e prin sine o lumina, constiinta e lumina intoarsa spre sine. "Cogito, ergo sum " nu inseamna "cuget ", ci cugetarea este faptul cel mai sigur al existentei mele.

Sunt si forme de existenta care nu se manifesta in cugetare, cum sunt pietrele, ierburile, animalele nerationale. Dar ele sunt pentru a da un continut cugetarii sau constiintei omului. In primul rand imi cuget existenta mea, sau existenta mea se cugeta pe sine. Dr faptul constiintei mele e intarit de existenta constienta a altora, iar apoi de existenta inconstienta a celorlalte forme ale lumii. Si oare nu acesta este rostul principal al existentei lor?

Existenta eterna, Care a avut in Sine, virtual, toate formele de existenta, a avut numai in Sine toate virtualitatile existentei; ea le poate cugeta pe toate, sau are constiinta despre toate. Ea asigura de aceea existenta tuturor. Eu am cunoasterea si deci si constiinta de ceea ce sunt eu, in mare parte dobandi ta prin progresul in cunoasterea mea prin relatia cu cele deosebite de mine.

Socrate a putut afirma: " tiu c nu S a stiu nimic", pentru ca cunostea numai in parte existenta. El stie de sine, dar stie de sine ca de cel ce nu stie nimic deplin despre celelalte. Setea aceasta de cunoastere, manifestata in tristetea sentintei lui Socrate, nu arata ca exista undeva o cunoastere desavarsita, care sa acopere cu toate existenta? Nu arata ea ca omul e facut pentru a inainta spre cunoasterea totului si ca deci exista undeva o constiinta care cunoaste totul, care nu trebuie sa inainteze spre o tinta mai presus de sine?

A fost o lumina fara de inceput, care a putut aduce la existenta lumina creata, prin cuvantul: "Sa fie lumina!". Toata creatia a primit existenta pent ru a spori lumina sau constiita omului. In fond tot ce "este" este lumina. N-a putut fi din veci un "este" intunecat, care sa inainteze spre un "este" luminat de o constiinta prin evolutie.

Din aceasta rezulta concluzia ca timpul n-a aparut in existenta ce fiinteaza prin sine din eternitate, ci trebuie sa se fi produs, sa fi aparut o existenta temporala deosebita de cea existenta din eternitate, nu ca emanatie a ei, ci creata de ea. Si ea nu poate fi decat creatia existentei de sine din eternitate. Caci timpul nu s- a putut produce nici prin sine, nici ca emanatie a existentei prin sine din eternitate. El trebuie sa aiba o alta cauza.

Sunt doua planuri ale existentei: una eterna, existenta prin sine, si una temporala, creata de cea care fiinteaza din eternitate prin sine si care are in sine si puterea de- a o fi creat pe a doua din nimic, nu ca aparitie naturala din ea.

Daca ar fi numai forma divin a a a existentei, ea ar fi lipsita de atotputernicie si de generozitate. Daca ar fi numai forma lumii, sau panteista, supusa unor legi care nu duc prin libertate si alta forma a existentei la fericire, ar reprezenta iarasi o forma nedeplina a existentei.

Ca sa revenim inca putin la unirea intre catafatic si apofatic, mai mentionam ca ea poate fi exprimata ca unire intre rationalitate si taina. Rationalul cuprinde in el si tainicul si viceversa, atat in Dumnezeu, cat si in lumea creata. Dar legatura e in fiecare de alta categorie. In lumea creata rationalul ne duce la taina, la taina creatului care nu e prin sine, ci presupune o existenta prin sine din eternitate, deci la taina lui Dumnezeu, ca explicare rationala a tainei creatiunii. Si ratiunea noast ra implica, ca si explicare a lor (care e taina lor), pe Dumnezeu, ca suprema Ratiune a lor.

Dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, ratiunile lumii ne descopera taina lui Dumnezeu. Intre taina lui Dumnezeu si ratiunile lumii nu este o contradictie. Ratiunea noastra este facuta pentru a cunoaste si acele ratiuni, care isi au temeiul in ratiunile lui Dumnezeu Cuvantul: "Ratiunile lucrurilor, intocmite dinainte de veacuri de Dumnezeu, precum Insusi a stiut, ...se vad prin intelegere de fapturi. Caci toate fapturile lui Dumnezeu, contemplate de noi prin fire, cu ajutorul cuvenitei stiinte si cunostinte, ne vestesc in chip ascuns ratiunile dupa care au fost facute si ne descopera prin ele scopul asezat de Dumnezeu in fiecare faptura... Din contemplarea inteleapta a creatiunii, desprindem Ratiunea care ne lumineaza cu privire la Sfanta Treime, a adica Tatal, la Fiul si la Duhul Sfant".

Pana la urma, toata existenta, incepand de la Dumnezeu cel nevazut si etern, si sfarsind cu lumea creata, facuta pentru a trai in Dumnezeu, este si rationala si tainica. Toata existenta e o taina pe care n- o poate explica omul. Dar toata e si rationala, avand ca izvor si tinta bunatatea lui Dumnezeu, sau fericirea in El. Nu poate fi nici un gol total, nici o existenta fara rost.

Rezumand cele spuse, putem afirma ca exista o  metafizica, identica cu Spiritul suprem, care explica lumea creata, in care traim noi, ca o lume fenomenala, dependenta de Aceea, aparuta nu dintr-o evolutie a Aceleia, ci prin crearea ei din nimic. Aceasta ordine fenomenologica exista insa si ea pent ru a fi ridicata de la starea supusa unor legi de dezvoltare, de care fapturile constiente trebuie sa tina seama pentru a se ridica si ele la o unire tot mai stransa cu existenta prin sine, care traieste binele, sau iubirea prin sine, ca o identitate intre cea mai inalta exprimare si cea mai deplina bucurie a trairii in libertate. Chiar si trupul, alcatuit din materie si supus in mod accentuat unor legi, va fi ridicat prin inviere deasupra legilor, fiind spiritualizat, sau indumnezeit si, impreuna cu el, universul intreg.

Existenta suprema, in baza faptului ca e fara de inceput, e fericita din veci si pana in veci prin ea insasi, fara nici o dezvoltare, iar cea creata, spre a ajunge acolo, in unire cu existenta fara inceput, are nevoie de un efort al libertatii.

Insa libertatea ce i s-a dat, prin care trebuie sa inainteze, urmand legi ca expresie a binelui voit de Dumnezeu, sau a Ratiunii supreme, poate folosi ratiunea ce i s- a dat si intr-un mod contrar Ratiunii supreme a binelui si a legii lui, ceruta fapturii constiente. Ea poate folosi ratiunea in mod stramb, pent ru a justifica orientarea spre un bine mincinos, sau spre promovarea egoista. Binele care se voieste sta in armonia libera a fapturilor constiente intre ele si intre ele si Dumnezeu. Dar interesul egoist este contrar acestui bine, deci si lui Dumnezeu. El despar te de Dumnezeu, de Ratiunea lui Dumnezeu care urmareste armonia intre toate si intre ele si Dumnezeu. Aceasta arata din nou ca, la unirea cu Dumnezeu prin bine, trebuie sa-si aduca o contributie si creatia. Dar aceasta contributie e ajutata de un Dumnezeu al Treimii, in Care exista cea mai perfecta armonie si iubire, fapt pe care il arata omenirii si o ajuta sa- l implineasca Insusi Fiul lui Dumnezeu, pe care - L foloseste Tatal Sau si ca Ratiune pe seama creatiei.

Se poate spune de aceea ca Dumnezeul Treimii este si Dumnezeul Ratiunii adevarate, inteleasa ca forta a Bunatatii si a armoniei, sau a Ratiunii adevarate.

Ideea o vedem dezvoltata tot la Sfantul Maxim Marturisitorul. Un Dumnezeu monoper sonal nu ar arata creatiei pilda si puterea unei armonii. Si n- ar avea pe Cineva egal cu Sine, Care sa se poata apropia si de oameni, implinind rolul Mijlocitorului intre Dumnezeu si oameni si intre oamenii insisi.

Sfantul Maxim Marturisitorul a prezinta pe Fiul lui Dumnezeu neintrupat ca Ratiunea dupa ale Carei ratiuni au fost create toate, iar intrupat, ca Cel care restabileste armonia tuturor cu Dumnezeu si intre ele. Aceasta pentru ca Ratiunea adevarata este una cu Iubirea; si un Dumnezeu monopersonal n-ar avea Iubirea ca Putere a crearii lumii si un scop al acestei creari. Lumea este facuta de Fiul lui Dumnezeu Cel intrupat, ca sa- l primeasca pe El insusi in ea. Caci toata iubirea, in toate treptele prin care are sa treaca omul, porneste din El, ca in El sa iubeasca toti pe Tatal, deci sa se iubeasca si intre ei.

"Iisus Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, ca Ziditor (Creator) al tuturor, a facut si legea naturala (legea armoniei naturale, n.n. ). Iar ca Providentiator si Datator al Legii a dat, desigur, atat Legea scrisa in litere, cat si Legea Duhului, adica a harului (a Evangheliei, , n.n. ). Caci "sfarsitul Legii", adica al Legii scrise, inteleasa duhovniceste, "este Hristos" (Rom. 10, 4). Daca deci in Hristos, ca Ziditor (Creator), ca Providentiator si Datator de Lege si ca Rascumparator, se aduna si legea naturala, si cea scrisa, si cea a harului, se adevereste cuvantul dumne zeiescului Apostol ca "Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor, dupa Evanghelia Lui ", adica dupa ceea ce li se binevesteste" (Rom. 2, 16).

Remarcand conditionarea reciproca intre taina lui Dumnezeu si rationalitatea creatiei, sau vazand in amandoua atat un continut de taina, cat si unul rational, am putut lasa impresia ca in Ratiunea dumnezeiasca, in parte apofatica, nu e un apofatic sau o taina care depaseste prea mult rationalul sau taina creatiei.

De fapt, Ratiunea divina "mai presus de ratiune", cum ii spune Sfantul Maxim Marturisitorul, are un continut apofatic infinit mai adanc decat continutul ei rational transparent in creatie; apofaticul depaseste in Dumnezeu rationalul, in masura in care fiinta Lui depaseste rationalul creatiei. Nici una din ele nu e usor de inteles. Sfantul Grigorie de Nazianz spune: "Si am strabatut nourul ajungand inlaunt ru, depar te de materie si de cele materiale, intorcandu - ma si adancindu - ma in mine, pe cat mi - a fost cu putinta. Dar cand L- am primit acolo, de abia am vazut "spatele" lui Dumnezeu (Ies. 33, 22)... Si aplecandu - ma putin, nu vedeam firea prima si neamestecata, asa cum e cunoscuta de ea insasi si cata ramane sub intaia catapeteasma si se ascunde de sub Heruvimi, si cata ajunge pana la noi". "Spatele" lui Dumnezeu, vazut de el, il numeste Sfantul Grigorie de Nazianz "marirea firii dumnezeiesti in creatura si cele puse in fata noastra". Contrar lui Platon, care spunea ca Dumnezeu este "greu de inteles, dar imposibil de exprimat", "dupa mine, spune Sfantul Grigorie, a exprima pe Dumnezeu este cu neputinta, dar a- L intelege este si mai imposibil".

Dar "nu avem nici intelegerea exacta a creatiei. Caci... si acesteia nu-i cunosti decat umbrele... Dar mult inainte de acestea este firea neinteleasa si necuprinsa, care este mai presus de acestea i din care sunt s toate. Si spun ca nu cunosc nu ca este, ci ceea ce este. Caci nu e goala propovaduirea noast ra, nici desarta credinta noastra (I Cor. 15, 14). ...Dar se deosebeste mult convingerea ca este, de cunostinta a aceea ce este".

Nu intelegem perfect nici rationalul creatiei, in care se reflecta "spatele lui Dumnezeu", si in el un fel de apofatic.  Cu atat mai neinteleasa este firea lui Dumnezeu, al carei "spate" se reflecta in creatie. Din acest punct de vedere, Socrate avea dreptate sa spuna: "Stiu ca nu stiu nimic", daca o traducem prin expresia: "Stiu ca nu stiu nimic exact", si de aceea nu pot afirma ca stiu ceva cum este in realitate. Dar pentru micimea noast ra, atata cat stim din maretia nemasurata si de necuprins a lui Dumnezeu e totusi enorm. Caci e foarte impor tant faptul "ca stim ca este", chiar daca nu stim "ce este ".

A sti ca este existenta Celui cauzat, nespus mai presus de toate cele cauzate si care explica existenta tuturor - constiinta, persoane, iubire - nu e un fapt infinit de important? A sti de existenta Celui infinit mai presus de toate cele din lume, si din acest punct de vedere necuprins si apofatic, nu e un fapt care arunca o uriasa lumina asupra tuturor? Nu e un fapt care ma face sa inteleg ca tot binele pe care-l traiesc si nadejdea vesniciei mele pline de sens e de la ea si ca mantuirea ce- mi vine in Hristos e de la ea? Nu-mi ajunge aceasta spre mantui rea mea, iar aceasta nu da un sens fericit vie ii mele? Si nu e aceasta cunostinta, pe de alta parte, un ajutor in sporirea cunoasterii Lui?

Ce fericita cunoastere a Acelei existente mai presus de intelegerea mea, care ne da totul, fara ca noi sa- i dam ceva! Cunosc eu toata taina semenului meu, care ma iubeste si- mi face mult bine? Si totusi, cata fericire imi da cunoasterea existentei lui in mare parte. E o cunoastere care nu ma lipseste nici de smerenia prin care ii cunosc adancimea necuprinsa, nici de multumi rea pentru ceea ce imi daruieste. Il vad cu atat mai de necuprins, cu cat imi face mai mult bine. Ma vad pe mine cu atat mai plin de pretentia ca sunt egal cu el, sau mai mare ca el. Si cu cat inteleg mai putin existenta lui, cu atat are mai putin pretentia sa-l servesc, dar ma serveste el, cel mai mult.

Parintele Dumitru Staniloae

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3270

Voteaza:

Existenta fara inceput si existenta creata 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE