Intunericul dumnezeiesc

Intunericul dumnezeiesc Mareste imaginea.


Intunericul dumnezeiesc

 


Problema cunoasterii lui Dumnezeu a fost pusa in mod radical intr-un mic tratat, al carui titlu este intr-adevar semnificativ: (Despre teologia mistica). Aceasta scriere cu totul deosebita, a carei insemnatate pentru intreaga dezvoltare a gandirii crestine n-ar putea fi exagerata, apartine autorului necunoscut al scrierilor numite "areopagitice", persoana in care opinia comuna a vrut sa vada foarte multa vreme un ucenic al Sfantului Pavel, anume Dionisie Areopagitul.

Dar aparatorii acestei pareri au trebuit sa tina seama de un fapt tulburator: o tacere absoluta invaluie "operele areopagitice" timp de aproape cinci veacuri; ele nu sunt citate, nici pomenite de vreun scriitor bisericesc mai inainte de veacul al VI-lea, si tocmai niste eterodocsi - monofizitii - au fost aceia care le-au facut cunoscute pentru prima oara, cautand sa se sprijine pe autoritatea lor. Sfantul Maxim Marturisitorul, in veacul urmator, smulge aceasta arma din mainile ereticilor, aratand in comentariile sau "scoliile" sale sensul ortodox al scrierilor dionisiene. Incepand din acel moment, Areopagiticele se vor bucura de o autoritate netagaduita, atat in traditia teologica a Rasaritului, cat si in cea a Apusului.

 

Criticii moderni, departe de a cadea de acord asupra persoanei lui Pseudo-Dionisie si asupra datei alcatuirii operelor sale, se pierd in ipotezele cele mai felurite. Nesiguranta cercetarilor critice intre veacurile III si IV arata cat de putin lamuriti suntem pana astazi in ceea ce priveste originile acestei lucrari cu continut mistic. Oricare ar putea fi rezultatele acestor cercetari, ele nu vor scadea cu nimic valoarea teologica a Areopagiticelor. Din acest punct de vedere, intereseaza prea putin cine a fost autorul, pricipala este judecata Bisericii cu privire la continutul operei, precum si intrebuintarea pe care Biserica i-o acorda. Nu spune oare Sfantul Pavel, cand citeaza un psalm al lui David: "Cineva a facut undeva urmatoarea marturisire..." (Evr. 11, 6), dovedind astfel ca problema atribuirii este secundara cand e vorba de un text insuflat de Sfantul Duh. Ceea ce este adevarat pentru Sfanta Scriptura este, de asemenea, si pentru traditia teologica a Bisericii.

 

Dionisie distinge doua cai teologice cu putinta: una procedeaza prin afirmatii (teologie catafatica sau pozitiva), iar cealalta, prin negatii (teologie apofatica sau negativa). Cea dintai ne duce la o anumita cunoastere a lui Dumnezeu - ea este o cale nedesavarsita; cea de-a doua face sa ajungem la necunoasterea totala - aceasta este calea desavarsita, singura care se potriveste cand e vorba despre Dumnezeu, care in natura Sa nu poate fi cunoscut. Intr-adevar, toate cunostintele au drept obiect ceea ce este; ori Dumnezeu este dincolo de ceea ce exista. Spre a ne apropia de El ar trebui negat tot ceea ce este mai prejos de El, adica tot ceea ce este. Daca vazandu-L pe Dumnezeu cunoastem ceea ce vedem, nu L-am vazut pe Dumnezeu in sine, ci ceva inteligibil, ceva care este mai prejos de El. Tocmai prin necunoastere ajungem sa cunoastem pe Acela care-i mai presus de toate obiectele cunostintelor posibile. Procedand prin negatii, ne ridicam de la treptele cele mai de jos ale fiintei pana la culmile sale, indepartand in mod progresiv tot ceea ce poate fi cunoscut, spre a ne putea apropia de Cel Necunoscut in intunericul necunoasterii absolute. Caci, dupa cum lumina - si mai ales o lumina prisositoare - face nevazut intunericul, tot asa cunoasterea fapturilor - si mai ales prisosul de cunoastere - desfiinteaza necunoasterea, care este singura cale spre a ajunge la Dumnezeu in Sine.

 

Daca transpunem pe planul dialecticii distinctia stabilita de Dionisie intre teologia afirmativa si cea negativa, ne vom afla in fata unei antinomii. Vom cauta atunci o rezolvare, vor incerca sa facem o sinteza a celor doua cai opuse, reducandu-le la o singura metoda de cunoastere a lui Dumnezeu. Astfel, bunaoara, Sfantul Toma d’Aquino reduce la una singura cele doua cai ale lui Dionisie, facand din teologia negativa o corectare a teologiei afirmative. Atribuind lui Dumnezeu desavarsirile pe care le intalnim in fiintele create, trebuie sa negam, dupa Sfantul Toma, modul in care intelegem aceste desavarsiri limitate, dar putem sa le afirmam fata de Dumnezeu, intr-un mod mai sublim, modo sublimiori. Astfel, negatiile s-ar raporta la modus significandi, printr-un mijloc de exprimare care e totusi nepotrivit, iar afirmatiile, la res significata, la desavarsirea pe care voim sa o exprimam, care se afla in Dumnezeu intr-un chip deosebit decat se afla in fapturi. Ne putem intreba in ce masura corespunde gandirii lui Dionisie o descoperire filosofica atat de ingenioasa. Daca pentru autorul Areopagiticelor exista o antinomie intre cele doua "teologii", pe care o distinge, admite el oare sinteza celor doua cai? Si, in general vorbind, le putem opune tratandu-le la acelasi nivel, punandu-le pe acelasi plan? Oare Dionisie nu spune de mai multe ori ca teologia apofatica este mai presus de cea catafatica? Analiza tratatului despre teologia mistica, inchinat caii negative, ne va arata ce inseamna la Dionisie acesta metoda. Totodata, ea ne va ingadui sa apreciem natura adevarata a apofatismului, care constituie trasatura de baza a intregii traditii teologice a Bisericii de Rasarit.

 

Dionisie isi incepe tratatul printr-o rugaciune catre Sfanta Treime pe care o roaga sa-l indrepte "chiar pana dincolo de necunoastere, spre varful cel mai inalt al Scrierilor mistice, acolo unde tainele simple, absolute si nestricacioase ale teologiei se arata in intunericul mai mult decat luminos al Tacerii". El il indeamna pe Timotei, caruia ii este dedicat tratatul, la contemplatii tainice: trebuie sa renunti la simturi ca si la orice lucrare a mintii, la orice obiect simtit ori gandit, la tot ceea ce este, precum si la tot ceea ce nu este, spre a putea ajunge in necunoasterea absoluta la unirea cu Acela care este mai presus de orice fiinta si de orice stiinta. Se vede deja ca nu este vorba doar de un procedeu dialectic, ci de cu totul altceva. E necesara o curatire: trebuie sa parasesti tot ceea ce este necurat, ba chiar si pe cele curate; trebuie sa treci apoi de toate inaltimile sublime ale sfinteniei si sa lasi in urma toate luminile dumnezeiesti, toate sunetele si toate cuvintele ceresti. Numai atunci se patrunde in intunericul in care locuieste Acela care este in afara de toate lucrurile.

 

Aceasta cale de inaltare in care te desprinzi treptat de legatura cu tot ceea ce poate fi cunoscut este asemuita de Dionisie cu urcusul lui Moise pe Muntele Sinai, spre intalnirea cu Dumnezeu. Moise incepe prin a se curati; apoi se desparte de cei necurati; si numai atunci "aude trambitele cu sunete nenumarate, vede multime de focuri ale caror raze fara de numar iradiaza o stralucire vie; si numai atunci, despartit de multime, el ajunge cu cei mai alesi dintre preoti pe piscul suisurilor dumnezeiesti. Totusi, pe treapta aceasta, el nu este inca in legatura cu Dumnezeu, el nu-L contempla pe Dumnezeu, caci Dumnezeu nu este vizibil, ci doar locul unde salasluieste, ceea ce inseamna, cred eu, ca in ordinea vazuta, precum si in ordinea inteligibilului, cele mai dumnezeiesti si cele mai inalte obiecte nu sunt decat ratiunile ipotetice ale atributelor care se potrivesc cu adevarat Aceluia care este cu totul transcendent, ratiuni care descopera prezenta Aceluia care este mai presus de orice putere de intelegere a mintii, mai presus de culmile gandite ale celor mai sfinte locuri ale Sale. Si numai atunci, dupa ce a trecut dincolo de lumea in care vezi si esti vazut, Moise patrunde in Intunericul cu adevarat tainic al necunoasterii; doar acolo el face sa inceteze orice stiinta pozitiva, scapa in intregime de orice legaturi si de orice vederi, caci apartine in intregime Aceluia care este mai presus de toate, caci nu-si mai apartine lui insusi, nici nu mai tine de ceva strain, unit prin ce este mai bun in el cu Acela care scapa oricarei cunoasteri, renuntand la orice stiinta pozitiva si, tocmai datorita acestei necunoasteri, cunoaste mai presus de orice pricepere.

 

Acum se poate spune limpede despre calea apofatica sau teologia mistica (caci acesta este titlul tratatului inchinat metodei negatiilor) ca are drept obiect pe Dumnezeu ca fiind in mod absolut necunoscut. Ar fi chiar inexact sa se spuna ca ea are drept obiect pe Dumnezeu: partea finala a textului pe care tocmai l-am citat ne arata ca o data ce am ajuns la varful cel mai inalt a ceea ce poate fi cunoscut, trebuie sa ne eliberam de cel care vede, ca si de ceea ce poate fi vazut, altfel spus, atat de subiectul, cat si de obiectul perceptiei. Dumnezeu nu se mai infatiseaza ca obiect, intrucat nu mai este vorba de cunoastere, ci de unire. Teologia negativa este deci o cale spre unirea tainica cu Dumnezeu, a carui fire ramane pentru noi necunoscuta.

 

Cel de-al doilea capitol al Teologiei mistice opune calea afirmativa, cea a pozitiilor, care este o pogorare de pe treptele superioare ale fiintei catre treptele inferioare, caii negative, cea a "abstractiilor" sau a "desprinderilor" succesive, calea care se prezinta ca un suis catre necunoscutul dumnezeiesc. In capitolul al III-lea, Dionisie isi enumera lucrarile teologice, clasandu-le in ordinea "prolixitatii", care creste pe masura ce coboram de la teofaniile superioare la cele inferioare. Tratatul despre Teologia mistica este cel mai scurt dintre toate, deoarece este vorba de metoda negativa care duce la linistea unirii cu Dumnezeu. In capitolele al IV-lea si al V-lea, Dionisie trece in revista o intreaga serie de atribute imprumutate din lumea sensibila si din cea inteligibila, refuzand sa le raporteze la firea dumnezeiasca. El isi incheie tratatul afirmand despre Cauza universala ca scapa oricarei afirmari, ca si oricarei negari: "Daca facem cumva anumite afirmatii care se aplica unor realitati ce sunt mai prejos de ea, despre ea noi nu afirmam, nici nu negam nimic, deoarece orice afirmatie ramane mai prejos de Cauza unica si desavarsita a tuturor lucrurilor si, la fel, orice negatie ramane mai prejos de transcendenta Aceluia care in mod simplu este golit de orice si care prin asezare este mai presus de toate".

 

Unii au voit adesea sa faca din Dionisie un neoplatonic. Intr-adevar, comparand extazul dionisian cu cel pe care il gasim descris de Plotin la sfarsitul celei de a VI-a Enneade, ajungem sa constatam asemanari izbitoare. Pentru a te apropia de Unul, se cade, dupa Plotin, "sa te intorci pe tine insuti de la obiectele vazute care sunt cele mai din urma dintre toate, pana la primele obiecte; trebuie sa fii liber de orice viciu, deoarece te indrepti catre Bine; trebuie sa te intorci spre principiul care isi este launtric si sa devii o singura fiinta in loc de mai multe, daca trebuie sa contempli principiul si Unul". Este cea dintai treapta a suisului pe care te afli eliberat de lumea vazuta, adunandu-te in minte. Insa trebuie sa treci dincolo de minte, fiindca trebuie sa atingi o realitate care ii este superioara. "Intr-adevar, mintea este ceva si ea este o fiinta; dar termenul acesta nu este ceva, fiindca este mai inainte de orice; nu este nicidecum fiinta, deoarece fiinta are o forma care este aceea a fiintei; dar termenul acesta este lipsit de orice forma, chiar gandita. Caci, datorita faptului ca firea Unului este cea din care totul se naste, ea nu este nimic din ceea ce naste." Aceasta fire primeste unele definitii negative care amintesc de cele din Teologia mistica a lui Dionisie. "Ea nu este un lucru; nu are nici calitate, nici cantitate; nu este nici inteligenta, nici suflet; nu este nici in miscare, nici in repaus; nu este nici in spatiu, nici in timp; ea este in sine, esenta despartita de toate celelalte sau, mai bine zis, ea este fara de esenta, fiindca este mai inainte de orice esenta, mai inainte de miscare si mai inainte de repaus; caci proprietatile acestea se afla in fiinta si o fac pe aceasta multipla."

 

Intervine aici o idee pe care nu o gasim deloc la Dionisie si care trage o linie de demarcatie intre mistica crestina si mistica filosofica a neoplatonicilor. Daca Plotin, cautand sa atinga dumnezeirea, indeparteaza insusirile proprii ale fiintei, lucrul acesta nu este, ca la Dionisie, datorat neputintei absolute de a-L cunoaste pe Dumnezeu, care este umbrit de tot ceea ce poate fi cunoscut in fiinte, ci tocmai pentru ca domeniul fiintei, chiar in ceea ce are ea mai inalt, este in mod necesar multiplu, neavand simplitatea absoluta a "Unului". Dumnezeul lui Plotin nu este prin fire de necunoscut: daca nu putem pricepe Unul nici prin stiinta, nici prin intuitie intelectuala, este pentru ca sufletul, atunci cand cuprinde un obiect prin stiinta, se indeparteaza de unitate si nu este absolut unul. Trebuie deci sa recurgem la calea extatica, la unire, in care esti intru totul al obiectului, esti una cu el, in care orice multiplicitate piere si in care subiectul nu se mai deosebeste de obiectul sau. "Cand se intalnesc, ei devin una si nu sunt doi decat atunci cand se despart. Oare cum sa spunem ca el este o realitate deosebita de noi insine, de vreme ce nu il vedem deosebit, ci unit cu noi, atunci cand il contemplam?". Ceea ce se inlatura in calea negativa a lui Plotin este multiplul si se ajunge la unitatea absoluta care este dincolo de fiinta, fiindca fiinta este legata de multiplicitate, fiind posterioara "Unului".

 

Pentru Dionisie, extazul este o iesire din fiinta ca atare; pentru Plotin, extazul este mai degraba o reducere a fiintei la simplitatea ei absoluta. Iata de ce Plotin numeste extazul printr-un cuvant cu totul caracteristic, anume acela de "simplificare". Este o cale de reducere la simplitatea obiectului contemplatiei, care poate fi definita in mod pozitiv ca Unul - si care, in aceasta calitate, nu se deosebeste de subiectul care contempla. In ciuda tuturor asemanarilor exterioare, datorate, mai ales, vocabularului comun, suntem departe de teologia negativa a Areopagiticelor. Dumnezeul lui Dionisie, de necunoscut prin fire, Dumnezeul Psalmilor, care si-a facut "intunericul acoperamant" (Ps. 17, 13), nu este Dumnezeul-unitate primordiala al neoplatonicilor. Daca El este de necunoscut, aceasta nu se datoreaza simplitatii Sale care nu s-ar putea potrivi cu multiplul de care este intinata orice cunoastere referitoare la fiinte; este vorba de o necunoastere, ca sa spunem asa, mai temeinica, absoluta. Intr-adevar, daca ar avea ca temei simplitatea Unului, ca la Plotin, Dumnezeu nu ar mai fi de necunoscut prin fire. Or, singura definitie care se potriveste lui Dumnezeu, dupa Dionisie, este aceea ca El nu poate fi cunoscut, daca putem sa vorbim aici de definitii proprii. Refuzand sa atribuie lui Dumnezeu insusirile care fac obiectul teologiei afirmative, Dionisie are in vedere indeosebi definitiile neoplatonice  - "El nu este nici Unul, nici Unitatea", spune Dionisie. In tratatul Despre numele divine, examinand numele de Unul, care poate fi spus despre Dumnezeu, el ii arata neajunsul si ii opune un alt nume, "cel mai sublim", cel de Treime, care ne invata ca Dumnezeu nu este nici unul, nici multiplul, ci ca El depaseste aceasta antinomie, fiind de necunoscut in ceea ce este El.

 

Daca Dumnezeul Revelatiei nu este cel al filosofilor, elementul care traseaza limita intre cele doua conceptii este constiinta incognoscibilitatii Lui profunde. Tot ce s-a putut spune despre platonismul Parintilor, si indeosebi despre dependenta autorului Areopagiticelor de filosofii neoplatonici, se reduce la asemanari din afara, care nu merg pana in adancul invataturii si nu tin decat de un vocabular comun acelei epoci. Pentru un filosof de traditie platonica, chiar atunci cand vorbeste de unirea extatica drept calea unica spre a ajunge la Dumnezeu, firea dumnezeiasca este pentru el un obiect. Aceasta unire extatica va fi, dupa cum am spus deja, mai degraba o reducere la simplitate decat un lant de rationamente inspirate din domeniul fiintelor create, ca la Dionisie. Caci in afara de Revelatie nu se cunoaste deosebirea dintre creat si necreat, se ignora creatia ex nihilo, prapastia care trebuie depasita dintre creatura si Creator. Invataturile eretice de care era invinuit Origen isi aveau radacina intr-o anumita lipsa de sensibilitate a acestui mare ganditor crestin fata de neputinta cunoasterii lui Dumnezeu; o atitudine care nu era fundamental apofatica a facut din marele carturar alexandrin mai degraba un filosof religios decat un teolog mistic, in sensul propriu traditiei rasaritene. Intr-adevar, pentru Origen, Dumnezeu este "o natura intelectuala simpla care nu admite nici o complexitate; El este Monada si Unitatea, Duhul, izvorul si originea oricarei firi inteligibile si duhovnicesti". Este curios de notat ca Origen era insensibil si la facerea lumii ex nihilo: un Dumnezeu care nu este Deus absconditus al Scripturii nu concorda cu adevarul Revelatiei. Prin Origen se incearca introducerea elenismului in Biserica, o conceptie venind din afara, avandu-si originea in firea omeneasca, in felul de a gandi propriu oamenilor, "elinilor si iudeilor"; nu e traditia in care Dumnezeu se descopera si vorbeste Bisericii. Iata de ce Biserica va avea de luptat impotriva origenismului, asa cum va lupta mereu impotriva invataturilor care, atentand la imposibilitatea cunoasterii lui Dumnezeu, inlocuiesc experienta adancurilor nepatrunse ale lui Dumnezeu prin concepte filosofice.

 

Tocmai acest adanc apofatic al oricarei teologii autentice este ceea ce "marii Capadocieni" aparau in disputa lor cu Eunomius. Acesta sustinea posibilitatea de a exprima fiinta dumnezeiasca in concepte innascute, prin care ea se descopera ratiunii. Pentru Sfantul Vasile nu numai fiinta dumnezeiasca, dar nici macar fiintele create nu ar putea fi exprimate prin concepte. Contempland obiectele, noi analizam insusirile lor, ceea ce ne ingaduie formarea conceptelor. Totusi, aceasta analiza nu va putea niciodata sa epuizeze continutul obiectelor perceptiei noastre, va ramane mereu un "rest irational" care ii va scapa si care nu va putea fi exprimat in concepte; acesta este adancul de necunoscut al lucrurilor, ceea ce constituie adevarata lor fiinta care nu poate fi definita. In ceea ce priveste numele pe care le dam lui Dumnezeu, ele ne dezvaluie energiile Sale ce se pogoara spre noi, dar care nu ne apropie de fiinta Sa inaccesibila. Pentru Sfantul Grigorie de Nyssa, orice concept privitor la Dumnezeu este un simulacru, un chip amagitor, un idol. Conceptele pe care le formam dupa judecata si parerea care ne sunt firesti, intemeindu-ne pe o reprezentare inteligibila, creeaza idoli despre Dumnezeu, in loc sa ne descopere pe Dumnezeu Insusi. Nu exista decat un singur nume pentru a exprima natura dumnezeiasca: este tocmai uimirea ce cuprinde sufletul cand gandeste la Dumnezeu. Sfantul Grigorie de Nazianz, citandu-l pe Platon fara sa-l numeasca ("unul dintre teologii elini"), corecteaza in felul urmator textul din Timaios referitor la dificultatea cunosterii lui Dumnezeu si la neputinta de a-L exprima: "Este cu neputinta sa exprimi natura lui Dumnezeu, dar este si mai putin posibil sa o cunosti". Aceasta revizuire a maximei lui Platon de catre un autor crestin care este adesea socotit drept un platonizant ne arata, ea singura, cat de evoluata este gandirea Parintilor fata de cea a filosofilor.

 

Ca atitudine religioasa privind imposibilitatea de a-L cunoaste pe Dumnezeu, apofatismul nu este caracteristica exclusiva a Areopagiticelor. Il aflam la cei mai multi dintre Parinti. Clement Alexandrinul, bunaoara, declara in Stromate ca noi il putem atinge pe Dumnezeu nu in ceea ce este, ci in ceea ce El nu este. Insasi constiinta inaccesibilitatii "Dumnezeului necunoscut" nu ar putea fi dobandita, dupa el, altfel decat prin har, "prin aceasta intelepciune pe care o daruieste Dumnezeu si care este puterea Tatalui". Aceasta constiinta a incognoscibilitatii echivaleaza deci cu o experienta, cu o intalnire cu Dumnezeul personal al Revelatiei. Datorita acestui har, Moise si Sfantul Pavel au incercat neputinta de a-L cunoaste pe Dumnezeu; cel dintai, cand a patruns in intunericul neapropierii, cel de-al doilea, cand a auzit cuvintele ce exprimau negraitul dumnezeiesc. Tema referitoare la Moise, care s-a apropiat de Dumnezeu in intunericul de pe Sinai, tema pe care am intalnit-o la Dionisie si care a fost adoptata pentru prima oara de catre Filon Alexandrinul ca imagine a extazului, va deveni figura preferata a Parintilor spre a exprima experienta incognoscibilitatii firii dumnezeiesti. Sfantul Grigorie de Nyssa consacra un tratat special Vietii lui Moise, in care urcarea pe Muntele Sinai catre intunericul incognoscibilitatii este reprezentata drept calea contemplarii, preferabila celei dintai intalniri a lui Moise cu Dumnezeu, cand i S-a aratat in rugul aprins. Atunci Moise L-a vazut pe Dumnezeu in lumina; acum el intra in intuneric, lasand in urma lui tot ceea ce putea fi vazut ori cunoscut; nu-i ramane decat ceea ce este nevazut si necunoscut, dar ceea ce este in acest intuneric este Dumnezeu. Caci Dumnezeu se gaseste acolo unde cunostintele noastre nu pot ajunge. Progresul nostru duhovnicesc nu face altceva decat sa ne arate intr-un mod din ce in ce mai evident imposibilitatea absoluta de cunoastere a firii dumnezeiesti. Dorind-o din ce in ce mai mult, sufletul nu inceteaza sa creasca, iese din sine insusi, se intrece pe sine si, intrecandu-se, doreste mai mult; in felul acesta, progresul devine fara de sfarsit, iar dorinta, nepotolita. Este iubirea Miresei din Cantarea Cantarilor; ea intinde mana spre zavor, cauta pe Cel ce nu poate fi prins, cheama pe Acela pe care nu-L poate atinge... Ea Il atinge in recunoasterea ca unirea va fi fara de sfarsit si ca inaltarea va fi fara de capat.

 

Sfantul Grigorie de Nazianz reia aceleasi imagini si indeosebi pe cea a lui Moise: "Inaintam, spune el, spre a-L cunoaste pe Dumnezeu. Iata de ce m-am despartit de materie si de tot ceea ce este trupesc; m-am adunat in mine insumi, atat cat am putut, si am urcat spre varful muntelui. Dar cand am deschis ochii, abia am putut sa-L vad din spate si inca fiind acoperit in piatra, adica in omenescul Cuvantului intrupat pentru mantuirea noastra. Nu am putut contempla firea cea dintai si preacurata, care nu poate fi cunoscuta decat de ea insasi, adica de Treimea cea sfanta. Caci nu pot sa privesc ceea ce se afla ascuns in dosul primului val, tainuit de heruvimi, ci doar ceea ce pogoara spre noi - maretia dumnezeiasca ce se face vazuta in fapturi". Cat despre fiinta dumnezeiasca in sine, ea este "Sfanta Sfintelor care ramane tainuita chiar serafimilor". Firea dumnezeiasca este ca un noian de fiinta, nedeterminata si nesfarsita, care se intinde mai presus de orice notiune de timp si de natura. Daca mintea incearca sa formeze o imagine superficiala despre Dumnezeu, considerandu-L nu in El  Insusi, ci in ceea ce Il inconjoara, aceasta imagine piere mai inainte de a incerca sa o prinda, iluminandu-i facultatile superioare ca un fulger care orbeste ochii. Sfantul Ioan Damaschinul se exprima in acelasi sens: "Dumnezeirea este infinita si de necuprins cu mintea, si singurul lucru pe care il putem intelege este faptul ca ea este nemarginita si cu neputinta de inteles. Tot ceea ce spunem in termeni pozitivi despre Dumnezeu nu indica firea, ci cele care se gasesc in legatura cu firea Sa. Dumnezeu nu e nimic din felul fiintelor, si aceasta nu pentru ca El nu ar fi Fiinta, ci ca El este mai presus de toate fiintele, mai presus chiar de fiinta. Intr-adevar, a fi si a fi cunoscut sunt de acelasi ordin. Ceea ce e mai presus de orice cunoastere este, de asemenea, in chip absolut mai presus de orice fiinta; si invers, ceea ce este mai presus de fiinta este, de asemenea, mai presus de cunoastere".

 

Ar putea fi date la nesfarsit exemple de apofatism in teologia traditiei rasaritene. Ne vom multumi sa citam un pasaj dintr-un mare teolog bizantin din veacul al XIV-lea, Sfantul Grigorie Palama: "Firea cea mai presus de fiinta a lui Dumnezeu nu poate fi nici graita, nici cugetata, nici vazuta - caci ea este departe de toate lucrurile si mai mult decat de necunoscut, fiind purtata de puterile de neinteles cu mintea ale duhurilor ceresti -, cu neputinta de cunoscut si cu neputinta de grait, de nimeni si niciodata. Nici in veacul acesta si nici in cel viitor nu este vreun nume spre a fi dat firii dumnezeiesti, nici cuvant al sufletului si exprimat de limba, nici atingere simtita ori gandita, nici imagine spre a da o anumita lamurire in privinta ei, afara doar de faptul ca ea este incognoscibilitatea desavarsita pe care o marturisim, tagaduind tot ceea ce este si poate fi numit. Nimeni nu o poate numi fiinta sau natura in mod propriu, daca va cauta, intr-adevar, adevarul care este mai presus de orice adevar". "Daca Dumnezeu este fire, toate celelalte nu sunt fire; daca ceea ce nu-i Dumnezeu este fire, atunci Dumnezeu nu este fire, si El nici nu este, daca celelalte existente sunt".

 

Fata de acest apofatism radical, propriu traditiei teologice a Rasaritului, ne putem intreba daca el corespunde unei atitudini extatice, daca are loc o cautare a extazului de fiecare data cand este vorba de cunoasterea lui Dumnezeu pe calea negatiilor. Teologia negativa este oare in mod necesar o teologie a extazului, sau poate avea un sens mai general? Am vazut, examinand Teologia mistica a lui Dionisie cu privire la calea apofatica, ca aceasta nu consta numai intr-o lucrare intelectuala, ca ea este mai mult decat un joc al mintii. Ca si la extaticii platonici, ca si la Plotin, este vorba  de o curatire launtrica, cu deosebirea ca purificarea platonica este mai mult de natura intelectuala, avand ca scop eliberarea mintii de multiplul corelativ fiintei, in timp ce pentru Dionisie ea este un refuz de a primi fiinta ca atare, care are calitatea de a ascunde nefiinta dumnezeiasca, o renuntare la domeniul creat pentru a ajunge la cel necreat, o eliberare, ca sa spunem asa, mai existentiala, angajand fiinta intreaga a celui care vrea sa cunoasca pe Dumnezeu. In amandoua cazurile e vorba de o unire. Unirea tainica la Dionisie este o stare noua care presupune un suis, un sir de schimbari, trecerea de la creat spre necreat, dobandirea a ceva pe care nu-l avea mai inainte subiectul prin firea sa. Intr-adevar, nu numai ca iese din el insusi (ceea ce se petrece si la Plotin), dar apartine total Celui ce nu poate fi cunoscut, primind in aceasta unire cu necreatul starea indumnezeirii; unirea inseamna aici indumnezeire. In acelasi timp, desi este unit in mod strans cu Dumnezeu, el nu Il cunoaste altfel decat ca pe Cel-care-nu-poate-fi-cunoscut, deci nesfarsit de indepartat prin natura Sa, ramanand chiar in aceasta unire inaccesibil in ceea ce El este prin natura Sa. Daca Dionisie vorbeste de extaz si de unire, daca teologia sa negativa, departe de a fi o operatie pur intelectuala, are in vedere o experienta tainica, o inaltare catre Dumnezeu, el tine totusi sa arate ca, daca in felul acesta am ajunge pana la varfurile cele mai inalte si care pot fi atinse de catre fiintele create, singura notiune rationala pe care am putea-o avea despre Dumnezeu va fi tot aceea ca El este necunoscut. Deci, teologia trebuie sa fie mai putin o cautare de cunostinte pozitive cu privire la fiinta dumnezeiasca, cat mai degraba o experienta a ceea ce este mai presus de orice intelegere. "A vorbi despre Dumnezeu este un lucru mare, dar este un lucru si mai mare a te curati pentru Dumnezeu", spunea Sfantul Grigorie de Nazianz.

 

Apofatismul nu este in mod necesar o teologie a extazului. Este inainte de toate o dispozitie a mintii care refuza sa-si formeze concepte cu privire la Dumnezeu. Acest lucru exclude cu desavarsire orice teologie abstracta si pur intelectuala, care ar voi sa adapteze la limitele cugetarii omenesti tainele intelepciunii lui Dumnezeu. Aceasta este atitudinea existentiala care il angajeaza pe om in intregime: nu exista teologie in afara de traire; trebuie sa te schimbi, sa devii un om nou. Spre a-L cunoaste pe Dumnezeu trebuie sa te apropii de El; nu esti teolog daca nu urmezi calea unirii cu Dumnezeu. Calea cunoasterii lui Dumnezeu este neaparat aceea a indumnezeirii. Cel care, chiar urmand aceasta cale, isi inchipuie la un moment dat ca L-a cunoscut pe Dumnezeu, acela are mintea stricata, dupa Sfantul Grigorie de Nazianz. Asadar, apofatismul este un criteriu, un semn sigur al unei dispozitii a mintii conform adevarului. In acest sens, orice teologie adevarata este in mod absolut o teologie apofatica.

 

Fireste, ne vom intreba care este rolul teologiei numite "catafatice" sau afirmative, a teologiei "numelor divine", pe care le aflam aratate in fapturi? Spre deosebire de calea negativa, care este un suis spre unire, aceasta este o cale care coboara spre noi, o scara a "teofaniilor" sau a aratarilor lui Dumnezeu in creatie. Se poate spune chiar ca este o singura cale urmata in doua directii opuse: Dumnezeu pogoara spre noi in "energiile" care Il fac cunoscut, iar noi ne inaltam spre El in "unirile" in care El ramine necunoscut prin fire. "Teofania cea mai inalta", aratarea desavarsita a lui Dumnezeu in lume prin inomenirea Cuvantului, isi pastreaza pentru noi caracterul apofatic: "In firea umana a lui Hristos - spune Dionisie - Cel mai presus de fiinta S-a aratat in firea omeneasca fara a inceta sa fie ascuns dupa aceasta aratare, sau, ca sa ma exprim intr-un chip mai dumnezeiesc, in chiar aceasta aratare". "Afirmatiile al caror obiect este sfanta fire omeneasca a lui Iisus Hristos au toata stralucirea si valoarea celor mai formale negatii". Cu atat mai mult, teofaniile partiale de pe treptele inferioare il ascund pe Dumnezeu in ceea ce este El, aratandu-L totodata in ceea ce El nu este prin natura Sa. Scara teologiei catafatice, care ne dezvaluie numele dumnezeiesti scoase indeosebi din Sfintele Scripturi, constituie o serie de trepte care trebuie sa serveasca drept sprijin contemplarii. Noi nu formulam cunostinte rationale, niste concepte care ar oferi facultatilor noastre de intelegere o stiinta pozitiva asupra naturii dumnezeiesti, ci mai degraba imagini ori idei in stare sa ne indrume, sa ne modeleze facultatile in vederea contemplarii Celui ce intrece orice intelegere. Mai ales pe treptele inferioare, aceste imagini sunt formate pornind de la obiectele materiale cel mai putin potrivite sa duca la ratacire mintile putin experimentate in contemplare. Intr-adevar, este mai greu a-L confunda pe Dumnezeu cu piatra si cu focul, decat de a fi inclinat sa-L identifici cu inteligenta, cu unitatea, cu fiinta ori cu binele. Ceea ce parea evident la inceputul urcusului ("Dumnezeu nu este piatra, El nu este focul") devine din ce in ce mai putin evident, pe masura ce ajungem pe culmile contemplarii, impinsi de acelasi elan apofatic care acum ne indeamna sa spunem: "Dumnezeu nu este fiinta, El nu este binele". Pe fiecare treapta a acestui urcus, ajungand la imagini sau la idei mai inalte, trebuie sa ne ferim sa facem din acestea un concept, "un idol despre Dumnezeu"; atunci contemplam insasi frumusetea dumnezeiasca, pe Dumnezeu care se face vazut in creatie. Incet, incet, speculatia cedeaza locul contemplatiei, cunoasterea rationala se sterge din ce in ce mai mult in fata experientei, caci indepartand conceptele care inlantuie mintea, apofatismul deschide, pe fiecare treapta a teologiei pozitive, orizonturi nelimitate de contemplare. Asadar, in teologie sunt trepte deosebite, potrivite capacitatilor inegale ale mintii omenesti, care duc la tainele lui Dumnezeu. Sfantul Grigorie de Nazianz, in cea de-a doua cuvantare teologica, reia in aceasta privinta imaginea lui Moise de pe Muntele Sinai: "Dumnezeu imi porunceste sa patrund in nor spre a vorbi cu El. As fi dorit ca vreun Aaron sa fie langa mine sa ma insoteasca in aceasta calatorie, chiar de nu ar fi indraznit sa intre in nor... Preotii raman mai jos... Iar poporul, care nu este vrednic de acest suis, nici in stare de o vedere atat de inalta, ramane la poalele muntelui, fara sa se apropie, fiindca este necurat si profan; ar risca sa se piarda. Daca s-a nevoit cumva sa se curateasca, atunci va putea auzi de departe sunetul trambitelor si glasul, adica o talcuire simpla a tainelor... Daca se afla vreun animal rautacios si crud, vreau sa spun niste oameni neputinciosi pentru speculatie si teologie, sa nu cumva sa atace cu furie dogmele..., ci sa se indeparteze de munte cat mai mult, altminteri vor fi ucisi cu pietre...". Nu-i vorba aici de ezoterismul unei invataturi desavarsite, ascunse celor profani, nici de o despartire gnostica intre cei duhovnicesti, psihici si trupesti, ci de o scoala de contemplare in care fiecare isi primeste partea sa de experienta a tainei crestine traita de Biserica. Aceasta contemplare a comorilor ascunse ale intelepciunii dumnezeiesti se poate exercita in mod diferit, cu o intensitate mai mica sau mai mare; fie ca patrundem in tainele lui Dumnezeu printr-o inaltare a sufletului spre Dumnezeu pornind de la creaturile care lasa sa transpara maretia Sa, fie printr-o meditare asupra Sfintei Scripturi in care Dumnezeu Insusi sta ascuns, ca dupa un zid, sub expresia verbala a Revelatiei (Grigorie de Nyssa); fie prin dogmele Bisericii sau prin viata liturgica, fie, in sfarsit, prin extaz, prin care patrundem in taina divina, aceasta traire a lui Dumnezeu va fi totdeauna rodul atitudinii apofatice pe care ne-o recomanda Dionisie in a sa Teologie mistica.

 

Tot ceea ce am spus despre apofatism poate fi rezumat in cateva cuvinte. Teologia negativa nu este doar o teorie a extazului propriu-zis, ci este expresia acelei atitudini fundamentale care face din teologie in general o contemplare a tainelor Revelatiei. Nu este o ramura a teologiei, un capitol, o introducere inevitabila, despre incognoscibilitatea lui Dumnezeu, dupa care trecem linistiti mai departe la expunerea in termeni obisnuiti a invataturii, adica in termeni proprii ratiunii omenesti ori filosofiei obisnuite. Apofatismul ne invata sa vedem in dogmele Bisericii, inainte de toate, un sens negativ, opreliste pusa gandirii noastre de a-si urma caile sale naturale si de a forma concepte care sa inlocuiasca realitatile duhovnicesti, deoarece crestinismul nu este o scoala filosofica teoretizand pe marginea conceptelor abstracte, ci, inainte de toate, este o impartasire din Dumnezeul Cel viu. Iata de ce, in ciuda culturii lor filosofice si a inclinarilor firesti catre speculatie, Parintii traditiei rasaritene, credinciosi principiului apofatic al teologiei, au stiut sa mentina gandirea la limita misterului si nu L-au inlocuit pe Dumnezeu prin idoli despre Dumnezeu. Iata de ce nu exista o filosofie "mai mult" sau "mai putin" crestina - Platon nu este mai crestin decat Aristotel. In Rasarit nu s-a pus niciodata problema raporturilor dintre teologie si filosofie: atitudinea apofatica le dadea Parintilor Bisericii aceasta libertate si o generozitate cu care ei foloseau termenii filosofici fara a fi in primejdie sa fie intelesi gresit sau sa cada intr-o "teologie a conceptelor". Cand teologia se transforma intr-o filosofie religioasa, cum a fost cazul lui Origen, aceasta era posibil ca urmare a lepadarii apofatismului care este adevarata urzeala a intregii traditii a Bisericii de Rasarit.

 

Imposibilitatea cunoasterii rationale a lui Dumnezeu nu inseamna agnosticism sau refuz de a-L cunoaste pe Dumnezeu. Totusi, aceasta cunoastere se va savarsi totdeauna pe calea al carei capat adevarat nu este cunoasterea rationala, ci unirea, deci indumnezeirea. Nu va fi asadar vorba nicicand de o teologie abstracta, operand cu concepte, ci de o teologie contemplativa, inaltand mintile catre realitati ce sunt mai presus de intelegerea rationala. Iata de ce dogmele Bisericii se prezinta adesea ratiunii omenesti sub forma unor antinomii, cu atat mai greu de dezlegat cu cat taina pe care o exprima este mai inalta. Nu este vorba de desfiintarea antinomiei pentru a adapta dogma puterii noastre de intelegere, ci de a ne primeni spiritul spre a putea ajunge la contemplarea realitatii care ni se dezvaluie, ridicandu-ne la Dumnezeu, unindu-ne cu El intr-o masura mai mare sau mai mica.

 

Culme a Revelatiei, dogma Sfintei Treimi este prin excelenta antinomica. Spre a ajunge sa contemplam in deplinatatea sa aceasta realitate primordiala, trebuie sa atingem limita care ne este fixata, trebuie sa ajungem la starea indumnezeita, caci, dupa cuvantul Sfantului Grigorie de Nazianz, "vor fi mostenitori ai luminii desavarsite si ai contemplarii Treimii celei preasfinte si atotputernice... aceia care se vor uni in intregime cu Duhul total; si aceasta va fi, cred eu, Imparatia cereasca". Calea apofatica nu duce la un gol, la un vid absolut, caci Dumnezeul de necunoscut al crestinilor nu este Dumnezeul impersonal al filosofilor. Sfintei Treimi, "Celei care este mai presus de fiinta, mai mult decat dumnezeiasca si mai mult decat buna", i se incredinteaza autorul Teologiei mistice, angajandu-se pe calea care trebuie sa-l duca spre o prezenta si o deplinatate absoluta.

 

Vladimir Lossky

 

 

 

13 Iulie 2012

Vizualizari: 2117

Voteaza:

Intunericul dumnezeiesc 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

intunericul dumnezeiesc

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE