Protestantii si crestinismul primar

Protestantii si crestinismul primar Mareste imaginea.


Protestantii si crestinismul primar

Crestinismul a inceput sa existe sub forma a doua sau trei confesiuni din momentul in care o parte sau alta si-a creat o atitudine specifica fata de Revelatia divina, fie introducand noi adevaruri dogmatice, cum se intampla in catolicism, fie prin eliminarea si inlocuirea unor invataturi revelate - ca in protestantism.

Protestantismul si-a luat inca de la inceput ca fond doctrinar normativ crestinismul primar: invatatura lui Hristos si a Apostolilor, cautand sa-l restaureze purificandu-1 de inovatiile catolice. Insa crestinismul primar, vazut de unii protestanti prin prisma ostilitatilor fata de Biserica Romano-Catolica, este altul decat crestinismul primar istoric. Folosit in sprijinul tezelor care au intrat in programul Reformei ca: negarea oricarei autoritati exterioare in domeniul doctrinei, respingerea, oricarui mijlocitor intre credinciosi si Hristos, protestantii au modificat fondul crestinismului primar. Aceasta modificare se concretizeaza in atitudinea unor protestanti fata de notiunea de ierarhie, Biserica, doctrina si cult. In protestantism tezaurul credintei apostolice a fost redus treptat ajungand odata cu criticismul biblic - sa atinga Sfanta Scriptura, insasi temelia, crestinismului primar. Primul care aplica critica Revelatiei la Noul Testament a fost Ritschl, care a analizat invatatura lui Iisus Hristos, asa cum se afla ea la prima generatie crestina care a transmis-o prin viu grai. Harnack, elevul lui Ritschl, a dus la extrem aceasta metoda. El a pretins ca in textele Sfintei Scripturi exista, elemente straine crestinismului primar. Ideile lui Harnack au fost impartasite si de A. Sabatier, unul din reprezentantii de seama ai protestantismului liberal francez.

In cele ce urmeaza vom expune crestinismul primar din punctul de-vedere protestant si asa cum se prezinta dupa Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, cu privire la ierarhie, Biserica, doctrina si cult.

I. Biserica primara si ierarhia dupa protestanti.

In general conceptia protestantilor despre Biserica este ca, "Biserica adevarata e nevazuta". Totusi, definitia Bisericii din art. 7 al Confesiunii Augustane uneste in chip contradictoriu Biserica invizibila cu doua criterii vizibile: "Biserica e comunitatea sfintilor in care se invata drept Evanghelia si se-administreaza corect Tainele".

Melanchton, dupa ce dezvolta aceasta definitie si in Apologia Confesiunii Augustane, elaboreaza doctrina despre Biserica vizibila considerata ca institutie divina, iar mai tarziu, in 1543, el respinge notiunea unei Biserici invizibile si pretinde ca in Epistola catre Efeseni cap. IV, in Psalmi XXV, 8 si LXXXIII, 2, se vorbeste despre Biserica vizibila, in care exista un magisteriu, prin care Dumnezeu lucreaza eficace. Ea este deci o congregatie de oameni, care marturisesc Evanghelia si folosesc corect Tainele, in afara de care nu este mantuire si la care trebuie sa se adere....

Calvin la inceput considera si el Biserica invizibila, dar mai tarziu, ca si Melanchton, face pasi spre Biserica vizibila. Astfel, el spune ca in Sfanta Scriptura se vorbeste atat de Biserica nevazuta, cat si de cea vazuta si, daca trebuie sa credem in Biserica nevazuta, suntem datori sa ramanem in comuniune cu cea vazuta. Dumnezeu lucreaza in aceasta Biserica prin slujitorii ei care nu sunt reprezentantii sau loctiitorii, ci instrumentele Sale. In afara de aceasta Biserica nu se poate spera mantuirea. "Oricine se desparte de Biserica - zice Calvin - renunta la Dumnezeu si la Iisus Hristos"". Desi Melanchton si Calvin si-au revizuit conceptiile lor initiale despre Biserica, totusi distinctia pe care o fac ei intre Biserica vazuta si cea nevazuta prezinta o serie de contradictii.

Cu privire la ierarhie Calvin sustine ca Dumnezeu a instituit in Biserica Sa Apostoli, prooroci, evanghelisti, pastori, si doctori (invatatori), din care acum nu mai exista decat ultimele doua categorii. Pastorii pot fi numiti episcopi, preoti sau pastori. Ei administreaza Tainele, iar doctorii (invatatorii) sunt invatatii care interpreteaza Biblia. Pe o treapta inferioara acestora sunt diaconii, cu slujbe caritative. La aceste demnitati nu se poate ajunge decat prin vocatie. Calvin vrea sa accentueze ca sunt instituiti de Dumnezeu.

Dar pe langa protestantii care in conceptia lor admit si Biserica vazuta precum si mijlocitori intre Dumnezeu si credinciosi, deci o ierarhie, chiar daca nu e definita in acest sens, mai exista si unii protestanti care neaga - in parte - caracterul vizibil al Bisericii si o data cu aceasta si existenta unei ierarhii instituite de Sfintii Apostoli.

Astfel, dupa Luther, tot poporul credincios are, in baza preotiei generale, dreptul de a predica cuvantul, de a administra Tainele, dar exercitarea acestui drept comunitatea o incredinteaza unor anumite persoane. Deci aceste persoane n-au o preotie speciala, primita de la Dumnezeu direct, prin succesiunea apostolica, ci ele predica si savarsesc tainele prin delegatie din partea credinciosilor. Iar in Manifestul catre nobilime, din iunie 1520, Luther declara; "Toti crestinii sunt fara indoiala din starea bidericeasca. Noi toti suntem consacrati preoti prin botez. Deci hirotonia nu este o Taina, nu exista o ierarhie de caracter scacramental.

Daca intreaga istorie a Bisericii crestine nu prezenta argumente favorabile tezelor protestante, ei au considerat ca acestea pot fi gasite la inceputurile Bisericii, in insasi viata primei comunitati crestine, afirmand ca ea este norma adevaratei Biserici, in contrast cu Biserica crestina actuala care se prezinta modificata organic dupa o perioada de progres, datorita unor cauze externe logice si obiective. Astfel, criticii protestanti afirma ca Biserica, asa cum apare la primii crestini, este pur spirituala, invizibila. Crestinii nu aveau alte semne exterioare de recunoastere, decat unitatea sentimentelor.

Dupa parerea lui Sohm, crestinismul primar era numai o Biserica tainica nu o comunitate organizata si care s-a transformat in Biserica organizata datorita faptului ca nu s-a putut face deosebirea intre acest trup tainic al lui Hristos si asociatia vazuta. Primii crestini erau condusi de harismele Sfantului Duh, iar in adunarile lor domnea libertate pnevmatica.

Iar dupa A. Sabatier, comunitatea primara nu era organizata, deoarece crestinii erau stapaniti de ideea parusiei apropiate. Evolutia Bisericii primare este dominata de ideea comuniunii sufletesti a credinciosilor sau trupul tainic in sens paulin, al carui cap este Hristos. De asemenea, Biserica primara a fost invizibila; ea s-a organizat ulterior datorita unor cauze externe. Astfel, dupa M. Goguel, crestinismul ca religie noua s-a organizat ulterior si separat de sinagoga din cauza ostilitatii iudeilor si a necesitatii de a converti pe pagani la crestinism.

Adolf Harnack, adept al lui Ritschl, marele istoric al dogmelor din Biserica Protestanta, sustine ca Iisus Hristos n-a intemeiat o Biserica in sensul unei asociatii organizate in vederea unui cult, ci ea a luat fiinta din societatea celor 12 Apostoli, avand trei elemente caracteristice: a) Recunoasterea lui Iisus ca Domn viu; b) fiecare membru al comunitatii traia in mod real credinta, constient ca se afla in raport viu cu Dumnezeu; c) viata morala sfanta si asteptarea parusiei.

KarlBarth crede ca Biserica s-a intemeiat nu in urma unei hotarari, ci in momentul cand crestinii au fost expulzati din Israel, vechea Biserica..., si ca esenta acestei Biserici este crucea, fiind constituita prin recunoasterea exterioritatii lui Hristos rastignit. Asemenea conceptii despre Biserica neaga de la sine existenta oricarui mijlocitor intre Dumnezeu si credinciosi, deci a ierarhiei. Criticii protestanti cred, ca in comunitatea crestina primara si in cele care au urmat imediat, nu ar fi existat nici o organizare ierarhica, nici unitate vizibila. In prima comunitate era numai entuziasmul evanghelic, ravna mistica, religia spiritului.

Crestinismul primar a ajuns progresiv la o religie organizata cu autoritate, care a incercat sa lege de Hristos si de Apostoli institutiile sale ierarhice. In realitate de la Hristos si pana la aparitia ierarhiei a existat o perioada de 120-150 de ani, iar ierarhia apare datorita unor cauze externe si intamplatoare. Prin urmare conceptia despre o ierarhie de drept divin cade chiar de la baza, asa cum afirma A. Sabatier: "Prima veriga a lantului de aur creat de catolicism pentru a lega ierarhia sa de Apostoli este un mit". Sabatier considera ca prima comunitate crestina la Ierusalim n-a avut ierarhie independenta. Membrii comunitatii primare erau egali, iar serviciile le indeplineau cei ce primeau harismele, care ajung o functie bisericeasca permanenta. Insa datorita cresterii numarului crestinilor, a stingerii zelului crestin primar si mai ales datorita ereziilor, Biserica invizibila s-a organizat intr-un corp invizibil. Astfel s-a instituit puterea episcopului pentru a face fata ereziei gnostice si montaniste din secolul al II-lea.

Asa cum afirma Harnack, in locul Duhului si a libertatii din Biserica primara a aparut ierarhia dupa cateva etape de evolutie, incepand cu Apostolii, ucenicii Apostolilor, criza gnostica si montanista pana cand s-a impus in vremea Sfantului Irineu si a papii Victor. El sustine crestinismul liber si mistic al primei generatii care este in contrast evident cu crestinismul ierarhic de la sfarsitul secolului al II-lea. "In aceasta situatie - spune Harnack - un lucru este deja caracteristic: distinctia intre preoti si laici; anumite acte de cult nu pot fi indeplinite decat de preot, mijlocirea sa fiind absolut indispensabila. In general, cineva nu se mai poate apropia de Dumnezeu decat prin mijlocitorii sai, prin mijlocirea unei doctrine si randuieli adevarate si a unei carti sfinte". Harnack mai sustine ca ierarhia a fost instituita numai pentru administrarea comunitatilor, atat timp cat Apostolii, profetii si didascalii se ocupau cu predicarea cuvantului. Dupa disparitia lor, episcopii si diaconii, prin delegatia adevarata sau presupusa a Apostolilor, i-au inlocuit in predicarea cuvantului. Erezia gnostica a fost aceea care a creat monarhia episcopala, din nevoia unitatii doctrinale.

Dupa cum se constata din cele expuse pana aici, criticii protestanti afirma ca Biserica primara era pur spirituala, o Biserica fara organizare externa unitara, care era condusa de harismatici si nu de o ierarhie instituita direct de "Sfintii Apostoli, ierarhie care dupa unii protestanti apare mult mai tarziu.

Din punct de vedere ortodox, Biserica primara si ierarhia ei in comunitatile crestine din Ierusalim si Palestina, din imperiul roman si in epoca post-apostolica, prezinta urmatoarele aspecte:

Prima comunitate crestina intemeiata la Ierusalim, dupa pogorarea Duhului Sfant, era o comunitate vizibila, organizata in jurul Sfintilor Apostoli, avand o invatatura de credinta si un cult extern specific crestin. De la inceput Sfintii Apostoli aveau rolul de propovaduitori si conducatori ai primei Biserici crestine. Ei botezau multimile (Fapte II, 37-43), alegeau pe diaconi (Fapte VI, 1-6), judecau in numele intregii comunitati (Fapte IV, 8, 20; V, 27-33): de asemenea ei administrau bunurile comune si pedepseau abaterile, pastrand astfel ordinea si disciplina in prima comunitate crestina (Fapte V, 1-II). Pretutindeni ei se afirmau si erau recunoscuti ca conducatori superiori ai comunitatii (Fapte VIII, 14-17; IX, 26-30). Deci Biserica din Ierusalim era constituita in mod organic, iar Sfintii Apostoli aveau puterea sa invete si sa conduca intreaga comunitate crestina si sa puna bazele unei ierarhii vizibile cu cele trei trepte: episcopi, preoti si diaconi.

Comunitatile crestine intemeiate in imperiul roman erau de asemenea organizate in mod vizibil si supravegheate de fiecare Apostol intemeietor (Fapte XX, 28; Rom. XV, 15-16; II Cor. X, 8-11; I Cor. X, 1; I Tim. II. 7; II Tim. I-II). In aceasta perioada se concretizeaza in mod evident jurisdictia apostolica, unitatea corpului tainic al Bisericii si succesiunea apostolica.

Jurisdictia apostolica, adica puterea de jurisdictie sau de conducere in Biserica cu care Ilisus Hristos a investit pe Sfintii Apostoli (Matei XXVII, 18-20; Ioan XX, 21-23), n-a fost limitata numai la Apostoli, ci prin ei a fost destinata si pentru urmasii lor episcopi, asa cum ne spune Sfantul Apostol Pavel cand se adreseaza catre pastorii Bisericii din Efes: "Drept aceea, luati aminte la voi si la toata turma, in care Duhul Sfant v-a pus episcopi, ca sa pastoriti Biserica lui Dumnezeu" (Fapte XX, 28). Sfintii Apostoli au primit mai intai puterea harismatica, apoi puterea sacramentala sau harica de a savarsi lucrari sfinte, si puterea pastorala de a conduce intreaga Biserica prin adevarul de credinta, prin organizarea si disciplina vietii bisericesti. in fiecare Biserica locala Apostolul care a intemeiat-o avea puterea si autoritatea sa hotarasca si sa precizeze normele de credinta, preceptele care trebuiau urmate si sa pedepseasca orice abatere, deci deplina putere citare a misiunii de conducator.

Autoritatea apostolica se arata clar in epistolele pauline, ur totii apar ca martori si reprezentanti ai traditiei. Dar Sfanta Scriptura arata nu numai jurisdictia fiecarui Apostol asupra comunitatii intemeiate, ci si o jurisdictie a tuturor Apostolilor asupra intregii Biserici. Astfel, hotararea cu privire la preceptele mozaice este promulgata la Sinodul Apostolic de la Ierusalim de catre conducatorii Bisericii, ca o norma care se impune nu numai in Palestina, ci si in comunitatile crestine din Siria, Cilicia, Antiohia si Asia Mica (Fapte XV, 22- XVI, 4).

Unitatea Bisericii primare. Biserica primara nu era numai o simpla comunitate ideala de ordin pur spiritual, ci constituia o adevarata unitate, cu organizare externa al carei conducator nevazut era Hristos. Notiunea acestei Biserici se prezinta in epistolele pauline in imaginea templului, a trupului tainic si ca mireasa lui Hristos. Dar prin aceste metafore prin care Sfantul Apostol Pavel desemneaza Biserica universala nu se intelege numai o Biserica pur spirituala, invizibila, ci el vedere si Biserica vazuta. Imaginea Bisericii ca templu al lui Hristos (I Cor. III, 9, 17; VI, 16, 19) reprezinta fiecare suflet crestin sau locala din Corint. In Epistola catre Efeseni (II, 14, 19-22) aceasta imagine arata Biserica universala in care Hristos este piatra unghiulara, Apostolii si profetii, temelia, iar crestinii sunt pietrele vii. Imaginea Bisericii ca trup al lui Hristos arata stransa unire a credinciosilor care se impartasesc din aceeasi Sfanta Euharistie aratand totodata si solidaritatea dintre crestini care indeplinesc slujiri diferite (I Cor Rom. XII, 4-21). Aceeasi metafora mai arata si Biserica universala al carei cap este Hristos, iar membrii sunt toti crestini (Efes. I, 22-3-16; Col. I, 11, 19; II, 19). Imaginea Bisericii ca mireasa a lui arata sufletul fiecarui crestin unit cu Hristos precum si adunarea crestinilor in Biserica universala a lui Hristos (II Cor. XI, 2; 22-23).

Succesiunea apostolica. Ceea ce dovedeste in mod clar ca Biserica primara a fost o Biserica ierarhica este succesiunea apostolica. Iisus Hristos a incredintat misiunea Sa mantuitoare Sfintilor Apostoli dandu-le puteri speciale pe care ei le-au exercitat, asa cum am vazut, prin dubla lor misiune de intemeietori si conducatori ai comunitatilor crestine din Biserica primara (Matei XXVIII, 19-20; Ioan XX, 21-23). Ei au primit darul apostoliei indata dupa invierea Domnului (Ioan XX, 21- 23), iar la Cincizecime au primit plinatatea harului Sfantului Duh ca sa sfinteasca pe credinciosi, har pe care ei il vor transmite urmasilor lor episcopi, preoti si diaconi prin punerea mainilor. Astfel o data cu pogorarea Sfantului Duh, prin Sfintii Apostoli, incepe si lucrarea harului preotiei asupra Bisericii, ei fiind si preoti in treapta cea mai inalta.

Ca pastori, Sfintii Apostoli aveau intreita putere ierarhica: de a conduce, invata si a sfinti. Aceasta putere trebuia sa dureze cat si Biserica insasi, prin transmiterea ei pe cale de succesiune continua.

Episcopii. Traditia bisericeasca ni-l infatiseaza pe Sfantul Iacob ca cel dintai episcop al Ierusalimului. Fericitul Ieronim, dupa ce precizeaza ca Sfantul Iacob a fost episcop al Ierusalimului, spune ca el a carmuit Biserica din Ierusalim vreme de 30 de ani, adica pana in al saptelea an al domniei lui Nero. Al doilea episcop al Ierusalimului, dupa marturia lui Hegesip, a fost hirotonit de catre Apostoli, Simeon, fiul lui Cleopa si fratele lui Iacob. Alti episcopi al caror nume este amintit in cartile Noului Testament au fost Tit si Timotei.

Desi Tit si Timotei aveau mai multe harisme, dreptul lor de a conduce Bisericile provine totusi dintr-o misiune sau delegatie incredintata de catre Apostolul Pevel lui Timotei la Efes si lui Tit in Creta. Sfantul Pavel insista mai ales asupra acestei misiuni de a conduce Bisericile incredintate si nu asupra harismelor pe care le aveau ei ca profeti, evanghelisti, etc. De asemenea, puterea incredintata lui Tit si Timotei nu se refera numai la o administrare temporala a Bisericilor, ci mai mult la autoritatea religioasa de a invata adevarata doctrina, de a hirotoni preoti si organiza cultul religios, de a pedepsi pe eretici precum si la indeplinirea tuturor obligatiilor morale (I Tim. IV, 16; V, 17, 20; II'Tim. IV, 2; Tit II, 1, 7-8).

Preotii. In Noul Testament, pentru intaia oara, se vorbeste despre preoti in inteles de slujitori bisericesti in treapta a doua a ierarhiei, in Fapte XI, 30. Astfel, in anul 43-44 Barnaba si Saul au fost trimisi de crestinii din Antiohia sa duca ajutoare fratilor lor din Palestina: "ucenicii au hotarat sa trimita, fiecare dintre ei, dupa cum era instarit, spre ajutoare fratilor care locuiesc in Iudeea, ceea ce au si facut, trimitand la preoti prin mana lui Varnava si a lui Saul" (Fapte XI, 29-30). De asemenea, vorbind despre sosirea Sfantului Apostol Pavel si a insotitorilor sai, la Ierusalim, dupa a treia calatorie misionara, Sfantul Luca scrie: "Sosind noi la Ierusalim, fratii ne-au primit cu bucurie. Iar a doua zi, a intrat Pavel cu noi la Iacob; si s-au adunat acolo toti preotii (Fapte XXI, 17-18).

Tot in Faptele Apostolilor se istoriseste ca Sfantul Pavel si Barnaba strabatand tinuturile Asiei Mici pentru a vesti cuvantul Evangheliei, hirotoneau preoti in orasele prin care treceau (Fapte XIV, 23).

Autorul arata ca asezarea lor in slujba Bisericii se facea prin punerea mainilor si rugaciuni, adica prin savarsirea Sfintei Taine a hirotoniei. In anul 58, cand Sfantul Pavel se afla la Milet, a trimise sa cheme la sine preotii Bisericii din Efes (Fapte XX, 17) carora li s-a adresat: "Luati aminte la voi insiva si la toata turma in care Duhul Sfant v-a pus pe voi episcopi ca sa pastoriti Biserica lui Dumnezeu (Fapte XX, 28).

Din cele expuse constatam ca spre sfarsitul epocii apostolice, preotimea era privita ca fiind alcatuita din: Apostoli, episcopi, preoti si diaconi. Prin urmare, teoria protestanta dupa care treptele ierarhice nu se deosebesc printr-un har special, e contrazisa de Sfanta Scriptura.

Epoca post-apostolica. Desi sunt putine, marturiile Sfintei Traditii din perioada Post-apostolica despre Biserica ierarhica sunt foarte clare si singure. Sfantul Irineu, pana la care se socoteste epoca post-apostolica, prezinta Biserica ierarhica si universala ca un fapt cunoscut si incontestabil. Ea este o comunitate intemeiata de Hristos si Sfintii Apostoli care poseda traditia si succesiunea legitima si continua a Sfintilor Apostoli. "Astfel, - zice Sfantul Irineu -, traditia apostolica- manifestata in toata crestinatatea este prezenta aproape in fiecare Biserica... Totodata, avem episcopi care sunt consacrati si sfintiti de Apostoli si de urmasii lor pana la noi". Succesiunea apostolica era deci evidenta in vremea Sfantului Irineu, deoarece el o aduce ca marturie puternica impotriva ereticilor. Existenta ierarhiei o dovedesc si marturii mai vechi, chiar de la sfarsitul secolului I. Din scrisoarea lui Clement Romanul, pe care o adreseaza corintenilor cu privire la nemultumirea provocata de nesupunerea acestora fata de conducatorii bisericesti, rezulta in chip neindoielnic existenta ierarhiei in aceasta epoca imediat urmatoare Sfintilor Apostoli. "Aceasta randuiala - zice Clement Romanul - Apostolii au facut-o conform sfaturilor si indemnurilor pe care ei le primisera de la Iisus Hristos. Ei au asezat episcopi si diaconi in fruntea Bisericilor. Si unora si altora ei le-au fixat functii diferite. Si pentru continuarea acestei randuieli ei au avut grija sa-si numeasca succesori, care vor lua - dupa moartea lor - puterea de a sfinti si instala slujitori lui Dumnezeu. Deci ca unii care ati gasit randuiala stabilita de Apostoli si voita de Iisus Hristos, recunoasteti-va greseala si supuneti-va de azi inainte preotilor vostri si faceti pocainta pentru iertarea nesupunerii voastre". Valoarea acestui argument care demonstreaza in mod atat de evident existenta ierarhiei prin succesiune directa de la Sfintii Apostoli in epoca care traieste Clement Romanul (97) este scutita de orice comentarii.

Sfantul Ignatie Teoforul afirma, de asemenea caracterul ierarhic al Bisericii primare. "Episcopul - spune Sfantul Ignatie - este interpretul autorizat al invataturii lui Hristos, al Apostolilor, reprezentantul lui Dumnezeu in fiecare" Biserica locala. Ca si Irineu, Tertulian ne informeaza ca Policarp al Smirnei si Clement Romanul sunt episcopi -apostolici, adica episcopi hirotoniti direct de Apostoli, fiind in acelasi timp si ucenicii acestora. Eusebiu de Cezareea, in primele sapte carti ale Istoriei sale, urmareste in mod special sa arate toate succesiunile apostolice despre care a gasit dovezi sigure. Astfel, ei arata numele episcopilor care au pastorit in succesiune apostolica Bisericile din Ierusalim, Roma, Antiohia si Alexandria; de asemenea arata existenta aceleiasi succesiuni in Bisericile din Efes, Creta, Atena, Smirna, etc..

Prin urmare, contrar afirmatiilor criticilor protestanti, din marturiile Sfintei Scripturi si ale Sfintei Traditii constatam, ca atat ierarhia bisericeasca cat si Biserica crestina ca organizatie vazuta exista in mod evident si incontestabil chiar de la inceputul crestinismului primar.

II. Doctrina si cultul Bisericii primare din punct de vedere protestant - Luther Zwingli si Calvin au avut intentia ca prin Reforma, Biserica sa revina la invatatura apostolica si au fixat revelatia divina in Confesiunea Augustana, in Apologia ei si in Articolele Smalkadice. De asemenea, teologii de nuanta mai ortodox-protes-tanta sustin ca formularea unei doctrine este o necesitate pentru orice credincios si in acelasi timp ea se impune si din nevoia de a se apara impotriva ereziilor. Astazi, o parte din Bisericile Evanghelice conservatoare pastreaza invatatura cartilor simbolice din perioada clasica a Protestantismului.

Pe langa acestia exista insa in Protestantism si adepti ai rationalismului modern, care resping orice doctrina si cult din viata Bisericii. Astfel, negand existenta oricarei autoritati in Biserica, criticii protestanti au respins si orice practica sau forma de manifestare religio; din aria crestinismului primar. Ei afirma ca primii crestini nu aveau invatatura de credinta autoritara, ci erau condusi de harismele Sfant lui Duh, iar in adunarile lor domnea libertatea pnevmatica.

A. Sabatier crede ca unitatea Bisericii primare era pur morala, se timentala si nu era bazata pe conducere autoritara, doctrina sau cult Harnack de asemenea afirma ca Biserica primara n-a fost intemeia In vederea unui cult si ca in crestinismul primar nu existau dogme. Doctrina si cultul, aparute mai tarziu prin ierarhie, au facut ca credinciosul sa nu mai poata fi in legatura directa cu Dumnezeu, asa cum e in Biserica primara. "Astfel, credinta vie de atunci a devenit o marturisire de credinta obligatorie; consacrarea pentru Hristos s-a transformat in hristologie; nadejdea aprinsa, in doctrina nemuririi si a indumnezeirii; profetia si exegeza erudita si teologie savanta; rugaciunea arza toare in imne solemne si litanii; duhul in randuieli si conoane".

Karl Barth merge mai departe si afirma ca Hristos nu poate fi administrat, gustat, pus la dispozitia noastra sau in serviciul nostru. D asemenea - zice Barth - Biserica nu repeta jertfa lui Hristos, nu- prezinta, nu-L face activ si nu-L poate reprezenta; deci nu poate fi mijlocitoare intre Dumnezeu, si om. Biserica este o simpla societati umana si are datoria sa dea semne prin predica, taine, marturisire s: organizare; care sunt semne ale lui Hristos, dar ele nu-L reprezinta. Functiile, organizarea, obiceiurile, marturisirea credintei si autoritatile bisericesti, toate sunt umane, vizibile, suparatoare. Adevarata Biserica spirituala si libera este o Biserica fara functii si marturisiri precise, o Biserica lipsita de elemente izbitoare.

In concluzie, dupa criticii protestanti crestinismul primar n-ar fi avut o invatatura de credinta autoritara predata de Sfintii Apostoli si nici o forma de manifestare exterioara a vietii religioase.

In realitate Biserica primara nu era dominata de asa-zisa stare de dezorganizare cultica si de lipsa de unitate doctrinara; ci avea o marturisire de credinta precisa lasata de Sfintii Apostoli, care poarta numele de traditie sau invatatura Sfintilor Apostoli. In aceasta invatatura Sfintii Apostoli declara pe Iisus "Domn" si "Hristos" prin care se obtine iertarea pacatelor (Fapte II, 36, 38; III, 16), aducand ca marturie exemplele si minunile Mantuitorului (Fapte II, 22; X, 36, 38). Aceasta invatatura era predata de Sfintii Apostoli prin puterea lor de a invata, ca o marturisire de credinta autoritara si obligatorie pentru fiecare crestin.

Despre invatatura Sfintilor Apostoli, pastrata de urmasii lor prin succesiune apostolica ne marturiseste si Sfanta Traditie. Astfel, Hegesip spune ca a verificat succesiunea apostolica a episcopilor Bisericii din Corint si a celei din Roma si a constatat ca in fiecare cetate, unde au fost episcopi prin succesiune, se pastreaza si dreapta credinta.

Sfantul Irineu (secolul al II-lea) marturiseste ca prin traditia Apostolilor s-a pastrat credinta cea adevarata in fiecare Biserica, si ca se poate demonstra pe firul succesiunii apostolice, de la episcopii asezati de catre Apostoli pana in vremea sa, ca nimeni n-a invatat si n-a cunoscut invataturile ereticilor. In continuare, vorbind despre Policarp al Smirnei, arata ca acesta a fost nu numai numit de catre Apostoli ca urmas al lor, ci a si pastrat si invatat intotdeauna cele pe care el insusi le invatase de la Apostoli, pe care le-a si predat Bisericii si care singure sunt adevarate. Tertulian, ca si Sfantul Irineu, arata ca invataturile ereticilor sunt inovatii aparute tarziu, dupa epoca apostolica "despre care nici urma nu se gaseste nici in invatatura Apostolilor si nici in aceea a urmasilor acestora, episcopii apostolici ca Policarp al Smirnei si Clement Romanul. Caci, precum Apostolii n-au invatat lucruri prin care sa se deosebeasca intre ei, ci unul si acelasi adevar, tot asa si urmasii lor, au tinut aceeasi credinta". Cu privire la aceasta invatatura Sfantul Irineu recomanda ca atunci, cand ar fi sa apara vreo disputa asupra vreunei chestiuni, sa se caute a se lamuri lucrurile recurgandu-se la Bisericile in care au lucrat Apostolii si de la acele Biserici sa se ia ceea ce reprezinta limpede adevarul. Caci Apostolii in afara de cele scrise au lasat si o traditie pe care au transmis-o celor carora le-au incredintat Bisericile.

Si crestinismul primar, incepand de la Sfintii Apostoli, a primit aceasta traditie ca pe o a doua parte a Revelatiei, dumnezeiesti, care talcuieste si completeaza Sfanta Scriptura (I Tim. II, 2; II Tes. II, 15).

Cultul. In viata Sa pamanteasca, Mantuitorul Iisus Hristos a practicat formele cultului iudaic pe care 1-a reformat si a intemeiat un cult nou, cultul Legii celei noi, adusa de El, cultul crestin. Piatra de temelie a noului cult a pus-o Mantuitorul in seara Cinei celei de Taina, prin infiintarea Sfintei Euharistii, cand instituie si formele principale ale cultului crestin - ritul euharistic. Dar Mantuitorul Iisus Hristos instituie nu numai Taina Sfintei Euharistii, ci si celelalte Taine principale ale vietii religioase crestine: Botezul (Matei XXVIII. 19), Preotia si Pocainta (Matei XXVIII, 18 si loan XX, 22-23). Sfintii Apostoli au pastrat cele primite de la Iisus Hristos cu privire la cult instituind si alte forme noi, cerute de progresul si dezvoltarea comunitatii crestine.

Ca inceput al cultului crestin se socoteste, in general, ziua Cincize-cimii, cand Sfintii Apostoli au fost "hirotoniti", adica primesc direct de sus puterea supranaturala a Harului Sfantului Duh pentru exercitarea functiunii lor sacerdotale. In legatura cu forma cultului, in Faptele Apostolilor se gasesc primele informatii cu privire la viata religioasa a comunitatii crestine din Ierusalim (Fapte II, 42, 46; V, 42). Astfel, primii crestini staruiau in invatatura Apostolilor si in comuniune in frangerea painii si in rugaciuni (Fapte II, 42).

Prin aceasta se infatiseaza primul tablou al vietii crestine in care sunt cuprinse cele trei acte principale ale vietii religioase in comunitatea din Ierusalim si care reprezentau cultul ei public. Cu timpul insa s-a creat un cadru specific crestin stabilind ca zi pentru cult "ziua Domnului". In afara de Sfanta Euharistie, cunoscuta si practicata acum sub denumirea de "frangerea painii", "Cina Domnului", "Paharul binecuvantarii" (I Cor. XI, 20; X, 21), in epoca apostolica se practica si botezul (Fapte II, 38; VIII, 37), casatoria (Efes. V. 31-33), hirotonia (Fapte VI, 6; XIII, 3; Tim. V, 22) si marturisirea pacatelor (Fapte XIX, 18). Taine deja infiintate de Mantuitorul, la care se adauga si altele nou-infiintate, ca Maslul (Iacob V, 14) si Mirungerea sau confirmarea practicata de Sfintii Apostoli prin punerea mainilor (Fapte VIII, 14)81.

In comunitatea din Ierusalim observam, asadar, trei elemente principale ale cultului: botezul, frangerea painii si punerea mainilor, toate fiind conform cu invatatura Sfintilor Apostoli si avand o semnificatie specific crestina. Ca elemente ale cultului crestinismului primar mai erau predica, rugaciunile si imnele. Liturghia Sfantului Iacob, alcatuita in primele timpuri, constituie o dovada ca rugaciunile erau concentrate in actul euharistic. Tot cu rugaciuni incepeau si sfarseau mesele comune. Cu privire la existenta cantarii in cultul comunitatii primare, Pliniu cel Tanar mentioneaza in scrisorile sale despre imnele pe care crestinii aveau obiceiul sa le cante inainte de rasaritul soarelui in cinstea lui Hristos, ca unui Dumnezeu.

Constatam deci, din cele expuse ca in perioada crestinismului primar a existat un cult extern oficiat de persoane instituite in acest scop si nu o simpla actiune interioara a Sfantului Duh, lipsita de orice manifestare externa. Doctrina si cultul Bisericii primare atesta existenta unei ierarhii invatatoare si slujitoare si a unei Biserici organizate.

Ciutacu Ion

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 9263

Voteaza:

Protestantii si crestinismul primar 5.00 / 5 din 1 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Vali CostinPostat la 2013-11-30 10:56

    Un articol documentat si util pentru cei care vor sa afle mai mult despre preotie si cult in crestinismul primar.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE