Lucrarea bisericii in pastrarea unitatii si integritatii lumii si a creatiei

Lucrarea bisericii in pastrarea unitatii si integritatii lumii si a creatiei Mareste imaginea.


Lucrarea bisericii in pastrarea unitatii si integritatii lumii si a creatiei

Unitatea si integritatea creatiei si a lumii, sunt cele dintai principii pe care Dumnezeu in atotstiinta si planul Sau, inca inainte de actul formal le-a prevazut pentru creatia viitoare.

Unitatea si integritatea creatiei decurg in primul rand din unitatea lui Dumnezeu si dependenta tuturor existentelor fata de Creatorul - Dumnezeu, Care a adus la existenta "toate cu intelepciune" (Ps. 103, 25) din nefiinta la fiinta.

Lumea a fost creata de Dumnezeu ca un dar pentru oameni. Chiar daca ar fi fost data omului numai spre cunoastere, lumea tot ar fi fost un dar a lui Dumnezeu. Dar ea este data si pentru viata lui trupeasca si pentru formarea lui spirituala in vederea vietii vesnice precum si pentru dialogul interuman. Omul devine asadar expresia unitatii intregii creatii.

Conceptia umana despre unitatea si integritatea lumii a luat in decursul vremurilor forme diferite, cu toate ca exceptandu-le pe cele cu caracter pronuntat politic din veacul XVIII, toate converg spre a recunoaste ca lumea este un act unitar al lui Dumnezeu, ca toti oamenii au un scop comun, fiind ziditi dupa chipul aceluiasi model urmand a-si duce viata in aceleasi conditiuni externe si tinzand spre aceiasi asemanare cu Creatorul, unicul izvor al omului dar si al tuturor celor create.

Ca Dumnezeu a creat lumea ca un tot unitar, armonios conforma cu planull si voia Sa, ne-o arata Sfanta Scriptura care referindu-se la actul in sine al creatiei ne relateaza ca "toate erau bune joarte" (Facere 1, 31).

Unitatea creatiei ca rezultat, poate fi insa dedusa si din solidaritatea fenomenelor Universului, in sensul ca ele se conditioneaza reciproc dovedindu-ne ca lumea nu este facuta la intamplare, cu scopuri si teluri diferite desfasurate intr-un haos in care fenomenele se amesteca unele cu altele fara nici o regula, in chipurile cele mai felurite, in observarile cele mai simple pe care le-au facut oamenii inca din cele mai vechi timpuri asupra lumii in care traiau, le-au aratat ca intr-insa domnea o ordine, o unitate si o integritate care chiar dupa caderea in pacat a omului a ramas in liniile ei mari aceeasi si care nu se dezmintea niciodata. Zilele si noptile bunaoara a caror succesiune determina cu perioadele lor alternative de activitate si repaos, intreaga desfasurare a vietii omenesti si a lumii urmau regulat si dupa anotimpuri, aveau intotdeauna aceeasi durata. Soarele rasarea si apunea in aceleasi puncte ale orizontului, luna de cand rostul fazelor ei a putut sa fie prins a aratat de asemenea aceeasi regularitate desavarsita in formele diferite pe care le lua, in intervalul ce a inceput sa serveasca de timpuriu la masurarea timpului. Stelele ocupau totdeauna aceleasi pozitii pe cer ; pe pamant anotimpurile cu variatiile lor de temperatura si cu toate fenomenele pe care le produceau acele variatii si care erau atat de importante pentru viata practica, se succedau totdeauna in aceeasi ordine, cu o nezdruncinata statornicie. Apele urmeaza in curgerea lor acelasi drum de la deal la vale, la care se adauga alte nenumarate fenomene observate nu numai de cei invatati, dar care a constituit din totdeauna "fondul de credinta" pentru orice om intr-o fiinta nemarginita si atotputernica ce a creat Universul cu un caracter de ordine desavarsita.

Legile inscrise de Dumnezeu in lume nu sunt intamplatoare, ele isi pastreaza unitatea si integritatea lor continua tocmai spre a-si indeplini scopul crearii, asa cum un tehnician fixeaza intr-o masina pe care o construieste niste legi care nu se schimba in esenta lor niciodata. Asadar, lumea si intreaga creatie este integra si unitara nu de dragul armoniei ce domneste in ea, armonia din lume fiind doar efectul integritatii si unitatii ei.

Primul om a avut in sine prin actul creatiei pecetea divinitatii, adica sfintenia, care ii dau puterea de viata : posse non mori si puterea intregii intelepciuni : posse non peccari, nu printr-un dar extraordinar, donum super additum, ci ca o norma interioara, ca insasi natura originala a firii sale.

Omul a fost introdus in lume ca mijloc de unire intre cele deosebite, ca forta de unitate a fapturilor cu misiunea de a mijloci unirea intre elementele creatiei prin practicarea iubirii fata de tot ceea ce pentru el s-a creat. Sf. Isaac Sirul descrie inima crestina ca o "inima care arde de iubire pentru intreaga creatie, pentru oameni, pasari, animale, pentru toate fapturile".

Actul crearii lumii este reflectarea dragostei divine, care nu dintr-o necesitate interioara, nici din vreun alt motiv a adus toate din nefiinta intru fiinta, iar ca o incoronare a creatiei il face pe om dupa chipul si asemanarea Sa, punandu-l stapan peste toate cele create. Daca unitatea si integritatea lumii sunt izvorate din dragostea divina, toate partile disparate ale creatiei au fost legate de Dumnezeu printr-o unitate iubitoare de nedesfacut, intr-o comuniune unica si intr-o singura armonie.

Pervertirea creatiei prin caderea in pacat

Cazand in pacat, prin calcarea poruncii Creatorului, omul a adus intreaga creatie de la starea de nestricaciune, la o stare straina lumii si scopului ei. Deci prin om raul a patruns in intreaga creatie pervertind-o si stricand-o .

Caderea omului in pacat a insemnat in viziunea Sf. Maxim Marturisitorul, o adevarata catastrofa cosmica, pe care omul cazut nu mai era in stare s-o remedieze. Pierzandu-si relatiile sale naturale primordiale cu Dumnezeu isi pierde si orientarea corecta in raporturile sale cu creatia, cu mediul ambiant, ajungand in cele din urma fara a fi dorit aceasta, sa strice nu numai echilibrul ecologic ci chiar integritatea insasi a intregii creatii. Dupa cadere libertatea sa nu a mai fost deplina, ci ingradita de pasiuni si de constrangeri interioare si exterioare, iar consecintele acestora se vor rasfrange asupra propriei sale naturi si prin ea asupra mediului ambiant. Prin intermediul pasiunilor si a patimilor, intreaga creatie, Universul in ansamblul sau nu mai participa la Dumnezeire si nu-si mai atinge astfel tinta finala a sa inserata in fiecare in parte inca de la creatie. Odata pierduta legatura cu Dumnezeu, omul nu-L mai zareste in lume si pierde un mare adevar : contemplatia, care este mai mult decat un act estetic, pentru ca ea cauta si intelege prin simtire, imaginatie si gandire, destinul si caile noastre, ea ne reveleaza obligatiile sau necesitatile fiintei noastre. Un om care contempla stie sa faca distinctie intre valorile eficiente si cele finale. Contemplatia implica intreaga fiinta umana cercetand toate exagerarile, greselile, imperfectiunile, asa incat, incepand dupa caderea in pacat omul vede in lume numai valori eficiente fara sa-si mai aminteasca de cele finale.

Omul transformase natura in scop al salvarii sale, ori natura e cauza necesara, in timp ce toate celelalte sunt mijloace sau conditii pentru acest scop. Pana la venirea Mantuitorului Hristos, a trecut o perioada trista pentru om dar tot atat de trista si sumbra pentru intreaga creatie. Dupa cadere creatia a primit si ea un caracter ambiguu, contradictoriu si amagitor. In rai toate fapturile erau frumoase. Dupa cadere creatia isi pierde chipul binelui neamestecat cu raul. Creatia isi urateste si slabeste in sensurile ei vitale.

Cu toate acestea insa raul n-a fost legat in mod fiintial de trup si de lume, raul s-a produs din initiativa exclusiva a sa, care nu a fost numai autor al raului in creatie, adica prin care a intrat raul in lume, ci si victima pasiva a lui, protestand neincetat prin ce a ramas bun in el impotriva raului spre care este ispitit.

Din aceasta clipa omul are libertatea de a se apropia de Dumnezeu prin infaptuirea binelui iar aceasta apropiere il pune in acord cu planul crearii dandu-i creaturii starea de bine si fericire care de fapt este in ea insasi un scop. Binele si frumosul au ramas si dupa caderea in pacat. Dumnezeu ramane, dupa cum spune Sf. Maxim Marturisitorul, inceputul, mijlocul si sfarsitul tuturor celor create, aflandu-se totodata mai presus de ele si totusi prezent in ele tocmai prin acele ratiuni existentiale de care vorbesc deopotriva Sf. Atanasie cel Mare si Sf. Maxim Marturisitorul. Prin infaptuirea binelui si frumosului omul ajunge sa desavarseasca creatia pentru ca aceasta actiune a omului, o demnitate straina chiar si ingerilor il pune in legatura directa cu Dumnezeu Creatorul, deci facand binele dezvolta frumosul si mentine creatia in starea ei originala chiar si dupa cadere.

In centrul chipului lui Dumnezeu dat omului la creatiune, straluceste minunatul dar al libertatii de alegere si de hotarare. Gratie accestei libertati sufletul poate inclina spre cele bune dar se poate abate de la acestea. El gandeste binele si cunoaste dulceata ; el poate starui in contemplarea binelui si are puterea de a pastra viata, dar el are si puterea de a se departa de la bine. Sf. Atanasie compara raul cauzat de om in lume cu un calaret care indepartandu-se de- la tinta spre care trebuia sa mearga, ajunge cu cal cu tot in alta parte, sau cu unul care inchizand ochii in plina zi isi inchipuie ca e intuneric si merge ratacind ca in intuneric, adesea cazand si prabusindu-se in prapasie. Raul savarsit de om are aspecte ce se extind implicit si asupra celor din jur, asupra mediului ambiant, asupra intregii creatii. In Univers nu e nici o distonanta dupa caderea omului in pacat. Aceasta distonanta intervine in firea umana care face distinctie intre placute si neplacute, utile si neutile, judecandu-le nu dupa esenta lor ci dupa constrangerile si pasiunile sale. Din totdeauna Dumnezeu armonizeaza pe cele rele cu cele bune. Dumnezeu e asa de desavarsit artist in toate cele create incat El nu poate crea decat numai lucruri utile. In decursul timpurilor omul a distins binele si opusul sau - raul constient fiind ca binele este izvorul tuturor creatiilor si existentelor. Lumea a fost creata de Dumnezeu nu pentru ca sa fie spatiul de desfasurare a fortelor raului ci pentru ca omul sa traiasca fericit dar sa fie si partas la actul de desavarsire a unitatii si integritatii creatiei. Pacatul in adevar e o ruptura in creatie si unitatea ei, un act si o putere ce se opune binelui. Totusi, faptura pastreaza si dupa cadere imprimata in ea semnificatia relatiei sale cu Dumnezeu Care i-a dat fiinta, deoarece relatia omului cu Dumnezeu nu s-a schimbat radical prin cadere, aceasta inseamna ca lucrarea Bisericii trece peste granita mortii si a stricaciunii.

Mantuitorul Hristos si refacerea intregii creatii

Pentru refacerea acestei armonii din cadrul lumii si a creatiei s-a intrupat Fiul lui Dumnezeu, ridicand faptura intreaga la starea cea dintai. Prin viata si invataturile sale, Mantuitorul Hristos aduce o adevarata reforma menita sa schimbe toata fata lumii, pornind insa nu de la nimicirea prin violenta a institutiilor vremii, ci de la transformarea lenta si profunda a sufletului omului, dupa care toate celelalte se vor schimba de la sine. Mantuitorul nu s-a intrupat ca sa construiasca pentru Iudei o imparatie pamanteasca, ci sa reglementeze legatura dintre Dumnezeu si om, om si creatie. Soarta naturii a fost strans legata din totdeauna de cea a omului ; corupta din pricina pacatului, ea isi asteapta vindecarea prin Om. Cazuta sub inraurirea si puterea celui rau, din pricina pacatului omenesc (Eres. 2, 2) natura capata odata ou omul putinta de a fi restabilita prin intruparea Mantuitorului si de a fi transfigurata tot mai mult prin osardia omului. Pe de alta parte Mantuitorul primind adevarata umanitate, prin intrupare din Fecioara Maria, si-a legat viata sa de intreaga natura. El n-a vindecat si n-a ridicat din pacat numai omul, ci impreuna cu el si natura, dandu-le si perspectiva transformarii lor continue, ia asemanarii tot mai reale cu starea ei primordiala de creatie integra si unitara. In aceasta perspectiva ascendenta se afla secretul prefacerii lumii si a omului, a progresului care duce omul si lumea la o tot mai mare desavarsire. Nimic din cele create n-au ramas straine umanitatii Mantuitorului si nimic n-a ramas in afara Bisericii.

Fiul lui Dumnezeu intrupandu-Se vine in lumea aceasta unind cele despartite dupa cuvantul Sfantului Maxim Marturisitorul - El face intreaga creatie una singura si impartaseste omului Stiinta cunoscatoare a ratiunilor prin lucruri.

Mantuitorul Hristos traind in lume, cunoscand toate pricinile ce duceau la dezbinarea unitatii dintre oameni, precum si a intregii creativ a propovaduit unitatea sub forma unui singur trup compus din madulare integre si sanatoase. Izvor al intregii creatii "Cel prin Care toate s-au facut", Mantuitorul Hristos reface intreaga creatie rascumparand-o prin jertfa de pe cruce ce si-a gasit izvorul in dragostea divina - "Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau cel Unul Nascut l-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara..." (Ioan 3, 16).

Lucrand impotriva unitatii lumii si a integritatii creatiei, cadem intr-un dublu pacat, din care cel mai grav este nesocotirea voita a legii dragostei lui Hristos precum si atacul direct la adresa trupului celui mare al umanitatii si la existenta echilibrului lumii. Semnificativ pentru viata si echilbrul lumii ne apare si faptul ca Mantuitorul a desfiintat jertfa sangeroasa a Legii celei vechi, instituind Jertfa altarului fara de sange, care in afara sensului real de mantuire amplifica in acelasi timp ideea ca nu cele ale naturii. singure pot sa-l salveze pe om, ci omul mantuindu-se pe sine, readuce natura alterata de el insusi la starea primordiala.

Intruparea Mantuitorului Hristos are sensul vietii celei adevarate pentru intreaga creatie : "Eu am venit ca lumea sa aiba viata si inca din belsug" (Ioan 10, 10). Asa incat pentru om mentinerea vietii sale nu trebuie sa semnifice folosirea irationala a tot ceea ce pentru el s-a creat, iar dupa mutarea sa la cele vesnice lumea sa devina o epava lasata in naufragiu.

Mantuitorul Hristos in intreaga Sa invatatura incearca sa determine omul la o mai mare dragoste si in acelasi timp responsabilitate fata de natura si deci fata de intreaga creatie, care nu este parasita de Dumnezeu imediat dupa creare, aratand ca daca nici macar un fir de par din capul cuiva nu va disparea fara stiinta Sa, cu atat mai mult frumoasa armonie din lume care cinsteste numele Creatorului.

Sf. Ciprian referindu-se la viata lumii aduce argumentul "Viata fara lumina nu exista, asa incat Hristos care este soarele datator de viata zice : "Eu sunt lumina lumii si tot cel ce urmeaza calea luminii nu va pieri", intrebandu-se : oare soarele Hristos lumineaza numai oamenii ? Hristos - spune el - a adus in lumina noua intreaga creatie a lui Dumnezeu si era normal sa fie asa din moment ce "prin El toate s-au facat".

La nasterea Mantuitorului Hristos si deci la venirea intru ale Sale, a Fiului lui Dumnezeu, omul isi aduce aportul sau dar nu si cel mai important ci, acum intreaga natura isi regaseste sensul unitar si integru al existentei participand fara vreo dispozitie data la primirea "Celui prin care toate s-au facut". Stelele ce ocupau intotdeauna aceleasi pozitii isi trimit sol spre calauzirea celor trei magi, veniti calare pe cai si despre a caror oboseala nu s-a stiut nimic niciodata, pestera saraca a Bethleemului devine acum palat al imparatului Maririi, dobitoacele si ele schimbandu-si firile se vor ospitaliere, pastorii luand chipuri de conducatori ai lumii necuvantatoare au adus daruri tot din natura creata, acestea toate ca sa arate Stapanului inca odata ca tot ceea ce a creat "sunt inca bune foarte" si ca sa se implineasca aratarea unui nou inceput pe care Isaia proorocul il prevestea integritatii creatiei (Isaia 9, 11).

O stihira de la Nasterea Domnului zice : "cerul si pamantul s-au unit astazi nascandu-Se Hristos... sa dantuiasca toata faptura si sa salteze ca a venit Domnul sa o innoiasca".

Biserica si pastrarea creatiei

Prima si cea dintai datorie a Bisericii este ca sa-si exercite lucrarea sfintitoare in lume, dar in lucrarea ei sacramentala sfinteste nu numai omul ci si firea, intreaga lume. Caci lumea nu e nici una cu Dumnezeu, dar nici o existenta despartita de Dumnezeu, ci o creatie strabatuta de Dumnezeu, menita la o tot mai deplina transfigurare prin Dumnezeu.

Bazandu-se pe faptul solidaritatii si unitatii dintre om si cosmos ca leagan al existentei sale, Biserica ne invata ca prin intruparea Fiului lui Dumnezeu toate s-au adus la starea cea dintai "caci nu o granita geografica desparte paradisul originar de pamantul ce-l locuim, ci granita pacatului. Prin Hristos si Biserica Sa pamantul a redevenit un paradis in potenta si deci in dezvoltare".

De aceea rostul Bisericii ca ceea ce este o continuare a intruparii Logosului si o viata noua a credinciosilor cu Dumnezeu este nu numai acela de a aduce lumea la forma unitara si integra dintru inceput, ci de a o transfigura continuu, de a o face tot mai asemenea imparatiei lui Dumnezeu care se va arata din plin in chipul viitor al lumii.

Biserica fiind Trupul tainic al lui Hristos se straduieste prin invataturile primite sa refaca unitatea si integritatea lumii, pornind de la principiile lasate de Mantuitorul Hristos si propovaduite in lume. Misiunea ei nu se poate limita numai la actele de cult si pietate individuala. Calea spre desavarsirea creatiei, propovaduita de Biserica, este un drum spre Dumnezeu la care ia parte nu numai omul ci si intreaga creatie si care porneste prin credinta din inima si sufletul nostru spre Dumnezeu, dar se abate mai intai prin faptele de iubire spre fiecare din semenii nostri, spre fiecare creatura a lui Dumnezeu aflata in suferinta. Biserica lui Hristos este intemeiata pe pamant, fapt pentru care trebuie si are datoria sfanta de a sfinti nu numai omul, ci odata cu el toata zidirea, iar de aici deducem ca adevaratul crestin nu va fi niciodata nepasator fata de mediul inconjurator care trebuie sa fie privit ca o marturie a slavei lui Dumnezeu si care cinstit cum se cuvine il ajuta pe om cu cele necesare in vederea apropierii de Dumnezeu.

Intalnirea ou Dumnezeu nu mai are loc precum odinioara in Vechiul Testament doar in Muntele cel Sfant, ci este o intalnire asemanatoare cu cea din Paradis, adica pe parcursul intregii creatii : si la Ierusalim ca si in Ierihon, si la Damasc pe un drum oarecare precum si in virtutea luminii celei noi de pe Tabor, asa incat nu intamplator Fer Augustin aseamana intreg pamantul cu o Biserica imensa, zidita Mantuitorul Hristos. In lumina acestei invataturi aceasta Biserica se cere a fi unitara si integra ca sa cuprinda in ea intreaga faptura nou zidita. Mantuirea individuala face astfel parte dintr-un act de solidaritate universala, in care fiecare trebuie sa se incadreze ca un madular al Trupului Tainic al lui Hristos.

Dupa Pogorarea Duhului Sfant, Biserica isi incepe adevarata slujire indreptandu-se spre implinirea istoriei umane care corespunde intru totul scopului si iubirii Capului ei Iisus Hristos ; sa uneasca toate lucrurile cele ceresti si cele pamantesti... (Efes. 1, 10).

Iisus Hristos detine in pozitia umanitatii locul unui nou Adam care cuprinde pe toti oamenii cum pe toti i-a cuprins Adam cel,vechi prin pacat. Fiind un izvor de viata si avand existenta noastra a tuturor in Sine, noi dobandim adevarata noastra viata pe cea refacuta numai de El.

Misiunea Bisericii crestine nu este de a se izola de lume si de a se regasi in aceasta atitudine, ci de a descoperi in lume lucrarile lui Dumnezeu. Biserica cheama prin glasul ei pe toti crestinii la implinirea unei misiuni in lume si ascultarea fata de aceasta chemare inseamna participarea deplina la viata lumii. Nu ajunge pentru crestini sa se straduiasca sa-si mantuiasca sufletele si sa-si imbunatateasca caracterul moral individual, ci incadrarea lor in viata concreta a lumii trebuie sa insemne o participare constienta si. de raspundere.

Pastrarea creatiei astazi

Biserica isi are menirea Sa soteriologica, dar aflandu-se in  aceasta lume este prezenta prin diaconia Sa in marile probleme ale apararii vietii si creatiei astazi. Biserica si slujirea intregii creatii sunt deci ogorul in care credinta, nadejdea si iubirea crestina pot odrasli, prin harul divin, trupul faptelor bune care alcatuiesc insasi temelia mantuirii noastre si calea cea mai sigura spre fericirea, creaturii. Integrarea insului in unitatea organica a trupului Bisericii nu se poate infaptui fara incadrarea lui in viata sociala. De aici deriva nevoia ca slujirea Bisericii sa se axeze pe idealurile intregii umanitati si sa-si intensifice efortul pentru dreptatea sociala si lupta pentru apararea creatiei si a integritatii ei.

Biserica nu este o comuniune statica, o institutie inchisa. Ea este comunitatea umana inaltata la treapta comuniunii plenare verticala si orizontala cu Dumnezeu si lumea. Dupa cum Fiul lui Dumnezeu. S-a intrupat nu pentru El insusi, ci pentru intreaga creatie, tot asa Biserica a fost instituita nu pentru ea ci pentru slujirea lumii. Prin slujirea ei Biserica a luptat contra sclaviei, predicand egalitatea tuturor oamenilor, ca fapturi egale ale Aceluiasi Creator, a lucrat contra tuturor nedreptatilor sociale si in special s-a axat in apararea lumii si integritatii cretiei.

Biserica prin invatatura sa pastreaza coordonatele comportarii tuturor crestinilor in, si fata de lume, iar aceste principii nu ii sunt impuse din afara, nici inventate ci apartin Domnului Hristos Care le-a aratat calea adevarata spre mantuire. Mantuirea subiectiva a credinciosilor ei este strans legata de oameni si se savarseste in mijlocul si cu ajutorul lor. Biserica a condamnat dintotdeauna conceptiile gresite a desprinderii crestinilor de lumea aceasta si ancorarea lor nefireasca numai intr-o lume supraterestra, lumea din ceruri, aceasta pentru ca noi ca fapturi ale lui Dumnezeu avem o structura dihotomica "trup si suflet", adica materie si spirit potrivit invataturii noastre teologice, iar Hristos luand acest chip S-a intrupat in lumea aceasta vazuta, in scopul intruparii Sale incluzandu-se atat mantuirea omului, cat si a intregii creatii.

Biserica nu este desprinsa de creatie, de lume, de istorie, de oameni si ea exista atat timp cat va exista si intreaga creatie, asa incat angajarea Bisericii in desavarsirea omului si creatiei vedem int-taiul si cel mai de seama scop ale ei. Biserica este impotriva celor ce actioneaza in dauna fericirii si desavarsirii creatiei. Impotriva acestora si a manifestarilor lor negative, Biserica, detinatoare a invataturilor Sale, isi organizeaza lucrarea sa continua si multilaterala, convinsa ca urmeaza drumul aratat ei de Mantuitorul care nu poate fi altul decat cel al luptei impotriva tuturor nedreptatilor, pentru a contribui la crearea unui climat favorabil fericirii si bunastarii intregii creaturi. Biserica este impotriva dusmanilor vietii, pacii, culturii si progresului care impiedica instaurarea unei Lumi mai bune si se straduieste sa limiteze si sa stavileasca actiunea nociva a raului de orice fel. Lumea pentru care actioneaza Biserica este o lume pe un drum continuu de imbunatatire, o lume a binelui si a dreptatii.

Biserica ne arata ca astazi indeosebi crestinii trebuie sa intuiasca mai adanc decat pana acum sensul Evangheliei si sa practice o viata noua comunitara. Dumnezeu este pentru noi, Dumnezeu este cu noi de aceea trebuie sa traim frateste impreuna, sa nu stam unii impotriva altora. Elementul esential pentru buna convietuire este fapta - fapta concreta izvorata din iubire, care alunga frica unuia fata de altul. Biserica, constienta ca dragostea isi are izvorul in Hristos, in dragostea Lui, aceasta duce la impacare la libertate ; impacarea si libertatea ajuta sa se realizeze o lume umana dornica de a pastra unitatea dintre cei creati si lumea creata.

In vederea pastrarii unitatii si integritatii lumii Biserica este slujitoare si binevestitoare a mesajului : iubire si pace. Apararea pacii si a vietii constituie pentru noi crestinii porunca de capetenie a invataturii Mantuitorului Hristos "Drumul pacii".

Am insistat s-ar parea prea mult in ceea ce priveste slujirea omului de catre Biserica si mai putin in slujirea creatiei, dar dupa cum spunea Suenens, oare cine este cel ce este lasat sa slujeasca si sa desavarseasca creatia ? ; daca discutam despre distrugerea creatiei, oare aceasta s-ar infaptui de la sine, sau de la om ? Vorbind despre arme astazi vom spune "nu bomba nucleara este de vina ci altcineva... ce poate fi oribil de periculos e omul nesabuit" asa incat, Biserica straduindu-se in vederea desavarsirii morale a omului slujeste in acelasi timp lumii si intregii creatii.

In procesul slujirii lumii si creatiei Biserica doreste ca pe temeiul dragostei sa se realizeze o solidaritate umana, o unitate de actiune impotriva raului care ameninta lumea sub atatea forme. Prin solidaritate umana se vor putea indrepta nedreptatile sociale, ura dintre oameni, razboaiele sangeroase si se va face loc unui echilibru spiritual, unei vieti morale plina de demnitate apropiata de scopul pentru care a fost creata intreaga faptura, la infaptuirea carora Biserica poate contribui in mod deosebit.

Parintele Vasile Ailioaei

23 Aprilie 2014

Vizualizari: 4114

Voteaza:

Lucrarea bisericii in pastrarea unitatii si integritatii lumii si a creatiei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE