Originea lumii

 

Originea lumii

 

In legatura cu originea lumii intalnim mai multe conceptii.

 

Dupa unii, lumea este creata de Dumnezeu, dar nu din nimic, ci dintr-o materie eterna ca si El. O astfel de conceptie punea la originea lumii doua principii: Dumnezeu si materia.

 

Altii au sustinut ca lumea este o emanatie din Dumnezeu, deci are o substanta divina si este identica cu Dumnezeu.

 

Dupa altii, lumea este rezultatul diferitelor combinatii ale atomilor. Ca materie ea este vesnica, iar ca forma este rezultatul unei lungi evo­lutii.

 

Revelatia dumnezeiasca supranaturala ne arata ca lumea este opera lui Dumnezeu, creata din nimic.

 

Lumea si omul se implica si se explica reciproc. Natura tine de om sau intregeste pe om si omul nu se poate desavarsi fara sa re­flecteze si sa lucreze asupra naturii.

 

Ca traitor pe pamant, omul nu se poate concepe in afara na­turii cosmice. Iar aceasta inseamna ca nici natura nu-si implineste rostul ei fara om sau in afara omului si nici printr-un om care lucreaza con­trar ei. Astfel natura nu este numai conditia existentei omului singular, ci si a solidaritatii umane.

Iata aici si explicatia faptului ca fiecare poate contribui la coruperea nu numai a naturii care ii apartine personal, ci si a naturii care apartine tuturor.

 

Omul nu se poate desparti de natura cosmica, de aceea mantuirea si desavarsirea acestuia se proiecteaza si asupra acesteia. Natura intreaga este destinata slavei de care se vor impartasi oamenii in imparatia ce­rurilor si inca de aici ea se resimte de linistea si lumina ce iradiaza din omul sfant asupra ei (Rom., 8, 19-21). Nu trebuie sa uitam ca slava Mantuitorului de pe Tabor a acoperit si natura.

 

Intelegerea naturii ca dar al lui Dumnezeu nu inseamna ca ea nu trebuie prelucrata. Ea este astfel facuta, ca cele necesare existentei omului se obtin printr-o prelucrare din partea omului. Nu­mai animalul se incadreaza in ceea ce ii da natura in mod invariabil.

 

Crearea lumii din nimic, in timp

 

Prin cuvantul lume (univers, cosmos) intelegem tot ceea ce exista afara de Dumnezeu, inclusiv omul. Prin creare intelegem aducerea unui lucru sau fiinte, din neexistenta la existenta.

Dupa credinta crestina, lumea si omul au un inceput si vor avea si un sfarsit in forma lor actuala, sau in cea in care acestia pot evolua prin ei insisi. Daca n-ar avea un inceput, nu ar fi din nimic, deci nu ar fi opera exclusiva a libertatii si iubirii lui Dumnezeu.

Dumnezeu aducand lumea la existenta prin actul creatiei, are in vedere desavarsirea si mantuirea lumii.

 

Tot ce este creat, adica lumea si omul, isi are tinta in afara sa. Lumea si omul se misca, pentru ca tind spre o tinta desavarsita pe care nu o au in ei. Si cita vreme se misca, inseamna ca lumea si omul nu au ajuns la tinta desavarsita spre care tind. Si suporta miscarea pentru ca nu si-au dat-o ei insisi si pentru ca nu au desavarsirea in ei, ci au primit miscarea de la cauza care i-a adus in existenta. Aceasta in­seamna ca lumea si omul tind spre Dumnezeu fiindca sunt creatia Lui.

 

Adevarul ca lumea este creata de Dumnezeu este marturisit de Sfanta Scriptura chiar de la primele ei cuvinte : "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul" (Fac, 1, 1). Acest adevar este intarit apoi de Sfanta Traditie prin nenumarate marturii ale ei. Astfel, Simbolul niceo-constantinopolitan ne invata sa credem in "Unul Dumnezeu, Tatal atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute".

 

Crearea lumii nu se poate datora unei intamplari, arata sfintii parinti, caci intamplarea nu este creatoare de armonie, cum vedem ca exista in lume. Daca exista armonie, inseamna ca trebuie sa existe o fiinta inteligenta care a creat lumea in intocmirea ei frumoasa. Iar aceasta este Dumnezeu.

 

Expresia din nimic, nu indica un principiu sau o cauza materiala din care ar fi facut Dumnezeu lumea si pe om, ci numai o notiune prin care se explica lipsa oricarei materii sau realitati preexistente si ca Dumnezeu nu a avut nevoie de ceva, ca nu S-a folosit de vreun ajutor la crearea lumii, ca nu a facut-o dintr-o substanta existenta din veci, si nici din fiinta Sa.

 

Dumnezeu, fiind atotputernic, a putut crea lumea din nimic, adica a putut s-o aduca la existenta, din ceea ce pentru noi este inexistenta.

 

Expresia la inceput, din primele cuvinte cu care incepe Moise rela­tarea creatiei : "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul" (Fac, 1, 1), inseamna la inceputul timpului, adica atunci cand nu exista nimic afara de Dumnezeu. Ea arata ca substanta lumii a fost creata de Dum­nezeu la inceputul timpului si ca, deci, nu exista din veci.

 

Expresia biblica "la inceput a facut" subliniaza ideea ca lumea are un inceput. Adica ea apare in timp si nu este ves­nica. Timpul este masura miscarii sau a schimbarii. Si fiindca miscarea sau schimbarea este legata de lume, putem spune ca timpul face parte constitutiva din lume. Inceputul lumii coincide cu inceputul timpului, iar lumea exista si avanseaza spre tinta ei finala in decursul timpului.

 

Cu privire la crearea lumii in timp s-a obiectat ca ea ar contrazice neschimbabilitatea lui Dumnezeu, deoarece prin creare ar interveni o schimbare in fiinta lui Dumnezeu. Parintii si scriitorii bisericesti au ara­tat pe larg ca nu poate fi vorba de nici o contrazicere, deoarece lumea ca idee a existat in Dumnezeu din veci, si numai realizarea ei s-a facut in timp. Crearea lumii nu este decat realizarea ideii vesnice si neschimbabile a lui Dumnezeu.

 

Fiind creata in timp, din nimic, lumea nu este contrara eternitatii, cum socotea Origen. Cu­prinsa in planul din veci al lui Dumnezeu, lumea are originea, ca idee, in eternitate, este sustinuta de eternitate si este randuita, intr-un anu­mit fel, vesniciei, dar care nu este la fel cu vesnicia lui Dumnezeu. Caci lumea nu este vesnica, adica mai exact, nu devine eterna ca realitate concreta, prin ea insasi, ci prin Dumnezeu.

 

16 Iulie 2012

Vizualizari: 8598

Voteaza:

Originea lumii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.