Responsabilitatea crestina

Responsabilitatea crestina Mareste imaginea.


Responsabilitatea crestina

Responsabilitatea interumana naturala

Cuvantul nu transmite de la subiect la subiect numai intelesuri. El transmite si putere. Aceasta se observa mai ales la cuvantul de indemn, de incurajare, la cuvantul care exprima o incredere in cel caruia i se adreseaza. El transmite de la adresant la adresat puterea de a face un bine sau de a se opune unui rau. Desigur, cuvantul poate si paraliza puterile celui caruia ii este adresat, prin lipsa de incredere, de pretuire, de iubire, prin critica neiubitoare manifestata fata de acela si fata de ceea ce poate el face. Dar si in aceasta se vede ca in cuvant e o putere; caci a paraliza o putere tine tot de o anumita putere.

1. Dar nu numai cuvintele cu o evidenta sarcina afectiva, pozitiva sau negativa, degajeaza putere, ci si cuvintele care nu par sa aiba o astfel de sarcina. Orice cuvant provoaca in cel caruia ii este adresa un raspuns de aprobare de aprobare sau de dezaprobare. Fie ca raspunsul este rostit cu o voce tare de catre acela, fie ca e retinut in interiorul aceluia. Orice cuvant provoaca prin urmare in subiectul caruia ii este adresat o miscare de reactie constienta, care se numeste raspuns. In cuvantul primului subiect e data nu numai intentia, ci si puterea de a provoca miscarea de raspuns. Primul cuvant e o chemare adresata de un subiect celuilalt subiect (sau celorlalte), iar chemarea inseamna intentia si implica puterea de a provoca un raspuns. Primul cuvant ca chemare implica in sine, al doilea cuvant ca raspuns, iar al doilea cuvant ca raspuns presupune primul cuvant ca chemare. Nu exista unul fara altul. Nimeni nu vorbeste fara a astepta si a provoca un raspuns si nimeni nu raspunde fara a fi provocat de o chemare. Orice subiect prin faptul ca vorbeste e legat de un alt subiect careia ii raspunde sau care il provoaca sa vorbeasca; orice subiect constient are implicata in calitatea sa de cuvantator existenta altui subiect si legatura ontologica cu el.

2. Dar legatura aceasta are un caracter activ. In cuvantul omului nu se exprima o legatura statica a lui cu celalalt, ci o legatura dinamica. Omul nu vorbeste pentru ca ii vine pofta sa vorbeasca si pentru ca in hotararea de a vorbi descopera constiinta legaturii sale cu celalalt, ci e incitat sa vorbeasca de celalalt in baza legaturii sale nu numai exterioare, ci fiintiale cu celalalt. Fie ca cheama, fie ca raspunde, el e impins la aceasta de celalalt; adica nu numai de faptul ca este subiect cuvantator, ci si de faptul ca este subiect cuvantator intr-o legatura fiintiala cu celalalt, ca subiect cuvantator.

In cuvant se actualizeaza forta de miscare a unui subiect asupra celuilalt, forta de miscare a celui ce cheama asupra celui chemat, dar si sforta de miscare a celui chemat asupra celui ce cheama, prin simpla lui prezenta de subiect care poate asculta si deci si raspunde. Chiar constiinta ca cineva il poate asculta si deci ii poate raspunde misca subiectul care cheama la vorbire. Iar constiinta aceasta are o baza in dualitatea ontologica a subiectului uman, in faptul ca e legat de celalalt in mod fiintial. Cuvantul misca si e miscat, printr-o miscare tranzitiva reciproca intre cei doi care vorbesc. Cel ce cheama misca pe cel chemat si viceversa. Ei sunt prinsi intr-o miscare circulara de la unul la altul. Cel ce misca chemand nu pune pe cel chemat intr-o miscare indreptata mai departe, spre altul, ci intr-o miscare care atrage spre sine pe cel chemat. Miscarea celui ce cheama spre cel chemat se transforma in acela intr-o miscare a lui spre cel ce-l cheama. Cel chemat este pus prin chemare intr-o referinta actuala cu cel ce-l cheama. In aceasta se vede ca in miscarea celui chemat spre cel ce-l cheama se propaga forta celui ce-l cheama. Miscarea celui ce cheama, exercitindu-se asupra celui chemat, se converteste in acela in miscare de intoarcere a lui spre cel ce cheama. Dar in intoarcerea acestei miscari spre cel ce cheama nu e numai o miscare a celui ce cheama ; ea a devenit si miscarea celui chemat.

In raspuns continua sa se exercite forta celui ce cheama, dar ea a devenit si miscarea celui chemat. Facandu-si proprie miscarea celui ce-l cheama, cel chemat a transformat-o in miscare de raspuns.

Propriu-zis, miscarea fiecaruia e si miscarea celuilalt; e o miscare sinergica. Miscarea celui ce cheama e si miscarea celui ce-l face pe acesta sa-l cheme si, invers, miscarea de raspuns a celui chemat spre cel ce cheama e si miscarea celui ce-l cheama.

Desigur, miscarea de raspuns poate sa se manifeste si in cuvinte sau acte indreptate de cel chemat spre altii. Dar ea e, chiar in aceasta orientare si forma, in primul rand un raspuns dat celui ce l-a solicitat, celui ce l-a provocat la anumite cuvinte si acte catre altii. Dialogul intre doi e un focar din care se propaga raze spre altii, constituindu-se alte dialoguri ; dar totdeauna aceste noi dialoguri pornesc de la un anumit dialog ca centru al lor. Rand pe rand un anumit dialog e centru al altor dialoguri.

3. Dar rostul cuvantului nu e sa cheme simplu pe cel chemat spre cel ce cheama sau sa demonstreze prin raspuns aceasta intoarcere. Cuvantul descopera si o intentie de viitor la cel ce cheama, cu dorinta de a-l misca spre acel viitor si pe cel chemat.

Omul vorbeste pentru ca nu se multumeste cu starea prezenta a sa si a lucrurilor. Cuvantul descopera dimensiunea de viitor la care se gandeste cineva. De aceea el lumineaza ceva ce nu vede. Daca omul vorbeste si de trecut, sau de natura prezenta a unor lucruri (stiinta), o face pentru a trage concluzii pentru ceea ce poate si vrea sa faca in viitor pe baza cunoasterii lor.

Prezentul fara deschiderea posibilitatilor si tensiunilor sale viitoare prin cuvant, lasa totul in intuneric. Lumina o aduce cuvantul prin descoperirea dimensiunii viitorului. Cuvantul are un rost revelator profetic, sau rostul de a promova o realitate prezenta spre un viitor al ei. Omul descopera altuia intentiile sale de viitor, pentru ca nu e multumit sa mearga singur spre acel viitor, sau nu poate sa mearga singur; el nu poate merge efectiv spre viitor decat cu celalalt sau cu ceilalti, sau macar cu aprobarea lor. Prin cuvant, omul indeamna pe ceilalti spre acel viitor, sau ii atrage spre el, ori le cere aprobarea pentru acel viitor, pentru ca el insusi vede o perspectiva viitoare si se simte atras spre ea.

4. Daca cuvantul, ca chemare a altuia spre cel ce cheama si spre un viitor, inseamna o miscare exercitata asupra celui chemat, care devine ca raspuns miscarea celui chemat spre cel ce-l cheama si o impreuna-miscare spre un viitor comun, intre cuvant si fapta nu e nici o separatie. Nu se poate cugeta fapta fara cuvant si cuvant care sa nu implice, cand e nevoie, o fapta mai mult sau mai putin eficienta. Daca cuvantul este o miscare cu efect in ordinea interpersonala spirituala, fapta este miscarea cuvantului prelungita in ordinea lucrurilor, pentru a face mai eficienta chemarea sau raspunsul ce se misca de la persoana la persoana, sau de la o persoana asupra celeilalte persoane si pentru a duce realitatea spre acel viitor. Cel ce adreseaza un apel altei persoane, pentru a o pune in referinta cu sine si in acelasi timp spre a o solidariza in inaintarea spre un viitor, demonstreaza interesul pentru acea persoana si credinta in puterea realizarii viitorului comun, vorbindu-i si cu fapta in ordinea lucrurilor; cel ce raspunde acelui apel isi demonstreaza, cand e nevoie, sinceritatea raspunsului, sinceritatea vointei de a merge impreuna spre acel viitor, de asemenea si prin punerea fiintei sale spirituale-corporale, aflatoare in contextul realitatii obiective, sau a unor lucruri, la dispozitia celui ce si-a marturisit intentiile aceluia si in miscarea spre viitorul indicat de acela.

Faptele constituie si ele un dialog intre persoane, chiar daca sunt indreptate spre lucruri. Faptele infatiseaza si mai efectiv caracterul profetic si transformator manifestat in cuvinte. Ele sunt nu un dialog paralel la cel savarsit prin cuvinte, ci dialogul prin cuvinte extins si facut eficient de fiecare partener asupra persoanei spiritual-corporale proprii, sau asupra lucrurilor care tin de persoane. Prin aceasta actiunea cuvantului unui subiect asupra subiectului partener e mai eficace.

Orice fapta e marturia si realizarea unei stari viitoare a logosului persoanei proprii si al lucrurilor de care poate dispune; executarea unui proiect. Iar proiectul e sensul viitor al persoanei proprii sau al unor lucruri, formulat mai intai ca un cuvant interior e chipul viitor al persoanei proprii si a altuia si al lucrurilor in al carui context se afla persoana proprie si a celuilalt sau a celorlalti. Fapta dovedeste caracterul dinamic al logosului fiintelor noastre si al lucrurilor in al caror context ne aflam si pornirea spre realizarea unei faze viitoare, din drumul logosului lor spre tinta desavarsita. Prin fapta cineva vrea sa realizeze faza viitoare a logosului lucrurilor, descoperita cuiva prin cuvant, pentru ca sl acela sa se angajeze pe drumul realizarii acelei faze. Fapta e o exprimare si o pasire spre eficienta a cuvantului ca chip viitor al logosului lucrurilor. Cuvantul e proiectul, fapta e realizarea chipului viitor al lucrurilor. De aceea fara proiect nu exista fapta, iar fara fapta proiectul e ceva nedeplin si fara putere.

5. Dar daca fapta e ducerea cuvantului la capat, iar cuvantul e inceputul miscarii ce se indeplineste in fapta si la cuvant participa ambii interlocutori, fapta e si ea intr-un fel produsa de amandoi. Fapta mea e, rezultatul deplin al miscarii produsa in mine de cel ce ma provoaca la raspuns, miscare in care s-a convertit miscarea pornita de la el. Sau fapta celui ce adreseaza o chemare e si ea provocata de cel ce asteapta chemarea.

Din toate acestea reiese ca fiecare subiect constient aflandu-se in legatura ontologica si activa cu alt subiect constient, are in sine un dinamism dialogic, o tensiune dialogica, prin care subiectele se sustin reciproc intr-un proces spiritual de desavarsire. Subiectele formeaza impreuna un fel de diptic aflat intr-o miscare de desavarsire a sa, ce se propaga simultan de la fiecare membrana la cealalta, inscriindu-se in fiecare prin cealalta, un desen de tot mai mare finete. Mai bine-zis, fiecare subiect e in nenumarate relatii dialogice cu alte subiecte, comunicand fiecareia din subiectele cu care se afla in relatie dialogica bogatie adunata in relatia dialogica cu altele.

Responsabilitatea pentru semeni in fata lui Dumnezeu

Aspectele enumerate ale legaturii dinamice intre subiecte prin cuvant si fapta exista si intre Dumnezeu si oameni, dar cu deosebirile ce le comporta faptul ca aci un partener este Dumnezeu.

1. Intre subiectele umane nu exista nici unul in pozitia permanenta a partenerului prim. Fiecare om e rand pe rand in rolul celui ce cheama si e chemat, a celui ce,cere un raspuns si da un raspuns. Fiecare om e nu numai el responsabil fata de altii, ci-l are si pe celalalt responsabil fata de sine. Dar in raportul dintre Dumnezeu si om, numai omul este responsabil, sau : omul e numai in rolul de responsabil, nu si in rolul celui ce impune lui Dumnezeu un raspuns, o responsabilitate, in mod necesar. Poate si in acest sens spune Sfantul Maxim Marturisitorul ca Dumnezeu e in afara de relatii. Desigur, omul cere si el uneori lui Dumnezeu un raspuns, dar in acest raspuns Dumnezeu ramane liber si suveran. El nu e responsabil fata de om : "Cine esti tu, o, omule, ca sa te sfadesti cu Dumnezeu ? Oare, vasul de lut va zice catre cel ce l-a facut: "De ce m-ai facut asa ?" (Rom. VIII, 20).

In raport cu Dumnezeu, omul se experiaza pe sine exclusiv ca raspunzator, deci ca ascultator. Dumnezeu este cel care-l cheama pe om la implinirea unor datorii, iar omul este cel ce asculta si raspunde. Par aceasta inseamna ca omul simte in cuvantul lui Dumnezeu o forta neasemanat mai mare decat in cuvantul, semenului sau. Aceasta inseamna ca se simte chemat sa raspunda, sau sa vorbeasca raspunzand, de "un, glas" pe care nu-l poate face neauzit. Implinirea rolului sau in dialogul cu Dumnezeu rezulta ca o constrangere morala de neocolit. De aceea si rolul lui Dumnezeu in acest dialog se impune cu o evidenta si cu o presiune neconditionata. De aceea Sfanta Scriptura considera morti spiritual pe cei ce nu aud cuvantul lui Dumnezeu; sau ia in deradere idolii care nu pot grai si nu pot auzi cererea omului (I Regi XVIII, 27). Caci in experienta lui Dumnezeu ca partener de suprema presiune spirituala in dialogul cu omul intra si simtirea ca El aude, ca El asculta, asa cum in dialogul interuman ascultarea ca fapta a partenerului e tot asa de viu experiata de partenerul care vorbeste, ca si raspunsul lui sonor (Ps. XXXIII, 4, 6, 17; XXXII, 2; XIX, 8; XVII, 8 , XVI, 6 etc). Sfanta Scriptura condamna orice idolatrie sau panteism pentru ca ele implica negarea dialogului intre Dumnezeu si om, divinitatea fiind considerata impersonala. Omul este, in conceptia panteista, singur; el nu e cu adevarat raspunzator in fata unui subiect suprem.

Despre semenul nostru stim ca ne vorbeste pentru ca auzim cuvantul lui in mod sonor. Dar despre Dumnezeu stim cu atat mai sigur ca ne vorbeste cu cat traim mai intens presiunea spirituala a cererilor Lui obligatorii in constiinta noastra. La urma urmelor forta obligatorie a cuvantului semenului asupra noastra, e tot o chestiune de experienta spirituala, de experienta a importantei Lui, ca realitate spirituala; a importantei neconditionate de a-i vorbi si de a-i iaspunde,. nu numai pentru el ci si pentru noi insine.

Intr-un fel noi crestinii traim sentimentul unei responsabilitati neconditionate si fata de semenul nostru. Dar nu ne putem explica acesta responsabilitate neconditionata din ceea ce ne procura cunostinta empirica despre el. Numai din credinta in importanta vesnica a fiintei lui si a noastra ne putem explica aceasta responsabilitate neconditionata. Numai credinta ca de implinirea constiincioasa a indatoririlor noastre fata de El atarna nu o fericire trecatoare, ci una netrecatoare a lui si a noastra, poate explica forta neconditionata cu care ni se -impune obligatia acestei impliniri.

Responsabilitatea aceasta o traim inainte de a intreprinde vreo fundamentare logica a unei astfel de credinte; sau ea e traita de oameni care nu simt trebuinta sa faca peste tot aceasta fundamentare. Aceasta inseamna ca trairea acestei responsabilitati neconditionate fata de semenii nostri e sadita in fiinta noastra, si se impune cu o forta incomparabil mai mare decat orice argumentare logica a ei. Noi suntem creati cu o asemenea responsabilitate si tinuti tot timpul sub presiunea ei neconditionata. Iar ea nu e decat vibratia noastra necesara, replica ce ne este impusa de fiinta noastra la un "cuvant" de absoluta autoritate care isi impune in noi "raspunsul" pe masura. lui. Noi suntem pusi si tinuti intr-o referinta fata de Cel ce ne revendica cu autoritate absoluta, dar in cadrul acestei referinte trebuie sa implinim cu o constiinciozitate absoluta tot ce cere El sa facem pentru desavarsirea noastra si pentru a celorlalti-semeni.

Am spus mai inainte ca noi adresam chemarea, solicitarea, revendicarea noastra semenului nostru, provocati oarecum de el insusi, iar el ne raspunde provocat, la randul lui, de noi insine. Am spus ca exista in noi o tensiune spre celalalt, in calitatea noastra de fiinte vorbitoare. Dar acum e momentul de a adauga ca noi il revendicam pe celalalt ca sa ne raspunda la ceea ce ii cerem, ca sa faca el insusi drumul nnei desavarsiri proprii cu noi si drumul unei perfectionari a realitatii, pentru ca suntem minati la aceasta de revendicarea lui Dumnezeu, ca factor si autoritate suprema a noastra. Dumnezeu ne misca sa-i raspundem si sa cerem si altora sa-i raspunda impreuna cu noi. Dumnezeu il face pe semenul meu sa-i raspunda si sa-mi ceara si mie sa-i raspund lui insusi si prin el lui Dumnezeu, cu fiinta mea si cu tot ce pot face eu pentru imbunatatirea relatiilor mele cu el in cadrul cosmosului in al carui context ne aflam.

Cain simte ca Dumnezeu a pus asupra lui o raspundere pentru fratele sau ucis si de aceea cauta sa se scuture de ea tocmai in fata lui Dumnezeu; se revolta ca i s-a pus aceasta raspundere, ca i se cere socoteala pentru ca n-a implinit-o: "Oare, sunt eu pazitorul fratelui meu?", raspunde Cain la intrebarea lui Dumnezeu : "Unde este Abel, fratele tau ?" {Fac. IV, 9). Cartea Facerii spune mai departe: "Si a purces Cain din fata lui Dumnezeu" (Fac. IV, 16). Refuzul de a raspunde lui Dumnezeu duce la iesirea din raportul direct cu Dumnezeu, sau mai degraba la vointa de a iesi, caci deplin nu se poate iesi niciodata. Dar acela refuza sa raspunda si semenilor sai. Responsabilitatea crestinului fata de semeni, raspunsul la cererea lor, isi soarbe intensitatea obligatorie din raspunsul la revendicarea lui Dumnezeu. Cine dintre noi refuza sa raspunda lui Dumnezeu cat traieste pe pamant, va raspunde in fata judecatii lui Dumnezeu din viata viitoare. "Astfel, fiecare va da seama pentru sine lui Dumnezeu", spune Sfantul Apostol Pavel (Rom. XVI, 12). Va raspunde insa si pentru semenii sai, pentru care, nevoind sa raspunda in viata aceasta, a voit sa scape si de responsabilitatea fata de Dumnezeu.

Credinciosii ortodocsi se roaga de fiecare data la Sfanta Liturghie pentru "raspuns bun la infricosata judecata a lui Dumnezeu". Dar cuvantul lui Dumnezeu se exercita ca o judecata asupra credinciosului inca in viata pamanteasca, orin toate mustrarile impuse constiintei. Dialogul viu, dramatic si efectiv intre Dumnezeu si om se face in interiorul credinciosului si in viata pamanteasca prin ascutisul poruncii Lui, simtita dureros de constiinta datoriei de a o implini, trecand peste orice comoditate : "Viu este cuvantul lui Dumnezeu... si destoinic sa judece simtirile si judecatile inimii" (Evr. IV, 12).

In acest dialog dramatic si tulburator, credinciosul e facut de Dumnezeu raspunzator pentru semenii sai. Astfel, crestinii sunt legati dialogic, in mod strans, prin Dumnezeu. Unul are puterea si simte pornirea sa revendice pe celalalt cu adevarat si acela simte presiunea si are puterea sa raspunda- cu adevarat, pentru ca amandoi sunt in raport dialogic cu Dumnezeu, pentru ca fiecare traieste cu toata intensitatea cuvantul revendicator al lui Dumnezeu. Crestinii sunt fiinte vorbitoare, sau revendicatoare si raspunzatoare, cu adevarat, intrucat Ie vorbeste Dumnezeu si intrucat conserva in ei insisi intreaga capacitate de vibratie la cuvantul lui Dumnezeu, intreaga sensibilitate ascultatoare si responsabila fata de Dumnezeu. Vorbindu-si unul altuia, sau revendicandu-se si raspunzandu-si, credinciosii raspund lui Dumnezeu, daca-si vorbesc fara sentiment de raspundere, ii raspund lui Dumnezeu in acest mod, precum daca-si vorbesc cu un sentiment de raspundere, ii raspund lui Dumnezeu astfel. Cu cit se simte cineva mai legat dialogic fata de semeni, cu atat se simte mai legat dialogic de Dumnezeu si invers.

Viata fiintelor spirituale are un caracter dialogic : revendicare si raspuns. Dar aceasta inseamna ca fiintele acestea sunt intr-o referinta dialogica fata de insusi subiectul care le-a creat cu aceasta obligativitate fiintiala de raspundere, si le sustine in aceasta stare prin revendicare. Dumnezeu nu vorbeste oamenilor ca oamenii! Dar ii face sa se simta agraiti de El. El produce in ei sentimentul ca sunt revendicati si ca trebuie sa raspunda acestei revendicari; ca sunt revendicati si ca trebuie sa raspunda in fiecare situatie, potrivit acelei situatii, pentru a realiza pasul urmator cerut de Dumnezeu in dezvoltarea fiintei lor, pe linia unei sensibilizari a responsabilitatii lor, sau acea reparare care e ceruta de defectul in care se afla, sau acea comportare fata de semeni si fata de lume, care e ceruta de situatie.

S-a spus ca omul se descopera ca eu in relatia cu tu. Iar relatia cu tu o traieste in mod deplin cand se experiaza ca responsabil fata de Dumnezeu. Aceasta inseamna ca se experiaza ca eu prin faptul ca raspunde revendicarii lui Dumnezeu. Oamenii se experiaza ca eu-tu prin faptul ca sunt fiinte cuvantatoare. Dar sunt fiinte cuvantatoare prin faptul ca se simt raspunzatori. Iar intrucat in raspunderea unuia fata de altul credinciosii isi traiesc raspunderea lor fata de Dumnezeu, ei se experiaza ca eu-tu prin raspunderea lor fata de Dumnezeu. In raspunderea fata de Dumnezeu, am experienta lui Dumnezeu ca Tu al meu, sau fiecare se experiaza pe sine ca eu inaintea lui Dumnezeu.

Intensitatea existentei propriului eu o traiesc in relatie cu un tu, pentru ca in acest fu traiesc cu intensitate existenta a cuiva deosebit de mine, a unui zid subiectiv si voluntar peste care nu pot trece, care ma intoarce spre mine insumi, cu o ireductibila forta spirituala. Dar atunci in experienta lui Dumnezeu ca Tu de suprema intensitate am experienta de suprema intensitate a propriului eu. Altfel totul poate sa se inmoaie, in ceata unei parute existente.

Desigur, experienta lui tu uman sau divin este dincolo de cuvant ; ele sunt realitati apofatice, indefinibile. Dar aceasta nu inseamna ca sunt cu totul in afara de experienta, de traire, cum afirma Martin Buber. Relatia pe care el o recunoaste, este ea insasi o experienta. Experienta lor apare foarte accentuata in cuvantul lor, in intentia lor presanta, indreptata spre mine, care in cazul lui tu uman o sesizez prin articulare sonora, iar in cazul lui Tu divin ca o presiune spirituala directa, care produce in mine intensitatea unei raspunderi neconditionate. E simptomatic ca literatura de azi (de exemplu teatrul lui Eugen Ionescu) infatiseaza oameni care nu mai comunica in vorbire cu nimeni; fiecare isi urmareste monologul lui, fara sa mai tina seama de ce spun ceilalti. Crestinii acestia, iesiti din relatia eu-tu cu Dumnezeu, au iesit din relatia eu-tu cu celalalt; sau viceversa. Ei nu mai sunt fiinte raspunzatoare, responsabile. Dar ei simt totusi trebuinta sa vorbeasca. Se multumesc insa in locul unui tu real, cu un tu constituit din fiinta lor. Ei dezvolta acest fenomen de dedublare pana la schizofrenie.

Sfantul Grigore de Nisa spune: "Caderea din cel cu adevarat existent este corupere si descopunere adevarata a celui ce fiinteaza, caci cum ar fi in existenta cel ce nu e in cel existent". Dar crestinul ramane in existenta prin faptul ca ramane in atarnare dialogica de cel cu adevarat existent. Cel ce cade din el inainteaza intr-un infinit aL descompunerii si de aceea nu gaseste infinitatea adevarata. Numai in relatia cu Tu-divin credinciosul se afla in infinitul real care odihneste. Acesta e nu numai in miscare ci si in stabilitate.

Nu degeaba Epistola catre Evrei face intrarea credinciosului in odihna lui Dumnezeu dependenta de auzirea glasului Lui si vorbeste in aceasta legatura de caracterul viu si patrunzator al cuvantului lui Dumnezeu (Evr. XII, 4, 7-l2). Preocuparea de lucruri nu e odihna caci omul nu traieste in ele misterul infinitului; in relatia interumana eu-tu se gaseste odihna numai daca la baza ei sta relatia eu-tu cu Dumnezeu. In acest caz chiar si in privirea lucrurilor este o odihna. Odihna in Dumnezeu e traita ca un "astazi", ca o stabilitate prezenta, desi aceasta stabilitate nu exclude o miscare in ea ca adancire, fiind o "stabilitate mobila", sau o "miscare stabila", cum spune Sfantul Grigore de Nisa.

Cine se afla in dialogul cu Tu-suprem a iesit din starea singularizata a admiratiei ireale a trecutului propriu, sau din inchipuirea fantasmagorica a viitoarei perfectiuni a eului propriu. Responsabilitatea prezenta in dialog e un inceput al responsabilitatii pentru viitor si al caintei pentru trecut. "Dumnezeu hotaraste din nou o zi, astazi, spunand prin gura lui David : "Daca veti auzi astazi glasul Lui, nu invartosati inimile voastre... pentru ca cine a intrat in odihna lui Dumnezeu s-a odihnit si el de lucrurile lui, precum Dumnezeu de ale Sale" (Evr. XII, 7). Neauzirea cuvantului lui Dumnezeu e o insensibilitate, o invartosare spirituala, o raminere in afara de spiritualitatea infinita unde se afla odihna comuniunii perfecte.

2. Dar asa cum dialogul intre oameni are un caracter activ, tot asa si dialogul dintre Dumnezeu si oameni are un astfel de caracter. In parte chiar in miscarea exercitata de cuvantul uman revendicator si raspunzator se prelungeste forta cuvantului lui Dumnezeu. De aceea nu se poate face separatie intre actul si cuvantul revendicator al lui Dumnezeu, exercitat asupra credinciosului, si intre actul si cuvantul revendicator si raspunzator al acestuia fata de semenii sai. "Iubirea lui Dumnezeu este in iubirea omului, iubirea omului este preluata in iubirea lui Dumnezeu si sunt unite fara confuzie si fara separatie".

In miscarea creata, cuvantatoare si faptuitoare, a credinciosului se afla si energia divina necreata, care produce miscarea creata a credinciosului. "Viu este cuvantul lui Dumnezeu si lucrator si mai ascutit dacat orice sabie cu doua taisuri si patrunde pana la despartitura dintre suflet si trup, dintre incheieturi si madulare" (Evr. IV, 12). Prin "ascutisul" lui, cuvantul dumnezeiesc trezeste o sensibilitate spirituala oarecum dureroasa, obligand pe credincios sa-l ia la cunostinta si sa se conformeze lui, adica sa-i raspunda.

Energiile necreate divine lucreaza asupra fiintelor umane avand forma unor logoi, a unor ratiuni active, a unor impulsuri prin care le duc spre tinte viitoare de indeplinit in viata lor si a lumii. Astfel chiar in ratiunile-scopuri ale crestinului, sunt active ratiunile-scopuri ale lui Dumnezeu. Energiile necreate divine intra in relatie cu spiritul uman, luand forma unor ratiuni active. Ratiunile sunt virtual inerente energiilor divine; ratiunile au un caracter energetic. Pe de alta parte, energiile-ratiuni, sunt indreptate spre creaturi si indreapta creaturile spre chipurile viitoare, superioare ale lor. Energiile necreate duc pe credinciosi spre o tot mai deplina asemanare a ratiunilor lor cu ratiunile divine. Ele au totodata caracter de revendicare, sunt traite de crestini ca niste cuvinte divine, nelipsite de intelesuri, carora trebuie sa le raspunda acestia prin credinta si faptele lor. Dumnezeu se afla prin energiile Sale in raport dialogic cu credinciosii; acestia se decid pe de o parte liber sa raspunda cuvintelor divine, care sunt in acelasi timp energii, pe de alta primesc de la ele puterea sa le raspunda prin cuvintele si faptele lor, adaugind la ele aportul fiintei lor create. Credinta lor nu e mai putin stimulata de energiile divine ca faptele lor.

Dar energiile divine opereaza si altfel decat prin relatia dialogica de fiecare zi cu fiecare credincios sau prin relatia de fiecare zi intre credincios si credincios.

Energiile divine au si putere creatoare. Daca cuvantul lui Dumnezeu, ca indicatie si putere conducatoare spre un scop determinat si in acest sens ca o forma indreptata spre scop a energiei lui, produca o miscare modificatoare in creatura spre care se indreapta, se poate cugeta ca cuvantul - energie al lui Dumnezeu poate produce si din nimic realitatile intentionate prin el. Actul creator opereaza si el asemenea cuvantului: cheama, provoaca si imputerniceste o realitate la miscarea unui raspuns. Deosebirea e ca pe cand cuvantul adresat de Pumnezeu (si, dupa asemanarea lui, cel adresat de om unei realitati existente in prealabil, produce o stare, o miscare, o realitate noua in acea realitate data, si aceasta aparitie se manifesta in raspunsul dat de respectiva realitate, - in cazul creatiei, realitatea produsa nu apare intr-o realitate existenta, ci ca una cu existenta in sine; dar aparitia ei este de asemenea echivalenta cu Taspunsul ei la chemarea cuvantului dumnezeiesc. Aducerea la existenta a creatiei este asezarea lui Dumnezeu in dialog cu ceva din afara de Sine. Creatia apare in existenta aparand in atarnarea dialogica de Cel cu adevarat existent, impartasindu-se astfel de existenta Celui existent.

Cand cheama Dumnezeu, rostindu-si cuvantul Sau, nu se poate sa nu i se raspunda. Cuvantul "spus" de Dumnezeu este o structura rationala gandita de El activ, sau energetic, avand puterea sa aduca in existenta o realitate noua, conforma ei, sau o stare noua intr-o realitate existenta de mai inainte. Cuvantul rostit de Dumnezeu are ca urmare necesara, raspunsul realitatii careia i se adreseaza. in el e forta care provoaca in mod necesar un raspuns analog cu cuvantul, cu structura rationala exprimata de Dumnezeu. Daca nu exista realitatea care are sa raspunda, ea trebuie sa apara in existenta. In acest caz insasi aparitia ei in existenta e raspunsul care trebuie sa urmeze cuvantului lui Dumnezeu.

In sensul acesta toate realitatile existente sunt raspunsuri la cuvintele creatoare ale lui Dumnezeu, raspunsuri analoage cuvintelor lui, sunt ele insele chipurile cuvintelor lui Dumnezeu. Venirea la existenta e si un raspuns inconstient al creaturilor la cuvantul lui Dumnezeu, din puterea cuprinsa in acest cuvant. Cuvantul creator al lui Dumnezeu este porunca : "El a zis si s-au facut, El a poruncit si s-a zidit" (Ps. XXXII, 9). Porunca Lui produce imediat existenta creaturii, ca raspuns al ei la aceasta porunca. "Porunca Lui devine fiinta", spune Sfantul Grigore de Nisa. Dar aceasta inseamna ca actul divin creator nu trebuie conceput ca o "facere samavolnica, a unei cauze exclusiviste, cu urmari de dominare, ci ca un act de iubire care incepe prin aceasta un dialog al iubirii cu creatura, in care ea are sa raspunda dupa ce o data exista, in libertate.

Durata creaturilor in existenta e si ea o continuare a raspunsului lor inconstient din primul moment la cuvantul creator al lui Dumnezeu. Dar durarea nu e numai ceva static, ci si o miscare a fapturilor si a universului spre forme superioare. De aceea si cuvantul lui Dumnezeu care le tine si raspunsurile fapturilor, care "accepta" durata lor, nu sunt simple repetitii. Cuvintele si faptele omenesti sunt raspunsuri constiente, desi uneori constiinta manifestata in ele nu e si o constiinta despre Cel caruia ii raspund. Raspunsurile in care constiinta imbratiseaza si pe Cel caruia I se raspunde se manifesta in credinta si in faptele din credinta ale oamenilor. Sfantul Maxim Marturisitorul zice in aceasta privinta : "Caci toate cele create dupa fiinta si prin devenire sunt afirmate (de Dumnezeu), fiind continute in ratiunile (cuvintele) proprii si in cele din afara lor". Toate sunt create si mentinute, asadar, prin ratiunile-cuvintele lui Dumnezeu, in care se cuprind, in care persista, in care-si. au puterea de existenta. Caci cuvintele lui Dumnezeu au ca o urmare necesara raspunsul creaturilor ca aparitie si ca durata a lor in existenta,.

Ceea ce pune mai mult in relief caracterul iubitor al actului creator al lui Dumnezeu e ca lucrurile fiind cuvinte ale lui Dumnezeu, mai precis raspunsuri create, inconstiente la chemarile lui Dumnezeu, sunt in acelasi timp cuvinte ale lui Dumnezeu catre oameni, deci raspunsuri pe care acestia au sa si le insuseasca in mod constient, ca pre-luand ei insisi aceste raspunsuri inconstiente sa puna si ceva de la ei in ele, prin aprofundarea valorii lor si actualizarea continua a acestei valori pentru desavarsirea lor. Dar asa cum lucrurile ca raspunsuri sunt totodata efectele lucrarii Iui Dumnezeu, asa in insusirea si aprofundarea constienta a raspunsului lor de catre credinciosi e activa si lucrarea lui Dumnezeu.

3. Am mentionat inca mai inainte ca energiile-ratiunile divine indreptate spre lume au si o tinta viitoare de urmarit cu oamenii si cu lumea. Un partener cheama pe celalalt spre sine, dar si spre un viitor pe care nu-l are inca nici unul nici celalalt, dar al carui chip il stravede intii cel ce cheama, apoi si cel chemat. Dumnezeu indreapta prin energiile-ratiunile sau cuvintele Sale nu spre un viitor care nu exista in El. Dumnezeu indeamna pe credinciosi spre viitorul lor in-trucat ii revendica spre noi trepte in urcusul spre El insusi. Un om cheama pe alt om spre sine, dar indeamna mai ales spre Dumnezeu, ca deosebit de sine. li indeamna sa urce impreuna cu sine spre Dumnezeu si prin aceasta spre propria lui realizare. Si numai in acest sens il cheama la solidaritate cu sine.

Parintele Dumitru Staniloae

Pe aceeaşi temă

11 Iulie 2012

Vizualizari: 9736

Voteaza:

Responsabilitatea crestina 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE