Omul in fata mortii

Omul in fata mortii Mareste imaginea.


Omul in fata mortii

Moartea este o mare incercare pentru noi, oamenii. Ne incearca mai intai de toate durerea despartirii de cei apropiati ai nostri, rude si prieteni, de universul nostru familiar, de tot ce avem, de lucrurile pe care obisnuim sa le facem... Ne incearca apoi teama de cum ne va fi dat sa murim, si cei mai multi oameni nu se tem atat de moarte, cat de chinurile ei.

Ne incearca spaima de necunoscut, pentru ca nimeni nu stie ce-l asteapta in lumea de dincolo si, oricat de mari ne-ar fi credinta si nadejdea n-avem de unde sti de vom trece cu bine prin vamile vazduhului si de vom fi aflati curati de pacat inaintea "infricosatorului scaun de judecata al lui Hristos". Nici un om nu stie care va fi soarta lui in vesnicie.

O oarecare alinare aflam la gandul ca pentru starea noastra pacatoasa moartea are si unele foloase. De pilda, cei chinuiti de suferinta asteapta moartea ca pe o izbavire. De multe rele ale trupului si sufletului il scapa moartea pe om, dupa cum spun Parintii, si nu trebuie s-o socotim ca lucru de temut, desi a fost rea la inceput, caci a urmat pacatului si este osanda lui.

"Desi moartea ne-a adus-o pacatul, Dumnezeu a pus-o in slujba mantuirii noastre", spune Sfantul Ioan Gura de Aur, care socoteste moartea "mai degraba o purtare de grija decat o pedeapsa".

Mort cu sufletul din pricina pacatului, de n-ar fi murit omul si cu trupul, relele izvorate din starea sa pacatoasa s-ar fi inmultit peste masura. Obisnuindu-se cu starea lui pacatoasa, si-ar fi dus viata in deplina nestiinta si orbire. Dar gandul la moartea care vine pe neasteptate il ajuta sa vada scurtimea vietii de aici si sa se pregateasca pentru ceea ce va sa fie, plecandu-l spre o grabnica pocainta.

De s-ar sti nemuritori, dupa cum arata Sfantul Ioan Gura de Aur, "ar fi nespus de mult iubite trupurile si toti nu s-ar ingriji de altceva decat de trup si s-ar face tot mai trupesti si mai ingrosati".

De n-ar fi moartea, starea de pacatosenie ar fi vesnica. Moartea a fost data ca leac pentru neputintele trupesti ale omului. Astfel, Sfantul Vasile cel Mare scrie ca Dumnezeu "n-a impiedicat stingerea noastra pentru ca nu cumva, din pricina nemuririi, neputinta noastra sa fie vesnica." Ingaduind moartea, Dumnezeu pregateste prin pronia Sa intoarcerea omului la starea din rai, pe care avea s-o implineasca Hristos, si urcarea lui la starea mai inalta, de nestricaciune si nemurire, binestiind ca samanta nu da rod daca nu moare (cf. In. 12,24; 1 Cor. 15, 35-44).

Moartea este leac si pentru neputintele spirituale. Dupa cum arata Parintii, prin moarte s-a "impiedicat invesnicirea raului". O data cu moartea, moare si pacatul. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca prin pronia Ivii Dumnezeu moartea este o eliberare pentru omul cazut si in chip intelept s-a dat legea mortii, ca sa se limiteze nebunia mintii, care se misca pururea spre rau.

De aceea, spune Sfantul Maxim: "Sfarsitul vietii acesteia de aici socotesc ca nu e drept sa se numeasca moarte, ci izbavire de moarte, despartire de stricaciune, slobozire din robie si incetarea tulburarii, [...], risipirea intunericului, odihna de osteneli si linistirea fierberii, acoperirea rusinii si scaparea de patimi, disparitia pacatului si, ca sa spun pe scurt, hotarul tuturor relelor."

Moartea cea de obste, care-si are obarsia in pacatul dintai, de unde s-a intins la toti oamenii, ca si a fiecarui om in parte, pricinuita de boala, de stricaciunea firii omenesti, ori uneltita cu salbaticie, ramane mereu un rod al rautatii, si Dumnezeu o ingaduie, ca sa nu se incalce libertatea omului, chiar daca e intoarsa spre rau si faptuieste rele. Insa sta in puterea lui Dumnezeu ca omul sa moara atunci cand ceasul este cel mai prielnic pentru sufletul lui.

Pentru cei drepti, "moartea este o binefacere", pentru ca-i muta la o viata mai buna. Chiar daca talcuiesc cu finete rostul mortii, Parintii si intreaga Traditie spun ca pana sa vina Hristos si sa-i schimbe rostul, moartea nu putea fi socotita decat un lucru rau, "vrajmas", cum o numeste Sfantul Pavel (1 Cor. 15, 26).

Moartea este de doua ori rea: izvoraste din pacat si este izvor de pacat. Dupa ce a pacatuit Adam, indata s-a ivit moartea si diavolul a luat-o in stapanirea lui (cf. Evr. 2, 14) si se foloseste de ea sa-si astampere ura impotriva omului ucigandu-i trupul si ca sa reverse rele peste intreaga creatie. Se slujeste de ea - ca de toate celelalte afecte firesti, nepatimase, indeosebi de placere si durere - ca sa-i piarda omului si sufletul, manandu-l la pacat si patimi. Sfantul Pavel, vorbind despre "cei pe care frica mortii ii tinea in robie toata viata" (Evr. 2, 15), arata ca din pricina mortii "toti au pacatuit" (Rom. 5, 12). Multi dintre Parintii ra-sariteni spun acelasi lucru. Astfel, Teodor de Mopsuestia scrie ca "o data ce-am ajuns muritori, ni s-a facut mai mare pornirea spre pacat", pentru ca grija pentru viata trupului duce lesne la patimi. Sfantul Teodoret al Cirului dezvolta aceasta idee a invatatorului sau si spune ca "fapturile muritoare sunt in chip necesar supuse patimilor si fricii, placerilor si durerii, urii si maniei"; crezand ca astfel ar putea scapa de moarte, omul cazut se deda patimilor celor rele: "Toti cei iesiti din Adam au primit fire muritoare, care are multe si nenumarate nevoi: de hrana, de bautura, de haine, de adapost, de felurite mestesuguri spre castigarea vietii. Adesea in aceste trebuinte se intrece masura, iar intrecerea masurii naste pacatul. De aceea spune Dumnezeiescul Apostol ca, pa-catuind Adam si prin pacat ajungand muritor, moartea si pacatul au intrat in neamul omenesc, iar moartea s-a facut pricina de pacat (Rom. 5, 12)". Caci isi aduna bani si avutie, nadajduind sa se puna la adapost de saracie si boala, si asa se face iubitor de avutie, lacom si zgarcit, isi hraneste peste masura trupul si-l dezmiarda in tot felul, ca sa-l tina in putere, ajungand lacom, desfranat si iubitor de sine. Se face stapan peste lucruri si oameni, crezand ca numai asa e cu adevarat viu si puternic, si iata-1 pornit spre manie. Iar straduindu-se in tot chipul sa se faca stiut de toti, pentru ca amintirea sa-i fie vesnica, devine mandru si iubitor de slava desarta.

Aceeasi idee o aflam si la alti Sfinti Parinti. Astfel, Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca frica de moarte ii tiranizeaza intr-atat pe oameni, incat ar face orice ca sa scape de ea. Sfantul Ioan Damaschin, la randul sau, zice ca "moartea il tine pe om in robie prin mijlocirea pacatului". Sfantul Maxim Marturisitorul insa reliefeaza in mod deosebit aceasta idee in invatatura sa cu privire la mantuire. Astfel, spune el, "pacatul stramosesc stapaneste asupra tuturor fapturilor prin frica de moarte". Rod al pacatului, moartea il impinge pe om in pacat. Mai limpede spus, Satana si demonii sai pun stapanire pe latura patimitoare a omului, ivita in urma pacatului stramosesc, si se folosesc de afectele sale firesti si nepacatoase pentru a semana patimile. Or, intre afectele firesti si nepacatoase sta si sila de moarte, pe care diavolul se sileste s-o schimbe in groaza de moarte. infricosat de moarte, omul se arunca in pacate si patimi, crezand in chip desert ca dogoarea placerii il va scapa de frigul mortii. Asa ajunge moartea - alaturi de placere si durere - sa-i stapaneasca si sa-i tiranizeze omului nu numai trupul, ci si sufletul, facandu-1 sa voiasca si sa aleaga raul.

Sila fireasca de moarte se schimba in teama de moarte, si de aici spaima, nelinistea, melancolia, sila de o viata care "cu moarte se sfarseste", deznadejdea si raul cel mai mare, ura de Dumnezeu si razvratirea impotriva Lui. Din sila fata de moarte, omul refuza s-o accepte, alipin-du-se tot mai patimas de viata - dar nu de viata cea adevarata, ci de viata acestei lumi. Si cu cat se alipeste mai mult de inselatoarele bunatati pamantesti, cu atat mai mult se revolta impotriva mortii, ca una care il lipseste de ele.

Spectrul mortii isca asadar mari ispite, care-l pot duce pe om la pierzare daca nu li se impotriveste. Si nu e om care sa nu treaca prin marea incercare a mortii si sa nu le aiba de infruntat. Hristos insa, prin lucrarea Sa mantuitoare, l-a scos pe om din moarte si i-a dat viata vesnica. Caci, spun Parintii, pentru aceasta S-a si intrupat. Prin credinta in Hristos si prin unirea cu El avem, asadar, incredintare puternica si nadejde tare ca vom calca peste moarte si ne vom ridica la viata.

Pentru noi, Hristos primeste de bunavoie moartea -caci nu-i era supus prin fire, ca Cel nascut in chip feciorelnic, iar nu din samanta barbateasca, prin care pacatul stramosesc trece la fiecare om; si ramanand neatins de stricaciune - caci in El firea omeneasca era strans unita cu firea dumnezeiasca ce lucra in ea -, Hristos inviaza. Si inviind, ne izbaveste de vesnicia mortii si a stricaciunii si ne daruieste puterea de a invia si noi la sfarsitul veacurilor, cand trupurile noastre innoite si de-a pururi nestricacioase vor fi inaltate la o viata lipsita de suferinta si nemacinata de timp.

Moartea lui Hristos este "omorarea mortii", iar invierea Sa, biruinta si instapanirea pentru totdeauna a Vietii celei vesnice si nestricacioase. Biruinta lui Hristos asupra mortii este o realitate fizica, nu doar spirituala. Hristos, in mod real si obiectiv, a nimicit moartea si a inviat cu propria Sa omenitate spre folosul intregii umanitati; nu este vorba aici doar de o viziune subiectiva a credintei noastre, asa cum au afirmat in ultimele decenii unii teologi asa-zisi crestini, care pretindeau ca astfel "demitologizeaza" crestinismul. Cuvintele Apostolului Pavel sunt foarte limpezi: "Daca Hristos n-a inviat, zadarnica este credinta" noastra! (1 Cor. 15, 17).

Ca izbanda spirituala, ea ne da taria de a birui si noi ispitele si incercarile starnite de frica de moarte. Prin moartea Sa, Hristos a omorat pacatul si a sters pacatele tuturor oamenilor. Chiar mai inainte de a muri cu trupul, Hristos biruie puterea lui Satan si a demonilor de a-i stapani pe oameni prin frica de moarte, inca fiind pe Cruce, in vremea patimilor, cand in fata Lui sta deschis haul mortii, iar diavolul il ispitea in felurite chipuri, silindu-se sa-i insufle teama de moarte, sa-L duca la deznadejde, sa-L faca sa respinga voia lui Dumnezeu, adica sa Se lepede de El si sa Se razvrateasca impotriva Lui. Nici una din sagetile diavolului nu-L atinge insa pe Hristos, Care-si pleaca vointa Sa omeneasca inaintea vointei dumnezeiesti, iar biruinta Sa se face castig al celor care se unesc cu El si se impartasesc de harul Sau.

Suferintele lui Hristos din Ghetsimani, cand S-a tulburat si S-a mahnit si S-a intristat cu duhul, sunt punctul culminant al infruntarii mortii, cu care ne-a mantuit pe noi. In rugaciunea Sa cu sudori de sange ni se dezvaluie calea de urmat la vreme de incercare. Ispita de a cadea prada fricii, pe care o marturiseste rostind: "Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta!", o respinge prin supunerea voii Sale omenesti voii dumnezeiesti a Tatalui: "insa nu precum voiesc Eu, ci precum voiesti Tu" (Mt. 26, 39). Biruind pentru noi, Hristos ne daruieste puterea de a birui si noi, de ne vom uni cu El. Caci dupa cum voia Sa omeneasca era sprijinita si intarita de firea Lui dumnezeiasca, cu care firea Sa omeneasca era unita in El, tot asa slabiciunea noastra omeneasca capata sprijin si tarie din unirea noastra cu Hristos, prin impartasirea de harul Duhului Sfant daruit de El.

Biruinta lui Hristos asupra mortii este asadar biruire a mortii si stricaciunii ca fenomene fizice; totodata, ea este si biruire a pacatului si patimilor pe care le naste si le sporeste spectrul mortii. De aceea, intelesul ei nu se va limpezi doar la sfarsitul veacurilor, la invierea de obste; ea lumineaza inca de acum viata sufletului nostru si-l scoate din robia Celui-rau, a pacatului si a mortii. Prin harul Botezului, crestinul moare si invie duhovniceste cu Hristos, adica moare omul cel vechi, al pacatului, si se naste omul cel nou, de sub har (cf. 2 Cor. 5, 17).

Biruirea mortii de catre Hristos apare in Sfintele Scripturi drept o indoita biruinta asupra pacatului, pentru ca moartea nu era doar rod si insemn al pacatului, ci si necurmat izvor de pacatuire si tepusa cu care diavolul il mana pe om la pacat si-l supunea legii pacatului. Sfantul Pavel spune ca Hristos S-a facut partas firii omenesti, "ca sa surpe prin moartea Sa pe cel care are stapanirea mortii, adica pe diavolul, si sa izbaveasca pe acei pe care frica mortii ii tinea in robie toata viata" (Evr. 2, 14-15).

Asadar, Hristos l-a biruit in felul acesta si pe diavol, care prin viclenia lui a facut sa intre moartea in firea omeneasca si se foloseste de ea ca sa-l inspaimante pe om si sa-l impinga la pacat. Moartea, spun Parintii, a fost ingaduita de Dumnezeu doar pentru ca raul si starea de pacatosenie a omului sa nu se invesniceasca. Hristos, spun tot ei, nimiceste moartea pentru ca starea de muritor a omului sa nu fie fara sfarsit si nici moartea lui vesnica. Ca nu aceasta a  fost voia lui Dumnezeu, Care l-a zidit pe om spre viata, iar nu spre moarte, si nu se cuvenea ca "rautatea Sarpelui sa biruiasca voia lui Dumnezeu", dupa cum spune Sfantul Irineu de Lugdunum.

Prin lucrarea mantuitoare a lui Hristos osanda mortii a fost stramutata. Va mai fi inca moarte pana la invierea de obste, la sfarsitul veacurilor, dar ea nu mai domneste peste cei uniti cu Hristos prin Sfintele Taine si prin implinirea dumnezeiestilor Sale porunci. Trupurile inca mor, dar moartea nu mai e nimicire, ci odihna. Iar cat priveste sufletele, ea nu mai are asupra lor nici o putere, nu le mai stapaneste si nu le mai starneste teama, arun-candu-le in pacat. De aceea, cu adevarat crestinul este inca de aici si inca de acum izbavit de moarte. Sfantul Atanasie cel Mare spune: "Despre faptul ca moartea a fost nimicita si crucea a adus biruinta asupra ei si ca ea nu mai are nici o putere, ci e ea insasi moarta cu adevarat, ne da o dovada si un temei vadit de credinta si aceea ca toti ucenicii Lui au dispretuit-o si toti pornesc spre ea si nu se mai tem de ea, ci o calca in picioare, ca moarta. [...] inainte ca oamenii sa creada in Hristos, vad moartea ca infricosatoare si se tem de ea. Dar dupa ce se muta la credinta in El si la invatatura Lui, dispretuiesc atat de mult moartea [...], rad de ea, batjocorind-o cu cuvintele scrise mai inainte impotriva ei de Apostol: "Unde iti este, moarte, boldul tau? Unde iti este, moarte, biruinta?" (1 Cor. 15, 55)". in acelasi sens, Sfantul Ioan Gura de Aur spune si el: "Moartea nu mai este un lucru de temut. A ajuns sa fie calcata in picioare, ca ceva vrednic de dispret, un lucru cu totul rau si josnic, un nimic. [...] Odinioara, oamenii isi duceau viata in frica de moarte; erau robi ai ei. Astazi, dimpotriva, ei au iesit de sub tirania ei si rad de acest moroi care-i ingrozea pe stramosii lor".

Hristos a rasturnat sensul mortii. Astfel, Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca, paradoxal: "Prin moarte ne-am facut nemuritori"; "cel mai mare dintre rele, nenorocirea mare care ne pastea, moartea adusa de diavol peste lume, Dumnezeu a intors-o spre slava si lauda noastra". "Altadata, moartea era nespus de puternica, iar noi cu totul slabi. Acum insa nimic nu intrece taria noastra. Vedeti ce minunata schimbare s-a lucrat? Vedeti cum Dumnezeu a facut slabe pe cele tari si tari pe cele slabe, aratandu-Si marea Lui putere si printr-o lucrare si prin cealalta?!"

Moartea nu mai are puterea de a apasa sufletul omului si nu mai e stingere deplina, ci se face inceput al vietii celei nestricacioase. Dupa cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, Hristos a facut din moarte "inceputul prefacerii spre nestricaciune". In aceasta lume cazuta, moartea are rostul bun de a ne trece la viata nepieritoare, si doar pasind peste pragul ei ajungem in lumea de dincolo, unde vom avea parte, trup si suflet, de un alt fel de vietuire, scoasa din ingustimile de aici. Prin lucrarea mantuitoare a lui Hristos, prin portile mortii nu coboram in cele mai de jos ale pamantului, unde parea ca sufletele sunt osandite sa zaca pe vecie, ci ne inaltam la viata cereasca si intram in imparatie, unde, de vom fi aflati vrednici, vom avea parte de gustarea deplina a bunatatilor dumnezeiesti. Moartea nu mai este o intamplare care ne arunca in nefiinta, ci un fapt solemn, inceput al vietii celei adevarate; ea nu mai inseamna injosire si desfiintare, ci, dimpotriva, inaltare la un belsug de fiinta. "Diavolul a adus moartea spre pierzarea noastra, ca sa ne intoarca in pamant si sa ne taie orice nadejde de mantuire. Insa venind Hristos si luand-o asupra Sa, a preschimbat-o cu totul", spune Sfantul Ioan Gura de Aur.

Prin harul lui Hristos, crestinul nu se mai teme de moarte si o primeste fara impotrivire, intampinand-o cu credinta si nadejde in Dumnezeu, Care-Si tine fagaduintele Sale. Moartea e pentru el prilej de a vietui vesnic impreuna cu Hristos si de a se uni tot mai mult cu Dumnezeu. Pregatit prin credinta si nadejde sa infrunte gandul mortii, crestinului ii mai ramane sa iasa nevatamat si din ispitele pe care le aduce ceasul din urma, cand are de indurat durerea despartirii si teama de necunoscut.

Omul simte atunci ca a venit vremea sa paraseasca acest taram, sa se desparta de cei dragi, de toata agoniseala sa, ca va fi smuls din locul unde s-a desprins sa traiasca. Totul ii e nou si strain; n-a mai trait nicicand asa ceva si nu stie ce se va intampla cu el. inaintea lui se casca un hau intunecat, care sta sa-l inghita. Tulburarea si nelinistea-i cuprind sufletul. Stie prin credinta ca urmeaza o alta viata, insa cum va fi ea, nu stie. Ce fel de vietuire poate fi aceea in care este lipsit de trup? Si unde se va salaslui sufletul sau si care-i va fi soarta? La loc de fericire ori la loc de osanda?

Boala, neputinta si slabiciunea ii sporesc spaima si suferinta. Cat de falsa este afirmatia lui Nietzsche, ca omul a nascocit religia din slabiciune, ca sa-l intareasca si sa-l mangaie la vremea mortii! La urma-urmei, e mult mai simplu sa crezi ca moartea nu este altceva decat neant, somn vesnic din care nu ne mai trezim, sfarsit a toate, dincolo de care nu mai e nimic,, decat sa stii ca ei ii urmeaza o alta viata, vesnica, despre care nu cunoastem dinainte cum va fi. In ceasul mortii, nici sfintii n-au fost toti senini. Cei mai mari sfinti se socoteau cei mai mari pacatosi si se temeau de judecata ce-i asteapta, de iad si de vesnicele chinuri. Scut le era doar nadejdea tare in marea mila a lui Dumnezeu.

In acest ceas de neliniste si spaima, omul are nevoie de intarirea si mangaierea celor din jur. Sa nu-i uitam mai ales pe cei singuri, lipsiti sau uitati de rude si prieteni, care-si sfarsesc viata intre zidurile straine si reci alei vreunui spital. Chiar daca intelegerea lor abia palpaie sau pare ca s-a stins cu totul, simpla noastra prezenta lai capataiul lor, tacuta, iubitoare si veghetoare, le este de mare folos.

Cu cat mai mult ii va ajuta rugaciunea noastra! Toti fratii de credinta sunt chemati sa inalte rugaciunii pentru cel aflat pe patul de moarte, iar Biserica vine in ajutor cu rugaciunile si harul ei. In Biserica Ortodoxa exista doua slujbe pentru cei ce stau se moara: Slujba la iesirea cu greu a sufletului si Canonul de rugaciune catre Maica Domnului mai inainte de ceasul mortii.

Prima consta in rostirea mai intai a psalmilor 69 si 142, care se citesc si la alte slujbe, dar care sunt deosebit de potriviti in aceasta imprejurare: "Doamne, spre ajutorul meu ia aminte! Doamne, sa-mi ajuti mie grabeste-Te! [...] Iar eu sarac sunt si sarman, Dumnezeule, ajuta-ma! Ajutorul meu si Izbavitorul meu esti Tu, Doamne, nu zabovi!"; "Doamne, auzi rugaciunea mea, asculta cererea mea [...] Sa nu intri la judecata cu robul Tau, ca nimeni din cei vii nu-i drept inaintea Ta. Vrajmasul prigoneste sufletul meu si viata mea o calca in picioare; facutu-m-a sa locuiesc in intuneric ca mortii cei din veacuri. Mahnit e duhul in mine si inima mea incremenita inlauntrul meu. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult [...]. Intins-am catre Tine mainile mele, sufletul meu ca un pamant insetosat. Degrab auzi-ma, Doamne, ca a slabit duhul meu. Nu-Ti intoarce fata Ta de la mine, ca sa nu ma aseman celor ce se coboara in mormant [...]. Arata-mi calea pe care voi merge, ca la Tine am ridicat sufletul meu. Scapa-ma de vrajmasii mei, ca la Tine alerg, Doamne. Invata-ma sa fac voia Ta, ca Tu esti Dumnezeul meu. Duhul Tau cel bun sa ma povatuiasca la pamantul dreptatii. Pentru numele Tau, Doamne, daruies-te-mi viata. Intru dreptatea Ta, scoate din necaz sufletul meu. Fa bunatate de starpeste pe vrajmasii mei si pierde pe cei ce necajesc sufletul meu, ca eu sunt robul Tau." Urmeaza apoi un canon, alcatuit de Sfantul Teodor Studitul, in care se infatiseaza teama celui care va sa stea in fata infricosatorului scaun de judecata al lui Hristos si rugaciunea lui ca Domnul sa se milostiveasca de el in ceasul judecatii, iertandu-i mai inainte de sfarsit toate pacatele sale. Rugaciunea aceasta ofera un ultim prilej sufletului aflat pe pragul mortii de a-si exprima cainta si de a se intoarce la Dumnezeu, de Care s-a instrainat: "in-toarce-te la Dumnezeu cu lacrimi si suspine mai inainte sa se incheie praznicul vietii, mai inainte sa-ti inchida Domnul usa camarii". Preotul ii cere apoi lui Dumnezeu ca "dezlegarea de trup a sufletului" sa fie dezlegare "de pacatul sufletesc si trupesc". Iar in alta rugaciune se cere de la Cel ce este "odihna sufletelor si trupurilor noastre" sa se faca "fara durere dezlegarea din trup a sufletului", "in pace", sa-1 odihneasca "acolo unde sunt sufletele dreptilor" si sa-l dezlege "de aceasta durere de nesuferit si de aceasta neputinta amara" ce-l chinuie.

Prin Canonul de rugaciune catre Maica Domnului mai inainte de ceasul mortii - rostit in numele celui ce sta sa moara -, i se infatiseaza Maicii Domnului suferinta si chinurile lui si cu glas indurerat i se cer mila si ajutorul: "Iata, m-a cuprins frica negraita si cutremur nespus si se sfarseste intru mine duhul meu, vazand ca ceasul meu se apropie si sufletul meu se va desparti de intinatul meu trup [...]. Prea Sfanta Maica a lui Dumnezeu, miluieste-ma in ceasul mortii mele!" "Pentru aceasta s-a mahnit duhul meu, intru mine s-a tulburat inima mea, trupul meu s-a schimbat si madularele mele au inceput a se desface [...]. Cauta cu mila din preainalt scaunul tau si cand vei vedea sfarsitul meu, grabeste, Stapana, de vino intru ajutorul meu si nu ma lasa pe mine, nici te departa de mine, acum si in inspaimantatorul ceas al iesirii mele, Marie, preadulce, nadejdea mantuirii mele!" "Calatorind dintru aceasta lume, cand se vor ridica asupra mea viforul si volbura intunericului [...], Tu, nadejdea si scaparea mea, mangaierea si bucuria mea, Prea Sfanta Maica a lui Dumnezeu, calatoreste cu robul tau!"

Dumnezeu n-a ingaduit mortilor sa le descopere celor vii cele de dincolo. Atunci cand bogatul nemilostiv ii cere lui Avraam: "Rogu-te, parinte, sa-l trimiti (pe Lazar) in casa tatalui meu, caci am cinci frati, sa le spuna acestea, ca sa nu vina si ei in acest loc de chin", acesta ii raspunde: "Au pe Moise si pe proroci; sa asculte de ei".

Si desi el staruie si spune "Nu, parinte Avraam, ci, daca cineva dintre morti se va duce la ei, se vor pocai", nu primeste alt raspuns decat acesta: "Daca nu asculta de Moise si de proroci, nu vor crede nici daca ar invia cineva dintre morti" (Le. 16, 27-31). Sfantul Ioan Gura de Aur, care adesea infatiseaza pe larg chinurile din iad si desfatarile imparatiei, nu da nici o alta lamurire. Astfel, la intrebarea retorica: "Asadar, unde si in ce loc se afla Gheena?", el raspunde: "La ce-ti foloseste sa stii aceasta? [...] Nu de loc sa ne ingrijim noi, ci cum sa ne ferim de el."

Desi diferite, ambele indemnuri au acelasi inteles: nu ne este de nici un folos sa stim ce se petrece dupa moarte, important este sa ne pregatim pentru moarte si pentru cele ce vor urma. in ceasul din urma, toata intelepciunea noastra se vadeste desarta. in schimb, buna asezare launtrica, pacatele sterse prin cainta, curatia sufletului, saracia de patimi si agonisita virtutilor, ascultarea de Dumnezeu si iubirea de aproapele de care am dat dovada in viata noastra, rugaciunile Bisericii, ale sfintilor si ale celor apropiati ai nostri, acestea toate sunt atunci cu noi si ele ne dau tarie si nadejde. Prin ele avem parte de o moarte "buna", de o trecere usoara dincolo si de "raspuns bun la infricosatoarea Judecata a lui Hristos", dupa cum se cere la Sfanta Liturghie.

Atunci cand Parintii ne infatiseaza mai limpede ce ne asteapta dupa moarte, vor sa ne invete ca, mai inainte de a ni se pecetlui pe vecie soarta, vom avea de trecut prin multe "vami" si vom da socoteala de toate cate am facut aici, pe pamant. Clipa mortii atarna cat o intreaga vesnicie. Noi insine, din ceasul acela, nu mai putem schimba nimic. De aceea, trebuie sa ne gatim inca de acum pentru plecare si sa ne facem vrednici de soarta dreptilor, iar nu de a celor pacatosi, pe una s-o ravnim, iar de cealalta sa ne temem si sa ne ferim.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca e mare primejdie pentru om sa nu stie ca mortii ii urmeaza judecata si e de folos sa i se spuna ca-l asteapta o alta lume: "Cel care nu crede ca va invia intr-o buna zi, cel care nu admite ca va avea intr-o buna zi de dat socoteala de toate cate a facut aici, pe pamant, cel care socoteste ca toate ale noastre sunt ingradite in hotarele vietii de acum si ca dincolo nu este nimic, unul ca acesta nu se va ingriji de virtute. Caci la ce bun straduintele si nevointele daca nu ne asteapta nici o rasplata? Si nici nu se va feri sa faca rau unul ca acesta, de vreme ce nu crede ca este pedeapsa pentru faptele cele rele, ci se va deda poftelor nebunesti si impotriva firii. insa cel care crede in sufletul sau ca va fi Judecata, care are intotdeauna inaintea ochilor tribunalul cel infricosator, glasul care va tuna cerand socoteala de toate si hotararea nestramutata, unul ca acesta va iubi dreptatea si se va alipi de virtute."

De aceea, Sfintii Parinti ne indeamna adesea sa ne aducem aminte de moarte, ca s-o intampinam asa cum se cuvine si sa fim aflati vrednici de imparatie. Pomenirea mortii rodeste daca e necurmata. Sfantul Grigorie de Nazianz isi sfatuieste ucenicul astfel: "Se cuvine sa traiesti pentru veacul ce va sa fie si sa faci din viata aceasta o neincetata aducere-aminte de moarte". Sfantul Atanasie cel Mare, la randul sau, indeamna: "Adu-ti aminte in tot ceasul ca vei pleca de aici si in fiecare zi sa ai moartea inaintea ochilor". Iar Sfantul Ioan Scararul scrie: "Gandul mortii sa fie cu tine si cand adormi si cand te trezesti."

Sfantul Isihie Sinaitul numeste pomenirea neincetata a mortii: "pedagog bun al sufletului si al trupului". intr-adevar, necurmata cugetare la moarte il desprinde pe om de aceasta lume si de poftele trupului si-i face sufletului iesirea usoara la vremea despartirii lui de trup si de cele pamantesti. Gandul mortii il fereste de pacat si de patimi: "In tot ce faci adu-ti aminte de sfarsitul tau si nu vei pacatui niciodata" (Is. Sir. 7, 38); il face sa se alipeasca de Dumnezeu si sa-I implineasca voia, implinindu-I poruncile. Dupa Avva Isaia, de are omul "moartea inaintea ochilor", unita cu pocainta, va putea "pazi virtutile". Pocainta este rodul cel bun al cugetarii la moarte, de cel mai mare folos la vremea trecerii din aceasta viata.

Aducerea-aminte de moarte trezeste, fireste, teama, dar nu de putrezirea trupului, ci de dreapta judecata a lui Dumnezeu si de osanda. "Teama ca vom sta inaintea lui Dumnezeu trebuie sa ne fie ca rasuflarea", spune Avva Isaia. Sfantul Vasile cel Mare zice si el: "Fericit e sufletul care zi si noapte de nimic altceva nu se ingrijeste si la nimic alta nu gandeste decat cum va putea sa raspunda fara frica de viata lui in marea zi, cand toate fapturile vor sta inaintea Judecatorului, ca sa dea socoteala de faptele lor."

Parintii ne indeamna sa traim fiecare zi ca si cand ar fi cea din urma. "Cel mai bun mijloc de starpire a patimilor - spune Sfantul Ioan Casian - este sa te gandesti in fiecare zi ca vei pleca din lumea aceasta." Avva Isaia din Schete invata limpede: "Cugeta in fiecare zi ca doar azi am sa traiesc in lume, si nu vei pacatui fata de Dumnezeu", intr-adevar, dupa cum talcuieste el mai departe: "Cel care asteapta moartea in orice clipa nu pacatuieste mult (cf. Is. Sir. 7, 38). Dar cel ce crede ca are mult de trait va cadea in multe pacate. Dumnezeu se ingrijeste sa curateasca de pacate tot drumul celui ce se pregateste sa dea raspuns de faptele lui, dar cel ce dispretuieste aceasta si zice: "Mai am pana oi ajunge la sfarsit" va fi pus alaturi de facatorii de rele."

"Ca sa nu cadem in delasare - invata Sfantul Antonie cel Mare - e bine sa cugetam la spusa Apostolului: "Mor in fiecare zi" (1 Cor. 15, 31). Caci, de vom trai si noi ca cei ce mor in fiecare zi, n-am pacatui. Iar ceea ce se spune prin aceasta trebuie s-o intelegem asa: in orice zi, sculandu-ne, sa socotim ca nu vom mai apuca seara, iar cand ne culcam, sa credem ca nu ne vom mai scula. Caci viata noastra este prin fire nesigura si fiecare zi a noastra ne este masurata de Pronie."

Atitudinea crestinismului se deosebeste de cea a inteleptilor din Antichitate, epicurei sau stoici, pentru care moartea era subiect de filosofare si de speculatii folosite drept antidot al fricii. Ea se deosebeste si de atitudinea generala a civilizatiei noastre, pentru care moartea este un subiect tabu.

Crestinismul considera ca, in sine, clipa mortii nu este un lucru de temut, pentru ca ea nu este decat un prag, o trecere de la un mod de existenta la altul; prin credinta, aceasta trecere este vazuta ca binefacatoare, pentru ca ne scoate din limitarile si relele acestei vieti si ne duce la o viata mai buna.

In acelasi timp insa, crestinismul este constient ca aceasta trecere este o incercare grea, pentru ca desprinderea de trup si de aceasta lume se face cu mare chin; iar chinul este cu atat mai mare, cu cat omul s-a alipit mai mult de viata pamanteasca. Pe de alta parte, nimeni nu stie daca dupa moarte va avea parte de viata cea fericita sau de suferinta cea vesnica. Totul atarna de starea in care se va fi aflat sufletul in ceasul mortii. Sfantul Ioan Gura de Aur exprima lucrul acesta intr-o minunata spusa: "Nu este un rau sa mori; rau este sa mori rau", adica intr-o stare spirituala rea.

Viata omului pe acest pamant este scurta si se imputineaza pe zi ce trece. Viata viitoare insa nu are sfarsit. Asa cum trece pragul mortii, asa va intra in vesnicie, la capatul veacurilor. De aceea omul trebuie sa se pregateasca pentru eternitatea care-1 asteapta, neprecupetind osteneala si timp. "In vremea de acum - spune Sfantul Grigorie de Nazianz - sa ne ingrijim de un singur lucru: de plecarea noastra din aceasta lume; doar la ea sa ne gandim si pentru ea sa ne pregatim." In ceasul mortii nu-i vreme de gandire si gatire; aceasta pregatire este lucrarea unei vieti intregi, clipa de clipa. Dupa cum lampa nu poate da lumina fara untdelemn, tot asa crestinul nu poate intra in imparatie fara "untdelemnul faptelor bune". Si el trebuie sa vegheze ca niciodata sa nu-i lipeasca acest untdelemn, ca sa nu se asemene fecioarelor celor nebune, care n-au fost primite in camara de nunta (Mt. 25, 1-13). "De aceea trebuie sa adunam aici pe pamant untdelemn, ca sa ne fie de folos dincolo, cand timpul ne va chema. Nu-i acela timpul strangerii, ci acesta. Dincolo ai nevoie de mult untdelemn", spune Sfantul Ioan Gura de Aur. De aceea ne indeamna Mantuitorul: "Privegheati, dar, ca nu stiti ziua, nici ceasul" (Mt. 25, 13), ca sa nu fim delasatori, ci intotdeauna gata.

Pregatirea pentru viata cea vesnica nu se face asadar intr-o clipa si nu-i de ajuns tanguirea din ceasul mortii -desi cainta si intoarcerea omului catre Dumnezeu la ceasul din urma isi au si ele pretul lor. Ea este lucrare de fiecare clipa, de-a lungul intregii noastre vieti, intemeiata pe credinta, nadejde si iubire. Este curatire de rau, de pacat si de patimi, adica de tot ce ne tine lipiti de sinea egoista si de aceasta lume; este osteneala pentru dobandirea virtutilor, prin care ne alipim de Dumnezeu, implinindu-I poruncile. Si numai asa vom fi aflati fara vina la Judecata si vrednici de a ne salaslui in preajma lui Dumnezeu, alaturi de toti sfintii si de puterile ceresti.

Pentru ca la judecata "particulara" sa fie socotit vrednic de a intra in rai, iar apoi, la judecata obsteasca, sa poata da "raspuns bun la infricosatoarea judecata a lui Hristos", ca sa intre in imparatia cerurilor si sa fie vesnic unit cu Tatal, cu Fiul si cu Duhul Sfant, impartasindu-se de viata Prea Sfintei Treimi, de bunatatile cele dumnezeiesti si de dumnezeiasca fericire, omul trebuie inca din aceasta lume sa se uneasca cu Hristos si sa se asemene Lui pe cat ii sta in putinta. Caci viata vesnica la Dumnezeu nu putem afla decat in Hristos si prin Hristos, dupa cum sta scris: "Dumnezeu ne-a dat viata vesnica si aceasta viata este intru Fiul Sau. Cel care are pe Fiul are viata; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viata" (lin. 5, 11-12).

Jean Claude Larchet

23 Aprilie 2014

Vizualizari: 11547

Voteaza:

Omul in fata mortii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE