Femeia

Femeia Mareste imaginea.


Femeia

Dupa invatatura crestina, omul - barbat si femeie - a fost creat de Dumnezeu cu vointa libera. Aceasta vointa libera trebuie deci sa se manifeste intotdeauna si in relatiile conjugale. De altfel, Sfantul Apostol Pavel tinea sa precizeze ca "nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca", fiindca "toti una" suntem "in Hristos Iisus" (Galat. 3, 28). Asadar, crestinismul a ridicat femeia din starea de injosire fata de barbat, in care se gasea mai inainte, si a asezat-o in toata vrednicia ei de fiinta creata "dupa chipul lui Dumnezeu" (Fac. 1, 28).

Apreciind puterea fizica si sufleteasca a femeii in general si a sotiei in mod special, Sfantul Ioan Gura de Aur indeamna barbatul, "stiind ca femeia e slaba, sa-si dea toata silinta sa fie ingaduitor cu ea, ca sa-i alunge supararea si sa stranga legatura pacii si unirii".

Dupa cum se poate observa, Sfintii Parinti ai Bisericii pastrau cu sfintenie cuvintele spuse carturarilor si fariseilor de catre Domnul Iisus Hristos, atunci cand acestia au adus-o la Domnul pe femeia prinsa in adulter: " Cel fara de pacat dintre voi sa arunce cel dintai cu piatra asupra ei" (In. 8, 7).

Si tot Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "castitatea este aceea care naste iubirea, iar din iubire se nasc mii de bucurii. Aceasta a facut-o Hristos si ne-a indemnat pe toti sa urmam aceasta pilda a Lui".

De la castitate (feciorie) la a deveni sotie, erau prevazute precepte clare in legea mozaica. Cele zece porunci tineau la adapost, din punct de vedere moral, poporul ales, determinandu-l sa respecte porunca lui Moise de a nu se incuscri cu cele sapte neamuri canaanene, pentru a ramane (poporul evreu!) departe de inchinarea la idoli si de cultul idolatru. Vechii evrei, constienti ca trupul omului a fost creat de Dumnezeu, intocmai ca si sufletul, cautau sa ramana cat mai departe de pacat, retinandu-se, trupeste si sufleteste, de !a orice act care putea deveni ispita pentru cei din jur. Asa se face ca, in familiile urmasilor lui Avraam, desfraul era condamnat si interzis.

Incercand sa evite desfraul, cat si implicatiile lui sociale, israelitii incheiau casatoria copiilor la o varsta care nu reflecta maturizarea mirilor din punct de vedere fizic. Ramanerea logodnicei in casa parinteasca, pana la data nuntii, ii determina pe tinerii evrei logoditi sa-si pastreze fecioria pana la incheierea casatoriei, chiar daca din punct de vedere social logodnica era sotia tanarului care o ceruse in casatorie. In cartea Deuteronom (cap. 22, 13-21) ni se infatiseaza felul in care era ucisa o tanara care-si pierdea fecioria inaintea actului casatoriei.

La vechii evrei, respectul conjugal se pastra, iar femeia (sotia!) cauta sa nu cada in adulter, pentru ca atragea dupa sine pedeapsa cu moartea. Nu acelasi lucru se intampla cu barbatul. Acesta nu se considera in adulter daca intretinea relatii in afara familiei lui, respectiv, cu sclavele sau chiar cu prostituatele (Fac. 38, 15-18).

Aceasta clementa pentru barbat si respectarea intru totul a preceptelor legii in ce o priveste pe femeie l-a determinat pe profetul Osea sa exclame: "Nu voi pedepsi pe fetele voastre fiindca au fost ticaloase si nici pe nurorile voastre ca s-au desfranat, ca ele insele merg laolalta cu desfranatele si aduc jertfa la un loc cu ticaloasele, astfel ca poporul Meu merge la pieirea lui" (Osea 4, 14).

Unul dintre pacatele majore impotriva familiei este adulterul. Legea lui Moise cerea ca un astfel de pacat sa fie pedepsit cu moartea (Cf. Deut. 22, 22-24).

Pericopa din Evanghelia a IV-a despre femeia prinsa in adulter si adusa de carturari si farisei inaintea Domnului Hristos (In. 8, 3-11) prezinta cazul clasic al unuia dintre soti aflat in pacatul adulterului.

Evanghelistul Ioan ne spune ca fariseii si carturarii I-au declarat Mantuitorului Hristos ca femeia respectiva fusese chiar "prinsa asupra faptului de adulter" (In. 8, 4). Stiind ca este pus in situatia de a Se pronunta intr-o problema de Lege si practica juridica, Mantuitorul le-a zis: " Cel fara de pacat dintre voi sa arunce cel dintai piatra asupra ei... Iar ei, auzind aceasta si mustrati fiind de cuget, ieseau unul cate unul, incepand de la cei mai batrani si pana la cei din urma, si a ramas Iisus singur si femeia, stand in mijloc" (In. 8, 7-9). Intrebata unde-i sunt parasii si daca a osandit-o vreunul dintre ei, femeia a zis. "...nici unul, Doamne. Si Iisus i-a zis: Nu te osandesc nici eu. Mergi, de acum sa nu mai pacatuiesti" (In. 8, 10-11).

Desigur, carturarii si fariseii nu au priceput ca Fiul lui Dumnezeu nu putea sa fie prins in categoriile judecatii omenesti. In aceasta privinta ar fi suficient sa ne amintim de cuvintele Sfantului Grigorie de Nissa, care spune ca "tot ce exisja depinde de cel ce exista si nu poate exista nimic fara sa-si aiba existenta in sanul aceluia ce este..., deci toate sunt de la El si El este in toate".

Femeia pacatoasa din Evanghelia de la Ioan ramane nu numai cazul tipologic al celui cazut in adulter, ci si al modalitatii prin care acesta poate fi uitat si, ipso facto, reintegrat in Biserica. Din cuvintele Mantuitorului retinem totodata ca "...inainte de a lua o hotarare conforma cu legea, trebuie sa te cercetezi mai intai pe tine si sa vezi daca nu te-ai facut vinovat exact de aceleasi pacate pe care vrei sa le condamni cu asprime la altii... In felul acesta, Domnul Hristos indeamna la indepartarea ipocriziei...". Or, tocmai acest pacat al ipocriziei este mult mai prejudiciabil si unitatii familiei decat pacatul adulterului in sine.

Din pericopa femeii pacatoase trebuie sa retinem insa si faptul ca femeia nu purta singura vinovatia pacatului. "Societatea in care isi ducea existenta o corupsese, de aceea si Mantuitorul face apel la constiinta cauzatorului. Cuvintele Lui erau in acelasi timp si un aspru rechizitoriu la adresa contemporanilor sai, care erau vinovati in aceeasi masura ca si femeia." Fara indoiala, Domnul a iertat femeia respectiva si pentru faptul ca nu purta singura vinovatia pacatului ei. Societatea in care traia isi avea si ea partea ei de vina. "Adultera n-ar fi inselat, daca barbatii n-ar fi ispitit-o, daca barbatul ei ar fi stiut sa se faca mai bine iubit." Iata de ce adevarata iertare trebuie sa tina cont nu numai de greseala in sine, ci si de factorii externi care i-au dat nastere.

Din aceeasi pericopa a femeii pacatoase retinem ca Domnul a iertat-o fiindca a citit in sufletul ei dorinta de pocainta. Or, tocmai aceasta pocainta, nemarturisita, avea darui s-o transforme intr-un om nou, reinnoit prin harul lui Hristos. Desigur, prin iertarea femeii pacatoase, Domnul Hristos n-a aprobat pacatul adulterului. Iertarea nu trebuie deci inteleasa ca o incurajare a adulterului. "Domnul o iarta pentru ca citise in adancul sufletului ei o pocainta sincera si o dorinta de a-si schimba felul de viata. De aceea, efectul pozitiv al iertarii Domnului asupra femeii se vadeste in transformarea ei radicala din punct de vedere moral..."

Dupa cum am precizat mai sus, retinem deci ca Iisus Hristos nu era si nu a fost de acord cu pacatul savarsit de femeia prinsa in adulter, dar invatatura Fiului lui Dumnezeu trebuia sa scoata din amortire constiinta omului pacatos; sa-l faca sa inteleaga ca, daca Il poarta in inima lui pe Dumnezeu, atunci va face voia Lui. Iisus Hristos nu dorea moartea pacatosului, ci sa se indrepte si sa fie viu si sa duca mai departe, peste veacuri, lumina adusa pe pamant de Fiul lui Dumnezeu.

"Dumnezeu a gandit" - spune Fericitul Augustin - "ca pentru a smulge pe om din puterea diavolului trebuia sa-l infranga nu prin putere, ci prin dreptate, ca oamenii, imitand pe Hristos, sa invinga pe diavol prin dreptate, si nu prin putere." In invatatura Domnului Iisus Hristos, familia intemeiata prin taina casatoriei este o continuare in ordinea creatiei divine. De aceea, Mantuitorul a cautat sa re­stabileasca unitatea si indisolubilitatea familiei, desi poligamia a facut practic imposibila aceasta unitate binecuvantata de Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos.

In vremea Mantuitorului Hristos, problema desfacerii casatoriei determina o lupta inversunata in sanul societatii iudaice, avand in vedere ca existau doua scoli rabinice: cea a lui Hilel si cea a lui Samai, care incercau sa interpreteze preceptele Legii lui Moise si sa le adapteze, pe cat era cu putinta, necesitatilor vremii lor. Hilel, exeget ingaduitor, in interpretarea poruncilor sfinte, isi lua multa libertate in actiunea intreprinsa de el cu privire la desfacerea casatoriei. De cealalta parte a Legii se afla Samai, un interpret ad litteram, la care duhul Legii nu era vizibil. Asa se face ca iudeii, din timpul Mantuitorului Hristos, pendulau intre doua extreme: sa alunge sotia "pentru orice pricina" (Mt. 19, 3) sau sa o accepte pana in mo­mentul in care "a gasit ceva neplacut la ea" (Deut. 14, 1)

Ca si in cazul femeii pacatoase, fariseii, dornici de a-L prinde pe Iisus intre Legea data de Moise si Legea iubirii, il intreaba: "Se cuvine oare ca omul sa-si lase femeia dintr-o pricina oarecare? " (Mt. 19, 3). De intrebarea fariseilor "de­pindea in mare parte fericirea unei casnicii, a unei familii si, in cele din urma, a intregului popor aici, pe pamant". De aceea, Iisus Hristos le raspunde: "ceea ce a unit Dumnezeu, omul sa nu desfaca" (Mt. 19, 6).

Tulburati de raspuns, fariseii, in ipocrizia lor, vor face din nou apel la Legea lui Moise: " Pentru ce, dar, Moise a poruncit sa-i dea carte de despartire si sa o lase? " (Mt. 19, 7). La care Mantuitorul incearca sa-i faca sa inteleaga ca in cuvintele lui Moise nu se desluseste o porunca divina, ci un sfat dat "pentru invarto-sarea inimii voastre (lor!), (...) dar din inceput n-a fost asa" (Mt. 19, 8). Prin aceasta comportare, Fiul lui Dumnezeu incerca sa-i faca pe iudei sa inteleaga ca "oamenii au fost ridicati la demnitatea de fii ai Sai, de impreuna-mostenitori ai imparatiei Sale", iar familia devenea ceva sfant, luminata fiind de iubirea divi­na, "care ajuta pe oameni sa indeplineasca poruncile Sale".

O data cu Legea iubirii, familia devenea un sfant lacas, o "biserica mica", dupa cum o numeste Sfantul Ioan Gura de Aur, spre deosebire de Biserica Mare, care este mireasa lui Hristos. Astfel, prin deductie, putem ajunge la concluzia ca, intrucat fiecare familie face parte din Biserica, poate fi socotita si ea mireasa lui Hristos. Prezenta lui Hristos, Care o uneste cu Sine, face intr-adevar din familia crestina un organism in care pulseaza vesnicia.

Fata de pofta trupeasca, morala ortodoxa nu cunoaste decat doua atitudini: "sau infranarea totala de la ea, in afara casatoriei, sau o folosire a satisfacerii ei ca mijloc de unire sufleteasca si de inaintare in ea, pentru cei casatoriti". Or, o astfel de conceptie morala "constituie o polemica, din cand in cand", pentru teologii protestanti, care sunt de acord si cu alte tipuri de "pofte trupesti". Oricum, indife­rent de conceptiile doctrinare, confesionale, privitoare la pofta trupeasca, familia crestina gaseste raspuns adevarat in insasi invatatura Mantuitorului Hristos cu privire la adulter si la destramarea familiei prin divort.

In fine, precizam ca in Biserica Ortodoxa se practica si infranarea totala in afara casatoriei. Este vorba de viata monahala, ai carei traitori isi afierosesc viata lui Hristos. De aceea, un Parinte al Bisericii Rasaritene, Sfantul Nectarie, se pro­nunta astfel despre acesti nevoitori: "in fiecare zi fericesc pe acei afierositi lui Dumnezeu, care vietuiesc, se misca si fiinteaza in El".

In Sfintele Evanghelii avem exemple si de femei alese, virtuoase; printre acestea se numara: Marta si Maria, precum si celelalte femei care au slujit lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atat timp cat a propovaduit pe pamant vestea cea buna, Legea iubirii.

Evanghelia de la Luca ne istoriseste ca, pe cand Iisus a intrat intr-un sat, o femeie cu numele Marta L-a primit in casa ei. Deci evanghelistul nu ne indica cu claritate situatia familiala a ei, dar intelegem ca era vorba de o femeie; cu alte cuvinte, era maritata si locuia la casa ei. Evanghelistul nu mentioneaza nici pre­zenta vreunui copil, ci cauta cu tot dinadinsul sa-i dezvaluie cititorului caracterul diferit al celor doua femei, Marta si Maria. "Marta se silea cu multa slujire si, apropiindu-se, a zis: Doamne, oare nu socoti ca sora mea m-a lasat sa slujesc sin­gura? Spune-i deci sa ma ajute" (Lc. 10, 40).

Intrucat femeia este din aceeasi plamada cu barbatul, ea reflecta imaginea lui Dumnezeu si asupra celor din jur, asa cum observam ca se intampla in fami­liile cristalizate pe indemnul Mantuitorului Hristos, adresat Martei: "ci un lucru trebuie", adica apropierea de Dumnezeu, prin sentimentul credintei; prin ascultarea cuvantului Lui.

Oare aceasta imagine a lui Dumnezeu o gasim numai pe chipul Mariei? Nu! Marta radia si ea de bucurie duhovniceasca. Nu in casa ei intrase invatatorul, Fiul Iui Dumnezeu, Iisus Hristos? Din comportarea Martei insa, inclinam sa credem ca "femeile intrec barbatii in mila, abnegatie, umanitate, iubire fata de aproapele sau". Si chiar daca Marta nu asculta cuvintele Domnului, sufletul ei de femeie era deschis fata de aproapele, fata de lisus, care mersese mult in acea zi; dar nu era suficient: "Maria partea buna si-a ales-o, care nu i se va lua" (Lc. 10, 42).

Nu poti sa slujesti pe aproapele daca stai departe de Dumnezeu, asa cum a procedat Marta. Ea cugeta asupra treburilor lumesti, uitand ca, de fapt, Fiul lui , Dumnezeu era prezent in casa ei. Ca ofrande ale Tatalui Ceresc erau revendicate de Mantuitorul si cele doua surori, Marta si Maria, care erau chemate sa participe la nemasurata bunatate divina. In casa Martei, Dumnezeu se reflecta, prin Fiul Sau, in propria Sa creatie. Daca iubirea cobora de la lisus Hristos catre cele doua femei virtuoase, slavei dumnezeiesti trebuia sa i se raspunda prin ascultare si iubire. Marta il iubea pe invatatorul, dar iubirea ei nu se lasa ghidata de revelatia dumnezeiasca, de cuvantul Fiului lui Dumnezeu care se adresa sufletului acestei ostenitoare femei, pentru a-l determina sa uite de tot ce-i omenesc si sa urmeze Lui. In felul acesta, putem afirma ca Marta este femeia sortita sa devina sotie fidela si mama grijulie, caci: "pentru fiecare, ea constituie asadar si limita sa, si obiectul iubirii sale, deoarece ea este scopul sau si modelul sau (caci dupa chipul sau se explica totul)".

Maria, considerand ca totul se afla sub ochii proniei divine, participa la viata lumii, contopindu-si privirea cu maretia lui Dumnezeu. Din aceasta perspectiva, Maria stabileste o legatura permanenta cu Dumnezeu prin ascultare si rugaciune, fiind tipul de femeie care trece pragul manastirii de maici, urmand chemarea ingerilor si a sfintilor Bisericii lui Hristos. Femeia aceasta este atasata de viata de jos (de pe pamant!) numai in masura in care poarta in sufletul ei "o bucata a divinitatii, dorinta lumii viitoare sa-mi slefuiasca inima mea".

Femei virtuoase, Marta si Maria raman surori si fiice ale aceluiasi Tata Ce­resc, Care, in bunatatea Sa divina, recunoaste chipul Lui Dumnezeu, in unul si acelasi punct, in familia crestina.

Exemplu de femei virtuoase in Sfanta Scriptura sunt si femeile purtatoare de mir, care "au plecat de la mormant, alergand sa vesteasca pe ucenici, insa Iisus le-a intampinat spunandu-le: Bucurati-va...!" (Mt. 28, 8-9)

Inca nu se instituie in chip vazut Biserica lui Hristos, si Duhul lui Dumnezeu lucra asupra acestor femei virtuoase prin cuvantul Fiului Sau Cel inviat din morti in prima zi a saptamanii iudaice, adica Duminica.

"Ecoul cuvintelor Mantuitorului Hristos au plamadit in credinta inima fiintei celei mai firave, femeia, angajand sentimentul cel mai nobil de fecioara curata, de sotie ideala, de mama grijulie, de vaduva indurerata."

Din multitudinea de femei care slujeau Domnului, "din avutul lor" (Le. 8, 3), Sfintele Evanghelii le amintesc pe: Maria Magdalena, din care Domnul Iisus Hristos scosese sapte demoni; Salomeea, fiica lui Iosif, logodnicul Mariei, care l-a avut sot pe Zevedei, din care s-au nascut loan Evanghelistul si Iacov; Ioana, femeia lui Huza, care era ispravnic si iconom al casei imparatului Irod: Marta si Maria, surorile lui Lazar, Maria lui Cleopa, Suzana si altele.

Intelegem deci ca toate femeile mironosite, probabil cu exceptia Mariei Mag­dalena, care fusese suferinda, erau sotii si mame, iar in familiile lor se vorbea despre Iisus Hristos, si ele, ca mame si sotii, incercau sa infaptuiasca voia Fiului lui Dumnezeu. De aceea, ca sa intelegem destinul acestor femei mironosite, precum si iubirea pe care o aratau ele fata de Fiul lui Dumnezeu Cel intrupat, trebuie sa le privim intr-o perspectiva eshatologica, perioada de timp in care omul isi depaseste conditia sa finita, raportandu-si la Dumnezeu atat originea, cat si finalitatea. Iar cuvantul "Bucurati-va...!" este "viata lui Hristos". Asa s-au bucurat martirii Bisericii atunci cant au patimit pentru a primi darurile Fiului, viata vesnica. Iata ce citim in actul martiric al Sfintelor Perpetua si Felicitas: "in ajunul patimirii, pe cand martirii luau ultima cina, numita agapa (masa dragostei), s-au strans paganii, curiosi sa-i priveasca. Dar catehetul Saturus i-a mustrat, zicandu-le: "Nu va este de ajuns ziua de maine? Azi prieteni, maine dusmani! intipariti-va bine in minte insa fetele noastre ca sa ne recunoasteti in ziua aceea" (ziua judecatii). Auzind acestea, paganii s-au retras infricosati, iar multi au crezut in Hristos".

Ca si femeile mironosite, Sfintele Perpetua si Felicitas sunt patrunse de sen­timentul iubirii adevarate, unde prezenta Sfantului Duh devine legatura intre ade­var si viata. Caci "Ceea ce cuvantul spune, imaginea ne arata in tacere". Si atunci, nu ne mai surprinde reactia femeilor mironosite la auzul cuvintelor barbateasca" si "partea femeiusca" (Gal. 3, 28). Asa se si explica faptul ca, in epoca primara a Bisericii, in institutia catehumenatului nu se facea deosebire in procesul de catehizare al barbatilor si al femeilor.

In Noul Testament aflam ca femeile au venit cele dintai la credinta in Hristos, induplecandu-i si pe sotii lor pagani (I Petru 3, 1-4) a urma lui Hristos.

In Noul Testament gasim numeroase exemple si de femei, crestine, care s-au evidentiat si in activitatea lor misionara. De pilda, Sfantul Pavel amintea de Evodia si Sintihi, din Filipi, "...care au luptat pentru Evanghelie impreuna cu mine si cu Clement si cu ceilalti impreuna-lucratori cu mine... " (Filip. 4, 2-3). Printre cei care se nevoisera " impreuna" cu Pavel, " intr-un suflet, pentru credin­ta Evangheliei" (Filip. 1, 27) s-au numarat deci si femei.

Femeia crestina a avut, de altfel, un rol privilegiat si in misiunea propova-duirii Evangheliei. De altfel, femeile au fost printre membrii constitutivi ai pri­melor comunitati crestine (Fapte 1, 14; 5, 14; 8, 3; 9, 2; 22, 4 etc). Ele au fost si cele care au avut grija vaduvelor elinilor (Fapte VI, 1).

Despre aportul si rolul femeilor in propovaduirea Evangheliei ne adevereste si Sfantul Apostol Pavel (Ef. 5,22; Col. 3, 18-4; I Tim. 2, 8-15, I Cor. 18,2 s.u. etc).

Apostolul Pavel denumeste unele femei crestine, ca de pilda Priscila, care il ajutasera in activitatea sa misionara, drept "impreuna-lucratori" cu el "in Hristos-Iisus" (Rom. 16,3).

In Noul Testament aflam numeroase femei crestine care si-au pus casele la dispozitia primelor comunitati crestine, in scopuri misionare si liturgice (Fapte 12,12 s.u.; 16, 15 etc). La Ierusalim, de pilda, una dintre acestea a fost si Maria, mama Sfantului Marcu, care si-a pus casa la dispozitia comunitatii crestine. De altfel, casa sa a devenit si centrul misiunii crestine universale.

In asemenea case, Apostolul Neamurilor a si ramas, unde a predicat si a savarsit "frangereapainii". In casa Lidiei (Fapte 16, 15-16, 40), de pilda, Sfantul Pavel "...a vazut pe frati" si le-a adus binecuvantarea sa apostolica. Acelasi Apostol facea mentiune expresa de "Acvila si Priscila, impreuna cu Biserica din casa lor" (I Cor. 16, 19; Rom. 16, 5; II Tim. 4, 19), de "fratii din Laodiceea" si de " Nimfa si Biserica din casa ei  (Col. 4, 15), de "Claudia" din Efes (II Tim. 4, 21) si de sora "Apfia" (Filim. 1, 2), precum si de cei din "casa lui Stefanas, ..., parga Ahaei... " (I Cor. 16, 15).

Numeroase sunt textele din Noul Testament, privind locasurile de rugaciune, puse la dispozitie de familiile primilor crestini. De pilda, Apostolul Pavel face mentiune expresa de "Biserica" din casa lui Filimon din Colose (Filim. 1, 2). Alaturi de Filimon, desemnat ca "impreuna-lucrator cu noi" (Filim. 1, 1), Pavel saluta si pe "sora Aphia" si pe "Arhip, impreuna-luptator cu noi" (Filim. 1, 2). Acelasi Apostol imbratisa pe "Priscila si Acvila" (Rom. 16, 3) si "...Biserica din casa lor" (Rom. 16, 5).

Acelasi Apostol Pavel aminteste si de sotii Andronic si Iunias, de acelasi neam cu el, adica evrei de origine, care fusesera crestini inainte de increstinarea Apostolului Pavel si care erau "vestiti intre Apostoli" (Rom. 16, 7). Prin urmare, cei doi soti desfasurasera o intensa activitate misionara, de predicare a Evangheliei lui Hristos, asa cum fusesera si sotii crestini Acvila si Priscila (Rom. 16, 3).

Urmand exemplul Apostolului Neamurilor, si Parintii Apostolici s-au adresat - in salutul lor - familiilor crestine. De pilda, Sfantul Ignatie al Antiohiei saluta si imbratisa si el "...casele fratilor mei, impreuna cu sotiile si copiii si pe fecioa­rele cele numite vaduve". De asemenea Sfantul Ignatie imbratisa "casa Taviei", dorindu-i "sa fie tare in credinta si in dragoste trupeasca si sufleteasca".

Acelasi Parinte Apostolic, Sfantul Ignatie Teoforul, imbratisa pe crestinii din Smirna, "...pe toti pe nume si pe sotia lui Epitropu impreuna cu toata casa ei si cu copiii". Prin urmare, si Sfantul Ignatie are in vedere intreaga familie crestina (barbati, femei si copii).

In Noul Testament, numeroase sunt si referintele privind diaconia femeii. Aceasta diaconie sau slujire a imbratisat diferite forme de manifestare.

Din epistolele pauline, constatam ca femeile crestine - sotii si mame - erau implicate plenar in viata Bisericii, implicit in misiunea ei evanghelica (I Cor. 11, 2-16; 14, 33-36; I. Tim. 2, 11-15). In aceleasi epistole, Sfantul Pavel le cere femeilor sa "...taca in Biserica, caci lor nu le este ingaduit sa vorbeasca, ci sa se supuna, precum zice si Legea. Iar daca voiesc sa invete ceva, sa intrebe acasa pe barbatii lor..." (I Cor. 14, 34-35). Desigur, desi "...intelegerea slujirii femeilor este orientata patriarhal", totusi, acestea sunt participante efectiv la activitatea misionara a Bisericii crestine. Cat priveste rolul lor pasiv - cu prilejul savarsirii slujbelor religioase - acesta se datora in primul rand faptului ca primele comu­nitati crestine, indeosebi cele provenite in exclusivitate dintre evrei, au preluat si urmat traditia liturgica iudaica, care, ingaduindu-le doar barbatilor sa fie slujitori ai cultului, a confirmat randuiala sociala de tip patriarhal.

Retinem, asadar, ca, in epistolele pauline, femeile au un rol bine definit in viata comunitatilor crestine, si indeosebi in activitatea misionara a Bisericilor locale, iudeo-elenistice.

Conceptia paulina despre femeie a avut o contributie decisiva in transgre­sarea vechii randuieli patriarhale care stapanea lumea greco-romana din vremea respectiva. De altfel, textul de la Galateni 3, 28 a avut darul de a bulversa esafo­dajul sistemului social-patriarhal.

Femeia n-a fost numai prima vestitoare a invierii Domnului, ci si aceea care L-a uns, in Betania, prevestind prin aceasta patimile si moartea Domnului (Mc. 14, 3-9). " Ea a facut - le spunea Iisus ucenicilor sai - ceea ce avea de facut: mai dinainte a uns trupul Meu, spre inmormantare" (Mc. 14, 19). Apreciind acest gest, incar­cat de greutatea sa simbolica, Mantuitorul adauga, zicand: "Adevarat zic voua: Oriunde se va propovadui Evanghelia, in toata lumea, se va spune si ce a facut aceasta, spre pomenirea ei" (Mc. 14, 9).

Atitudinea Mantuitorului Hristos fata de femeie - rezultata din relatarile Sfintelor Evanghelii - este cu totul alta decat aceea a contemporanilor sai, iudei, si a celor din lumea greco-romana. De aceea, s-a si spus ca Iisus a mantuit femeia prin insasi atitudinea Sa, lipsita de prejudecati, fata de aceasta.

Prin faptul de a ingadui sa fie insotit si de femei in activitatea sa pamanteasca (Lc. 8, 1-3), Mantuitorul a aratat noua pozitie sociala si religioasa a femeii in so­cietate si Biserica.

Din textul de la Ioan 4, 1-42, constatam ca Mantuitorul depaseste granitele mentalitatii epocii sale, potrivit careia doar cei dintr-o semintie, ori de acelasi neam, trebuia sa faca obiectul predicii Mantuitorului. Din convorbirile lui Iisus cu femeia samarineanca putem intr-adevar retine nu numai adevarul ca "oricine" bea din "apa cea vie" a lui Hristos, adica din invatatura Evangheliei Sale, "nu va mai inseta in veac, caci apa pe care i-o voi da Eu se va face in el izvor de apa curga­toare spre viata vesnica" (In. 4, 13-14), ci si atitudinea sa fata de femeia de alt neam decat cea din neamul sau dupa trup.

Dupa cum se stie, in activitatea sa pamanteasca, Mantuitorul Hristos a fost slujit si de femei pacatoase. Cazul femeii pacatoase, care I-a uns picioarele cu mir si I le-a sters cu parul ei ramane pilduitor (Lc. 7, 37-50).

Prin atitudinea Sa fata de aceasta femeie pacatoasa, Iisus i-a redat demnitatea ei de femeie si consideratia semenilor ei. Cand a venit spre Iisus, practic, ea era o femeie exclusa din societatea in care traia, fiind compromisa din cauza compor­tamentului ei. Era marginalizata, simbol ai pacatului, si deci, in primul rand, demnitatea ei de femeie. Dar din starea in care se afla nu putea iesi de una sin­gura. A avut nevoie de cuvintele lui Iisus: "Iertate iti sunt pacatele" (Lc. 7, 48). Prin aceste cuvinte, femeia pacatoasa primeste curaj pentru a incepe o noua viata.

Ea are putere sa faca din ea un om nou. Ea este constientizata de faptul ca are un nou viitor in fata: trairea intru iertare si virtute.

Conform Decalogului, femeia se afla la dispozitia sotului (Ex. 20, 17). Casatoria era rezultatul intelegerii dintre parinti (Gen. 21, 21; 24, 3; 28, 1; 34, 4 s.a.). Casatoria se desfacea doar prin vointa expresa a barbatului (Gen. 21, 10). Cat priveste divortul prin "scrisoarea de despartire" (get, in ebraica), aceasta apare abia "...in ultima faza a independentei nationale (der nationalen Selbstan-digkeist)" din istoria Vechiului Testament a poporului evreu.

Ulterior, pentru divort, au fost-prevazute si o seama de motive (Deut. 24, 1), care situau insa femeia la "beneplacitum"-ul sotului.

In epoca Noului Testament, femeia evreica putea sa se adreseze autoritatii rabinice pentru desfacerea casatoriei, cu conditia ca aceasta sa justifice motivele de divort. In cazul in care sotul refuza sa-i acorde "scrisoarea de despartire", i se interzicea sa se recasatoreasca.

Or, dupa legea Noului Testament, femeia este partasa si la autoritatea si cin­stea recunoscuta barbatului (Ef. 5, 22 s.u.). "...Femeia - scrie Sfantul Ioan Gura de Aur - impartaseste autoritatea si, mai mult, cinstea, ..., fiindca sotia a primit de la Hristos nu doar datoria de a-si iubi (sotul), ci si pe aceea de a face sa domneasca ordinea... in casa sa... Or, atunci cand isi administreaza casa sa, ea este apta si in administrarea Bisericii, deoarece casa nu este decat o Biserica mai mica. Urmand drumul virtutii - adauga acelasi Sfant Parinte - barbatul si femeia pot cu usurinta sa se ridice mai presus de toate. Amintiti-va de Avraam, de Sara, de Isaac, ..., cum intreaga familie era bine ordonata, ce pietate in fiecare din membrii sai. Aceasta femeie indeplinea cu anticipatie pre­ceptul apostolic, ea se temea de barbatul sau; ea insasi atesta acest lucru... (Fac. XVIII, 12). El (Avraam), de partea sa, o iubea in asa fel incat i se supunea intru toate. Fiul era deopotriva un model de intelepciune."

Din teologia paulina desprindem si raportul dintre barbat si femeie. In aceasta privinta, iata cum se exprima Apostolul Pavel: "... Voiesc ca voi sa stiti ca Hristos este capul oricarui barbat, iar capul femeii este barbatul... " (I Cor. 11, 3), si ca "...femeia este slava barbatului. Pentru ca nu barbatul este din femeie, ci femeia din barbat. Si pentru ca n-a fost zidit barbatul pentru femeie, ci femeia pentru barbat... Totusi, nici femeia fara barbat, nici barbatul fara femeie, in Domnul. Caci precum femeia este din barbat, nici barbatul fara femeie, in Domnul. Caci precum femeia este din barbat, asa si barbatul este prin femeie, si toate sunt de la Dumnezeu" (I Cor. 11,7-12).

Sfintele Evanghelii ne spun ca Mantuitorul Hristos a vindecat si "unele fe­mei...  de duhuri rele si de boli",   cum  fusesera,  de  pilda, Maria,   numita Magdalena, din care iesisera sapte demoni, si Ioana, femeia lui Huza, un iconom al lui Irod, si Suzana si multe altele care-I slujeau din avutul lor" (Lc. 8, 2-3).

Printre minunile savarsite de Mantuitorul, unele le privesc in exclusivitate pe femei, care au fost vindecate pana si in ziua sambetei. Asa este cazul femeii care " avea de optsprezece ani un duh de neputinta si care era garbova, de nu putea sa se ridice in sus nicidecum; iar Iisus, vazand-o, a chemat-o si i-a zis: Femeie, esti dezlegata de neputinta ta. Si Si-a pus mainile asupra ei, si ea indata s-a indrep­tat si slavea pe Dumnezeu" (Lc. 13, 11-13).

Este interesant de retinut ca, pentru Mantuitorul, aceasta femeie garbova era si ea "fiica lui Avram" si de aceea se cuvenea sa fie "dezlegata" de "legatura satanei" chiar si "in ziua sambetei" (Lc. 13, 16). Prin urmare, atat barbatii, cat si femeile sunt fiii aceluiasi Parinte, Avraam, si deci egali inaintea lui Dumnezeu.

Asadar, la Dumnezeu, nu se face deosebire intre femei si barbati. De altfel, denumirea de "fiica a lui Avraam" ne arata ca si femeile apartin "...comunitatii ce­lor mantuiti la sfarsitul veacurilor".

Pr. Leon Dura

Citeste si: Situatia femeii dupa cartea Legii lui Manu

                 Egalitatea dintre barbat si femeie

                 Barbatul si femeia la Sfintii Parinti

                

12 Iulie 2012

Vizualizari: 10170

Voteaza:

Femeia 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE