Importanta inimii pentru spiritualitatea Rasaritului

Importanta inimii pentru spiritualitatea Rasaritului Mareste imaginea.

 

Importanta inimii pentru spiritualitatea Rasaritului

 

Notiunea de inima - scrie B. Vyseslavcev - ocupa locul central in mistica, in religia si in poezia tuturor popoarelor. Unii autori rasariteni iau inima drept emblema pentru a se deosebi de Occiden­tul "rationalist", care pare adeseori sa uite ca fundamentul vietii crestine este inima. Si, intr-adevar, de cate ori nu intalnim cuvantul inima in spiritualitatea rasariteana! Se vorbeste despre paza inimii, despre luarea-aminte sau atentia la inima, despre curatia inimii, despre gandurile inimii, dorintele si hotararile inimii, despre rugaci­unea inimii, despre prezenta divina in inima etc.

 

In Biblie, inima cuprinde in sine intreaga plinatate a vietii du­hovnicesti, care trebuie sa imbratiseze omul intreg cu toate faculta­tile si toate activitatile sale: in ea domina fidelitatea fata de Iahve (cf. Romani 11,3-4). Adeseori aceste expresii biblice aveau pentru Parinti si pentru autorii medievali o rezonanta prea semitica. Ei s-au vazut obligati sa adauge parafraze si adnotari, iar acestea manifesta cu claritate tendinta spiritualitatii careia ii apartineau.

 

Speculativi prin natura lor, grecii n-au substituit desigur din intamplare termenul "nous" biblicului "lev", "levav". Dupa Sfantul Grigorie din Nazianz, "inima curata" din Psalmul 50,2 este "cugetul". Dimpotriva, literatura spirituala a Evului Mediu occidental opunea pe cordis affectus lui intellectus si lui ratio. Pentru Toma d'Aquino porunca Evangheliei: sa iubesti pe Dumne­zeu din toata inima ta (cf. Luca 5,27), nu e decat un "actus voluntatis quae hic significatur per cor" [act al vointei insemnat aici prin inima"]. Curand insa se va manifesta o reactie in favoarea "sentimentelor", mai cu seama in spiritualitatea populara. Pentru Sfantul Teofan Zavoratul, "partea inimii" sau "partea sentimentu­lui" nu sunt decat unul si acelasi lucru.

 

Notiunea de inima este deci una dintre cele mai ambigui si autorii duhovnicesti sunt constienti de aceasta dificultate. Metoda psihologica la care s-a recurs in general in discutiile asupra acestui subiect nu va putea niciodata limpezi chestiunea. S-a cautat inainte de toate situarea inimii in schematismul structurii psihologice a omului si abia dupa aceea s-a pus intrebarea ce fel de functie poate avea o astfel de "inima" in viata spirituala. In fapt procedura tre­buie inversata. Notiunea biblica de inima pune inainte de toate pro­blemele religioase. Odata acestea elucidate mai mult sau mai putin, ne putem intreba cum anume se reflecta ele in structura psihologica a omului.

 

Punctul de contact intre om si Dumnezeu

 

Asa cum pupila ochiului este, ca sa spunem asa, punctul de contact intre doua lumi, externa si interna, tot astfel trebuie sa existe in om - gandeau Parintii - un punct misterios prin care Dumnezeu intra in viata omului cu toate bogatiile Lui. Se stie ca pentru Platon "ceea ce este mai bun in suflet", "carmaciul sufletului", fa­cultatea aflata in contact cu Dumnezeu este intelectul (vous). Co­rectata si increstinata, aceasta traditie persista in definitia clasica a rugaciunii: o inaltare a nous-ului spre Dumnezeu.

 

Dar aceasta terminologie ascunde in permanenta un pericol, fiindca ea pare sa insinueze o anumita partialitate in relatia noastra cu Dumnezeu. Aceasta ar fi numai una din diversele relatii ce se manifesta in viata noastra, pentru ca nous-ul este numai una din facultatile noastre, chiar daca cea suprema. Misticii ulteriori nu mai vorbesc despre un "organ", despre o "putere", ci cauta punctul de contact intre om si Dumnezeu in "adancul sufletului" sau in "esen­ta sufletului", in "centrul" sau in "radacina" vietii, acolo unde se concentreaza toate puterile omului. Or, in limbajul popular acest punct focal este "inima". Nu este deci surprinzator ca termenul "kardia" a  trebuit sa-si reia locul sau si la greci, dar mai cu seama la rusi. Definitia clasica a rugaciunii va fi atunci modificata, deve­nind astfel: inaltarea mintii si a inimii spre Dumnezeu.

 

Inima - principiu al unitatii omului

 

"Inima mentine lucrarea tuturor puterilor sufletului si ale tru­pului", spune Sfantul Teofan Zavoratul in conformitate cu limba­jul Scripturii. Ea este 'eul" meu, este "izvorul" actelor omenesti, "focarul tuturor puterilor omenesti, cele ale mintii, ale sufletului, al puterilor sufletesti si trupesti". Omul este responsabil de actele sale, ele sunt ale sale dar totusi nu se identifica in intregime cu el, cu inima sa.

 

Principiu al unitatii persoanei, inima da astfel o stabilitate mul­tiplicitatii momentelor succesive ale vietii. Noi nu suntem capabili de un act care sa dureze mereu. Bossuet vede in cautarea acestuia chiar o eroare care ar vrea "sa puna desavarsirea acestei vieti intr-un act ce nu se potriveste decat vietii viitoare". Dar idealul cresti­nului rasaritean a fost intotdeauna "starea de rugaci­une", adica o dispozitie care intr-un anume fel sa merite numele de rugaciune prin ea insasi, in afara actelor pe care ea le produce mai mult sau mai putin frecvent. Aceasta stare de rugaciune este in acelasi timp starea intregii vieti duhovnicesti, o dispozitie stabila a inimii.

 

Definitia omului duhovnicesc include pe Duhul Sfant. Prin ur­mare, "inima limpede e salasul Dumnezeirii": "Ah! Inima stramta ce adapostesti duhovniceste in sanul tau ca intr-un salas linistit pe Cel pe Care cerul si pamantul nu il (pot) cuprinde!" Daca virtutea este, prin definitie, o dispozitie stabila si, in acelasi timp, partici­pare la Hristos, la viata dumnezeiasca, impartasire de El si de viata dumnezeiasca, ea este prin urmare o dispozitie a inimii. De aceea, autorii rusi sunt aproape unanimi atunci cand privesc credinta cres­tina drept "o dispozitie nemijlocita a inimii". Desavarsirea credin­tei este adevarata gnoza, contemplatia iubitoare: "Ah! Ochiul lim­pede al inimii - exclama inca Martyrius Sahdona - care vede des­chis prin curatia sa pe Cel de a Carui vedere serafimii isi acopera fata!... Unde va fi deci iubit (Dumnezeu) daca nu in inima? Si unde se va arata El, daca nu aici? Fericite inimile curate fiindca ele il vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5,8)".

 

Prin venirea Duhului imparatia cerurilor este inauntrul nostru si prin urmare, inima este campul in care se da batalia impotriva vrajmasilor lui Dumnezeu - citim intr-una din frumoasele pagini ale Omiliilor duhovnicesti atribuite Sfantului Macarie cel Mare. Dar prin aceasta, vocatia inimii este si aceea de a uni Creatorul cu in­treaga Sa creatie: "Daca inima este in centrul persoanei umane, atunci prin inima omul intra in legatura cu tot ceea ce exista", mai cu seama cu aproapele. "Exista o cale anume ce conduce la urarea oamenilor, si aceasta este inima".

 

Sentimentele inimii

 

Avem constiinta actelor noastre si putem judeca valoarea lor morala. Inima, dimpotriva, ramane o taina, este partea ascunsa a omului pe care numai Dumnezeu o cunoaste. Daca insistam pentru a afla cum anume se poate omul cunoaste pe sine insusi (si suntem obligati sa o facem), autorii nostri raspund: pentru ca sufletul este prezent pentru sine insusi. Pe masura limpezimii lui, el are o intuitie de sine nemijlocita .

 

Notiunea de "inima" include, dupa Sfantul Teofan Zavoratul, aceasta forma de cunoastere integrala si intuitiva pe care o alcatu­iesc "sentimentele inimii": "Functia inimii consta in a simti tot ceea ce atinge persoana noastra. Prin urmare, intotdeauna si neincetat, inima simte starea sufletului si a trupului in acelasi timp cu impre­siile felurite pe care le produc actiunile sale deosebite, spirituale si trupesti, obiectele ce ne inconjoara sau pe care le intalnim, situatia noastra externa si, in general, desfasurarea vietii".

 

Evident, nu toate "sentimentele" au aceeasi valoare. Dar ceea ce este inca si mai important e ca nu putem adopta, fara a reflecta asupra ei, repartitia tripartita a psihologiei empirice: ratiune, vointa, sensibilitate. In ciuda anumitor descrieri superficiale, "sentimentele inimii" au primit la autorii ortodocsi o semnificatie morala si teolo­gica ce depaseste cu mult notiunea psihologica obisnuita. Atunci infailibilitatea lor, utilitatea lor pentru contemplatia divina va de­pinde de curatia inimii.

 

Atentia la inima

 

"A lua aminte la inima" este o expresie extrem de cunoscuta in spiritualitatea rasariteana. Ea imbraca mai intai un aspect negativ: a indeparta orice gand rau venind din afara, a tamadui inima, a o edu­ca prin intermediul vigilentei. Aceasta atentie este insa "maica ru­gaciunii" (a se observa jocul de cuvinte : "atentie - rugaciune". Suntem atenti la noi insine pentru a fi atenti la Dumnezeu, spunea Sfantul Vasile cel Mare.

 

Dorintele naturale ale inimii sunt nazuintele dupa adevar, dupa bine, dupa frumusete, dupa Dumnezeu. Sfantul Teofan Zavoratul distinge intre "sentimente teoretice", "practice", "estetice", "spiri­tuale": "In omul care a lasat pacatul si s-a intors la Dumnezeu si prin aceasta e innoit de harul dumnezeiesc, exista o simpatie cu lu­mea spirituala". Ea depinde de gradul de inrudire dintre Dumnezeu si om.

 

A lua aminte la vocile acestei "connaturalitati" inseamna a simti tainele dumnezeiesti asa cum sunt ele in noi, asa cum intra ele in viata noastra. Atunci inima devine un izvor de revelatii: "Aerul sensibil va deveni poate mai putin intim respiratiei simturilor noas­tre exterioare decat inimii noastre Duhul lui Dumnezeu, Care ii va insufla neincetat pomenirea Lui si va ramane inca si mai mult in noi..." 

 

Tomas Spidlik

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2954

Voteaza:

Importanta inimii pentru spiritualitatea Rasaritului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE