Primirea Traditiei in timpul de azi din punct de vedere ortodox

Primirea Traditiei in timpul de azi din punct de vedere ortodox Mareste imaginea.

 

Primirea Traditiei in timpul de azi din punct de vedere ortodox 

 

In tema indicata in titlul acesta e implicata intrebarea : Mai poate crestinatatea de azi primi, dupa opinia ortodoxa, traditia de pana acum in intregimea ei si in acelasi mod ca pana acum ? De aceea pentru a ras­punde la intrebarea despre primirea traditiei in timpul nostru din punct de vedere ortodox, credem ca trebuie sa aratam intai ce este traditia din punct de vedere ortodox ? Si cum s-a transmis ea in trecut ? De abia dupa aceea se va putea lua in cercetare intrebarea daca azi se mai poate primi aceasta traditie intreaga si in acelasi mod ca pana acum. Daca din aceasta cercetare va rezulta ca crestinatatea de azi nu mai poate primi traditia de pana acum intreaga si nici in modul de pana acum, vom cauta sa stabilim, prin luarea in considerare a necesitatilor si posibilitatilor spirituale reale de azi, ce poate primi ea din traditia de pana acum si in ce mod nou, deosebit de cel de pana acum ?

 

I. Traditia din punct de vedere ortodox nu consta numai dintr-o suma de invataturi teoretice ale Revelatiei necuprinse in Sfinta Scrip­tura, transmise printr-o comunicare intelectuala, ci intr-o transmisie a unor invataturi practice despre mantuire, din generatie in generatie, prin insasi aplicarea lor practica. Revelatia ne spune ce a facut Dumnezeu inainte de Hristos si in Hristos si ce a facut in Hristos pana azi in ve­derea mantuirii noastre ; dar ea ne spune si cum sa ne insusim efectul acestor acte ale lui Dumnezeu pentru ca sa dobandim de fapt mantuirea. Revelatia ne spune nu numai ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu care s-a intrupat, s-a rastignit si a inviat pentru a noastra mantuire, ci si ca El "va fi cu noi pana la sfarsitul veacului", prin Duhul Sfant trimis noua in ziua Cincizecimii, care ni se va comunica in toate timpurile in Bise­rica prin Sfintele Taine pentru a ne conduce la tot adevarul si pentru a realiza unirea si cresterea noastra in Hristos pana la statura barbatului desavarsit.

 

Traditia nu e deci numai memoria teoretica a unor invataturi ale lui Hristos, nescrise in Sfanta Scriptura, ci si trairea continua cu El si in El prin Duhul Sfant. Mai ales aceasta este Traditia.

Modul in care Hristos ni se comunica prin Duhul Sfant si modul in care traim cu El, sau conditiile ce ni se cer ca sa traim cu El si efec­tele ce le are aceasta traire cu El, moduri pe care le-a aplicat Biserica inca din timpul Apostolilor, nu sunt descrise in mod direct in cele patru Evanghelii si foarte putin in Faptele Apostolilor, in cele 14 Epistole ale Sfantului Apostol Pavel si in cele 7 Epistole ale altor Apostoli. Modurile acestea le-a pastrat Biserica prin Traditie, ca pilduitoare si normative pentru toate timpurile, ele reprezentand cea mai mare parte a Revela­tiei continuate prin Apostoli, sau singura aplicare practica a Revelatiei corespunzatoare ei si capabila sa faca Revelatia deplin roditoare. Tra­ditia e deci Revelatia sau Hristos cel mantuitor trait in cursul generatiilor in modul corespunzator ei. Traditio est Christum vere tradere et in Christo vere vivere.


Mai precis, traditia consta in :

 

Cunoasterea persoanei lui Hristos si a actelor lui mantuitoare sau a dogmelor in intelesul lor adevarat, si in aplicarea lor practica prin marturisire, rugaciune, Taine, viata crestina dupa voia si pilda lui Hris­tos. Cunoasterea dogmelor nu e despartita de marturisire, de rugaciune, de Taine, de viata crestina dupa voia si pilda lui Hristos ; ele formeaza impreuna un tot prin care se traieste cu Hristos si in Hristos insusi. Caci prin acest tot lucreaza Duhul Sfant, sau harul lui Hristos in cei ce cred. Traditia e deci realitatea eficienta a lui Hristos traita si transmisa con­tinuu. Iar intrucat aceasta predare, primire si traire nu se poate face decat in Duhul Sfant, traditia vie are in ea harul sau lucrarea Duhului Sfant, ca putere prin care realitatea lui Hristos se transmite si se tra­ieste. Prin har sau prin Duhul Sfant se naste credinta care da putere de transmitere, de primire si de traire continua a Traditiei. Prin traditia ca un tot constatator din modurile amintite se primeste harul si se tra­ieste din el, adica se transmite, se primeste si se traieste Hristos. Tra­ditia e continuarea lui Hristos prin har si prin viata nascuta din har, sau prin Duhul Sfant si prin viata in Duhul Sfant, in generatiile de credin­ciosi sau in Biserica, prin conlucrarea tuturor celor ce-l comunica, il primesc si-l traiesc. Caci credinciosii nu stau pasivi in aceasta conti­nuare a lui Hristos prin generatiile lor. Ci ei se fac firul activ, firul in­calzit, al acestui curent de viata in Hristos prin marturisirea, rugaciunea si eforturile lor de conformare spirituala cu Hristos.

 

Pentru importanta fiecarui element component al traditiei, le vom numi in mod deosebit, fara sa le separam. Traditia cuprinde :

 

a) O invatatura crezuta si marturisita despre Dumnezeu si despre lucrarea lui de mantuire in Hristos. Invatatura nu se separa de credinta in ea, sau in ceea ce spune ea si de marturisirea ei. Invatatura aceasta nu este teoretica, ci practic-mantuitoare. Ea se refera la Hristos ca per­soana activa si la actele Lui mantuitoare. Ea exprima convingerea celor ce o transmit si o primesc, mai bine-zis a celor ce trasmit si primesc pe Hristos in lucrarea Lui asupra lor, ca in El e mantuirea lor sau asi­gurarea vietii lor vesnice. Ea e dogma in acest inteles de conditie ab­soluta pentru existenta lor vesnica, sau in intelesul de convingere ne­clintita a credinciosilor ca nu se pot mantui in afara lui Hristos.

 

b) Invatatura crezuta si marturisita e baza unui cult, sau a ruga­ciunilor de cerere, de multumire si de lauda a lui Dumnezeu cel ce prin Hristos si prin Duhul Sfant lucreaza in noi, in vederea mantuirii noastre. Rugaciunea e atat particulara cat si comuna. In cazul din urma ea e cult public. Rugaciunea sau cultul nu e despartita de invatatura crezuta si marturisita, sau de dogme, mai bine-zis de realitatea lui Hristos cel lu­crator in noi prin Duhul Sfant. Dogmele nu raman nefructificate in cult si in rugaciune. In cultul Bisericii Ortodoxe se pune un accent deosebit pe aceasta nedespartire a dogmelor de cult sau viceversa. Toate imnele Bisericii sunt marturisiri ale dogmelor mantuitoare, urmate de rugaciune si de concluzii cu privire la datoria unei vieti duhovnicesti. Aceste imne constau in marturisirea actelor mantuitoare si a puterii lui Dumnezeu in Hristos, iar aceasta marturisire continua in rugaciune si in angajarea credinciosilor la o viata dupa voia si dupa pilda lui Hristos si din pu­terea Lui mantuitoare. Ele sunt teologie, cult si spiritualitate in acelasi timp.

 

c) Prin marturisirea credintei in puterile si in actele mantuitoare ale lui Hristos, lucratoare si azi, si prin rugaciunea ce le urmeaza, credin­ciosii cer aproape intotdeauna ajutorul lui Dumnezeu, sau mantuirea, sau in general mila lui. De aceea multe imne termina cu cererea milei lui Dumnezeu sau a lui Hristos : "Doamne, miluieste-ne". La randul lor, rugaciunile incep cu amintirea unor puteri si acte mantuitoare ale lui Dumnezeu din trecut, ca sa sfarseasca cu cererea milei Lui, sau a unui anumit ajutor, pe baza convingerii ca lucrarea mantuitoare a lui Hris­tos se continua si azi.

 

Intr-un tropar la Duminica Ortodoxiei se canta : "Ne inchinam icoa­nei Tale neprihanite, Bunule, cerand iertare de gresalele noastre, Hristoase Dumnezeule. Caci cu voia bine ai voit a Te sui cu trupul pe cruce, ca sa izbavesti pe cei ce i-ai zidit din robia vrajmasului. Pentru aceasta cu multumire strigam Tie : toate le-ai umplut de bucurie, Mantuitorul nostru, Cel ce ai venit sa mantuiesti lumea".

 

In cult totdeauna lucrarea mantuitoare a lui Hristos e un fapt pre­zent. Cultul nu e memorie, ci eveniment mantuitor prezent. Sau e eveni­ment mantuitor prezent, intemeiat pe lucrarea mantuitoare trecuta, re­adusa in memorie.

 

Traditia e relatia vie cu acelasi Hristos integral, traita de-a lungul generatiilor in Duhul Sfant. Si aceasta relatie cu Hristos in plinatatea Lui e o relatie de rugaciune-ajutor. Pentru credinciosi Biserica e comuniune de rugaciune si de experienta a ajutorului continuu al lui Dumnezeu ; e comuniunea de rugaciune a unora pentru altii si a preotilor pentru credinciosi, E locul spiritual in care cer pentru ei si pentru altii si pri­mesc si experiaza incontinuu ajutorul lui Dumnezeu si isporesc in desavarsirea duhovniceasca pregatindu-se pentru viata vesnica. Numai ca comuniune de rugaciune, Biserica e si comuniune de marturisire a ace­leiasi credinte in puterea si in lucrarea mantuitoare a lui Dumnezeu in Hristos. Invatatura isi arata prin aceasta si mai mult caracterul ei vital practic.

 

d) Unele din marturisirile credintei si din rugaciunile comune ba­zate pe ele au insusirea privilegiata de a fi mijloace prin care se obtine harul dumnezeiesc, sau unirea mantuitoare mai accentuata cu Hristos in Duhul Sfant. Acestea sunt Tainele, ca un fel de puncte de o deosebita luminozitate si caldura in viata credinciosilor in Hristos.

 

e) Ultima componenta a traditiei este disciplina unei vieti dupa voia si dupa pilda lui Hristos, adica o viata duhovniceasca, animata de o stra­duinta spre puritatea sufletului, spre sfintenie, spre iubirea de Dumnezeu si de oameni. Aceasta straduinta nu poate fi dezlegata de marturisirea credintei in puterea purificatoare si desavarsitoare a lui Hristos, de ru­gaciunea catre Dumnezeu, pentru primirea ajutorului Lui, si de expe­rienta prezentei si lucrarii lui in suflet si in lume. Cu cat e mai inaintat cineva intr-o astfel de viata cu atat rugaciunea lui e mai deasa si con­stiinta legaturii cu Hristos a mai adanca, legatura aceasta insasi devenind mai adanca si mai intima. Se poate ajunge astfel pana la rugaciunea ne­incetata si pana la constiinta permanenta a trairii in Hristos. Pe de alta parte aceasta viata duhovniceasca, care e o viata de traire dupa voia si dupa pilda lui Hristos, de traire constienta in Hristos si de rugaciune, nu e lipsita de marturisirea invataturilor de credinta, adica de credinta in lucrarea mantuitoare si desavarsitoare a lui Hristos, si de imparta­sirea de aceasta putere si lucrare prin Sfintele Taine. In aceasta viata duhovniceasca, caracterul vital practic al invataturii despre Hristos si despre lucrarea Lui mantuitoare si desavarsitoare isi atinge treapta su­prema. In aceasta viata Hristos ca sursa de unica putere mantuitoare apare in cea mai deplina si mai eficienta lumina.

 

In Biserica Ortodoxa cu cat isi insuseste cineva mai mult traditia Bisericii, cu atat se adanceste mai mult in viata duhovniceasca. Numai cei ce n-au gustat din viata duhovniceasca gasesc traditia "formalista" si pretind scurtari sau modificari ale ei. Transmiterea, primirea, trairea Traditiei are in ea caracterul unei flacari care se actualizeaza in modul cel mai deplin pe treptele unei vieti duhovnicesti superioare, adica in viata dupa pilda lui Hristos, din trairea cu El si in El prin rugaciune.

 

In transmiterea traditiei liturgice, care e unita, cum s-a spus, cu transmiterea marturisirii de credinta, cu practica rugaciunii comune si cu primirea harului si a ajutorului lui Dumnezeu, lucrarea preotului si a episcopului are un rol neconditionat si oarecum central, Acest rol iese in relief si in propovaduirea invataturii de credinta, care implica nu numai marturisirea ei plina de convingere, ci si explicarea ei in acord cu intelesul ei de totdeauna si din toata Biserica. Aceasta explicare in­seamna si o aplicare la viata generatiei de credinciosi sau a credincio­silor carora li se propovaduieste. Aci se manifesta cu deosebire rolul episcopului si al Sinodului episcopal, ajutati de teologi in mentinerea unitatii Bisericii. Desigur prin credinta si cult, poporul credincios par­ticipa si el la aceasta transmitere, primire si marturisire a credintei sl toarte intens la transmiterea duhului si practicii rugaciunii unita cu marturisirea credintei. Dar poporul credincios are un rol si in talcuirea zi de zi a credintei, mai ales prin aplicarea ei la viata sa concreta. Prin aceasta poporul credincios participa la transmiterea vital-practica a credintei si in felul acesta se produce o noua legatura intre invatatura credintei si intre viata duhovniceasca, amandoua transmitandu-se ca un tot printr-o apreciabila lucrare a intregului popor bisericesc.

 

Mai ales in adancirea vietii in Hristos si in transmiterea unei vieti, spirituale aprofundate, rolul personal al unor credinciosi iese puternic in relief.

 

In Biserica Ortodoxa un rol de prim ordin in aceasta traire si trans­mitere a unei vieti duhovnicesti aprofundate il au monahii. Ei transmit nu numai intre ei, aceasta traditie, cat mai deplin traita, prin invatatura, talcuire si pilduire, trecuta de la Parintii duhovnicesti la fiii duhovni­cesti, ci intretin preocuparea de ea si intre ceilalti credinciosi, care se straduiesc si ei intr-o viata duhovniceasca mai deosebita. Traditia aces­tei vieti duhovnicesti, ca traire constienta cat mai aprofundata cu Hristos, si ca implinire maximala a poruncilor Lui, sau ca aplicare cat mai adanca a invataturii Revelatiei, isi are inceputurile inca in viata crestina din timpul apostolilor, dar ca talcuire ea s-a sistematizat prin Sfintii Parinti si in mod mai special prin marii parinti duhovnicesti ai secolelor IV-VII. Atunci s-au cristalizat sentintele patericale si filocalice, rod al unor serioase aplicari a preceptelor crestine si al unor profunde expe­riente duhovnicesti (Apophtegmata si bogatia scrierilor duhovnicesti). Traditia aceasta s-a transmis de atunci incoace in Biserica Ortodoxa nu numai prin comunicarea personala, orala si pilduitoare de la Parintii duhovnicesti la fiii duhovnicesti, ci si prin copierea, iar mai tarziu prin tiparirea sentintelor si scrierilor duhovnicesti ale acelor mari maiestri ai vietii duhovnicesti din secolele IV-VII, dupa a caror pilda s-au pro­dus si alte talcuiri duhovnicesti ulterioare. Aceste scrieri au stilizat in duhul lor viata spirituala nu numai a monahismului ortodox ci, la un nivel mai modest si viata spirituala a popoarelor ortodoxe. Din cand in cand trairea vietii duhovnicesti dupa normele acestor talcuiri se re­aprinde in lumea monahala si prin ei si in largi cercuri de mireni, mai ales cand apare cate un parinte duhovnicesc sau mai multi cu o viata pil­duitoare in duhul acelor scrieri.

 

Astfel aceasta traire s-a reaprins in Biserica Ortodoxa in general prin miscarea isihasta din secolul al XlV-lea. In Tarile romanesti primele manastiri cunoscute si mai mari intemeindu-se in a doua jumatate a secolului XIV, indata dupa organiza­rea acelor tari, aceste manastiri au preluat de la inceput traditia duhov­niceasca reaprinsa si imprimata de duhul isihasmului care a avut si un mare rol in sustinerea spirituala din aceste tari. Monahismul ortodox romanesc din Moldova si din Tara Romaneasca a trait cu o mare serio­zitate viata duhovniceasca reaprinsa de miscarea isihasta si scrierile du­hovnicesti din secolele IV-VII au fost copiate cu sarguinta in manastirile acestor tari. Trairea aceasta intensa a vietii duhovnicesti s-a pre­lungit in tarile romanesti multa vreme. Isihastii, numiti de poporul ro­man "sihastri", au fost - unii dintre ei - sfetnicii si sustinatorii dom­nitorilor si ai poporului roman in luptele de aparare antiotomana a sta­telor romanesti. Prezenta acestei vieti duhovnicesti in manastirile Moldovei a deter­minat pe monahul Paisie Velicicovski sa se aseze la mijlocul secolului XVIII in unele din aceste manastiri, contribuind la o noua aprindere a ei si la miscarea de traducere si copiere intensa a scrierilor duhovni­cesti, filocalice, in limba romaneasca si slava.

 

Intrucat limba acestor traduceri devenise mai greu accesibila prin vechimea ei si aceste scrieri se aflau mai mult in manuscrise, din care multe pastrate in biblioteci centrale, s-a ivit in ultimii zeci de ani tre­buinta unei noi traduceri a scrierilor filocalice si a unor tipariri a lor. O astfel de traducere si tiparire partiala a avut loc de fapt in anii 1946-1948 si traducerea aceasta este pe cale de-a fi tiparita in conti­nuare. Deoarece, intre timp viata duhovniceasca a credinciosilor Bisericii s-a orientat si spre alte continuturi de cultura, mai diferite de continutul vechilor scrieri duhovnicesti, s-a simtit trebuinta ca aceste scrieri, in noua lor traducere, sa fie prevazute cu introduceri si note care sa apro­pie notiunile spirituale ale vietii descrise de aceste scrieri, de orizontul lor cultural contemporan. In general, publicarea acestor scrieri s-a bu­curat de o primire favorabila.

 

Scrierile filocalice s-au dovedit capabile sa raspunda si unor pro­bleme si cerinte spirituale ale credinciosilor de azi. E de mentionat ca Patericul (sau Apophtegmele) tiparit in diferite editii romanesti la sfarsitul secolului trecut si la inceputul celui actual, este si el foarte gustat nu numai in cercurile monahale ci si in cele ale credinciosilor mireni.

 

II. Ce concluzii am putea trage din expunerile de mai sus in privinta continutului si modului de transmitere a traditiei astazi, din punct de vedere ortodox ? E necesara o reducere a continutului traditiei si o schimbare a modului de transmitere a ei ?

 

Mai intai observam ca din expunerea de mai sus nu s-a putut desprinde o separare intre continutul traditiei si intre modul de trans­mitere a ei. Traditia nu e decat modul de aplicare practica, sau de trans­mitere a lucrarii insasi a lui Hristos, ca continut al Revelatiei. Si ni se pare ca modul ortodox de transmitere a acestui continut e cel mai co­respunzator cu continutul insusi. E modul care face acest continut cat mai eficient. Acest continut se cere transmis in cadrul general biseri­cesc, printr-o participare a cercurilor largi ale credinciosilor, si intr-un mod viu si practic care poate fi facut mai de folos acestor cercuri, prin marturisire, rugaciune a ajutorului dumnezeiesc si a mantuirii si prin viata duhovniceasca dupa pilda lui Hristos si din puterea Lui. Transmi­terea aceasta nu poate fi numai opera prin excelenta teoretica a unei au­toritati bisericesti sau a unor teologi. Continutul si modul de transmi­tere al traditiei trebuie sa-si evidentieze caracterul lor mantuitor. Ele tre­buie sa ajute pe credinciosi sa vada ca mantuirea lor depinde de aju­torul lui Hristos cel marturisit cu toata convingerea, cel a carui putere este primita si experiata prin rugaciune si prin Taine.

 

A doua concluzie pe care credem ca o putem deduce din cele spuse mai inainte este ca continutul Traditiei si modul de transmitere  si de traire al ei, nu se insusesc in aceeasi extensiune si cu aceeasi sen­sibilitate si in aceeasi adincime de toti credinciosii. De aceea nici con­tinutul, nici modul, nici trairea Traditiei nu trebuie reduse dupa un pre­tins interes uniform al credinciosilor pentru ele. Au existat in trecut credinciosi insetati dupa o cunoastere cit mai bogata a continutului Tra­ditiei, dupa o impartasire din el in cat mai multe forme si dupa o traire cit mai intensa a lui, traire care in fond e trairea Evangheliei sau a lui Hristos. Asemenea credinciosi exista si astazi. Si exista altii care se multumesc cu continuturi mai reduse, cu moduri de primire mai comune si cu o traire de grade mai putin intense ale Traditiei. Exista in Orto­doxie din vechime ideea scarii cu diferite trepte pe care se afla credin­ciosii in nazuinta lor de desavarsire spirituala (Epectazele Sfintului Gri-cjorie de Nisa); diferite trepte pe acelasi drum suitor.

 

Din interesul cu care sunt primite scrierile duhovnicesti in Biserica Ortodoxa Romana chiar azi, se arata ca asemenea straduinte de cunoas­tere si de aplicare a continutului Traditiei intr-un mod mai accentuat exista si azi. Biserica trebuie sa-si mentina Liturghia si cultul ei, ruga­ciunile si expunerile credintei, randuielile de viata spirituala in toata extensiunea lor, lasand credinciosilor posibilitatea sa participe la ele dupa trebuintele si treptele lor spirituale. Biserica e prin excelenta scal­datoarea Vitezdei, punand la dispozitia credinciosilor toate darurile dum­nezeiesti. Fiecare se roaga in ea si cere de la Dumnezeu in ea cat simte trebuinta, din bogatia infinita a acestor daruri dumnezeiesti. Orice vointa de a uniformiza ceea ce Dumnezeu ofera prin Biserica, fie potrivit unei trepte spirituale mai coborate, pe care se afla unii credinciosi, fie po­trivit unei trepte foarte inalte, pe care se afla altii, e menita sa dea gres, facand fie ca Biserica sa mentina langa ea numai un cerc mic de credin­ciosi, fie sa duca la o superficializare generala a vietii bisericesti si sa piarda pe credinciosii mai insetati de o viata religioasa mai calda si mai intensa. In Biserica pot si trebuie sa apara in toate timpurile sfinti, ajutand ea insasi la aceasta ; dar ea trebuie sa tina langa sine si pe cre­dinciosii ce se multumesc cu foarte putine practici religioase. Cei dintai vor ajuta pe cei din urma si le vor stimula vointa spre mai mult. "Cal­dicelul" generalizat ar stinge toata caldura vietii in Biserica. Traditia de slujbe si de sfaturi duhovnicesti ale Bisericii e un ocean inepuizabil din care fiecare credincios ia cat poate, neepuizandu-l niciodata, caci Bi­serica e intrarea in infinitul dumnezeiesc.

 

Dar - si aceasta este a treia concluzie pe care credem ca o pu­tem deduce -, este necesar ca continutul Traditiei si modul ei de trans­mitere intrucat au un caracter vital-practic, sa se bucure din partea Bi­sericii de o talcuire prin care sa se faca evidenta credinciosilor de azi faptul ca fara Hristos viata e searbada, e trista, e fara sens, e folosita de forta creatoare pe care o da bucuria comuniunii adevarate. Sa le faca evident ca singura scapare de aceasta tristete este credinta intr-un Dumnezeu personal transcendent, care in Hristos ne ofera mantuirea. Numai Dumnezeu venit aproape de noi in chipul unei persoane umane, dar in acelasi timp, cu putere dumnezeiasca, garanteaza valoarea ne­trecatoare a persoanei umane si ne opreste de la transformarea lor in obiecte de care sa profitam.

 

Dar prezentand credinciosilor pe Hristos ca singurul Mantuitor, ca singurul garant al persoanei umane in vesnicie, Biserica trebuie sa-l in­fatiseze in realitatea deplina a Persoanei lui de Dumnezeu si om in ace­lasi timp si in lucrarea actelor lui mantuitoare, traite ca acte ale unei persoane supreme si apropiate, in realitatea actiunii Lui continue de mantuire a persoanelor umane, prin legatura activa in care se afla cu ele prin ajutorul ce li-l da in straduinta lor dupa unitatea in El, dupa ridicarea lor din pasiunile egoiste si lipsite de orizont, legate exclusiv de trupul si de lumea trecatoare.

 

Daca in toate timpurile Biserica a apropiat pe Hristos de credin­ciosi, talcuind mantuirea lui, potrivit cu intelegerea din fiecare timp, ea trebuie sa o faca si azi potrivit cu timpul nostru, cu problemele de azi tinand seama de orizontul intelectual uman cu mult mai schimbat decat orizonturile succesive din trecut, tinand seama de intrebarile cu mult mai grele pe care acest orizont i le pune credinciosului in calea recu­noasterii necesitatii lui Hristos.

 

Dar evidentierea necesitatii si a mantuirii reale pe care o reprezinta Hristos si pentru contemporanii nostri, Biserica trebuie sa o faca convingandu-i in acelasi timp in mod practic de puterea comuniunii, de bucuria rugaciunii, ca relatie cu persoana de suprema iubire si caldura a lui Hristos, de experienta ajutorului de toate felurile pe care Hristos li-l da, sau pe care il gasesc in comunitatea liturgica si spirituala a Bi­sericii.

 

Biserica Ortodoxa crede ca poate afirma, bazata pe experienta pe care continua sa o faca si azi, ca Hristos comunicat ca realitate perso­nala vie si mantuitoare, in acelasi timp transcendenta si imanenta, atot­puternica si delicat umana, raspunde trebuintelor celor mai profunde si mai permanente ale fiintei umane de totdeauna, deci si ale celei de azi; ca modurile de comunicare comunitara si mantuitoare cu El, prin marturisire si rugaciune comuna din partea credinciosilor, prin har si ajutor din partea Lui, raspund cel mai deplin trebuintelor profunde ale omului credincios de oricand ; in sfarsit, ca viata spirituala adancita cu Hristos, asa cum a fost talcuita de marii Parinti duhovnicesti din primele secole crestine, trezeste, misca si implineste aceleasi aspiratii si posi­bilitati ale fiintei umane de oricand.

 

 

Parintele Dumitru Staniloae

 

 

 

16 Iulie 2012

Vizualizari: 9144

Voteaza:

Primirea Traditiei in timpul de azi din punct de vedere ortodox 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE