Invatatura protestanta despre cuvantul lui Dumnezeu fata de invatatura ortodoxa

Invatatura protestanta despre cuvantul lui Dumnezeu fata de invatatura ortodoxa Mareste imaginea.


Invatatura protestanta despre cuvantul lui Dumnezeu fata de invatatura ortodoxa

Invatatura religiei crestine este cuprinsa in Revelatia divina, de aceea orice deosebire doctrinala si morala interconfesionala si interreligioasa trebuie raportata in primul rand la Revelatie. Revelatia divina cuprinde in sine nu numai doctrina si morala religiei crestine, dar ea explica si provenienta supranaturala a invataturii crestine. Religia crestina nu este un produs natural al mintii credinciosilor, ci ea este de origina divina. Printr-un proces lung de descoperire, Dumnezeu a daruit adevarul doctrinal si moral credinciosilor prin protoparintii nostri Adam si Eva, prin patriarhi si prin profeti, pregatindu-i pentru venirea Mantuitorului Iisus Hristos. Domnul nostru Iisus Hristos incheie acest lung proces revelational, descoperindu-ne revelatia Noului Testament.

In notiunea "Revelatie divina" intra, astfel, o serie de elemente absolut indispensabile, atunci cand ne propunem sa lamurim invatatura corecta a Bisericii Ortodoxe in aceasta privinta. Revelatia divina este, astfel, si un act de descoperire, prin care Dumnezeu isi face cunoscuta fiinta Sa si voia Sa, dar este si un cuprins doctrinal si moral, care individualizeaza religia crestina intre celelalte religii. Dintr-un punct de vedere, cel subiectiv-psihologic, Revelatia divina precizeaza originea divina a religiei crestine si procesul ei istoric de sedimentare si cristalizare doctrinala si morala; dintr-alt punct de vedere, cel obiectiv, ea se refera la cuprinsul doctrinal si moral, la invatatura crestina, care este continuta in izvoarele Revelatiei divine, adica in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie.

Indiscutabil, deci ca cercetatorul deosebirilor confesionale, care au intervenit in sanul crestinismului, trebuie sa plece de la conceptia ortodoxa despre Revelatia divina. De la acceptiunea corecta a acestei notiuni se poate inainta cu folos mai departe, fiindca de atitudinea fata de Revelatia divina depinde confesionalizarea crestina. Felul cum una sau alta dintre aceste confesiuni s-a comportat fata de tezaurul revelat doctrinal si moral a determinat atitudinea specifica a acelei confesiuni in problemele de credinta si de viata.

E si logic sa fie asa, cand ne gandim ca cel care voia sa vina cu o "noutate" doctrinala sau morala trebuia, fie sa eludeze tezaurul revelat, fie sa incerce a-l deforma si vicia. Si-ntr-un caz si intr-altul incepea un proces nou, un proces strain de cel revelational si anume un proces de confesionalizare, care incerca prin mijloace naturale sa impuna inovatia doctrinala si morala ca facand parte din cuprinsul Revelatiei divine (romano-catolicismul), sau isi permitea indrazneala de a purcede la o actiune de purificare doctrinala si morala a Revelatiei divine, de eliminare a unor invataturi si de introducere a altora (protestantismul).

In situatia aceasta confesionala, bine inteles ca notiunea Revelatiei divine este decisiva in conturarea doctrinala si morala a confesiunilor crestine. Ortodoxia depinde, dupa cum vedem, de pastrarea providentiala a tezaurului revelat fara de nici o instrusiune naturala, fara de nici o atingere si pervertire doctrinala si morala. Celelalte confesiuni isi au fiecare atitudinea lor specifica fata de Revelatia divina, care cercetata de aproape explica in intregime procesul lor de confesionalizare doctrinala si morala, inexplicabil pe alta cale.

Protestantismul, prin Luther, si-a facut o datorie de constiinta din restaurarea unui crestinism primitiv. Ideea aceasta a unui crestinism primitiv, atat de draga protestantilor si neoprotestantilor, mai este cunoscuta si altora, dar nimeni n-a urmarit cu mai multa tenacitate realizarea ei ca protestantismul. Aruncand poveri doctrinale seculare, create de Vatican, Luther tintea reintoarcerea la puritatea revelationala hristica si apostolica. El nu-si facea prea multa grija de albia de invatatura si de viata a Bisericii, care a trait si experimentat atatea intamplari. Tendinta sa impetuoasa era o intoarcere cat mai aproape de Cuvantul lui Dumnezeu, daca nu cu mintea si cu inima, atunci cu reforma, saltand peste timpuri si reconstituind acel crestinism primitiv, diformat de ierarhie.

Reformatorii, in actiunea lor de restabilire doctrinala a crestinismului primar, au manifestat, la inceput, o adversitate explicabila fata de terminologia teologica, impamantenita in romano-catolicism. Pretutindeni, unde au putut, s-au scuturat cu violenta de nomenclaturile si inovatiile romano-catolice. In furia lor reformatoare, au nimicit toata constructia sofistica a dogmaticii scolastice, de care era atat de mandra Biserica Romei. Reformatorii nu s-au oprit nici in fata unor termeni teologici consacrati inca din timpul crestinismului primar. Daca acesti termeni erau incetateniti in Biserica Romei, ei au preferat sa-i inlocuiasca, decat sa foloseasca hainele catolice pentru continutul nou reformat.

Asa s-a intimplat si cu termenul teologic "Revelatia". Acest termen are o larga circulatie in Noul Testament, unde-l aflam cu urmatoarele intelesuri: aratare, manifestare (Ioan 2, 11; 17, 6; Rom. I, 19; I Cor. 12, 7); descoperire, revelatie, cunoastere (Rom. 16, 25- II Cor. 12, 1; Gal. Ir 12; 2, 2; Ef. 3, 3; Ap. 1, 1); a descoperi, a revela (Mat. 11, 25, 27; 16, 17; I Cor. 2, 10; Gal. 1, 16; Ap. 1, 1, etc). Reformatorii au avut o atitudine circumspecta fata de acest termen teologic uzual. In dogmatica romano-catolica, Revelatia cuprindea si Sfanta Traditie. Reformatorii inlaturasera, in ceea ce priveste traditia, nu numai forma, dar si cuprinsul, asa ca notiunea "Revelatie" suferea o schimbare nu numai de sens, ci si de fond. Reformatorii pastrau numai Sfanta Scriptura din Revelatia obiectiva, asa ca ei s-au straduit a inventa o noua denumire tehnica pentru Revelatie si au aflat-o, denumind-o "Cuvantul lui Dumnezeu" sau "Cuvantul Domnului". Noul termen reformat are si el o larga circulatie in Sfanta Scriptura a Vechiului Testament. (Is. 65, 5; Ier. 1, 2-13; 2, 1-4; Ez. 1, 3; 7, 1; Osea 1, 1, etc), ca si in cea a Noului Testament (Ioan 1, 1-14; II Tim. 4, 2; Ap. 1, 2, etc). Reformatorii au vrut sa circumscrie numai Revelatiei divine, cuprinsa in Sfanta Scriptura, si totodata sa faca, cu ajutorul lui, distinctia doctrinala de terminologia romano-catolica.

Intr-adevar, reforma doctrinala incepea de la forma si se repercuta in adanc, pana la cele mai intime subtilitati doctrinale, dupa cum.vom vedea in cele urmatoare. Noi am socotit, de aceea, ca e necesar sa insistam, in mod special, asupra termenului "Cuvantul, lui Dumnezeu", care are o larga raspandire in teologia protestanta, fara totusi a fi reusit sa inlature complet celalalt termen, si sa expunem conceptia protestanta despre Revelatie fata de invatatura Bisericii Ortodoxe.

Din primele clipe ale aparitiei sale, protestantismul se situa pe o pozitie contradictorie fata de Revelatia divina; Pe de o parte, singura autoritate doctrinala si morala era Cuvantul lui Dumnezeu, pe de alta parte acest Cuvant al lui Dumnezeu a fost viciat in decursul timpurilor de ierarhia romana si trebuia purificat si restabilit in starea sa hristica si apostolica. Dar curand, Luther, in "Captivitatea babilonica a Bisericii" acuza formal pe papa de la Roma de a fi corupt "credinta in Dumnezeu" si "credinta in Iisus Hristos", de a fi uzurpat autoritatea Bisericii, de a fi inventat sacramente si de a fi "adus intr-o captivitate lamentabila" cele trei sacramente ale lui Hristos: botezul, pocainta si euharistia. Cuvantul adevarului a fost "adulterat" de Roma. El, Luther, il va restabili in curatia lui primitiva.
 
Procesul de confesionalizare doctrinala a protestantismului era pornit la vale sub auspicii dintre cele mai stralucite pentru toti novatorii si reformatorii. Revelatia divina era luata de sub aripa Bisericii si pusa la indemana oricui. Si cum fiecare reformator religios are totdeauna veleitati de a darama totul si de a cladi altceva din nou, si reformatorii protestanti au inceput "reforma in capite et membris". Pervertirile doctrinale ireale ale Romei vor fi aratate in toata goliciunea lor. Pentru prima data abuzul dogmatic si moral al papei era pus in adevarata sa lumina. Dar cu ce pret! Abuzul dogmatic si moral determina alt abuz dogmatic si moral, care-l va intrece, purtand pasii reformatorilor pana la cele mai indepartate, intortochiate si straine poteci doctrinale, batute candva de vreun crestin. Iar peste toate, reformatorii aveau pretentia de a retrai timpurile hristice si apostolice!

Diferitii restauratori de crestinism primitiv si alcatuitori de confesiuni (Confesiunea de credinta de la Augsburg, Confesiunea elvetiana, Confesiunea anglicana, etc), denunta pervertirile doctrinale ale Romei, dar cuprind liste de "adulterari", in care incep a se strecura si inmulti erorile doctrinale si morale specific protestante. In focul arzator al desprinderii de Roma si al urilor si luptelor dezlantuite in sanul sangerand al romano-catolicismului, reformatorii exagereaza, fac exces de zel, inventeaza, pun in spinarea papei , si "adulterari" imaginare. In acest chip, Revelatia divina incepe a fi perrvertita si pervertirea nu va mai putea fi oprita, ea va continua si se va amplifica. Melanchton indica chiar cu precizie unele din aceste "adulterari". Roma n-a inteles "credinta in Hristos", doctrina "mantuirii prin credinta singura fara fapte", aceea a predestinatei, a harului gratuit, a sacerdotiului universal, a rolului Duhului Sfant care "ilumineaza pentru toata constiinta intelesul Bibliei", redevenita izvorul unic al vietii spirituale. Tot asa si Calvin pretindea a reveni la Evanghelia curata, a restaura doctrina lui Hristos si a restabili institutiile crestine primitive, pe care "unii episcopi rai sau mai bine zis "briganzi", tinand numai locul de episcopi, le-au rasturnat in folosul ambitiilor si pasiunilor lor.

Aceasta a fost atitudinea initiala adoptata de Luther fata de Roma. Ea cuprindea justificarea revoltei doctrinale. Ea a ramas apoi atitudinea constanta a protestantismului, caracteristica sa confesionala. Protestantismul afirma ca nu vrea sa faca nimic altceva decat sa stearga succesivele inventii adaugate de papalitate la gandirea autentica a lui Hristos; el vrea sa purifice dogmele si cultul, sa restaureze morala crestina pe adevaratele sale temelii, sa repuna pietatea pe adevaratul sau drum, sa ridice valoarea Scripturii, sa imbogateasca viata spirituala, secatuita prin "devotiunile superstitioase ale Bisericii romane, sa redea spiritului si constiintei fiecarui credincios libertatea, pe care papa o desfiinta prin puterea sa ilegitima; cu un cuvant, protestantismul afirma ca el este- "religia spiritului", in timp ce Biserica romana n-a incetat de a confunda "religia inimii" cu practica mecanica a faptelor exterioare.

Revelatia divina ajunge un domeniu doctrinal reformabil, instabil, fluctuabil. Fara sa-si dea seama, Luther in loc sa intareasca autoritatea Cuvantului lui Dumnezeu, de care era atat de mandru, o coboara, o slabeste si chiar o desfiinteaza. De acest lucru isi va da seama el insusi in fata avalansei de intrusi, care vor patrunde cu ascutisul mintii lor in tezaurul revelat, cu veleitati de purificare, de identificare a "pervertirilor papale", de explicare si de lamurire corecta a sensului genuin al Sfintei Scripturi. De curand, deci, eforturile protestante de purificare a Cuvantului lui Dumnezeu si de intoarcere a lui la puritatea primitiva se conjuga si cu o explicare si interpretare noua a Scripturii. Protestantismul incerca a restaura gandirea autentica a lui Hristos. Astfel de restauratori indrazneti se vor inmulti apoi cu duiumul, pricinuind o eflorescenta extrem de bogata de "restabiliri ale gandirii lui Hristos" in toata autenticitatea si puritatea ei. Luther se va nelinisti in curand si va decreta ca "nimeni nu poate sa se amestece in parohie si sa invete fara stirea parohului". Intrusul sa fie deferit autoritatii lumesti. Printul secular s-a vazut, nu de putine ori, in istoria zbuciumata a protestantismului, insarcinat cu pastrarea si restabilirea ordinii intr-o Biserica anarhica.

De aceea Calvin va recurge la autoritatea Bisericii, aplecand credinciosii in fata autoritatii eclesiastice si restabilind "clericalismul". Cu Calvin isi face din nou intrarea in protestantism notiunea "infailibilitatii doctrinale a Bisericii si a inerantei sale". Drumul se intorcea din nou spre Revelatia divina supranaturala, cautandu-se alte principii de stabilitate, intr-o mare doctrinala si morala permanent miscatoare. Teorii dupa teorii religioase se vor naste in protestantism, conturind conceptii individuale sau colective, dispute doctrinale celebre se vor angaja, care vor degenera pana la lupte fratricide si varsare de sange, confesionalisme acute se vor ivi in sanul popoarelor si vor fi exagerate pana la maximum, o pulverizare nesfarsita de culte neoprotestante va fragmenta mereu si va slabi reforma, initiata cu atat de exceptionale auspicii de Luther.

Mereu innoindu-se, reforma protestanta va inregistra etape mai de seama la Lessing, de cand incepe ceea ce se numeste "noul protestantism". Acest nou protestantism va cadea tributar tuturor curentelor filozofice, care se nasteau in orbita lumii protestante. Productiunile naturale vor intra din ce in ce mai masiv in Revelatia divina. Nemultumit de aportul individual, protestantismul va incepe seria sa interminabila de experiente religioase prin identificarea sa cu anumite sisteme filozofice. Cu Lessing isi va face intrarea in protestantism "Tratatul teologico-politic" al lui Spinoza si rationalismul lui Samuel Reimarus. Componenta eteroclita doctrinala a protestantismului se mareste. Schleiermacher, supranumit "Mesia erei celei noi" va perverti protestantismul cu subiectivistaul sau si cu filozofia criticista a lui Kant. Neincrederea kantiana in puterile teoretice isi face intrarea in protestantism si va pregati terenul pentru panlogismul hegelian. In stadiul hegelian, conceptia protestanta despre Revelatia divina este identica cu conceptia evolutionista panlogista. Crestinismul nu este decat un stadiu de devenire a ideii; Revelatia divina o forma de manifestare a Spiritului Suprem, care nu s-a sfarsit. Procesul de revelare e deschis, religia crestina este numai o etapa evolutiva a ideii. Un protestantism rationalist liberal de nuanta cea mai acuta, isi face loc, astfel, odata cu identificarea crestinismului cu diferitele conceptii filozofice. Revelatia divina este lovita in acest stadiu al evolutiei protestantismului in insasi inima sa, adica in caracterul sau supranatural. Liberalismul protestant renunta la apriorismul revelational, studiaza problemele religioase crestine ca oricare alte probleme naturale, Domnul nostru Iisus Hristos isi pierde natura Sa divina, devine cel mult geniu religios, alteori isi pierde chiar istoricitatea Sa, devenind un mit,.un basm, o legenda. Procesul initial de restaurare a crestinismului primitiv, a Cuvantului autentic al lui Dumnezeu avea un deznodamint tragic.

Pe linia aceasta a "protestantismului nou" este exemplificativa declaratia teologului protestant Menegoz, unul dintre reprezentantii autorizati ai protestantismului simbolo-fideist. "Noi nu putem, zice el, sa nu urmam filozofia epocii noastre. Pentru a salva Teologia, trebuie sa o adaptam marilor curente, care alimenteaza viata inteligentelor moderne. Asa se proceda in timpurile trecute. S-a adaptat atunci Evanghelia lui Platon..., si sa nu zicem nimic in plus de evul mediu. Astazi noi suntem patrunsi de cartesianism si kantism. Teologia noastra nu poate sa se sustraga. Ea trebuie sa li se adapteze". In felul acesta ni se explica toate avatarurile confesionale ale protestantismului din trecut: spinozism, kantism, subiectivism, evolutionism, rationalism, liberalism, cum si cele din timpul mai apropiat: idealism hegelian, neo-kantianism, neo-lutheranism, neo-calvinism, existentialism, spre a se revarsa in actuala teologie a crizei, a cuvantului lui Dumnezeu sau a judecatii, numita si "teologia dialectica".

Procesul istoric protestant de pervertire a Revelatiei divine s-a sedimentat si cristalizat si el. Pe drumul acesta lung si zbuciumat, protestantismul, din intentia nobila de a restabili crestinismul primitiv si de a purifica Cuvantul lui Dumnezeu, a trecut in extrema opusa: a reformei doctrinale si morale a religiei crestine. Germenul reformei a otravit toate spiritele cu virusul sau. Purificarea, eliminarea, restabilirea, epurarea, interpretarea noua, liberul examen devin termenii favoriti ai protestantismului; cheile care deschid tezaurul revelat crestin si care-l pun la indemana oricui. Dupa prezentarea sumara a acestui proces istoric de actionare doctrinala si morala protestanta asupra Revelatiei divine, se cuvine acum sa trecem la enumerarea notelor dominante ale acestei confesiuni cu privire la Revelatia divina, fixate in decursul acestui proces istoric indelungat.

Protestantismul, in primul rand, nu considera Revelatia divina ca un proces istoric incheiat, ca un act divin supranatural sfarsit. Protestantismul deschide procesul istoric revelational; Revelatia divina nu se termina prin Domnul nostru Iisus Hristos; ea este posibila si in actualitate prin revelatii particulare. Unele culte neoprotestante isi fac un adevarat monopol din asemenea revelatii particulare, coborari ale Duhului Sfant, inspiratii, explicari si interpretari si vorbiri in limbi. Atitudinea aceasta deformeaza, astfel, notiunea ortodoxa despre Revelatia divina subiectiva, sau despre Revelatia considerata ca un act liber al lui Dumnezeu, care-si descopera fiinta Sa si voia Sa credinciosilor, in scopul realizarii si organizarii religiei crestine.

Dupa invatatura ortodoxa, Revelatia divina s-a realizat progresiv in decursul Vechiului Testament, pregatind omenirea pentru venirea Mantuitorului, ea s-a realizat insa pe deplin si definitiv prin Domnul nostru lisus Hristos, care a descoperit revelatia Noului Testament. Constient de rolul Sau revelational, Domnul nostru Iisus Hristos afirma categoric: "Eu sunt alfa si omega, inceputul si sfarsitul, cel ce este, cel ce era si cel ce vine, cel atotputernic". "Alfa si omega", "inceputul si sfarsitul" fixeaza in mod precis limitele istorice ale Revelatiei divine. Aceste limite isi au corectivul lor si din punct de vedere al fixitatii cuprinsulu; doctrinal, caci Domnul nostru Iisus Hristos, cand vorbeste despre lucrarea Sfantului Duh, spune: "Iar cand va veni acela, Duhul adevarului, va va calauzi la tot adevarul, caci nu va vorbi de la Sine, ci cate va auzi va vorbi si cele viitoare va va spune. Acela Ma va slavi, pentru ca din al Meu va lua si va va vesti. Toate cate are Tatal, ale Mele sunt. De aceea am zis, ca din al Meu va lua si va va vesti". Duhul Sfant nu va face, deci, o noua revelatie istorica, ci va lua din revelatia Domnului nostru Iisus Hristos, indeplinind o activitate paracle-tica si conducand Biserica spre tot adevarul. Alta revelatie divina, peste cea a Domnului nostru Iisus Hristos, nu poate fi facuta in istorie. De realitatea aceasta erau constienti si Sfintii Apostoli, dintre care Sfantul Apostol Pavel ia atitudine hotarata impotriva celor ce trec la alta Evanghelie: "Ma mir ca asa de curand treceti de la cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos la alta Evanghelie, care nu este alta, decat numai sunt unii care va turbura si voiesc sa schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar daca noi sau inger din cer v-ar binevesti altceva, decat ceea ce v-am binevestit noi, anatema sa fie!". Deci nu numai Apostolul nu putea invata alta Evanghelie, peste cea binevestita de Iisus Hristos, dar nici inger din cer. In cuvinte exprese, insasi Sfanta Scriptura afirma inchiderea procesului revelational istoric prin persoana Domnului nostru Iisus Hristos.                             

Protestantismul insa nu putea accepta aceasta fixitate revelationala, fiindca reforma isi sugea seva vietii sale din noutate, purificare, reconsiderare a fondului doctrina! si moral crestin, deci avea nevoie de chei potrivite si de usi deschise, altfel inovatiile protestante n-aveau nici o ratiune de existenta. Si in aceasta privinta protestantismul e contradictoriu: el continua procesul revelational pe cont propriu, pretextand iluminarea si inspirarea. Protestantismul monopolizeaza, la un moment dat, functiunea revelatorie prin excelenta a Divinitatii.

Din alt punct de vedere, protestantismul se intorcea la Cuvantul lui Dumnezeu, dar acest cuvant suferea actiunea rationala a reformatorilor. Acestia isi iau latitudinea de a hotari fara drept de apel ce e Cuvant autentic ai lui Dumnezeu si ce nu este. Din primul moment al contactului reformei cu izvoarele Revelatiunii se prabusea Sfanta Traditie, ca o productie a ierarhiei romane, cuprinzand "depravari ale Cuvantului lui Dumnezeu", Protestantismul intra, astfel, deschizand procesul revelational, in insusi cuprinsul Revelatiei divine, Calea spre inovatie doctrinala era larg deschisa si nici o autoritate religioasa nu o putea stavili.

Libertatea doctrinala era conceputa de Luther nu numai ca o eliberare si scuturare de balastul doctrinal atribuit papalitatii, ci si ca o "ramanere in cuvantul lui Hristos", dupa insasi invatatura Sa; "Ramaneti in cuvantul Meu si veti fi cu adevarat Ucenicii Mei, si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi". Aceasta libertate a adevarului este conceputa apoi de catre protestantism ca o libertate doctrinala individuala. Revelatia divina era supusa liberului examen protestant. Individualismul romano-catolic cezaro-papist da nastere, astfel, unui nou individualism, multiplicat pana la exces de miile si milioanele de credinciosi ai acestei noi confesiuni. Ceea ce constituia o sursa unica de inovatii in romano-catolicism - papa - se transforma intr-un suvoi de inovatii in protestantism, alimentat de sute si mii de afluenti individuali.

Pentru eliberarea doctrinala a constiintei individuale, protestantismul inlatura toate piedicile, care s-ar fi pus in calea sa. In primul rand era atacata, deci, traditia, unul din izvoarele Revelatiei divine. Protestantismul pastreaza un singur izvor al Revelatiei divine: Sfanta Scriptura. Ea cuprinde Cuvantul lui Dumnezeu, deci ea este normativa pentru credinta, restul este de provenienta omeneasca. Dintr-odata protestantismul darama, astfel, tot ce-au cristalizat, ca doctrina si viata, secolele de dinainte de aparitia sa. Eliberarea de traditie acorda protestantismului o nebanuita libertate de miscare doctrinala. El putea considera din nou Cuvantul lui Dumnezeu; el il putea prezenta intr-o lumina noua, convenabila atitudinii sale doctrinale protestatare.

Atat numai ca lucrurile nu stateau-asa cum se iluzionau reformatorii. Revelatia divina nu s-a sedimentat si s-a cristalizat exclusiv in Sfanta Scriptura, caci Domnul nostru Iisus Hristos n-a scris nimic. Invatatura Sa a fost apoi - dupa Moartea Sa si invierea Sa - scrisa de Sfintii Evanghelisti si Apostoli, care n-au cuprins in scrierile lor toata propovaduirea Sa. Multe adevaruri au ramas sa se predea si sa se cunoasca de credinciosi pe cale orala, constituind Sfanta Traditie. Parte din aceste adevaruri s-a cristalizat apoi iarasi in scris, alta mare parte a ramas insa pana astazi sa se pastreze oral, fiind cuprinsa in diferite practici de cult si in alte manifestari ale vietii religioase crestine. Insasi viata religioasa impune cu necesitate aceasta impletire a Scripturii cu Traditia, caci aceasta viata nu poate fi codificata pana la completa sa osificare, ea are nevoie de libertate de miscare si deci ea nu numai traieste doctrina crestina, ci o aplica mereu in practica zilnica.

Protestantismul, refuzind si eliminind Sfanta Traditie, elimina viata religioasa a trecutului, pe care n-o considera demna de imitat, afara de varsta hristica si apostolica. O alta contradictie doctrinala isi va face loc in curand, caci protestantismul "traditiofob" va deveni el insusi creator de traditie, verificind ca  viata religioasa nu se poate desfasura fara o legatura intima cu necesitatile duhovnicesti ale credinciosilor, care sunt legate si de imprejurarile specifice in care-si duc ei viata lor religioasa. Protestantismul are, deci, el insusi astazi carti simbolice, confesiuni de credinta si simboale, care contureaza o traditie sui-generis destul de respectabila. E adevarat ca noua traditie protestanta se deosebeste radical de vechea traditie romana, dar este totusi o traditie.

Libertatea de constiinta este, astfel, conceputa de protestantism mai intai ca o eliberare de orice autoritate religioasa. Protestantismul se scutura de autoritatea Bisericii romane - dupa cum si era de inteles - spre a nu mai asculta de cel intreit incoronat de diavol. Rupand cu ierarhia romana, protestantismul rupea si cu Biserica romana. In locul acestor autoritati religioase, stabilite de Domnul nostru Iisus Hristos, pentru o buna organizare si functionare a religiei crestine, protestantismul n-are ce opune la inceput. El trece printr-o criza de autoritate religioasa, printr-o epoca anarhica religioasa, care a provocat multa framantare si varsare de sange nevinovat. Ierarhia universala nu era in stare de a asigura linistea religioasa, comunitatea protestanta era mereu fluidica si instabila. Cand s-a pus capat acestei epoci au ramas fluiditatea si instabilitatea doctrinala. Una a fost stapanita cu autoritatea seculara, cealalta cu autoritatea Cuvantului lui Hristos. Adevarul este cuprins in Sfanta Scriptura, deci el e obligatoriu. In fata subiectivismului inerent, protestantismul mai adauga si puterea de convingere a credintei, a acelei stari de constiinta, care ne da siguranta adevarului. Criteriul scripturistic se conjuga, astfel, cu criteriul constiintei subiective; crestinismul devenea o stare de constiinta.

In asemenea stare, deci, fara un izvor al Revelatiei divine - Sfanta Traditie -, protestantismul pornea la inchegarea sa doctrinala si morala, facand sondaje noi si adanci in trecutul crestinismului si reconsiderand Cuvantul lui Hristos, cuprins in Sfanta Scriptura. Autoritatea supranaturala a Revelatiei divine era prefacuta in tandari. Aparent se pastra numai Sfanta Scriptura, care asigura continutul doctrinal si moral al noii confesiuni. Si in aceasta privinta insa, reforma isi spune cuvantul sau hotarator. Sfanta Scriptura este supusa liberului examen. Sfanta Scriptura poate fi interpretata de fiecare credincios in lumina "starii sale subiective de constiinta". Adevarul lui Hristos n-a mai ramas unul, ci el s-a multiplicat in sute si mii de fragmente. Fiecare cercetator protestant al Sfintei Scripturi a pretins ca poseda expresia cea mai clara a adevarului. Asa s-au nascut mai intai interpretarile variate ale Sfintei Scripturi, din care apoi s-au intrupat sutele de eresuri protestante, fragmentand pana la nerecunoastere de multe ori doctrina si morala cuprinsa in Revelatia divina. Nu este misiunea noastra aici de a ne ocupa cu deosebirile confesionale dintre Ortodoxie si Protestantism, subiectul nostru fiind limitat la atitudinea protestanta fata de Revelatia divina, dar nu ne putem opri de a insista asupra ravagiilor doctrinale si morale, pricinuite de reforma in cuprinsul Revelatiei divine. Dupa trecerea tumultuoasa a reformatorilor peste secolele de viata crestina, Revelatia divina prezenta spectacolul unui teritoriu devastat de un taifun. Din sfaramaturile religiei crestine, devastata de furia reformatorilor, protestantismul va incerca sa inchege un nou crestinism, mai bun decat cel papal, dar nu va reusi. A dovedit-o instabilitatea sa permanenta si cautarea sa fara astampar pana in zilele noastre. Din invatatura Bisericii crestine insa nu ramanea nimic intact. De la starea primordiala a lui Adam si a Evei si pana la viata viitoare a dreptilor si sfintilor, totul era rastalmacit, deformat, compromis.

O noua confesiune crestina, deci, cu o noua configuratie doctrinala si morala isi face aparitia. Alimentata de un rigorism si radicalism specific, caracteristic lui A. Harnack, de misticismul lui Schleiermacher, de evolutionismul religios al lui F. Delitzsch, de liberalismul lui A. Sabatier si Menegoz, de idealismul si criticismul lui Kant si Hegel, de panteismul lui Spinoza si de existentialismul lui Soren Kierkegaard, Heidegger si Jaspers, noua confesiune instaura instabilitatea doctrinala generalizata, apoi criza doctrinala.

In aceasta criza de ample proportii, protestantismul a angajat nu numai Revelatia divina, ci toate realitatile religioase crestine: Biserica, mantuirea, credinta si faptele bune, harul, Sfintele Taine si cultul. Protestantismul a diformat si reformat nu numai "Cuvantul lui Hristos", ci insasi persoana lui Hristos. Protestantul Lipsius observa ca disputa asupra divinitatii lui Hristos (Gottheit Christi) inceteaza atunci, cand se sustine divinitatea in Hristos (Gottheit in Christo), ceea ce da drept altui teolog protestant, Kattenbusch, sa afirme ca Revelatia divina este o "simpla cearta de cuvinte" si "sa ne bucuram ca ne intalnim cel putin in jurul acestor cuvinte".

Biserica, dupa conceptia protestanta, nu este realizata inca istoric, ci realizarea sa apartine viitorului, exact ca procesul de realizare a Revelatiei divine. Biserica este de aceea numai a Sfintilor si are numai un caracter nevazut, ea cuprinde numai membrii predestinati absolut din eternitate. Mantuirea protestanta este conditionata numai de credinta (sola fide); ea este un dar al colaborarii omului cu gratia. Protestantismul a reusit sa obtina o libertate deplina de orice constrangeri dogmatice, dar s-a revarsat in echivocul doctrinal, singura posibilitate de a multumi toate contradictiile doctrinale. Teologia protestanta a crizei va declara ca "orice adevarata teologie nu poate fi decat o teologie a lui da si a lui nu". Iata contradictia doctrinala si echivocul ridicat la rangul de principiu. Credincios acestui principiu, teologul protestant Karl Barth, unul din promotorii teologiei protestante a crizei, va declara pe de o parte ca "cuvantul lui Dumnezeu este raspunsul la intrebarea existentiala a omului", iar pe de alta parte ca "trebuind ca, cuvantul lui Dumnezeu sa fie raspunsul la intrebarea existentei noastre ca totalitate, atunci raspunsul lui Dumnezeu nu poate fi niciodata inchis". Iata un exemplu tipic de echivoc doctrinal a teologiei dogmatice protestante, care considera Cuvantul lui Dumnezeu un raspuns absolut la problemele existentiale, dar totusi nu are capacitatea de a ingloba "existenta ca totalitate", pentru a mentine procesul istoric al Revelatiei divine deschis, caci ce altceva se poate intelege sub facultatea acordata lui Dumnezeu de a raspunde necontenit la intrebarile existentiale.

Echivocul doctrinal isi face aparitia in aceasta teologie protestanta, turmentata de individualism, de instabilitate si de criza cu A. Ritschl, si este folosit din plin de toti teologii protestanti, atunci cand sunt intr-un impas doctrinal si moral. Criza de autoritate religioasa trebuia sa duca, astfel, necesar la echivoc. Fara autoritatea Sfintei Traditii, fara ierarhia bisericeasca, fara autoritatea Bisericii, era de la sine inteles ca individualismul, dupa ce va experimenta toate aventurile doctrinale, va trebui sa se impotmoleasca tocmai in bancurile de nisip invizibile ale propriei sale inventivitati si prolificitati doctrinale. Doctrina stufoasa si variata protestanta a devenit o povara pentru teologii protestanti.

Sa nu ne miram, astfel, ca strigatele de alarma rasuna in protestantism de curand, chiar de la A. Harnack, care exclama: "Ne intoarcem la Traditie!", si pana la teologii protestanti moderni, dintre care K. Barth cere deschis aceasta reintoarcere spre traditie si spre tezaurul revelational fix si imuabil, iar L. Lemme atrage atentia ca ritschlianismul desfiinteaza istoricitatea crestinismului si adevarurile sale fundamentale, fara de care aceasta religie se transforma intr-un simplu sistem filozofic. Se observa, astfel, de catre teologii protestanti, ca W. Monod, o adevarata nostalgie romano-catolica in protestantismul de azi, sau o manifesta simpatie fata de Ortodoxie, ca la teologul protestant W. Vissert Hooft, M. Meun, Dibelius, Wendland, J. Behm F. S. Sehultzer si altii.

Incheind expunerea noastra, ne putem permite a constata ca protestantismul a parasit terenul fix al Revelatiei divine - unica norma de mantuire crestina - spre a cauta alte orizonturi tulburi si a ancora la alte tarmuri instabile si inabordabile. Conceptia protestanta despre Revelatia divina verifica pretul inestimabil al tezaurului doctrinal si moral al crestinismului. Acest tezaur, dat spre paza Bisericii, asigura mantuirea credinciosilor nostri, de aceea el trebuie pastrat in toata puritatea sa doctrinala si morala, ferindu-l de orice rastalmacire si deformare.

Parintele Petru Rezus

23 Aprilie 2014

Vizualizari: 9850

Voteaza:

Invatatura protestanta despre cuvantul lui Dumnezeu fata de invatatura ortodoxa 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE