Ispitirile

Ispitirile Mareste imaginea.


Ispitirile

Dupa teofania de la Botez, care a insemnat primul moment de proslavire a Fiului, urmeaza cel mai misterios episod relatat de Evanghelie: ispitirea lui Hristos de catre diavol. Este semnificativ ca intalnirea dintre Cuvantul cel intrupat si spiritul raului are loc dupa ce Iisus fusese descoperit ca Dumnezeu, dupa ce primise plenitudinea Duhului si pusese astfel temeliile imparatiei, incepand lucrarea de rascumparare a omului.

Hristos luase chip de om, pentru a purifica natura umana intinata de pacat si pentru a o sfinti. El trebuia sa infranga pacatul si urmarile acestuia in insasi fiinta Sa, spre a-l face sa devina inofensiv si spre a anihila pentru vecie puterea sa distrugatoare. In vederea acestui scop, Iisus trebuia sa infrunte pe insusi satana, ingerul intunericului, care ii ademenise pe primii oameni si continua sa-i tina sub stapanirea sa, din cauza existentei pacatului. Ca aceasta confruntare era indispensabila pentru lucrarea de mantuire a omului initiata de Hristos rezulta din faptul ca Sfantul Duh este Cel care il va purta pe Iisus in desert, unde va fi supus marii incercari. Aceasta va constitui o etapa neaparat necesara in viata Domnului, ce va avea consecinte hotaratoare pentru om si intreaga creatie.

Sfantul Evanghelist Ioan spune ca Fiul lui Dumnezeu S-a aratat "ca sa strice lucrurile diavolului" (I Ioan 3, 8). Lupta cu fortele raului constituie deci, paralel cu purificarea si sfintirea naturii umane, calea prin care Domnul Hristos va implini mantuirea omului. Jertfa Sa de pe cruce si invierea vor consfinti biruinta definitiva asupra spiritelor rele, plinind astfel rascumpararea omului, in vederea careia coborase El in lume. Asadar, desi victoria Fiului lui Dumnezeu era inevitabila, infruntarea dintre El si spiritul cel rau trebuia sa aiba loc, pentru ca natura umana din Iisus sa poata infrange ispita si sa aleaga liber alternativa smereniei si a jertfei. Ceea ce va urmari satana sa realizeze cil ajutorul ispitirilor va fi tocmai anularea implinirilor de la Botez. Abia la Botez a aflat cel rau - dupa cum afirma mai multi Sfinti Parinti, printre care Origen si Sfantul Ioan Hrisostom - ca Iisus era Fiul lui Dumnezeu. Insa in clipa in care el intelege ca imparatia sa se clatina, ca timpul sau s-a scurtat, face incercarea suprema de a-L amagi pe Iisus. Se pare ca ceea ce a nadajduit ingerul intunericului sa poata indeplini a fost disocierea personalitatii teandrice a lui Hristos. In orbirea lui, care demonstreaza tocmai caracterul limitat al cunoasterii sale, el a tins sa rupa natura umana de cea divina, facand-o autonoma si anihiland astfel ceea ce se realizase prin Botez. In felul acesta, unirea ipostatica ar fi fost spulberata si mantuirea noastra ar fi devenit imposibila.

Totodata, ispitirile au mai avut drept scop sa impiedice ca imparatia, vestita de Sfantul Ioan, sa devina o realitate. La Botez, izvoarele harului fusesera deschise si imparatia fusese virtual intemeiata. O eventuala victorie a celui rau ar fi insemnat anularea acestei impliniri si intarirea definitiva a imparatiei intunericului.

Toti evanghelistii sinoptici mentioneaza episodul ispitirii, insa Marcu extrem de sumar, pe cand ceilalti doi precizeaza in ce au constat incercarile la care a fost supus Domnul. El consemneaza ca dupa Botez Iisus a fost dus de Sfantul Duh in pustiu. Este tulburatoare participarea Duhului Sfant la aceasta lucrare. De-a lungul intregii existente terestre a lui Hristos se observa actiunea conjugata a Fiului si a Duhului, dar in acest moment, atat de enigmatic, prezenta Sfantului Duh surprinde. Matei precizeaza: "A fost dus de Duhul in pustiu, ca sa fie ispitit" (Matei 4, 1). Duhul urmarea deci sa impuna lui Iisus teribila incercare. Dupa cum s-a mai subliniat, Sfantul Duh are drept misiune sa-L descopere pe Fiul si sa-L proslaveasca. Pe aceeasi linie se inscrie si punerea lui Hristos in situatia de a intampina atacul celui rau si de a-l birui. Pentru ca Fiul Tatalui, care luase chip de om, sa poata reveni intru slava cea vesnica, trebuia ca in etapa chenotica in care se afla, in urma intruparii Sale, sa-l infranga pe dusmanul prigonitor al neamului omenesc. Biruirea ispitelor va fi una din treptele urcusului spre cer, unde Iisus va reveni dupa invierea Sa.

Hristos lucreaza insa impreuna cu Duhul; El nu este doar un instrument in mana Sfantului Duh, pentru ca in Iisus Logosul este subiectul unic, care conduce ambele naturi. Aceasta conlucrare va fi Trebuie de asemenea subliniat ca Iisus posteste dupa Botez, si nu inainte de acest act esential pentru implinirea actiunii de rascumparare a omului. La Hristos postul nu a avut un caracter purificator, ci a facut parte din chenoza Sa, de aceea el nu a precedat Botezul, cum va fi cazul ulterior in practica crestina a catehumenatului. Totusi, dupa cum remarca Origen, postul a constituit si un mijloc de intarire a lui Iisus in lupta grea pe care o avea de purtat. Daca, in ultima instanta, biruirea ispitelor se va realiza prin supunerea vointei umane fata de cea divina, acest efort de a struni pornirile omenesti firesti si de a le subordona unor aspiratii mai presus de fire era menit tocmai sa intareasca vointa omeneasca, element esential in aceasta infruntare. In viata Domnului, lupta cu diavolul si postul sunt organic legate de Botez .

La capatul celor patruzeci de zile incarcate de incercari tainice si experiente, ce nu pot fi redate prin cuvinte, evanghelistul noteaza ca Iisus a flamanzit. In acest moment de slabire a puterilor trupesti, dar in stare de maxima trezvie spirituala, Domnul este incoltit de ispititor care, apropiindu-se de El, ii arunca provocarea: "De esti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea sa se faca paini" (Matei 4, 3). Trebuie subliniat de la inceput ca, daca din punct de vedere fizic Hristos era slabit, plenitudinea darurilor Sfantului Duh, primite la Botez, ii conferea o arma de neinvins. Sfantul Ioan Hrisostom afirma ca darul suprem I se acordase tocmai in vederea acestei cumplite lupte. "Armele se dau - spune el - spre a lupta, nu spre a ne odihni".

Din modul cum este infatisata prima ispitire reiese ca cel rau nu era sigur ca Iisus este cu adevarat Fiul lui Dumnezeu: "De esti Tu Fiul lui Dumnezeu...". Ne aflam in prezenta unei propozitii dubitative, aruncata ca o sfidare, dar si cu scopul de a face un sondaj, deoarece, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, "taina intruparii era pentru el invaluita in intuneric". Raspunsul Domnului reteaza cu hotarare nadejdea spiritului rau de a-L atrage: "Scris este: Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4).

Prin aceasta prima ispitire, satana incearca, indemnandu-L pe Iisus sa-Si astampere foamea, sa preschimbe afectul firesc intr-o pofta dezordonata. Duhul inselaciunii ii propune o minune menita sa confirme ca El este Mesia, precum si sa verifice valabilitatea darului primit. Sfantul Ambrozie spune: "Astfel ispiteste ca sa cerceteze, astfel cerceteaza ca iui Dumnezeu. Spiritul cel rau nu limitase ispita la seductia de natura pur senzuala, ci extinsese amagirea sugerand ca omul ar putea dobandi puteri suprafiresti prin calcarea poruncii divine. El facuse astfel apel la orgoliu, dand un caracter mai subtil tentatiei. Cu Hristos el incearca a-celeasi subterfugii, tinzand sa trezeasca prin provocarea Sa atat pofta fireasca, cat si inclinatia naturii umane spre autoafirmare. Ceea ce I se sugereaza lui Iisus de catre spiritul inselator este sa verifice valabilitatea darului primit la Botez, sa experimenteze puterea Sa divina, capatand prin prefacerea pietrelor in paini o proba sensibila a acesteia. Firea omeneasca este astfel ispitita sa caute confirmarea faptului ca fusese sfintita si indumnezeita si sa se afirme ostentativ, iesind de sub dominatia ipostasului divin. Evident, aceasta nadejde era utopica, firea umana neputand sa subziste de la sine, fara suportul ontologic al ipostasului divin. Apare din nou cat de iluzorie era incercarea celui rau de a-L ademeni pe Dumnezeul intrupat.

Si totusi, in aceasta atmosfera de mister, despre care cu greu se poate afirma ceva, lupta dusa de Hristos a fost reala. Natura umana a dobandit o biruinta efectiva in clipa in care nu a acceptat provocarea primita si s-a supus intru totul subiectului divin care o conducea. In felul acesta radacinile pacatului primilor oameni, respectiv pornirea senzuala si tendinta de accentuare a eului si de rupere a lui din comuniunea cu Dumnezeirea, au fost taiate.

Ceea ce izbeste in aceasta prima ispitire este caracterul minor al minunii pe care satana I-o cerea lui Hristos. in vederea potolirii unei necesitati momentane, cat ar fi fost ea de imperioasa, cel rau vrea sa-L faca pe Iisus sa piarda vesnicia, pentru El si pentru tot neamul omenesc. Este mereu aceeasi alternativa care se va pune continuu in cursul istoriei si al vietii atatora dintre noi: a opta pentru clipa prezenta, cu riscul de a pierde vesnicia.

Raspunsul Domnului: "Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu", raspuns imprumutat de altfel din Scriptura Vechiului Testament (Deut. 8, 3), nimiceste nadejdea desarta a celui rau si cuprinde o intreaga doctrina.

In toata predica Sa, Mantuitorul va acorda o foarte mare insemnatate cuvantului divin, caruia ii va atribui o putere deosebita. Cuvantul divin - bineinteles, nu este vorba aici de a doua Persoana a Sfintei Treimi, ci de energia divina, care comunica omului vointa lui Dumnezeu -trebuie sa patrunda in suflet, "caci cuvantul lui Dumnezeu", zice Sfantul Pavel, "e viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri si patrunde pana la despartitura sufletului si duhului" (Evr. 4, 12). Sfantul Ioan Evanghelistul, in Apocalipsa, vorbind de cuvantul Fiului trenat o adevarata mutatie in ierarhia valorilor, mutatie care insa nu ar fi corespuns constitutiei reale a universului, unde planul fundamental este cel spiritual. In felul acesta se tindea spre inscaunarea unei conceptii false, care avea la baza o deformare a insusi sensului creatiei si constituia deci o inselatorie extinsa la scara cosmica.

Respingand prima ispita, Hristos a repudiat pentru vecie orice tendinta de a subordona spiritualul elementului material din om si din lume, si chiar daca, in cursul istoriei, omenirea a sucombat de zeci de ori acestei tentatii, asa cum subliniaza Marele Inchizitor din Fratii Karamazov, biruinta finala a spiritului va fi fost pentru totdeauna castigata.

La propunerea de a se sluji de puterea Sa spre a preface pietrele in paini, dand astfel intaietate manifestarii necesitatilor trupesti, Hristos raspunde ca mai presus de hrana materiala se afla aceea de ordin spiritual, reprezentata prin cuvantul divin. Cuvantul "care iese din gura lui Dumnezeu" are darul de a risipi eroarea si ratacirea, de a-I face pe om sa inteleaga adevarul, astamparandu-i astfel foamea spirituala si facandu-l apt sa se bucure de viata vesnica: "Daca cineva va pazi cuvantul Meu, nu va vedea moartea in veac" (Ioan 8, 51). El distruge pseudoidealurile si falsii idoli pe care omul si i-a plasmuit sub influenta celui rau.

In Antichitate, omul, amagit de cel inselator, isi faurise idoli din fiinte inchipuite, carora li se inchina; sa nu se uite totusi ca epoca paganismu-lui este strabatuta si de presimtiri extraordinare. in epoca moderna, locul acestor idoli personificati il vor lua pseudoidealurile, adevarate himere pe altarul carora omenirea se va jertfi de atatea ori tocmai pentru ca nu a cunoscut cuvantul divin, singurul capabil de a o izbavi.

O minune savarsita de Mantuitorul cu un an inainte de Patimi s-ar parea ca ar contrazice cele afirmate in raspunsul dat satanei. Este vorba de inmultirea painilor, minune similara celei solicitate de cel viclean. Aceasta minune, desi perfect reala, este insa impregnata de semnificatii spirituale, fiind o anticipare a Sfintei Euharistii. Mobilul ei este cu totul altul decat cel ce ar fi stat la baza minunii pe care o solicita spiritul cel rau. Mantuitorul inmulteste painile pentru a astampara foamea multimilor, care nu venisera la El spre a se satura, ci spre a asculta cuvantul lui Dumnezeu. Ele fusesera manate in acele locuri pustii nu de speranta de a-si potoli foamea trupeasca, ci din dorul de a-L asculta pe Iisus. Domnul are grija ca aceia care acordau intaietate spiritualului sa nu duca lipsa nici de cele neaparat necesare pentru a duce viata in trup: "Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua" (Matei 6, 33). Prefacand pietrele in paini, Iisus ar fi folosit puterea Sa divina in scop egoist, pe cand la Betsaida El va savarsi minunea din dorinta de a veni in ajutorul celor care il urmau si dupa ce Hristos a inlaturat prima ispita, satana a revenit cu tentatii mai subtile, mai greu de talmacit. El L-a dus pe Hristos la Ierusalim, pe acoperisul templului, iar la ultima incercare Il va duce pe un munte. Este stranie aceasta ingaduinta acordata spiritului rau de a se apropia pana intr-atat de Iisus si de a-L sili sa mearga in locurile alese de el. Trebuie totodata sa reamintim ca Sfantul Duh L-a dus pe Iisus in pustiu spre a se impotrivi acolo ispitei. S-ar parea deci ca in acest duel s-au infruntat nu numai Iisus cu satana, ci si Sfantul Duh cu spiritul cel rau.

Sfantul Duh, Duhul Adevarului si izvorul sfinteniei, avea sa poarte si El o lupta impotriva spiritului minciunii si a profanatorului creatiei, sustinandu-L astfel pe Hristos in aceasta grea incercare. S-ar parea ca la a doua si la a treia ispitire inselatorul dispune de Iisus, avand putinta sa-L duca unde doreste; dar Sfantul Duh vegheaza, iar Domnul nu Se va lasa amagit, cu toata libertatea de care se bucura cel rau.

Asadar, Hristos este dus la Ierusalim, si anume chiar la templu, unde se afla sanctuarul iudaismului, si aici este pus in situatia de a indeplini o minune care s-ar fi aflat in concordanta cu modul in care Israel si-L inchipuia pe Mesia. Ispititorul il indeamna sa se arunce de pe acoperisul templului lui Irod, spre a dovedi astfel invulnerabilitatea Sa divina: "Daca Tu esti Fiul lui Dumnezeu, arunca-Te jos, ca scris este: "ingerilor Sai va porunci pentru Tine si Te vor ridica pe maini, ca nu cumva sa izbesti de piatra piciorul Tau" (Matei 4, 6).

Este infricosator faptul ca in aceasta provocare cel rau citeaza Scriptura, si anume din Psalmul. Spiritul inselator cunoaste Cuvantul lui Dumnezeu, dar il talmaceste in favoarea scopurilor sale negative. De cate ori, in decursul istoriei, nu s-au savarsit astfel de interpretari tendentioase ale Scripturii, la sugestia aceluiasi duh malefic?

La aceasta provocare insinuanta si ambigua, Mantuitorul raspunde tot cu cuvinte imprumutate din textul sacru: "Iarasi este scris: "Sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau"" (Matei 4, 7).

Dintru inceput se remarca insistenta cu care satana revine, cerand lui Iisus sa confirme daca este Fiul lui Dumnezeu. Minunea pe care I-o cerea ar fi insemnat cea mai spectaculoasa dovada a divinitatii Sale. in aceasta tentatie este ascunsa o otrava subtila, menita sa duca la ruperea lui Iisus de Tatal. Cel rau ii cerea o minune gratuita nu numai pentru a dovedi puterea Sa divina, ci si spre a pune la incercare dragostea Tatalui fata de El, precum si eficacitatea prezentei Duhului care se coborase asupra Lui.

In fapt, Iisus este indemnat sa verifice darul primit la Botez si sa Se manifeste asemenea unui Dumnezeu. Mantuitorul va respinge insa la Tatal si li S-a dezvaluit numai sub chipul smerit al robului care a primit sa fie rastignit, fara a apela nici la puterea Sa, nici la dragostea Tatalui spre a impiedica moartea Sa muceniceasca.

Respingand a doua ispitire, Mantuitorul a atras totodata omului atentia asupra primejdiei de a aspira sa posede o putere magica. Ulterior El ii va preveni direct pe ucenici impotriva acestei tentatii, spunandu-le: "Dar nu va bucurati de aceasta, ca duhurile vi se pleaca, ci va bucurati ca numele voastre sunt scrise in ceruri" (Luca 10, 20). Posesia unei asemenea puteri poate avea un caracter demonic, daca ea nu este pusa in slujba Divinitatii. Ea duce la hipertrofia eului, sporind increderea in puterile proprii, si ca atare primejduieste mantuirea, care se dobandeste numai prin smerenie.

Dupa ce ispititorul a fost astfel respins de Iisus, el revine cu ispita suprema prin care se descopera cu totul si-si dezvaluie intentiile. Din nou indrazneste sa se apropie de Domnul si il duce de aceasta data pe un munte foarte inalt. Muntii vor juca un rol insemnat in viata lui Hristos. Pare ca aceste locuri, de unde se poate contempla pamantul si unde omul se simte mai aproape de Cer, au fost anume alese spre a servi drept cadru al unor evenimente de seama din viata Mantuitorului. Evanghelistul spune ca din acel loc cel rau I-a aratat lui Iisus "toate imparatiile lumii si slava lor" (Matei 4, 8). El reda astfel o experienta misterioasa, inaccesibila posibilitatii noastre de cunoastere. Este probabil ca in acea clipa de maxima incordare, in care destinul omului si al intregii creatii a atarnat de rezultatul teribilei confruntari, celui rau i s-a ingaduit sa proiecteze pe un unic ecran sinteza gloriei lumesti, adevarat rezumat al tuturor punctelor de atractie proprii lumii acesteia. In fata unei asemenea privelisti, pe care spiritul intunericului o socotea ademenitoare, el ii spuse lui Hristos: "Acestea toate Ti le voi da Tie, daca vei cadea inaintea mea si mi Te vei inchina" (Matei 4, 9). De aceasta data nu mai recurge la ispitiri subtile si ocolite, ci merge direct la tinta, aruncand provocarea suprema menita sa-l faca sa castige sau sa piarda totul. Satana se infatiseaza deci ca stapan al lumii, de care dispune cum vrea. Si Domnul il va numi "stapanitorul lumii acesteia" (Ioan 12, 31), dar totusi, in atatea alte locuri Hristos va arata ca lumea nu apartine spiritului celui rau, caci Dumnezeu o iubeste atat de mult incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat (Ioan 3, 16) spre a o mantui (Ioan 3, 17). Evanghelistul Ioan nu va inceta totusi sa sublinieze: "Stim ca suntem din Dumnezeu si lumea intreaga zace sub puterea celui viclean" (I Ioan 5, 19). S-ar parea ca a-ceste afirmatii sunt contradictorii. Este sigur ca in urma caderii lumea a evoluat sub semnul pacatului si, ca atare, s-a aflat sub influenta celui rau. Ea nu a fost insa parasita definitiv de Tatal, pentru ca in acest caz rile relatate de Evanghelie, al tentatiilor cu care el il asaltase. Si de aceasta data Iisus raspunde cu un citat din Scriptura, anume din Deuteronom (6, 13; 10, 20), prin care afirma pentru totdeauna primatul vointei Tatalui, respingand ispita de a pune pe prim plan vointa Sa. El nu urmareste sa dobandeasca putere si glorie lumeasca, ci doar sa slujeasca Tatalui, supunandu-Se intru totul Parintelui ceresc.

Prin respingerea acestei ultime incercari, Iisus a optat ferm pentru misiunea de Mesia suferind, inlaturand tentatia de a deveni acel Mesia biruitor pe care il astepta Israel. Din clipa in care l-a biruit pe cel rau, Mantuitorul a acceptat in deplina luciditate misiunea Sa, ce-si va avea implinirea pe Golgota, si a intuit prezenta Crucii inaltate la orizontul constiintei Sale.

La originea tuturor ispitirilor se afla intentia de a-L face pe omul din El sa-si satisfaca propriul egoism si sa dea intaietate vointei si initiativei sale. Iisus l-a invins pe diavol, lepadandu-Se de Sine si tacand ca vointa Sa sa se plece intru totul vointei Tatalui. In felul acesta ne-a aratat si noua care este calea izbavirii de pacat si de sub dominatia parintelui minciunii. Lagrange a subliniat ca biruinta asupra duhului rau nu putea veni decat prin smerenie si rabdare, iar nu prin putere, asa cum a facut-o Hristos. Puterea celui rau s-a prabusit inaintea cuvantului lui Iisus, insufletit de o dragoste supusa. Pe Cruce va avea loc infrangerea definitiva a spiritului care se voia independent fata de Dumnezeu, biruit de dragostea rabdatoare a Fiului.

Dupa ce ispititorul se indeparteaza de Iisus, Evanghelistul Matei noteaza: "Si iata ingerii, venind la El, ii slujeau" (4, 11). Acest detaliu este important si semnificativ; Marcu va adauga: "Si era impreuna cu fiarele, si ingerii ii slujeau" (1, 13).

Puterile netrupesti au jucat un rol de seama in viata Mantuitorului. Ele au avut misiunea de a-L ocroti in clipele grele si de a-L descoperi oamenilor. Ingerii sunt aceia care fac sa dea gres planurile lui Irod si il invata pe Iosif cum sa vegheze asupra Pruncului sfant. La Ghetsimani tot un inger il va intari pe Iisus in ceasul de restriste suprema. Este de presupus, si de altfel asa rezulta din redactarea lui Marcu, ca, in tot timpul celor 40 de zile de incercari, ingerii si-au manifestat prezenta mangaietoare. La capatul acestor zile grele, prezenta puterilor netrupesti dobandeste o alta semnificatie: ei nu mai au doar rolul de a ocroti si de a manifesta dragostea Tatalui, ci devin inchinatori ai Fiului care a biruit ispita. Dupa ce primii oameni au pacatuit si Dumnezeu i-a gonit din Eden, El a pus heruvimi de straja spre a inchide calea catre pomul intre cele doua firi ale Mantuitorului sudura era desavarsita. Pe plan moral, supunerea neconditionata a Fiului fata de Tatal a avut ca urmare restaurarea vointei umane, definitiv supusa celei divine. Sfantul Maxim a aratat ca in Hristos nu a existat o vointa gnomica, adica o vointa umana miscata de un centru propriu, ceea ce ar fi insemnat ca vointa omeneasca ar fi fost paralela si autonoma fata de cea divina. Vointa umana a lui Iisus nu se manifesta printr-un ipostas propriu, ci prin ipostasul Logosului, care o actualiza si o conducea spre bine, fiind, in consecinta, ferita de ispita autonomiei generatoare de pacat. Cu prilejul ispitirilor s-a constatat tocmai supunerea vointei umane fata de ipostasul divin. Trebuie insa accentuat ca vointa divina nu a exercitat presiuni asupra celei umane, nu a constrans-o, ci doar a ajutat-o. Procesul a avut caracterul unei relatii de ordin spiritual, interior si liber.

In ceea ce-l priveste pe om, biruinta castigata de Hristos in pustiu a avut consecinte imense in vederea restaurarii naturii sale intinate prin pacat. Pe plan ontologic, s-a inceput restaurarea chipului divin din om si redobandirea putintei de a lupta impotriva ispitelor si de a mentine afectele naturale in stare de supunere fata de centrul spiritual. Pe plan moral, prin faptul ca Iisus a refuzat sa recurga la miracol, El a aratat ca intelege sa respecte libertatea umana, intrucat nu a folosit puterea Sa divina spre a fi adorat. Hristos nu va castiga dragostea oamenilor ofe-rindu-le painea pamanteasca, nici satisfacand setea lor puerila de miraculos, ci dimpotriva, indicandu-le crucea proiectata la capatul incercarilor Sale si, in felul acesta, daruindu-le puterea de a renunta la paine pentru un ideal spiritual. Libertatea umana, conditie esentiala pentru intoarcerea in imparatie, a capatat astfel un temei de nezdruncinat. Procesul are doua fatete distincte. Libertatea a fost intarita in insasi fiinta ei, prin biruinta dobandita de firea umana din Hristos, care a actionat cu de la sine putere, neinfluentata de cea divina. In acelasi timp, dat fiind ca Mantuitorul a refuzat sa recurga la mijloace menite sa-l converteasca pe om impotriva vointei acestuia, s-a dobandit certitudinea ca Dumnezeu nu doreste ca omul sa vina la El decat in mod liber.

Alegand calea lui Mesia cel suferind si intelegand sa nu violeze libertatea omului, Mantuitorul a facut posibila punerea in lucrare a imparatiei harului, dar gratuit al lui Dumnezeu, in care omul nu patrunde decat prin libera alegere.

Natalia Manoilescu

12 Iulie 2012

Vizualizari: 2352

Voteaza:

Ispitirile 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE