Ierarhia darurilor si treptele rugaciunii

Ierarhia darurilor si treptele rugaciunii Mareste imaginea.

 

Ierarhia darurilor si treptele rugaciunii

 

Pana in preajma timpurilor noi, o mentalitate mostenita din filozofia greaca reducea realitatea la existenta ca substanta, ca legi generale, impersonale ale acestei substante. Persoanele erau socotite niste fenomene trecatoare, produse de esenta, avand sa se topeasca iarasi in esenta generala. Secolul al XIX-lea a ajuns la o constiinta deplin clara a valorii cu totul superioara a subiectului ca eu si prin aceasta la accentuarea superioritatii lui in raport cu lucrurile si asupra lucrurilor. Astfel s-a nascut si in gandirea omeneasca generala preocuparea primordiala de om, asa cum a facut Evanghelia lui Iisus Hristos. Insa la inceput descoperirea valorii eului a fost insotita de o afirmare egoista a lui, care neavand alt punct de sprijin decat in lucruri, pana la urma s-a resemnat sa se piarda in ele, sau sa se lupte pentru ele cu semenii sai;

 

Timpul recent e pus insa in lumina cunoasterii si valoarea semenilor in fata eului propriu 1. A inceput sa se vorbeasca tot mai mult de eu si tu in legatura lor duala indisolubila 2. Pe masura ce omul creste cu adevarat spiritual, creste si constiinta importantei semenului pentru tot ce are de la el si a raspunderilor sale pentru el. Pe importanta acestor raspunderi pune accentul principal cuvantul evanghelic al Domnului nostru Iisus Hristos.

 

Mantuitorul pune datoria iubirii semenului pe acelasi plan cu datoria iubirii propriei persoane si pe acestea ca intregime neaparat necesara a iubirii de Dumnezeu (Luca X, 27 ; Matei XXII, 39). Sf. Ap. Ioan afirma chiar ca iubirea de Dumnezeu se dovedeste in iubirea de oameni. "Daca zice cineva : iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este" (I Ioan IV, 20). Iar Sf. Ap. Pavel pune iubirea in general mai presus de toate. Si e clar ca vorbeste de iubirea de oameni. Ea e valoarea, care dureaza in veci, neputand fi depasita de nimic. De aceea ea este una cu fericirea vesnica (I Cor. XIII, 10). Dar in general iubirea implica existenta semenilor. In lipsa lor nu poate exista iubire, deci nici desavarsire, deci nici fericire vesnica.

 

Lucrurile capata sens deplin numai cand ma ostenesc cu ele, nu exclusiv pentru mine, ci si pentru altii, iar fara dragostea fata de altii si a altora fata de mine, aratata nu numai prin cuvinte si priviri, ci si prin darurile reciproce ale lucrurilor pregatite pentru diferite trebuinte, nu e fericire in viata mea, nu e sens in ea. Asa se arata ca Dumnezeu a dat lucrurile ca daruri nu pentru mine in izolare, ci pentru noi, pentru a ni le face daruri intre noi, marturisindu-ne in ele iubirea reciproca.

 

Aratandu-si iubirea fata de noi prin darurile lucrurilor, Dumnezeu vrea sa intemeieze si sa sporeasca iubirea intre noi prin lucrarea noastra de a le preface in daruri intreolalta adaptate noua. "Dar din dar se face rai". "Dar din dar" produce fericirea fara sfarsit, pentru ca aceasta arata iubirea. Daca n-ar exista lucrurile ca daruri ale lui Dumnezeu, nu le-am putea face nici noi daruri intre noi. Dar mai pot fi ele daruri ale noastre, intre noi, daca sunt date de Dumnezeu pentru toti? Pot, pentru ca Dumnezeu ne-a lasat noua putinta sa le adaptam trebuintelor noastre, deci si ale altora. Nu ni le-a dat adaptate in amanunt pentru trebuintele noastre si ale altora. Ne-a lasat si noua spatiu de lucru, spatiu de osteneala, spatiu in care sa poata creste iubirea noastra fata de El si a unora fata de altii facand din ele si daruri ale noastre. Desigur, nu pot face din cer darul meu pentru altul, nici din apa raurilor. Cele absolut necesare vietii noastre nu le-a lasat Dumnezeu sa depinda si de bunul nostru plac, ca sa le aiba unul sau altul. Dar cand eu sap, prin osteneala mea, o fantana, ca sa tasneasca apa din pamant intr-un loc mai apropiat apa, desi e dar al lui Dumnezeu, poate deveni si un dar al meu catre altii facand prin osteneala mea darul lui Dumnezeu mai accesibil nu numai mie, ci si altora.

 

Dar semenul imi este dat ca cel prin care ma pot dezvolta nu numai prin ajutorarea lui iubitoare din partea mea, ci si prin ajutorarea mea iubitoare din partea lui si prin mangaierea si caldura ce o aduce el vietii mele sufletesti. Iubirea lui dezvolta iubirea mea si iubirea mea dezvolta iubirea lui. Si in aceasta dezvoltare a unuia prin altul lucrurile au un rol nu numai prin rostul de a satisface nevoile lui si ale mele, ci si ca semne si prilejuri de manifestare ale iubirii reciproce. Cand primesc un lucru ca dar de la altul, lucrul respectiv imi face cu mult mai multa bucurie decat daca mi l-as procura eu insumi. Cand dau un lucru altuia, el imi slujeste ca mijloc de crestere a iubirii mele fata de acela, dar si ca mijloc de dobandire a iubirii aceluia fata de mine, cu atat mai mult cu cat am pus mai multa osteneala in a-i face acel lucru mai accesibil sau in a-l pregati spre o satisfacere mai sporita a aceluia, prin munca mea. De aceea un obiect infrumusetat de cineva pentru a-l face dar unei fiinte iubite arata mai mult iubirea lui fata de respectiva persoana. Eu am nevoie si de lucrul pe care mi-l da cineva ; dar mai multa nevoie am de iubirea lui. Si invers: acela are, poate, nevoie de lucrul ce i-l dau, dar are si mai multa nevoie de iubirea ce i-o arat prin aceasta. Caci poate lucrul respectiv mi-l procuram si eu, sau si-l poate procura si el. Dar dandu-l si primindu-l ca dar, el se face mijloc de manifestare a iubirii reciproce intre mine si el pe care nu mi-o pot procura nici prin mine insumi si nu si-o poate procura nici el prin el insusi, si de care avem mai multa nevoie si eu si el. Si de aceea putem conchide ca o lume de lucruri care ar exista de la ele, ne-ar satisface poate nevoile noastre materiale, dar constiinta ca sunt daruri ale lui Dumnezeu ne satisface dincolo de aceste nevoi, setea de a ne sti adresantii unei iubiri nesfarsite si a tot desavarsite. Daca lucrurile au ca rost principal, prin folosirea lor ca daruri, manifestarea iubirii intre noi, nu sunt ele prevazute cu acest rost de insusi Creatorul lor? Nu vine iubirea ce se insoteste cu daruirea lor, de la Cel ce le-a creat?

 

Persoana semenilor este in viata noastra pamanteasca tot ce poate fi mai pretios. Nu e in stare o mama sa dea toata bogatia ei si insasi propria viata, ca sa-si salveze copilul ei? Si aceasta nu din nevoia de a avea o fiinta care s-o iubeasca intr-un mod neumbrit de nici o scadere? Persoana semenului ne este realitatea cea mai pretioasa pentru ca numai ea ne poate iubi. Pentru iubirea deplina a unei persoane fata de noi suntem in stare sa dam toata lumea obiectelor. Numai persoana semenilor ne incalzeste cu iubirea ei, numai ea ne este inepuizabila in semnele iubirii ce ni le poate arata, pentru ca si capacitatea ei de iubire este inepuizabila. Iubirea ei se lasa vehiculata de toate lucrurile ce ni le da, dar se manifesta si prin priviri, prin cuvinte, prin gesturi, care au de fiecare data ceva nou in ele. Ea e cel mai mare dar pe care ni l-a facut Dumnezeu si un izvor inepuizabil de daruri prin orice lucru, prin orice cuvant bun si atent, prin orice gest, privire, prin care ni se adreseaza. Si toate persoanele, cu care ne intalnim sau exista ca rezerve pentru alte si alte intalniri sunt de asemenea daruri unice si inepuizabile. Ele ne ajuta nu numai in satisfacerea trebuintelor noastre fizice, ci in incurajarile, in mangaierile, in alte si alte intelegeri ale lucrurilor, in deschiderea de orizonturi mereu noi in planul spiritual, care ne imbogatesc pe noi sufleteste, dau bucurie si sens vietii noastre, dorintei de a continua la nesfarsit, prin iubirea care se dezvolta intre noi si care niciodata nu ajunge la saturatie; prin relatii reciproce, care tind catre desavarsirea lor niciodata terminata, intr-o iubire care nu are hotar.

 

Calitatea aceasta de Cuvant ipostatic cuvantator la nesfarsit, de izvor nesfarsit de cuvinte sau de daruri, care pot merge pana la darul fiintei proprii, care si ele sunt cuvinte, se explica prin faptul ca persoana e o ratiune ipostatica cunoscatoare si iubitoare, cugetatoare si simtitoare, insasi simtirea si iubirea impingand-o la cuvinte. Iar continutul cunoasterii si cugetarii si capacitatea simtirii ei sunt nesfarsite, pentru ca au ca tinta o iubire niciodata saturata, pentru ca nu se constituie numai dintr-o creatie finita, ci au ca izvor pe Dumnezeu Cuvantul cel infinit, care se afla in comunicare cu creatia, care o atrage spre El ca tinta infinita.

 

Acest suprem Cuvant ipostatic ni s-a aratat ca izvorul tuturor izvoarelor personale de daruri, prin faptul ca s-a facut El insusi om, ipostas al firii noastre omenesti, ca sa ne comunice in cuvintele omenesti nesfarsita Sa iubire si sa ne-o arate pe aceasta pana si in darul fiintei Sale, pe care a jertfit-o pentru noi pe cruce. Daca Cuvantul ipostatic dumnezeiesc este inepuizabil in daruri, nesfarsit in atractia spre El, in comunicarea de ganduri si in deschiderea de perspective mereu deschise, pentru ca are continutul cunoasterii si putinta comunicarii acestui infinit continut si acestei infinite iubiri in El insusi. Cuvantul ipostatic omenesc este si el cuvantator la nesfarsit pentru ca isi soarbe continutul cunoasterii si iubirii sale din Cuvantul ipostatic infinit si inainteaza in continutul si in iubirea infinita a Cuvantului dumnezeiesc, cu care este in legatura.

Daca lucrurile sunt cuvinte incorporate ale iubirii lui Dumnezeu catre noi, ele au lipsa de descifrarea ratiunii noastre si devin cuvinte care talmacesc sensurile iubirii noastre, cuvinte incorporate ca daruri ce au sa fie descifrate de catre noi si sa ne incalzeasca pe noi ca marturii ale iubirii lui Dumnezeu; daca sunt cuvinte ce constituie baza cuvintelor noastre cuprinzatoare de sensuri si marturisitoare ale iubirii noastre reciproce, atunci persoanele noastre sunt cuvinte ipostatice reciproc cuvantatoare care descifreaza unele pentru altele si unele cu altele in cuvintele ce si le graiesc lucrurile, sau isi talmacesc atentia si iubirea reciproca.

 

Persoanele semenilor nostri sunt ca atare chipurile Cuvantului ipostatic in relatiile Lui fiintiale si cu alte persoane asemenea Lui. Ca atare pe ele le traim ca granita noastra, peste care nu putem trece, ca avand acoperirea si garantia intregii lor valori si insemnatati in Cuvantul ipo-static dumnezeiesc. ("Cand ati facut unuia din acesti frati ai Mei prea mici, Mie ati facut"). Dar in acelasi timp le traim si ca partenere de aceeasi fire cu noi, implicate in existenta si in caracterul nostru de persoana vorbitoare. Le traim ca chipuri ale granitei noastre supreme dar si ca mijlocitoare ale iubirii nesfarsite care e Cuvantul dumnezeiesc, ca chipuri ale relatiei Lui cu alte Persoane supreme, pe care nu le poate confunda cu Sine, desi comunicarea lor prin iubire si prin fiinta nu are nici o limita. Dar in acelasi timp fata de toate aceste granite ne dam seama de ceea ce suntem noi insine, in impletire cu altii si in dependenta de Cuvantul dumnezeiesc. Ne dam seama ca nu putem fi fara aceste granite si fara aceste izvoare de viata pentru noi. Traim faptul ca nici nu ne topim in altii, nici pe altii nu-i putem topi in noi, dar ca nu ne putem rupe unii de altii si de Dumnezeu-Cuvantul. Cu cat ii simtim pe ceilalti mai aproape de noi, cu atat ii simtim mai mult ca granite peste care nu putem trece, dar si ca conditionati de ei si ca raspunzatori fata de ei. Iar prin aceasta simtim pe insusi Cuvantul ipostatic suprem ca granita si ca izvor, care ne obliga la raspundere.

 

Dar nu numai eu ma simt limitat si raspunzator fata de celalalt ci si el fata de mine. Insa in acelasi timp, in raspunderea neconditionata a unuia fata de altul simtind ca un al Treilea absolut superior ne obliga pe unul fata de altul, ne limiteaza reciproc pe unul prin altul, si da fiecaruia in fata celuilalt o valoare netrecatoare, in veci de neanulat. Mama simte cat de avizat este copilul ei, in slabiciunea lui, la grija ei si in acelasi timp ce neconditionata raspundere fata de el, raspundere care nu poate emana in ea de la copilul in sine, ci de la Persoana absoluta care-l acopera cu vointa Lui iubitoare, il imbraca cu valoarea netrecatoare si fara hotar ce i-o imprumuta Ea. Prin semenul nostru ni se face astfel simtit Cuvantul dumnezeiesc absolut cu porunca Lui de a avea grija de el; "Cine va primeste pe voi pe Mine ma primeste" (Matei X, 40), sau : "Cine va primi prunc ca acesta in numele Meu, pe Mine ma primeste" (Matei XVIII, 5). Deci pe fiecare om simtim ca trebuie sa-l primim in numele Domnului. In faptul ca nu putem trece peste el si ca trebuie sa avem grija de el, manifestam implicit credinta in Dumnezeu, singurul de la care poate avea semenul nostru valoarea neconditionata de care trebuie sa tinem seama.

 

Celalalt imi este, asadar, nu numai un dar inepuizabil in ceea ce imi poate da si e obligat sa-mi dea, ci si o obligatie nesfarsita prin ceea ce pot sa-i dau si sunt obligat sa-i dau, aratandu-ma si pe mine ca un dar inepuizabil pentru el. Amandoi ne simtim dar si obligatia nesfarsita pentru celalalt, pentru ca suntem imbracati in autoritatea Cuvantului ipostatic ca chip al Cuvantului ipostatic suprem, din a carui infinita putere si autoritate este hranit si creste, cu toate ca in sine este limitat si dependent. Astfel fiecare creste in infinitatea dumnezeiasca prin mijlocirea celuilalt. De aceea fiecare persoana omeneasca este data celorlalte persoane omenesti ca mijloc de cunoastere si de crestere in Dumnezeu. Si tot de aceea este greu de precizat unde sfarseste limitarea persoanei umane, caci fiind capabila de cresterea din infinitatea dumnezeiasca are in sine insasi implicata o infinitate. Totusi simte ca aceasta infinitate in care creste e din Dumnezeu.

 

Dar iubirea intre mine si semenii mei merge mai departe decat cea care se manifesta prin comunicarea prin lucruri, prin cuvinte, prin zambete, prin gesturi si priviri. Ea poate merge pana la daruirea de sine unul catre altul. Dar aceasta capacitate de autodaruire pana la moarte pentru celalalt, nu ar fi posibila daca n-ar fi insufletita de convingerea implicita a celui ce se daruieste, caci facand aceasta nu se pierde. Iubirea traieste din convingerea ca e manifestarea cea mai puternica a vietii, (a existentei cu temeiurile in Dumnezeu Cel ce este vesnic si neimputinat) si deci ca tine in viata sau in Cel ce este pe cel ce se daruieste pana la moarte. Moartea este pentru cel ce iubeste un fenomen de suprafata. In aceasta persoana umana da si mai mult dovada ca e facut dupa chipul Cuvantului ipostatic care s-a facut trup si si-a dat viata Sa pentru noi, dar prin aceasta n-a ramas in moarte, ci a biruit moartea inviind. Persoana umana da prin aceasta dovada ca e destinata si ea eternitatii, sau existentei netrecatoare in care intra prin iubirea pana la capat a jertfei si unde domneste iubirea si in care fericirea si viata constau in iubire, insusi Mantuitorul a spus : "Cine va voi sa-si pastreze sufletul, il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelia Mea (din credinta si din iubire fata de El), acela il va mantui" (Matei X, 20 ; Marcu VIII, 35 ; Luca XVII, 33).

 

Astfel prin faptul ca lucrurile nu exista singure, ci ca adresate persoanelor umane, cu scopul de a-si arata prin acelea dragostea intre ele, se arata ca nu se poate separa in darurile lui Dumnezeu intre aspectul lor de mijloace de satisfacere a trebuintelor materiale ale fiintei umane si aspectul de mijloace ale dezvoltarii la nesfarsit a vietii spirituale umane prin iubire si cunoastere. La fel nu se poate separa intre simpla intrajutorare materiala a fiintelor umane si intre cresterea lor spirituala prin aceasta.

 

Dar unirea intre aspectul folosintei materiale a lucrurilor ca mijloace de intrajutorare intre oameni si intre aspectul lor de sustinere a cresterii lor in orizontul spiritual, mai bine zis a inaintarii tot mai mari a lor in Dumnezeu, e impiedicata de pacatul, care a dus la alipirea oamenilor in mod accentuat la lume si la trup. De aceea numai eliberati de pacat facem lucrurile si pe semenii nostri sa-si descopere si sa activeze latura de daruri ce provin de la Dumnezeu si promoveaza viata umana in orizontul dumnezeiesc infinit.

 

Dar intrucat noi nu putem iesi prin puterea noastra de sub stapanirea pacatului si inainta in viata de desavarsire in Dumnezeu, e nevoie de interventiile lui Dumnezeu mai presus de darurile date noua prin creatie, prin invatatura mai directa si prin harul Sau cel mai presus de creatie si chiar prin intruparea Fiului Sau ca om.

 

Aceste bogatii spirituale umplu chiar prin lucruri, prin faptele proprii, prin semenii lor, pe cei ce se alipesc de Dumnezeu mai mult prin credinta. Ele pot fi privite ca daruri mai presus de fire, mai ales ca cei ce petrec instrainati de Dumnezeu nu au parte de acesta.

 

Intre darurile mai presus de cele create, de cele ale firii, se pot enumera : cuvantul revelat al lui Dumnezeu dinainte de intruparea Fiului Sau, primirea lui cu credinta, apoi intruparea Fiului lui Dumnezeu ca om, invatatura lui de suprema inaltime, jertfa Lui pentru noi, invierea care ne asigura si noua invierea, daruirea Lui insusi catre noi prin Sfanta impartasanie si multe alte daruri mai presus de fire pe care le primim prin Duhul Sau cel Sfant, care ne ajuta sa ne folosim si de lucrurile create ca daruri intr-un mod care ne inalta la o legatura mai presus de fire cu Dumnezeu si ne indeamna sa ducem o viata curata, nealipita in mod exclusiv de lucruri. Dar toate aceste daruri mai presus de fire si folositoare cu ajutorul lor a darurilor create intr-un chip mai presus de fire le primim nu numai prin credinta, ci si prin rugaciune, care se naste din constiinta ca toate le avem de la Dumnezeu, atat lucrurile create si pe semenii nostri, cat si de darurile mai presus de fire ce ni se impartasesc prin Duhul Sfant si dreapta folosire a lucrurilor create in relatii de iubire superioara intre noi si semenii nostri. Cea mai inalta unire intre folosirea celor materiale pentru primirea prin ele a celui mai inalt dar al lui Dumnezeu-Cuvantul in viata pamanteasca, in trupul si sangele Lui, o avem in dumnezeiasca Euharistie. Aceasta e anticiparea unirii cu trupul si cu sangele transfigurat si transparent si cuprinzand toata infinitatea dumnezeiasca prin materie transparenta a lui Hristos in viata viitoare, pentru propria noastra transfigurare si pentru transfigurarea prin Duhul lui Hristos a tuturor, prin ceea ce toate ni se fac proprii.

 

Prin rugaciune, pe de o parte, cerem darurile lui Dumnezeu, pe de alta ii multumim pentru ele. Intrucat sunt unele daruri pe care le avem prin insusi faptul ca am fost adusi la existenta, in legatura cu lucrurile de care avem nevoie si cu semenii care ne ajuta, provenirii lor de la Dumnezeu, e o rugaciune de multumire si de lauda a Lui pentru ele si pentru ei. Iar intrucat voim sa le avem la dispozitie sau sa ni se sporeasca aceste daruri, dar mai ales, odata treziti la constiinta iubirii lui Dumnezeu fata de noi aratata prin ele, dorim sa ne arate iubirea Sa si prin daruri mai inalte, pentru inaltarea vietii noastre in iubirea fata de El si in unirea vesnica cu El, ii adresam si rugaciuni de cereri. Iar inmultirea acestor daruri ne indeamna iarasi la rugaciunea de multumire si de lauda. Paralel cu cresterea darurilor de care suntem constienti ca le primim, creste si rugaciunea de cerere pe trepte mai inalte, cerand daruri mai inalte, dar in acelasi timp creste si rugaciunea noastra de multumire si de lauda a Lui pentru acele daruri primite. Treptelor darurilor si a constiintei despre ele ii corespund trepte ale rugaciunii.

 

Legatura intre daruri, cand este cineva constient de ele, si intre rugaciuni este de neocolit. Prin daruri arunca cineva o punte de iubire de la sine la cel caruia ii adreseaza darurile. Daca acela nu multumeste pentru ele inseamna ca nu le recunoaste ca daruri si puntea de iubire aruncata de daruitor nu ancoreaza in fiinta lui. El ramane inchis in sine. Intre el si acela nu se stabilesc raporturi de delicatete, pe care acela le urmareste. Cel caruia se adreseaza darurile ramane in asprimea lui egoista, socotind ca era firesc sa-i vina cele care-i sunt de trebuinta, sau ca le are prin natura, fara a manifesta prin ele cineva iubirea lui.

 

Iar multumirea catre Dumnezeu este si ea o forma de rugaciune caci cine multumeste pentru darurile primite, il indeamna pe cel ce i le-a dat sa-i faca noi daruri. Iubirea lui Dumnezeu sporeste prin raspunsul la iubirea lui initiala. Dimpotriva, cel ce ramane inasprit in nerecunoasterea provenirii lucrurilor din gestul iubitor de daruire al cuiva, il face pe daruitor sa nu mai adauge si alte daruri la cele facute inainte. Cuvantul romanesc "multumire" exprima adevarul ca ea produce o inmultire a darurilor. Si adevarul contrar il reda zicala : "Nemultumitului ii ia Dumnezeu darul". Astfel multumirea e o adevarata cerere de alte noi daruri. Nu degeaba crestinul vorbeste de o "rugaciune de multumire".

 

Dar cine simte nevoia unui ajutor de la altul, obtine mai usor acel ajutor daca-l cere decat daca nu-l cere. Astfel darurile lui Dumnezeu care ni se adauga la cel al vietii si al lucrurilor si al semenilor intre care am fost adusi in viata, le cerem, prin alte rugaciuni. Prin rugaciunile acestea de cerere de noi daruri, ca si cele de mentinerea si restabilirea darurilor primite prin viata ce ni s-a dat, prin lucrurile ce ni se pun la dispozitie, prin semenii care ne inconjoara, ne dam seama ca toate ne-au venit si ni se mentin si se restabilesc prin Dumnezeu si drept urmare ii multumim pentru ele. Astfel rugaciunea cererii de noi daruri se uneste de la inceput cu rugaciunea de multumire pentru darurile primite prin creatia si pentru mentinerea si restabilirea lor. Iar darurile noi primite prin cerere ne indeamna la o noua rugaciune de multumire si odata cu ea la cererea unor noi daruri si mai inalte. Caci pe masura ce primim noi daruri, ne-am convins si mai mult de iubirea lui Dumnezeu si de aceea ii cerem sa ne arate aceasta iubire a Lui in daruri prin care simtim si mai mult lucrarea si bunatatea Lui si prin aceasta progresam in legatura cu El. Astfel cerem daruri de caracter tot mai duhovnicesc, sau lucrari duhovnicesti tot mai inalte in noi, prin care simtim tot mai mult prezenta iubitoare a lui Dumnezeu in noi.

 

La inceput cerem sanatate, aparare de dusmani, succesul in munca noastra pentru castigarea celor de trebuinta, ajutor pentru copiii nostri, apoi ne rugam pentru semenii nostri, pentru sanatatea lor, pentru bunastarea lor si pentru ca sa ne fie binevoitori si ajutatori. Cand prin daruirea acestor cereri ne-am convins de grija lui Dumnezeu fata de noi, ii cerem iertare de pacate, ajutor in ferirea de pacate si in savarsirea de fapte bune pentru semenii nostri. Si asa ne ridicam la cererea unor bunuri tot mai inalte: ii cerem darurile Sfantului Duh, al intelepciunii, al blandetii, al smereniei, al iubirii de oameni, al rugaciunii tot mai dese, mai netulburate, mai fierbinti. Si intrucat prin daruirea acestora simtim prezenta si lucrarea tot mai intensa si mai frecventa a lui Dumnezeu in noi, ii cerem salasluirea Duhului Sau in noi, simtirea sau cunoasterea acestei prezente, semnele ei in pacea noastra, in lumina care face tot mai clar si mai cuprinzator sensul vietii noastre si al intregii realitati, bucuria noastra, dar si in pacea si in bucuria ce le putem raspandi in jurul nostru.

 

Rugaciunea inainteaza astfel spre culmile ei adevarate, adica in trairea unirii cu Dumnezeu. Cand ajunge acolo, rugaciunea e insotita de acea unire, hranindu-se una pe alta, sau insasi rugaciunea este unirea cu Dumnezeu si unirea cu El in rugaciune. Hristos prin Duhul Sau insusi ni se daruieste atunci nu numai in darurile pe care le distingem de El, ci chiar in Persoana Lui.

Caci ca si in intalnirea cea mai intima cu persoana semenului nostru, in intalnirea cu Hristos traim nu numai unire cu El, ci si granita intre noi si El. In cea mai mare unire traim totusi faptul ca El este altul decat noi, traim puterea Lui care ne depaseste in mod infinit, deci ne simtim indemnati la rugaciune, este in acelasi timp "neadormita in rugaciune".

 

In unirea cea mai deplina cu Hristos, simtim ca stam de vorba cu El si El cu noi. E o prea mare dulceata atunci in noi, ca sa vina din noi. E o rugaciune in care El insusi ni se daruieste in intregime cu iubirea Lui si noi ne daruim in intregime, dar simtim ca El este altul decat noi. Caci simtindu-L ca dar dat noua si simtindu-ne ca dar dat Lui, ne simtim totodata ca unul si altul. Il simtim pe Cel caruia i ne daruim ca altul decat noi si aceasta face bucuria daruirii noastre; si il simtim pe Cel ce ni se daruieste iarasi ca altul decat noi si acesta ne umple de bucuria iubirii Lui ca a unui deosebit de noi. Daca cel mai mare dar ce ni-l face Hristos e daruirea de Sine, cel mai mare dar cu care Ii raspundem noi, insine in rugaciune, e cel in care nu-L mai simtim decat pe El, sau traim moartea noastra tainica, traind viata Lui in noi.

 

Teologia catolica, intre multele reveniri de la separarile rationaliste si racirile juridice ale vietii duhovnicesti din trecut, de pe urma scolasticii, manifesta si revenirea de la prea stricta separatie intre Taine si intre cuvantul propovaduirii. De fapt punand un accent prea mare pe Taine intelese ca acte de incadrare juridica a credinciosului sub autoritatea Bisericii, a subapreciat cuvantul, ceea ce a facut reformatiunea si toate denominatiunile iesite din ea sa puna accentul aproape exclusiv pe cuvant. Acum afirma o legatura necesara intre Taine si cuvant, in special intre trupul euharistic al Domnului si cuvantul Lui. Unirea lor o vede si in faptul ca cuvantul Domnului se numeste si el paine cereasca, cum se numeste si trupul Domnului, care arata ca e painea vietii noastre vesnice, dandu-ni-se sub chipul painii. Pornind de la insistenta cu care Nikolaus Cusanus, foarte influentat de Parintii rasariteni, numea in sec. XV si cuvantul lui Dumnezeu paine, si de la definitia data de Fericitul Augustin Euharistiei ca semn "sub" si "prin" care Cuvantul lucreaza ceea ce semnul indica, teologul catolic Rudolf Haubst observa : "Prima noastra intrebare este: inseamna aceasta definitie o delimitare adevarata a Tainei fata de cuvant, mai precis de evanghelizare, de propovaduire, odata ce si in acesta nu se promulga numai o lucrare mantuitoare a lui Dumnezeu si se infaptuieste. Chiar intre cuvant si Euharistie, cea mai inalta si mai sfanta Taina, granitele par sa dispara cu totul, odata ce si cuvantul e caracterizat ca "paine" si prin el se infaptuieste hranirea spiritului". Noi am putea adauga ca aceasta putere a cuvantului poate fi considerata cu atat mai mare cu cat in cuvantul Domnului, sau rostit in numele Domnului, este insusi Cuvantul ipostatic, sau insusi acesta este prezent in el.

 

Totusi Haubst recunoaste unele deosebiri intre cuvantul propovaduirii si Euharistie. Ultima se slujeste de speciile de paine si vin si Hristos se ofera in ea ca jertfa. "Ceea ce exprima si mijloceste cuvantul omenesc, ca semn auzit sau vazut, este formal altceva, anume o comunicare spirituala, personala, prin impartasirea de cunostinte, de intelepciune, sau de alte realitati interioare. Aceste-impartasiri pot fi si ele o hrana spirituala". Dar intre cuvant si Euharistie e o si mai stransa legatura. Hristos realizeaza prefacerea euharistica printr-un cuvant rostit de preot din porunca Lui. "Cuvantul lui Dumnezeu actioneaza ca o raza, care trece peste momentul primirii Tainei. El lucreaza mantuirea si fara si dupa simbolul painii si anume ca paine spirituala. Pe de alta parte actiunea harica a cuvantului produce ca paine in Taina painii, cea mai inalta Taina".

 

Noi am precizat inrudirea si deosebirea intre cuvant si Taina altfel : Cuvantul e marturisirea iubirii lui Hristos fata de noi, dar in Taina el nu numai ne marturiseste cu cuvantul iubirea Lui, ci ne si imbratiseaza si ne patrunde intr-un mod adanc toata fiinta. Cuvantul produce si el o simtire a dragostei celui ce-l rosteste in fiinta celui caruia i s-a adresat. Dar oricat ar vorbi cineva despre iubire cuiva, cu mult mai multa simtire transformatoare produce in el imbratisarea si patrunderea in fiinta lui, a celui de care se vorbeste.

 

Legatura intre cuvant si Taina se arata si mai mult in faptul ca actul Tainei este si el un cuvant, un cuvant incorporat, al lui Dumnezeu. Dar totusi e necesara si o explicare a acestui act prin cuvantul care insoteste actul Tainei. Scufundarea in apa Botezului este si ea un cuvant. Dar e necesara si explicitarea lui printr-un cuvant care insoteste acest gest. Pe de alta parte gestul si materia Tainei duc la capat intentia cuavantului.

 

In rezumat Haubst se intreaba: Cum si-ar face efectul Euharistia fara cuvantul propovaduirii, care face pe credincios sa stie despre ce este vorba ?

 

De aceea se raceste viata religioasa acolo unde activitatea preotului se reduce numai la savarsirea Tainelor, renuntand la predica. Dar se raceste si unde ramane numai cuvantul. Caci el mai lasa o distanta intre Hristos si credinciosi.

 

Noi am mai adauga ca cuvantul propovaduirii isi manifesta deplina putere nu numai ca cuvant explicativ, ci si ca cuvant plin de lucrarea Duhului Sfant in el, aratata in convingerea celui ce propovaduieste. Atunci este un cuvant asemanator celui din Sfanta Scriptura si din Sfintii Parinti, nu un cuvant speculativ, care vrea sa explice pe Dumnezeu cu mijloacele marginite ale ratiunii.

 

Si am mai adauga inca ceva: daca cuvantul lui Hristos este si el paine, adica dar al lui Dumnezeu, trebuie cerut si el prin rugaciune sau patruns de duhul rugaciunii, cum se cere si painea euharistica prin rugaciune. Sf. Maxim Marturisitorul staruie mult asupra trebuintei de a cere aceasta "paine spre fiinta", sau intelegerea si rodirea cuvantului lui Dumnezeu in noi, prin puterea Duhului Sfant aflatoare in el. "Painea se da tuturor celor ce o cer cu iubire de oameni, dar nu in acelasi fel tuturor". Ci celor care au facut lucruri mari, mai mult, iar celor mai putini in fapte, mai putin, fiecaruia cat poate primi vrednicia mintii lui". De aici se vede ca "painea" aceasta fiind cuvantul lui Hristos, este, in acelasi timp El Insusi ca Persoana. Caci in cuvintele ce le spunem cu iubire cuiva, suntem la fel noi insine ; dar nu deplin ca in gestul imbratisarii.

 

Daca e asa, insusi cuvantul Scripturii trebuie citit in duh de rugaciune, ca sa fie inteles cum se cuvine, ca sa-si faca simtita puterea lui si sa-si aduca rodul deplin in noi. Caci in cuvintele cuiva este el insusi, fiind in acelasi timp si dincolo de ele. Asa e si Hristos in cuvintele Scripturii. Iar citindu-le in duh de rugaciune ne punem in legatura prin cuvintele Scripturii cu Hristos Insusi.

 

Sfantul Maxim Marturisitorul zice: "Pana ce vedem pe Cuvantul lui Dumnezeu in chip felurit in rugaciuni, inca n-am vazut pe Tatal cel netrupesc, simplu, unul si singur cum se afla in Fiul cel netrupesc, simplu si singur, dupa cuvantul : "Cel ce ma vede pe Mine, vede pe Tatal". E nevoie, asadar, de multa intelegere, ca inlaturand mai intai cu grija valurile literelor care acopera Cuvantul sa putem privi cu mintea dezvelita pe Cuvantul insusi, stand de Sine si aratand in Sine limpede pe Tatal, atat cat e cu putinta oamenilor".

 

Pentru aceasta e de trebuinta la citirea Scripturii rugaciunea care ne pune in legatura dincolo de cuvinte, dar prin cuvinte, cu insasi persoana Cuvantului, care fiind ieri si astazi Aceeasi, rosteste, insotind rostirea lor cu rostirea lor de catre noi, sau indemnandu-ne la aceasta.

 

De aceea inainte de citirea Evangheliei se roaga pentru sine si pentru popor : "Straluceste in inimile noastre, Iubitorule de oameni stapan, lumina cea curata a cunoasterii dumnezeirii Tale si deschide ochii gandului nostru spre intelegerea evanghelicestilor Tale propovaduiri", incheind: "Ca Tu (personal) esti luminarea sufletelor si trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule".

 

Dar prin rugaciune ne punem in legatura cu Hristos nu numai prin cuvintele Scripturii depasindu-le, ci si prin cuvintele Lui incorporate in lucruri : "Cel ce si-a facut inima curata, cunoaste nu numai ratiunile lucrurilor inferioare si de dupa Dumnezeu, ci priveste intrucatva si in Dumnezeu insusi dupa ce a trecut peste toate ; iar aceasta este capatul cel mai de pe urma al bunatatilor. In aceasta inima numai Dumnezeu singur binevoieste sa-si imprime prin Duh trasaturile proprii, ca in niste table ale lui Moise".

 

Deci sunt trei lucruri care tin impreuna : Tainele, cuvantul propovaduirii si rugaciunea atenta si fierbinte. Unde lipseste una se produc sminteli si slabiri ale vietii bisericesti si duhovnicesti a credinciosilor, caci slabeste unirea sufletelor cu Hristos ca persoana si a unirii lor intreolalta. Caci in toate trei, aflate in solidaritate, se afla Hristos si prin toate trei ne intalnim cu Hristos. Tainele si cuvantul propovaduirii sunt darurile lui Dumnezeu, iar rugaciunea e adusa de noi, e deschiderea noastra, la aceste daruri. De aceea toate trebuie insotite de rugaciune si toate vin prin rugaciune. Dar si rugaciunea insasi este un dar al Duhului Sfant si al lui Hristos si in ea ne intalnim cu Hristos si ne aflam sub lucrarea Duhului Lui.

 

Parintele Dumitru Staniloae

 

 

 

 

Pe aceeaşi temă

16 Iulie 2012

Vizualizari: 4136

Voteaza:

Ierarhia darurilor si treptele rugaciunii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE