Interpretarea Sfintei Scripturi

Interpretarea Sfintei Scripturi Mareste imaginea.


Interpretarea Sfintei Scripturi

 

 

Redactata sub inspiratia Duhului Sfant de diversi aghiografi (scriitori sfinti) - intr-un larg "interval de timp (sec. al XIII-lea i.Hs. - sf. sec. I d.Hs.) - si codificata de Biserica, Sfanta Scriptura e o dubla colectie de carti, Vechiul Testament si Noul Testament, corespunzand celor doua principale etape ale revelatiei dum­nezeiesti in istorie sau legaminte incheiate intre Dumnezeu si Israel, Biblia da marturie despre facerea lumii si a omului de catre Dumnezeu, despre cadere si istoria mesianica, despre Hristos si intemeierea Bisericii.

Termenii clasici vizeaza doua aspecte diferite: latinescul Scriptura indica fixarea in scris a adevarului, iar grecescul Biblia arata colectionarea textelor. Primul termen trimite la contextul in care s-au realizat aceste consemnari, Sfanta Traditie, iar al doilea la autoritatea care le-a codificat, Biserica.

Vechiul Testament are 39 de carti canonice (integral inspi­rate), la care se adauga cea 14 carti si fragmente necanonice (partial inspirate sau a caror inspiratie este indoielnica), reco­mandate insa de Biserica drept "bune de citit". Trebuie sa remar­cam faptul ca Biserica Romano-Catolica le confunda pe cele necanonice cu cele canonice, in timp ce protestantismul renunta la primele. Noul Testament are 27 de carti canonice. Dupa continut, exista trei tipuri de scrieri biblice: istorice {Facerea, Faptele Sfintilor Apostoli etc), poetice-doctrinare (Iov, Epistola catre evrei etc.) si profetice (Isaia, Apocalipsa etc).

Cele doua Testamente se afla intr-o relatie organica. Mantuitorul arata ca nu a venit sa strice Legea (Vechiul Testament), ci sa o desavarseasca (cf. Matei, 5, 17), iar Sfantul Pavel spune ca "Legea e sfanta" si "duhovniceasca" (cf. Romani, 7, 12 si 14). Intreaga Scriptura graviteaza in jurul persoanei Domnului nostru Iisus Hristos, predicat intai ca Facator si apoi ca Mantuitor al lumii. Acesta e motivul pentru care Biserica dezvaluie taina Vechiului Testament in Hristos si taina prezentei lui Hristos in Vechiul Testament: pe de o parte, se afirma ca "sfarsitul legii este Hristos, spre indreptarea oricui crede" (Romani, 10, 4), iar pe de alta ca "nu poate ajunge cineva la viata vesnica de nu va scormoni ca pe o comoara litera Legii, cautand in ea margaritarul ascuns, adica pe Hristos" (Sfantul Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, 1).

 

Marturie a revelatiei dumnezeiesti in istorie, Biblia e privita diferit de cele trei Biserici istorice - ortodoxa, romano-catolica si protestanta.

 

Conceptia ortodoxa

 

Nascuta in sanul Traditiei, consemnata in Duhul Sfant si colectionata de Biserica - spatiul prin excelenta al Duhului Sfant (cf. Faptele apostolilor, 2) - Scriptura nu poate fi interpretata autentic decat de Biserica in Duhul Sfant si din perspectiva Traditiei. Scrisa in Duhul Sfant (cf. II Petru, 1, 21), Biblia nu-si descopera sensul duhovnicesc si integral decat in Duhul Sfant (cf. II Petru, 1, 20), prin exegeza Bisericii in care sufla Duhul lui Hristos si care de aceea este "stalp si temelie a adevarului" (cf. I Timotei, 3, 15; cf. Ioan, 14, 26). Sfantul Grigorie Teologul afirma ca Biserica se apropie de Scriptura numai "indraznind in Duhul Sfant" (A treia cuvantare teologica, 1); orice lectura neduhovniceasca a Bibliei este lipsita de evlavie, superficiala si ignoranta in ce priveste sensul unitar al acesteia.

Spunand ca Biserica este interpreta Scripturii, intelegem ca intreaga Biserica, cler si credinciosi, in comuniune cu Hristos, Adevarul si Capul ei (cf. Matei, 28, 20; Ioan, 14, 16; Efeseni, 4, 15-16), in Duhul Sfant, participa la aceasta lucrare de intelegere autentica si integrala a Scripturii. Aceasta eclesialitate a inter­pretarii revelatiei este evidenta in faptul ca nici un sinod ecu­menic nu a fost recunoscut ca atare decat prin consensul intregii Biserici. Celebra enciclica a patriarhilor rasariteni din anul 1848, care il viza pe papa Pius al IX-lea, afirma ca numai poporul lui Dumnezeu e garant al adevarului. Numai Biserica, in ansamblul ei theandric dispune de harisma infailibilitatii, ca prelungire in Duhul Sfant a lui Hristos - Adevarul intrupat si preaslavit.

Interpretarea eclesiala, ca expresie a constiintei comunitare si divino-umane a Bisericii, presupune si incadrarea intr-o conti­nuitate exegetica - Sfanta Traditie. Sfantul Atanasie cel Mare spune ca "sfintele Scripturi inspirate de Dumnezeu ajung pentru vestirea adevarului. Dar sunt si multe scrieri alcatuite despre acestea de fericitii nostri dascali, iar cel care le citeste va cunoaste talcuirea Scripturilor" (Cuvant impotriva elinilor, 1). Biserica recunoaste in operele Sfintilor Parinti - care "nu au citit Scripturile dumnezeiesti fara sarguinta si superficial, ci au despi­cat litera si au patruns in ea, invrednicindu-se sa vada frumusetea ascunsa inlauntrul ei" (Sfantul Grigorie Teologul, A cincea cuvantare teologica, 21) - interpretarea cea mai propriu traditionala a Bibliei. De aceea refuza apropierile individuale -"nu de la Parinti" (Sfantul Atanasie cel Mare, Primul cuvant con­tra arienilor, 8) - de taina pp, exegezele subiective si profane ale acesteia (cf. II Petru, 3, 16). Chiar si in mult-disputatul caz al intalnirii dintre diaconul Filip si dregatorul etiopian (cf. Faptele apostolilor, 8, 26-39), misionarul crestin aduce nu propria inter­pretare, ci exegeza traditionala a Bisericii care il descopera pe Hristos si in taina Vechiului Testament.

Spatiul cel mai propriu in care Biserica realizeaza inter­pretarea Scripturii e Sfanta Liturghie. In prezenta intregii Biserici - fapt exprimat in dispunerea miridelor pe disc -, Adevarul se daruieste verbal si euharistic, se manifesta personal in adunarea (synaxis) sfanta, Liturghia devenind expresia doxologica a acestuia (cf. Luca, 24, 30-31). Aici se savarsesc lectura si interpretarea Bibliei, sub razele de foc ale Duhului Adevarului, pentru ca aici se intrunesc in cel mai inalt grad aspectul comunitar si aspectul divinouman ale constiintei eclesiale, prin care Biserica depaseste orice subiectivism si superficialitate. Acest fapt e afirmat categoric de Sfantul Irineu de Lyon: "invatatura noastra e conforma euharistiei, iar euharistia o confirma" (impotriva ereziilor, IV, 18, 5). In Liturghie se descopera sensul Scripturii - de iubire intre Hristos si Biserica Sa. Mai mult, in Sfanta Liturghie - Cuvantul devenind trup - se descopera faptul ca Biserica nu se intemeiaza pe vreo ideologie pentru ca Adevarul e Viata. In felul acesta, credinta exprima si fundamenteaza experienta Bisericii in Hristos si in Duhul Sfant. Exegeza liturgica a Scripturii este aprofundata si predicata ulterior prin teologia Bisericii, servind vietii Bisericii.

Exista o similitudine intre metoda stiintifica de stabilire a adevarului si metoda teologiei ortodoxe. O certitudine stiintifica se stabileste prin doua criterii sau instante. Prima instanta e "jocul complex in care experientele si teoriile se reclama si se fecundeaza reciproc" iar a doua este "chiar comunitatea stiintifica" in sanul careia apare "consensul" sau "standardul acceptat" (cf. SC, pp. 207-208). Altfel spus, e vorba de "postulate, (de) recursul la experienta, (de) rolul determinant al con­sensului". Diferenta intre metoda teologiei ortodoxe si metoda stiintifica (la fel de "eclesiala") e ca in timp ce paradigmele si certitu­dinile stiintifice tin de o constiinta comunitara, credinta Bisericii este expresia unei constiinte nu doar comunitara, ci si divinoumana. Stiinta inainteaza spre adevar sau mai precis spre o conceptie unificata a realitatii, orientata fiind spre viitor, in timp ce Biserica lui Hristos-Adevarul aprofundeaza experimental - in contexte diferite - Adevarul pe care deja il cunoaste dar pe care nu-l cunoaste inca deplin. Biserica a primit Adevarul pe care il traieste "experimental" in laboratorul Liturghiei, iar stiinta si filosofia il cauta ca si cand nu s-ar fi aratat. Altfel spus, diferenta e de perspectiva: teocentrism si antropocentrism.

 

Conceptia romano-catolica si cea protestanta

 

Teologia romano-catolica a ajuns in mileniul al doilea sa restranga harisma eclesiala a infailibilitatii la persoana papei, fenomen paralel cu optiunea imanentista a Bisericii Romei, ambele manifestandu-se prin conceperea unei distante intre Hristos si Biserica. Aceasta tendinta a aparut anterior in separatia dintre "Biserica invatatoare" (Ecclesia docens) si "Biserica ascultatoare" (Ecclesia audiens), dintre "magisterium" (clerul si teologii) si laicat, sau in restrangerea accesului la Scriptura prin utilizarea vreme indelungata numai a variantei latine a acesteia. Prin declararea oficiala in secolul trecut, la conciliul Vatican I, a infailibilitatii papale, adevarul Scripturii a fost subordonat subiectivitatii unei instante care se vrea deasupra Bisericii intrucat pretinde o investire dumnezeiasca obiectiva. Propriu-zis, papa nu mai exprima credinta si viata Bisericii, dictandu-i ce sa creada si excluzand-o de la actul interpretarii Bibliei (cf. CBC, 85-88).

Pe fondul acestei tendinte, catolicismul a ajuns sa desparta credinta de viata Bisericii, teologia de Liturghie, transformand adevarul in speculatie filosofica si promovand indiferenta omului fata de discursul teologic.

Prin reactie, vrand sa evite intelectualizarea credintei, protestantismul a exclus orice autoritate asupra Scripturii afir­mand ca, prin paralelismul partilor sale, Biblia se interpreteaza singura (principiul Scriptura Scripturae interpres). In acest fel, orice credincios, inspirat fiind de Duhul Sfant, poate sa puna in evidenta ceea ce insasi Biblia spune despre sine (principiul liberei interpretari a Scripturii). Daca paralelismul biblic e de netagaduit, exprimand unitatea fundamentala a Scripturii, principiul liberei interpretari a supus insa interpretarea biblica unor exigente subiective, ajungandu-se la asa-zisa teologie liberala.

Ambele conceptii occidentale sunt variante ale aceleiasi interpretari individualiste, diferenta fiind ca in primul caz e un individualism restrans la papa, iar in al doilea un individualism generalizat. Simptomele acestei diferente sunt clericali zarea excesiva a Bisericii romane si laicizarea preotiei in protestantism.

Cu toate acestea, ambele teologii prezinta elemente pozitive si negative. Astfel, in catolicism e pozitiva pastrarea unitatii credintei prin controlul exercitat de magisteriu, dar negativa in­telectualizarea credintei, ruperea acesteia de viata Bisericii. In protestantism e pozitiva afirmarea in acelasi timp a implicarii Duhului Sfant in actul interpretarii si a relatiei credintei cu viata, insa e negativa pulverizarea unitatii prin principiul liberei inter­pretari, promovandu-se fenomenul sectar.

Unilateralitatile si extremismele nu pot fi depasite decat prin interpretarea eclesiala a Scripturii, proprie teologiei ortodoxe. Numai o asemenea lectura depaseste cauzele profunde; mai ales de ordin cultural, care determina diferentele sau chiar incompatibilita­tea. Utilizarea unor grile interpretative diferite, in functie de obis­nuinte culturale sau de mentalitati diverse, a produs mari tensiuni in sanul lumii crestine. Acestea au condus la separarea Bisericilor. Din perspectiva teologica, diversitatea culturala nu devine o problema decat atunci cand un context oarecare nu a fost deplin asumat-trans­figurat de Biserica, ramanand determinant pentru ea. Mai simplu, e vorba in cele din urma de convertirea lumii, in spiritul Cincizecimii, sau pervertirea Bisericii, in spiritul turnului Babei.

"Straluceste in inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stapane, lumina curata a cunoasterii dumnezeirii Tale si deschide ochii gandului nostru spre intelegerea propovaduirilor Tale evanghelice. Pune in noi si frica fericitelor Tale porunci, astfel incat, calcand toate poftele trupului, sa petrecem o viata duhovniceasca, gandind si facand numai ceea ce-Ti este bineplacut. Ca tu esti luminarea sufletelor si a trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule, si Tie iti inaltam slava, impreuna si Parintelui Tau fara de inceput si Duhului Tau Preasfant, bun si facator de viata, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin." (Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, rugaciunea dinaintea Evangheliei.) Numai astfel - "uni­tatea credintei si impartasirea Duhului Sfant cerand" - suntem in stare sa "ne daruim pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu" (ectenia cererilor), spre intensificarea comuniunii in Biserica lui Hristos.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu

Pr. Dr. Doru Costache

 

 

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 14372

Voteaza:

Interpretarea Sfintei Scripturi 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE