Legatura interioara dintre Moartea si Invierea Domnului

Legatura interioara dintre Moartea si Invierea Domnului Mareste imaginea.

 

Legatura interioara dintre Moartea si Invierea Domnului

 

Crestinatatea apuseana pune accentul in opera de mantuire a Domnului pe moartea Lui. Domnul ne-a mantuit, dupa ea, pentru ca a platit, prin moarte, pretul de rascumparare pentru pacatele noastre. Noi suntem mantuiti pentru moartea Lui.

 

Dimpotriva, unii scriitori rasariteni accentueaza atat de mult bucuria invierii, incat nu mai vad in toata insemnatatea ei taina crucii.

 

In realitate, moartea si invierea Domnului trebuie privite impreuna, ca un intreg. Asa le-au privit Parintii bisericesti, asa le priveste Biserica in viata ei liturgica si de rugaciune. Cand pomeneste de cruce, ea nu uita de inviere si cand se bucura de inviere, se gandeste totodata la cruce. Acea­sta indisolubila unitate a celor doua momente in iconomia mantuirii, incep sa o vada astazi si unii teologi (Arseniev, Lot-Borodine, Odo Casel). Unul din acesti teologi a atras atentia ca aceasta indisolubila unitate iradiaza si din textele Sfintei Scripturi).

 

Dar in ce consta aceasta unitate? Ea trebuie vazuta nu numai ca o succesiune necesara, dar externa, a celor doua momente in opera mantuirii, ci ca o anumita prezenta a fiecarui moment in celalalt. Moartea Domnului cuprinde in sine inceputul invierii si starea de inviere a Domnului nu e golita de o anumita prezenta a crucii. Moartea si invierea Domnului consti­tuie impreuna un paradox, nu numai prin aceea ca, desi sunt doua mo­mente contrare, ele totusi se succed, ci si prin aceea ca, desi sunt contrare, ele totusi se cuprind intr-un anumit sens una in alta.

 

Pentru evidentierea generala a acestui fapt misterios, ne putem ajuta de urmatoarele cuvinte ale Mantuitorului: "Ca cel ce se va inalta pe sine, se va smeri, si cel ce se va smeri pe sine, se va inalta" (Mat. 23, 12), si: "Ca cine va vrea sa-si mantuiasca sufletul sau, pierde-l-va pe el: iar cine-si va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va castiga" (Marcu 8, 35). Socotim ca aceste cuvinte nu indica numai para­doxul unei succesiuni de momente contrare, ci paradoxul cu mult mai ascutit al unei interioritati reciproce a acestor momente contrarii. Cel ce se smereste, in insasi smerenia sa se inalta, atingand "inaltimea gandului smerit", cum s-a spus in ascetica rasariteana. Inaintand cineva in smerenie, inainteaza in inaltime, si invers, inaintand in inaltare, inainteaza in coborare. Iar cel ce-si pierde sufletul pentru Hristos si-l afla nu dupa aceea, ci inca chiar in cursul pierderii lui, precum cel ce si-l apara, chiar in cursul apararii si-l pierde. Ca acesta este intelesul cuvintelor Mantui­torului si nu acela al unei simple succesiuni, ne-o confirma Sfantul Apostol Pavel, care spune: "Nebune, tu ce semeni, nu inviaza de nu va muri" (I Cor. 15, 36). Dar e vadit ca bobul semanat nu moare mai intai de tot, ca abia pe urma sa rasara, ci inca in vreme ce moare, incepe viata cea noua in el. De altfel insasi succesiunea celor doua momente contrare, presupune un inceput al celui de al doilea in cel dintai. Altfel nu s-ar putea explica aceasta succesiune. Sfantul Apostol Pavel revine adeseori asupra acestei idei, afirmand ca in fiecare zi moare dupa omul din afara, ca sa invie dupa cel dinauntru.

 

Dar nu orice moarte initiaza prin ea insasi, dinauntrul ei, invierea, ci numai moartea lui Hristos, care poarta numele special de cruce. Moartea noastra numai intrucat e si ea o moarte in Hristos, sau o cruce, are si ea aceasta virtute. Moartea omului nu produce din sine, invierea, in baza unei legi naturale, cum se imtampla cu bobul semanat in pamant. Numai moartea lui Hristos a invins moartea indeobste, precum numai moartea noastra in Hristos, o poate invinge pentru fiecare dintre noi personal.

 

Existenta faptului misterios ca moartea lui Hristos cuprinde in sine inceputul invierii Lui, ne-o adeveresc insa in mod deplin textele Sfintilor Parinti si cantarile Bisericii.

 

Sf. Proclu, patriarhul Constantinopolului, exprima acest adevar in cuvinte de o mare plasticitate. Ele cuprind ideea ca inca in ziua rastignirii sale, Vineri, Domnul biruieste moartea si iadul. "Infricosate sunt tainele bataliei acesteia. Infricosate trofeele razboiului de sub pamant. Mai presus de orice cugetare e biruinta Celui ce s-a rastignit pentru noi. S-a injugat cu moartea ca un mort: dar a jefuit iadul ca un Dumnezeu tare si puternic... Astazi iadul din nestiinta a inghitit veninul. Astazi moartea a primit pe mortul pururea viu. Astazi s-au dezlegat lanturile oe care le-a faurit sarpele in rai. Astazi s-au slobozit robii cei din veac. Astazi talharul a patruns in raiul pazit de 5500 de ani de sabia inflacarata. Astazi "lumina in intuneric lumineaza" (Ioan I, 5) si a golit toata vistieria mortii. Astazi s-a savarsit intrarea cea noua a imparatului in inchisoare. Astazi "a sfaramat portile de arama si a frant lanturile de fier" (Ps. 106, 16) Cel ce a fost inghitit ca mort simplu si a jefuit ca Dumnezeu Cuvantul. Astazi Hristos, piatra cea din capul unghiului, a clatinat temelia stramoseasca a mortii, a smuls pe Adam si a surpat toata cladirea iadului. Astazi si cei ce plangeau inainte, pe care moartea ii inghitise biruindu-i, striga cu mare glas: "Unde este, moarte, biruinta ta? Unde este, iadule boldul tau?" (I Cor. 15. 55).

 

Ar fi gresit sa se creada ca Sfantul Proclu foloseste cuvantul "astazi" numai, ca expresie a sigurantei pentru niste lucruri care se vor intampla de-abia mai tarziu. E o invatatura clara a Bisericii ca Domnul indata ce a expirat pe cruce ca om, s-a dus cu sufletul la iad, si nu ca sa continuie sa patimeasca, nu ca sa stea acolo ca un mort, ci ca un imparat biruitor, cu slava dumnezeiasca iesita din ascunsul Sau la aratare. Nu e fara semnificatie faptul ca iconografia ortodoxa infatiseaza invierea Dom­nului prin scena coborarii Lui la iad intru slava, aratand ca viata invierii incepe in El inca din clipa mortii, ca tasnind din ea o putere de viata facatoare, care, desigur, se va dezvolta deplin din clipa invierii Lui. Scriitorii bisericesti rasariteni socotesc ca aceasta se arata in faptul ca din coasta Domnului curge, la cateva ore dupa moar­tea Lui, sange cald si apa calda, ceea ce e o minune asa de mare, ca evanghelistul Ioan tine s-o adevereasca prin intarirea sa de martor ocular (Ioan XX, 23). Si in aceasta vad ei motivul, pentru care Biserica foloseste caldura la Sfanta Impartasanie. Fara indoiala, din punct de vedere natural, trupul Domnului este mort. Dar el are acum, altfel decat in timpul dina­intea mortii, o putere prin Duhul Sfant, care - aratandu-se intr-un grad ne­asemanat mai redus, si in moastele sfintilor - se afla din momentul mortii in umanitatea lui Hristos, intr-un chip deosebit. De aceea scriitorii bisericesti din Rasarit numesc trupul Domnului de pe cruce, pe de o parte mort, dar pe de alta parte de viata facator. In acest spirit, Sf. Ioan Gura de Aur socoteste ca orcine se impartaseste de Domnul, pune gura sa, la insasi coasta trupului Dom­nului de pe cruce. Icoane vechi ortodoxe infatiseaza un inger tinand un potir langa coasta Domnului mort pe cruce, ca sa primeasca sangele cu care se impartasesc credinciosii. De aci s-a nascut tema Graalului, care a aparut intai in Rasarit, in  Siria. Dar, desigur, ca  apa  si sangele ce curg din trupul Domnului de pe cruce, nu sunt de viata facatoare ca apa si sangele natural, ci ca pline de puterea Duhului Sfant.

 

Pe de alta parte, noi si acum band sangele Domnului in Euharistie, il bem din trupul Domnului direct, totul fiind, fara indoiala, acoperit de valul unor simboale. Deci precum trupul Domnului inca mort pe cruce are in el puterea de viata facatoare a Duhului, asa si acum in cer e intr-o stare de jertfa tainica, intr-o continuare a jertfei de pe cruce.

 

Aceasta impletire a mortii si a puterii de viata in Domnul, se arata si in faptul ca altarul de pe care ne impartasim cu Hristos, viata noastra, este vazut in Rasarit ca mormantul Domnului. Din mormant ne rasare viata.

 

Spiritualitatea rasariteana nu cunoaste acel trup daramat, contorsionat al lui Iisus pe cruce, pe care-l intalnim in iconografia apuseana, care a separat parca cu totul evenimentul mortii Domnului de viata ce se va dezvolta in inviere; dar tot asa, spiritualitatea rasariteana nu slabeste ideea continuarii starii de jertfa a Mantuitorului dupa inviere, cum face teologia catolica, urmata de cea protestanta, care a eliminat cu totul aceasta idee si deci si aspectul Euharistiei ca jertfa.

 

Sunt numeroase textele patristice si cele din cantarile bisericesti, care confirma atat ideea vietii celei noi, rasarita in umanitatea Domnului inca in timpul mortii, cat si ideea despre starea Lui de jertfa de dupa inviere.

 

In ce priveste prima idee, iata cateva expresii tot din Sfantul Proclu: "O, patima curatitoare a lumii! O, moarte, pricina a nemuririi, ce ai odraslit viata! O, pogorare la iad, punte spre inviere celor omorati din veac! O, cruce, doftoria pomului! O, cuie care ati pironit lumea intru cunostinta de Dumnezeu, si ati scos-o de la moarte!... O, burete care ai uscat si ai sters pacatul lumii! O, trestie, care scrii intre cetatenii cerului pe credinciosi si ai zdrobit tirania sarpelui incepator al raului". "Stralucite sunt, asadar, florile patimii de trei zile... Soarele a rasarit celor ce sedeau in intunericul si in groapa cea mai de jos. Slavita este petrecerea in prin­soare a Celui rastignit". Se cuvine sa marturisim ca "mormantul e vis­tieria mantuirii". Desigur, aceasta se datoreaza faptului ca "in mormant e viata", cum se spune in Prohod, nu un trup pur si simplu mort. Se cuvine sa ne laudam, zice mai departe Sfantul Proclu, cu crucea "prin care s-a rupt zapisul cel vechi". "Darul cel mare al Celui rastignit ves­teste invierea". "Acestea sunt darurile Celui rastignit. Acestea trofeele mor­mantului... Mormantul s-a facut tamaduire paradisului; crucea a dezlegat blestemul pomului".

 

Iar Biserica preamarindu-L pe Domnul in cantari, ii zice: "Stapanirea mortii ai zdrobit cu moartea Ta, Puternice, ca de Tine s-au cutremurat portarii iadului" (Sedealna I, gl. I, dupa I-a catisma la Untrenie); sau: "Cu crucea Ta ai stricat blestemul de pe lemn, cu ingroparea Ta ai omorat stapania mortii" (Stihira V, gl. II, la Vecernie); sau: "In iad pogorandu-Te ca un puternic, pe cei ce asteptau acolo venirea Ta i-ai rapit ca dintr-o mana puternica" (La stihoavna, stihira III, gl. II); sau adresandu-se Nas­catoarei de Dumnezeu, spune: "Prin crucea Fiului tau, iadul s-a surpat si moartea s-a omorat si cei morti au inviat" (Sedealna III, gl. II, la Utrenie, dupa I-a catisma). Iar coborand in iad, Mantuitorul le spune celor de acolo: "Acum am biruit, Eu sunt invierea" (Stihira VI-a, gl. III, la Vecernie). Si iarasi, adresandu-se Domnului, Biserica ii spune: "Pogorarea Ta in iad infricosata a fost tiranului" (Stihira a VII-a, gl. IV, la Vecernie), sau: "Punandu-Te in mormant, pe cei ce locuiau in mormanturi i-ai inviat, nestricaciune si viata daruind neamului omenesc" (Stihira a II-a, la stihoavna, gl. IV, Vecernie). Biserica lauda "pe Cela ce pe cruce a inflorit viata neamului nostru" (la Liturghie, dupa Fericiri, glas V). Si insasi crucea o numeste "facatoare de viata" (Stihira I, gl. IV, la Ve­cernie). Si adresandu-se iarasi Lui, Biserica ii zice: "Inoitu-ne-ai pre noi prin crucea Ta, daruindu-ne noua viata si nestricaciune" (Stihira a V-a, gl. VI, la vecernie); sau: "Stralucit-ai pe cruce" (A Nascatoarei, la stihoavna, gl. VI). Ba insasi moartea Domnului este numita "de viata facatoare" (Ipacoi, la Utrenie, glas VI); sau: "Viata mea" (Stihira IV-a, la Vecernie, glas VII).

In multe feluri se exprima apoi ideea ca moartea Domnului a fost instrumentul de omorare a mortii. "Cu moartea pe moarte ai stricat", "cu moartea pe moarte ai calcat", "cu moartea, moartea ai omorat", "cu moar­tea ta, imparatia mortii ai stricat".

 

S-ar putea face incercarea de a explica expresiile acestea in sensul invataturii apusene, ca moartea Domnului e instrument al invierii, sau crucea, al vietii, numai intrucat prin ele Iisus Hristos a meritat viata, care vine peste trei zile. Dar incercarea aceasta ar fi fortata. Expresiile: "prin cruce, prin ingropare, prim moarte, ai pradat moartea, iadul, ai infri­cosat pe diavol, ai dus viata celor din iad", nu pot fi intelese numai asa, ca pentru ele si dupa ele a primit Domnul aceste puteri, deodata cu invi­erea. Pogorarea Domnului la iad e ca a unui puternic; chiar acum cand coboara. El e biruitor, e infricosat diavolilor.

 

Acest fapt il arata Sfintii Parinti si cantarile bisericesti si prin paralela in care pun starea Lui de mort ca om si starea Lui de biruitor al mortii, ca Dumnezeu. In acelasi timp, Domnul le are pe amandoua: "Moarte ai luat cu trupul... si in mormant Te-ai salasluit" (Stihira V. la glas. VI. la Hvalite), "portile cele de arama zdrobindu-le si incuietorile iadului sfaramandu-le ca un Domn atotputernic"  (Stihira II, glas VI, la stihoavna).

 

Dar Biserica nu staruie prea mult asupra acestei paralele. Caci ea nu poate trece peste faptul ca Mantuitorul se duce la iad ca biruitor si cu sufletul omenesc, deci si ca om. E adevarat ca numai intrucat are calitatea deosebita de a oricarui alt om de a fi si Dumnezeu, se duce la iad ca biru­itor. Atata inseamna expresia "a pradat iadul ca un Domn atotputernic". Aceasta se vede si din faptul ca actul invierii i se atribuie lui Iisus tot ca unui Dumnezeu, desi nu se poate spune ca El nu invie propriu zis ca om. Deci expresia "ca un Dumnezeu", fie ca se foloseste pentru actul Domnului de zdrobire a iadului, fie pentru cel de inviere, nu arata cine le-a savarsit, ci cu ce putere.

 

Ca cel ce a savarsit actele din iad in vreme ce trupul Lui era in mor­mant, nu era numai Dumnezeu, ci si omul, sau ele se refereau si la omenitatea Lui, o vedem din expresia: "La iad coborandu-Te, puternice, legaturile mortii ca un Dumnezeu, le-ai rupt" (Stihira II, glas IV, la Vecernie). Dar Domnul nu putea rupe legaturile mortii de deasupra altora, inainte de a rupe legaturile mortii de deasupra omenitatii Sale. Deci Domnul pogorandu-se la iad in clipa urmatoare expirarii, rupea chiar atunci legaturile mortii de deasupra ome­nitatii sale, ca sa se poata spune pe de o parte ca in iad a rupt in principiu legaturile mortii, dar pe de alta parte ca n-a cazut nici o clipa sub puterea iadului, deci la primul contact cu iadul a rupt legaturile mortii. Astfel, cel ce rupea legaturile mortii ce infasurau pe cei din iad, era deja si Omul-Hristos scapat El insusi de legaturile mortii, nu numai Dumnezeu.

 

Expresia "cu moartea pe moarte ai calcat" si cele asemenea ei, ne precizeaza si mai bine momentul in care Hristos a surpat stapanirea ce o avea moartea asupra firii omenesti: in momentul cand moartea s-a consu­mat, in momentul cand ea si-a implinit lucrarea ei, adica in momentul cand Hristos ca om a expirat, care coincide cu momentul cand atingea iadul. Inaintind, moartea inainta in surparea mortii. Cand s-a savarsit ea deplin, s-a savarsit si slujba, ei de instrument al desfiintarii mortii. Domnul strabatand actul mortii ca om, strabatea spre desfiintarea mortii firii omenesti, prin  actul mortii.

 

Dar de ce a fost necesar pentru Fiul lui Dumnezeu ca sa treaca umanitatea Sa prin moarte, pentru ca sa rupa legaturile mortii de deasupra umanitatii Sale si implicit de deasupra intregii omeniri?

 

Redand explicarile ce le dau Sfintii Parinti acestei necesitati a mortii Domnului pentru invierea Lui, vom da inevitabil de faptul ca moartea Omului Hristos are si ea o contributie la actul invierii Sale. Nu e aci vorba numai de necesitatea ca Hristos sa fie mai intai mort ca om, pentru ca sa aiba cine fi inviat de catre Hristos ca Dumnezeu. Din acest punct de ve­dere ar putea fi trecut omul la starea de inviere si fara sa fie intai mort, ceea ce nu se intampla insa. Ci e vorba de un rol pozitiv pe care il are insusi actul primirii mortii de catre Domnul, ca om, pentru actul invierii Sale, Desigur, nu moartea unui om de sine statator, autonom in existenta si in actul mortii sale, ci existenta umanitatii in Dumnezeu si moartea ei in El are un rol in actul invierii; un rol pe care nu-l are, asadar, umani­tatea prin sine, ci prin faptul ca i se randuieste de Dumnezeu. Si acesta a fost cazul cu Hristos.

 

Crucea e considerata de Sfintii Parinti si de Biserica o mare taina. Ca atare, ea nu poate fi explicata pana la capat, ci trebuie respectata prin tacere, formand o tema a teologiei apofatice. Dar daca Dumnezeu ar opera invierea omenitatii prin simpla Sa atotputernicie cum ar opera invierea unei alte oarecari naturi ce s-ar comporta cu totul pasiv fata de acest act dumnezeiesc, de ce ar mai fi considerata crucea, moartea si invi­erea Domnului, niste mari taine? Licareste aici, precum se vede, misteriosul rol al mortii de instrument folosit de Dumnezeu pentru desfiintarea mortii. Dumnezeu e cel ce lucreaza prin ea ca instrument in acest scop. Dar Dumnezeu se foloseste de acest instrument; in  acest rost paradoxal, sta  taina crucii.

 

Explicarile ce le dau Sfintii Parinti acestui sens paradoxal al crucii, nu au pretentia sa-l epuizeze, ci sa evidentieze si mai mult caracterul ei de taina, conform cu ceea ce spune Sfantul Grigorie de Nissa, ca orice ina­intare in intelegerea lui Dumnezeu, e o inaintare in intelegerea Lui ca taina neinteleasa.

 

Sfantul Maxim Marturisitorul vede rostul mortii Mantuitorului in elibe­rarea firii omenesti de afectele care s-au introdus in ea dupa caderea lui Adam. E vorba de o eliberare a firii de aceste afecte, nu printr-un act de atotputernicie divina, savarsit asupra ei din afara de ea, ci printr-o biruire a lor de catre firea omeneasca insasi, dinauntru in afara, se inte­lege nu fara lucrarea lui Dumnezeu, care este neaparat necesara, pentru a face firea omeneasca in stare de un asemenea act. Caci ele reprezinta starea de slabiciune in care a fost asezata firea omeneasca dupa caderea in pacat. Deci scaparea firii omenesti de ele trebuie sa se arate ca o tarie a firii fata de ele. Si numai intr-un act de biruire a lor de catre firea omeneasca, se arata taria ei efectiva fata de ele.

 

Unul din aceste afecte este frica de moarte. Biruinta acestei frici de moarte nu o putea arata firea omeneasca a Domnului ocolind moartea, ci primind-o, biruind frica ce face firea omeneasca sa fuga de moarte. Aceasta frica e cel mai puternic afect, e cea mai mare slabiciune a firii omenesti. De aceea, in biruirea ei se manifesta cea mai mare tarie a firii. Si de aceea ea e ultima pe care a invins-o Mantuitorul. Si invingand cu firea Sa omeneasca aceasta ultima slabiciune a ei, a fost invinsa moartea insasi, ca punct final al slabiciunii firii umane.

 

Iata, deci, paradoxul: prin primirea mortii se invinge moartea; primirea mortii este supremul act de tarie al firii umane, in efortul ei de a se ridica de sub stapanirea slabiciunilor de pe urma pacatelor, slabiciuni ce culmi­neaza in moarte. Dar moartea primita, astfel e altfel decat moartea supor­tata ca punct final al pacatelor, al momentelor de slabire a firii. Moartea Celui fara de pacat e supremul act de tarie, cata vreme moartea de pe urma pacatului e ultima treapta de slabire a firii. Daca e asa, aceste doua morti sunt direct contrare: moartea ca supremul act de tarie al firii, de inta­rire a ei, e actul de biruinta a ultimei trepte de slabire a firii, aratata in moarte. Pe cand moartea de pe urma pacatului e o moarte a firii, moartea Celui fara de pacat e o moarte a mortii firii. Mai bine zis, prin moartea Celui fara de pacat se nimiceste orice urma a pacatului si drept urmare orice premisa din care ar putea rezulta in mod indreptatit moartea firii. Prin moartea Celui fara de pacat se ia baza ontologica si de drept a mortii din firea omeneasca.

 

Dar aceasta tarie a lui Hristos ca om, in fata tuturor afectelor, inclusiv in fata mortii, tarie care nu se putea arata si actualiza decat prin primirea mortii, sau staruinta Lui intr-o atitudine fara de pacat, ca unul ce n-a acceptat placerea si nu s-a incovoiat in fata durerii, inclusiv a celei adusa de moarte, inseamna o atitudine a vointei Lui ca om. Anume El n-a pri­mit pacatul in voia Lui omeneasca, ceea ce inseamna ca n-a cautat nici cand cele ale omului, ci cele ale lui Dumnezeu. El a luat "pacatul", sau "blestemul" nostru in firea Sa, adica a luat afectele de pe urma pacatului, dar nu l-a luat in vointa Sa, adica nu si l-a facut personal, ceea ce in­seamna ca nu a primit slabiciuni in vointa Sa. Si faptele Lui sunt cu atat mai vrednice de lauda, cu cat avand slabiciunile noastre in firea Sa, nu s-a plecat lor cu vointa, ci dimpotriva le-a biruit. Vointa Lui ca om s-a putut arata tare, tocmai intrucat n-a evitat, cautand placerea, sa suporte afectele de durere, prezente in firea Sa, ci le-a suportat, sau a ramas ascul­tatoare de Tatal, desi avea in firea sa unele afecte de placere care se cereau satisfacute.

 

Propriu zis, pacatul fapturii isi are originea si suportul in voia ei libera. Trebuia ca voia omeneasca sa ramana odata pana la capat fara de pacat, adica in ascultare de Dumnezeu, necazand in placere nici prin atractia pozitiva exercitata de placere, nici prin fuga de durere. Firea ome­neasca nu putea depasi pacatul, decat daca invingea odata, prin voia ei, de la inceput pana la sfarsit, cele ale sale. Era necesara o voie care sa renunte pana la capat in afirmarea de sine a omului impotriva lui Dumne­zeu. Aceasta deplina conformare a voii omenesti cu voia lui Dumnezeu, nu putea avea loc, - data fiind starea de pacat a tuturor oamenilor, sau posibilitatea pacatului pentru orice faptura autoipostatica, - decat primindu-si ca purtator ipostatic pe Dumnezeu insusi. Aceasta s-a facut in Hristos.

 

"Hristos a asumat natura noastra. El s-a supus de buma voie tuturor responsabilitatilor pacatului, El a luat asupra Lui responsabilitatea pentru greseala noastra, ramanand totusi strain de pacat, pentru a rezolva tra­gedia libertatii umane, pentru a depasi dezbinarea intre om si Dumnezeu, introducandu-l in sanul persoanei unde nu e loc pentru dezbinare, pentru nici un conflict interior".

 

Dar o vointa care ramane pana la capat in renuntarea autonomiei sale, este o vointa care trebuie sa accepte si moartea pentru Dumnezeu. In aceasta se vede si se manifesta deplina renuntare a vointei umane la auto­nomia ei. Acesta e actul ultim al supunerii omului sub voia lui Dumnezeu. O vointa care nu o face si pe aceasta, nu arata ca s-a conformat cu totul voii lui Dumnezeu. Dar, pe de alta parte, acceptarea prin vointa a mortii pentru Dumnezeu, este si ea tot un act al vointei, deci un act de afirmare a unei vointe. In acest caz vointa afirma, de buna voie, printr-un act su­prem si irevocabil, suveranitatea lui Dumnezeu, isi afirma de buna voie supunerea desavarsita si definitiva sub voia lui Dumnezeu. Si propriu zis acesta este actul cel mai puternic al vointei. Acesta este actul care mani­festa o recunoastere deplina a adevarului; e actul care deschide faptura pentru comunicarea deplina cu izvorul vietii. Voind ce vrea si Dumnezeu, pe de o parte vointa accepta o moarte a ei, dar pe de alta parte, aceasta nu inseamna o incetare de a voi, ci dovada ultima a unei voiri intru totul conforma cu firea, a adevaratei voiri. Caci firea noastra isi poate trai ade­varata viata numai in comuniune desavarsita, prin voire, cu Dumnezeu, izvorul vietii ei. Moartea ca suprema si definitiva aratare a supunerii vointei omenesti, vointei lui Dumnezeu, este astfel o trecere la adevarata  viata. Omenescul atunci moare intrucat arata definitiv ca nu vrea nimic al sau, nimic deosebit de Dumnezeu; dar invie, intrucat facand dovada ultima ca vrea ce vrea si Dumnezeu, s-a deschis izvorului de viata, si-a aratat iden­tificarea deplina a voirii cu voia lui Dumnezeu. Acest fel de moarte e totodata inceputul vietii adevarate, sau premisa ei, e o moarte paradoxala. Faptura voindu-se pe sine, deosebit de Dumnezeu, moare; si renuntand Pentru Dumnezeu in mod definitiv de a se voi pe sine, invie in Dumnezeu. Si cine nu vrea ceva deosebit de ceeace vrea Dumnezeu, vrea cu puterea lui Dumnezeu.

 

Deci actul prin care Mantuitorul a primit moartea, a fost actul sau de suprema tarie ca om, nu intrucat a sfidat pur si simplu moartea, ci   intrucat   a   fost   actul   prin   care   si-a   aratat   definitiva   identificare   a voii sale cu voia lui Dumnezeu, actul ultim si irevocabil al unei voiri sara de pacat. Si numai la El primirea mortii a avut o astfel de semnifi­catie, netrebuind sa moara, cum trebuie sa moara omul.

 

Supremul act de tarie al vointei fapturii e renuntarea definitiva pentru Dumnezeu la tot ceea ce pare ca are: la existenta empirica. Prin aceasta nu inceteaza de a fi peste tot. Firul existentei nu se rupe de tot prin moarte nici la cei pacatosi, cum socotesc protestantii chiar si pentru cei drepti. Cu atat mai mult, acest fir al existentii se ridica la cel ce moare pentru Dumnezeu, la un mod de viata superioara, la viata prin Dumnezeu.

 

Moartea pentru Dumnezeu e o desghiocare a fapturii de o viata de suprafata, de un invelis neesential al vietii, pentru a face sa se dezvaluie adevarata viata ce incepe sa se adape, chiar prin acest fapt al mortii pentru Dumnezeu, din izvorul nesfarsit al vietii dumnezeiesti, intr-un mod mai deplin, ca inainte.

 

Rostul acesta l-a primit in mod desavarsit moartea Domnului. Si intrucat El a primit moartea ca act ultim al supunerii voii Sale omenesti lui Dumnezeu-Tatal, nu pentru un timp oarecare, ci pentru totdeauna, spunem, ca El e in veci in stare de jertfa in fata Tatalui. Iar puterea acestei stari ne-o comunica si noua, unindu-se cu noi in dumnezeiasca Euharistie, pentru ca murind cu noi si in momentul mortii noastre, sa nu ne fie moartea spre moarte, ci spre trecere la viata, spre identificare de­plina a voii noastre cu voia Tatalui, cum a fost si moartea Lui.

 

Dar jertfa adevarata implica in sine o curatie. Iar curatia aceasta e, pe de o parte, un  rezultat al jertfirii, pe de alta ceva  prealabil jertfirii. Lui Dumnezeu trebuie sa I se inchine ceva curat, ca sa-i fie Lui spre miros de buna mireasma; iar Dumnezeu, primind acest dar curat,  il sfinteste. Dar daca e asa, ideea de jertfa nu se implineste cu adevarat decat printr-o fiinta  rationala si libera,  a carei curatie nu e numai rezultatul naturii automate, sau a unei griji externe, exercitata asupra ei, ci rodul vointei proprii. Jertfa adevarata nu poate fi decat cel fara de pacat.  Iar acesta e cel care are vointa orientata intreaga si neintrerupta spre Dum­nezeu.  Chiar  aceasta  inseamna  ca   acela  isi  traieste existenta   ca  pe o jertfa, ca pe un dar inchinat lui Dumnezeu, ca nu-si traieste siesi viata, ci lui Dumnezeu. Insa jertfa trebuie dusa pana la capat. Cel ce se jert­feste, trebuie sa arate ca e in stare sa-si duca jertfa, sau existenta fara de pacat, chiar pana la primirea mortii existentei sale, pentru Dumnezeu. Pro­priu zis aceasta e jertfa, ca act ultim, cu care e in stare sa se incoroneze numai Cel ce a dus o viata fara de pacat. Prin aceasta arata ca se face cu vointa deplin a lui Dumnezeu.

 

Dar ceea ce se jertfeste lui Dumnezeu, chiar in sensul acesta deplin, nu se distruge, ci se daruieste lui Dumnezeu, devine bun al Lui. Si in aceasta calitate, intrucat a intrat in proprietatea lui Dumnezeu, in sfera Lui, se sfinteste, se patrunde de suflarea lui Dumnezeu, de Duhul Lui, de calitatea Lui; cu alte cuvinte, e ridicat la un nou mod de existenta, deosebit de cea naturala, la un mod indumnezeit.

 

Hristos jertfindu-se, ni se face conducator spre Dumnezeu, deci isi urca umanitatea la un mod de existenta nou, deosebit de cel dinainte de moarte si inviere, la o stare de slava, de penetratie prin Duhul, intr-un fel deosebit de cel de dinainte de moarte si inviere. In acest fel moartea Domnului este pe de o parte o jertfa adusa lui Dum­nezeu ca o renuntare la tot ce este ca om, pe de alta, o saltare pe un plan de existenta superioara, se intelege ca om, dat fiind ca modul de existenta infintita este un mod de existenta mai inalta, mai bogata, prin imparta­sirea desavarsita de Dumnezeu, izvorul vietii, prin impreuna-vietuire cu Dumnezeu.

 

Daca numai in stare de jertfa se poate patrunde la Dumnezeu, sau in Dumnezeu, aceasta are doua sensuri: a) inca chiar in starea de jertfa pe cruce, Hristos e ridicat ca om intr-un mod nou in Dumnezeu, si b) Hristos ramane la Dumnezeu in stare de jertfa si dupa inviere, pentru ca numai insusindu-ne si noi aceasta stare a Lui, ne putem transpune in starea de jertfa si prin urmare avem intrare la Dumnezeu. Ideea aceasta e cea pe care o dezvolta Sf. Ciril al Alexandriei cel mai mult.

 

Ca chiar actul de jertfire este o saltare ontologica a celui ce se jert­feste pe un plan superior de existenta, se vede din faptul ca, Hristos intra cu jertfa Sa in Sfanta Sfintelor (Evrei 9, 12). Sfantul Ciril spune ca chiar prin jertfa Sa, Iisus Hristos se ofera ca un dar de buna mireasma lui Dumnezeu, iar prin Sine, si pe noi, umpland de aceeasi buna mireasma tot cortul sfant, adica toata Biserica, desigur pentru ca toata sa inalte spre Dumnezeu aceasta buna mireasma a lui Hristos, prin toate madula­rele care o constituie.

 

Ori, daca Domnul ar fi in starea de jertfa cu totul mort, n-ar putea imprastia aceasta buna mireasma. "S-a jertfit pentru noi Hristos, dar ace­lasi era si in moarte si mai presus de moarte".

 

In rezumat, din oricare din cele trei laturi am privi moartea Domnu­lui: a) ca desfiintarea "pacatului", sau a slabiciunilor din firea Lui ome­neasca de pe urma pacatului; b) ca renuntare a vointei omenesti la orice autoafirmare a ei si ca supunere ultima si irevocabila a ei sub voia dumnezeiasca, si c) ca jertfa curata a umanitatii Sale, adusa lui Dumnezeu pen­tru a se sfinti, ca prin ea sa ne sfintim si noi - laturi care, privite in fondul lor, sunt una -, moartea Lui apare ca drum spre inviere. Si nu e drum spre inviere numai in sensul de conditie prealabila a invierii, in sen­sul ca intai trebuie sa dispara forma veche de viata pentru a face loc celei noi, care vine cu totul din alta parte. Ci moartea si invierea Domnului sunt legate intr-un mod launtric: moartea Domnului e miscare spre in­viere, asa cum moartea grauntelui vechi, semanat in pamant e miscare spre grauntele cel nou si inceput de viata pentru acest graunte nou; din moartea Domnului ia putere actul de inviere, caci moartea Lui e si un act de putere. Dar e act de putere prin faptul ca moartea Lui e afundarea desavarsita a omenescului in dumnezeiesc, prin faptul ca omenescul soarbe pentru, in si prin acest act, putere din dumnezeire. Iar aceasta o poate face Hristos ca om, pentru ca e totodata si Dumnezeu.

 

Moartea numai ca expresie ultima a renuntarii omului la o existenta autonoma, sau a afirmarii sale in Dumnezeu si cu Dumnezeu, e o astfel de saltare in "mai multa viata"; numai intrucat e actul de cea mai stransa relatie dialectica cu Dumnezeu, nu un act ce se savarseste in afara de Dumnezeu. Un asemenea act a fost moartea Domnului. Si un asemenea act e moartea celor ce mor avand pe Hristos in ei. Lucrul acesta il sem­naleaza Sfantul Ciril al Alexandriei, cand comenteaza cuvintele Mantuito­rului pe cruce; "Parinte, in mainile Tale imi dau duhul Meu". "Aceste cu­vinte, zice Sfantul Ciril, au pus inceputul si temelia unei nadejdi bune si pentru noi. Caci trebuie sa socotim, pe drept cuvant, ca sufletele sfintilor plecand din trupuri se muta in mainile Tatalui Atottiitor, prin bunatatea si iubirea Lui de oameni, si nu umbla in jurul mormintelor, asteptand inmormantarea, cum au crezut unii necredinciosi, nici nu sunt duse ca cele ale pacatosilor la locul chinurilor nemasurate, adica in iad; ci trec in mainile Tatalui tuturor, iar acest drum ni l-a inaugurat Mantuitorul nostru Hristos".

 

Moartea pentru Dumnezeu e un act prin care omenescul se umple de Duhul, intr-un grad sporit, de cum a fost dreptul in viata, savarsindu-se in relatia omenescului cu Duhul. De aceea e un act de sfintire. De aceea ea e calea spre inviere. Si de aceea numai in starea de inviere, crescuta din stare de moarte, Duhul umple deplin omenescul, ridicandu-l la un nou nivel de existenta. In acest sens explica Sfantul Ciril din Alexandria cuvantul Sfantului Evanghelist Ioan: "Inca nu era Duh, pentru ca Iisus inca nu fusese slavit" (6, 39).

 

Prin intruparea, moartea si in mod deplin prin invierea Sa, Hristos a recastigat pe seama firii omenesti Duhul Sfant, pierdut, de aceasta prin caderea lui Adam. Iar prin readucerea Duhului Sfant in firea omeneasca, a restabilit-o pe aceasta in modul ei adevarat de fiintare, caci omenescul isi actualizeaza intreaga lui virtualitate numai prin si in Duhul Sfant. "S-a facut deci Unul Nascut ca noi pentru ca in El, cel dintai, sa i se pastreze intregii firi bunatatile restituite si harul Duhului inradacina, prin aceea ca Unul Nascut ne daruieste stabilitatea neclatinata a firii Sale".

 

Prezenta Duhului se arata numai in actul de tarie al unei firi ce se ridica din slabiciune. Aceasta calitate a avut-o actul mortii Mantuitorului. Si Duhul Sfant ramane statornic numai intr-o fire ce-si pastreaza taria in mod neschimbat, adica nu mai cade. Si aceasta insusire o are firea ome­neasca a Mantuitorului, prin faptul ca e purtata de persoana neschimbata a Cuvantului, dar si prin faptul ca datorita Purtatorului ei dumnezeiesc s-a ridicat prin actul mortii la taria neschimibacioasa de dincolo de moarte a invierii. "Caci nu e trupul altuia, ci al insasi vietii dupa fire, avand in sine toata puterea Cuvantului salasluit si fiind, asa zicand, imbibat, mai bine zis umplut de lucrarea (energia) Lui, prin care toate se vivifica si se pastreaza in existenta".

 

Parintele Dumitru Staniloae

 

13 Iulie 2012

Vizualizari: 7390

Voteaza:

Legatura interioara dintre Moartea si Invierea Domnului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE