Rugaciunile pentru altii si sobornicitatea bisericii

Rugaciunile pentru altii si sobornicitatea bisericii Mareste imaginea.


Rugaciunile pentru altii si sobornicitatea bisericii

Rugaciunile pentru vii

Sobornicitatea e opusul singuratatii; e unirea interioara a membrilor Bisericii intr-un intreg, ceea ce are ca urmare ca in intreg se reflecta calitatile si viata tuturor si fiecare reflecta calitatile si viata intregului. Sobornicitatea isi are o analogie in raportul dintre organismul in a carui unitate se armonizeaza totalitatea celulelor componente cu viata lor si dintre celulele care reflecta fiecare in parte calitatile specifice ale organismului ca intreg. Fiecare parte componenta se explica si exista prin intreg si intregul se sustine prin legatura tainica ce le uneste pe toate. Legatura aceasta este mai mult decat un asentiment al partilor; totusi intregul nu e in afara partilor sau fara parti.

Sobornicitatea nu se manifesta numai in sustinerea comuna a credintei, a cultului si a organizarii Bisericii, ci sustine si reprezinta insasi viata Bisericii si a fiecarui membru al ei. Ea e opera iubirii neintrerupte ce domneste in Biserica si al carui izvor ultim este Hristos cu Duhul Sfant care iradiaza din El.

Iar iubirea are forme de dialog, de comunicare intre persoane. Sobornicitatea se manifesta deci ca o comunicare intre persoane. Chiar cand o persoana e singura in aparenta, ea este intr-o comunicare cu altele, prin raspunderea ce-o traieste pentru acelea, prin preocuparea de ele, prin vointa de a le ajuta intr-un fel sau altul. Iar acelea se folosesc de preocuparea respectivei persoane de ele, chiar daca nu au o cunostinta despre aceasta.

In comunicarea aceasta un rol important il are rugaciunea fiecarei persoane pentru celelalte. Persoana care se roaga este in dialog, in comunicare cu cea pentru care se roaga, este in exercitiul unei raspunderi pentru aceea. Cand doua persoane se roaga una pentru alta, amandoua se afla in exercitiul raspunderii uneia pentru alta. Iar raspunderea e o forma a iubirii intre persoanele care au lipsa una de alta. Cand numai una din persoane se roaga pentru alta, ultima nu se afla in acest exercitiu al raspunderii si nu sesizeaza in mod constient exercitiul raspunderii celeilalte pentru ea. Dar pina la urma are un folos din rugaciunea celei dintai. In orice caz, nu exista rugaciune fara raspundere, iar in raspundere o persoana experiaza legatura in care se afla cu cealalta, legatura care nu depinde nici de vointa sa, nici de vointa celeilalte, ci de structura dialogica imprimata in fiecare persoana, iar in Biserica si de Duhul lui Hristos care intareste aceasta legatura dialogica intre persoane.

Dar nu numai in rugaciune vine la expresie legatura dialogica intre persoane, sau raspunderea uneia pentru alta, ci si in fapta uneia in favorul celeilalte. Oamenii in starea lor naturala simt si ei ca prin faptele lor de intrajutorare implinesc obligatiile unor raspunderi ale unuia. pentru altul, raspunderi mai presus de voia lor. Dar membrii Bisericii, stiu ca raspunderea aceasta este pusa asupra lor de Dumnezeu si ca de ea se achita nu numai prin fapte, ci si prin rugaciune ; ei mai stiu ca fara exercitiul acestei raspunderi se prabusesc intr-un fel de existenta golita de continut si de putere, intr-o existenta a cosmarului, a neputintei, in acest fel de existenta de umbra chinuita cade nu numai cel. neajutat de celalalt, dar si cel ce nu ajuta. Caci cel ce nu ramine in legatura dialogului cu celalalt, prin raspunsul la apelul lui, cade el insusi in golul singuratatii, adica al unei existente fantasmagorice, de cosmar.

Din viata Sfantului Pahomie se spune ca odata el a visat ca membrii uneia din manastirile conduse de el se aflau intr-o pestera, legati intre ei intr-un sir, prin faptul ca fiecare tinea de mana pe altul si tot sirul avand in frunte pe staret, inainta spre o deschizatura in care se vedea lumina de afara. Alti oameni alergau continuu de colo pana colo, prin intunericul pesterii, ascultand cand de un glas, cand de altul, care striga : "aici e lumina!" Alte siruri mai mici se invarteau continuu in jurul unei coloane, fara sa inainteze spre lumina de afara.

Imaginea se potriveste legaturii sobornicesti dintre membrii Bisericii in general. Ei se sustin unii pe altii, avand in frunte pe preotii si ierarhii Bisericii, toti impreuna inaintand spre lumina imparatiei vesnice, avand inca de pe pamant o oarecare arvuna a ei. Indata ce unul se rupe din lant si ramane de unul singur, sau se incadreaza intr-un grup mic ce se misca in jurul vreunei capetenii de caracter personal, rataceste intr-un intuneric fara iesire, intr-o neintelegere a sensului existentei si al scopului ei.

Cine sustine pe altii, se sustine pe sine prin cei pe care-i sustine; cine da putere, primeste putere. Sfantul Ioan Damaschin spune : "Precum cel ce voieste sa unga cu mir sau cu alt untdelemn pe un bolnav se impartaseste intai el de ungere si apoi unge pe cel bolnav, tot asa cel ce lucreaza pentru mantuirea aproapelui, intai se foloseste pe sine si apoi pe aproapele".

Se poate spune ca fapta prin care cineva ajuta si sustine pe altii e prilejul sau mijlocul prin care Dumnezeu il sustine si-l ajuta pe el insusi ; e efortul care, mobilizand energiile cuiva, e semnul prezentei energiei divine, comunicata spre folosul celui ce face acest efort si spre al celui in favorul caruia il face. Cine vrea sa faca efortul in folosul sau exclusiv e victima unui scurtcircuit spiritual; cel ce nu vrea sa lumineze pe altii, nu se lumineaza nici pe sine. Mai precis, cine nu primeste lumina si energia lui Dumnezeu, ca sa o transmita mai departe, nu o primeste nici pentru sine, caci acela, opunandu-se pornirii de propagare generoasa a iubirii lui Dumnezeu, se opune efectului ei chiar in persoana proprie. Nevrand sa se faca mediu de propagare generoasa a acestei iubiri, neincalzindu-se el insusi de pornirea generoasa a iubirii, divine, nu numai ca nu o transmite mai departe, dar nu-i da putinta sa-si produca efectul deplin nici in sine insusi.

Iar dispozitia lui de a primi si de a transmite cu generozitate ajutorul divin se arata in rugaciunea si fapta lui pentru altii. De aceea spune Sfintul Ioan Damaschin : "Caci Domnul cel de oameni iubitor voieste sa i se ceara si sa imparta cele cerute spre mantuirea fapturilor Sale si mai ales atunci se indupleca cu totul ; nu cand cineva lupta numai pentru sufletul sau, ci cand face aceasta pentru aproapele". Sau tot Sfantul Ioan Damaschin spune : "Cine imparte si da, se bucura si se inveseleste mai mult decat cel ce primeste, si-si procura cea mai mare mantuire".

Raspunderea fata de aproapele, hranita de raspunderea fata de Dumnezeu, e motorul care da forta rugaciunii si faptei pentru altii. Caci ea tine fiinta omului legata dialogic simultan de Dumnezeu si de semenii, proprii. Apelul ce-l face un credincios catre altul : "Roaga-te pentru mine, frate (sau parinte) !" e manifestarea constiintei lui ca depinde simultan de Dumnezeu si de aproapele. Dar e si un apel la raspunderea aceluia in fata lui Dumnezeu, insa la o raspundere in care se include raspunderea pentru semenii lui si in speta pentru cel ce face apel la el. Prin acest apel trezeste raspunderea indoita a aceluia : fata de Dumnezeu si fata de cel care face apelul; il trezeste pe acela la constiinta legaturii dialogice in care se afla cu Dumnezeu si cu aproapele care face apelul. In acest sens, chiar cel ce face apelul pentru cineva ii da prilejul aceluia sa se trezeasca. Dialogul consta din apelul unuia si din raspunsul oarecum necesar al celuilalt. Apelului trebuie sa-i urmeze raspunsul. Dar apelul: "Roaga-te pentru mine, frate (sau parinte) !" porneste din constiinta raspunsului ce trebuie sa-l dea celalalt, simultan, lui Dumnezeu si celui ce face apelul.

Dar orice credincios nu apeleaza numai la rugaciunea celuilalt, ci se roaga el insusi pentru acela. Se angajeaza el insusi sa se roage, cand apeleaza la rugaciunea celuilalt; sau cel la care se face apelul pentru rugaciune adreseaza si el, la randul sau, un apel celui dintai sa se roage pentru el lui Dumnezeu.

Astfel amandoi se simt raspunzatori simultan in fata lui Dumnezeu unul pentru altul. Amandoi sunt legati de Dumnezeu si unul de altul prin raspunsul ce trebuie sa-l dea fiecare lui Dumnezeu pentru celalalt. Apelul reciproc la rugaciune trezeste legatura lor dialogica cu-Dumnezeu si intreolaita, ca fiinte raspunzatoare fata de Dumnezeu si intreolalta. Legatura intre credinciosi este o legatura in Dumnezeu si invers : legatura unui credincios cu Dumnezeu este o legatura cu ceilalti. Cine nu se simte legat de altul, pierde legatura si cu Dumnezeu. Cine se roaga lui Dumnezeu pentru altul il are pe celalalt nu numai in gand, ci e intr-o legatura dialogica cu acela, prin raspunsul ce i-l da implinind apelul lui de a se ruga pentru el lui Dumnezeu. Pe cat de reala este legatura lui dialogica cu Dumnezeu in rugaciune, pe atat de reala este legatura lui cu semenul pentru care se roaga. Aceasta legatura reala a lui cu Dumnezeu, in care este inclus si semenul pentru care se roaga, explica puterea divina care curge atat pentru cel care se roaga cat si peste cel pentru care acela se roaga.

Dar credinciosii sunt legati intre ei si cu Dumnezeu, nu numai ca niste perechi izolate de alti credinciosi. O pereche izolata este expusa si ea unui scurtcircuit al iubirii si al comunicarii. Doi sau mai multi oameni care se iubesc exclusiv intre ei, fiind indiferenti sau dusmanosi fata de altii, nu si-au sensibilizat in intregime fiinta, pentru a o face un bun transmitator al iubirii divine si simultan un focar de iradiere a iubirii proprii, in toate directiile. Au ramas in ea zone, aspecte si realitati de intuneric si de duritate, care nu pot sa nu se repercuteze si asupra relatiei cu persoanele pe care le iubesc. Ei traiesc intr-un orizont ingust, inconjurat de intuneric. Numai un al treilea deschide lantul comunicarii si al luminii la nesfarsit. Cel ce beneficiaza de raspunderea altuia pentru sine trebuie sa-si traiasca in acel moment propria raspundere pentru un al treilea ; si cel ce-si traieste propria raspundere pentru cineva e trezit la aceasta de experienta raspunderii altuia pentru sine.

Pe langa aceea, fiecare e fericit sa experieze raspunderea cat mai multora pentru sine si trebuie sa tinda a se simti raspunzator pentru cat mai multi oameni si a-si exercita efectiv aceasta raspundere.

Astfel o mare multime de oameni sunt prinsi in tesatura dialogica intre ei insisi si intre ei si Dumnezeu. Fiecare include in legatura sa dialogica cu Dumnezeu legatura sa dialogica cu toti pentru care se simte raspunzator in fata lui Dumnezeu sau intreaga Biserica. In acestea consta sobornicitatea Bisericii.

Pomenirea celor morti

Dar credinciosii continua sa se simta raspunzatori si pentru credinciosii trecuti din viata aceasta. Ei nu-i pot sterge nici pe aceia din inima si din pomelnicul lor, ci ii trec numai din randul celor vii in randul celor decedati. Iar in aceasta raspundere a lor pentru aceia se reflecta voia lui Dumnezeu care in generozitatea Sa voieste sa-si reverse iubirea Sa si peste cei decedati in credinta. In general, Dumnezeu voieste,sa mantuiasca pe toti. "Dumnezeu, Mantuitorul nostru... voieste ca toti oameni sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului... Caci s-a dat pe Sine rascumparare pentru toti" (I Tim. II, 4, 6). "Precum a patimit El toate pentru om, asa le-a si gatit toate pentru el, spune Sfantul Ioan Damaschin. Caci cine, pregatind ospat si chemand pe prieteni, nu voieste ca sa vina toti si sa se sature toti din bunatatile lui? Caci de ce a mai -pregatit ospatul, daca nu ca sa primeasca la el pe prietenii sai ?".

Dar in scopul acesta Dumnezeu voieste sa-i asocieze pe toti in pornirea Sa generoasa catre toti, pentru ca toti sa se bucure simultan de generozitatea divina si de generozitatea cat mai multor oameni, sau prin generozitatea cat mai multor oameni. De aceea Dumnezeu nu uita nici pe cei adormiti si-i face si pe cei vii sa nu-i uite pe aceia.

Desigur in acesti "toti" nu se pot cuprinde real decat cei ce au raspuns, macar intr-o masura cat de mica la apelul lui Dumnezeu, cat au fost in viata. Sfantul Ioan Damaschin zice ca pentru toti cei ce si-au agonisit putin aluat al virtutilor, dar n-au apucat sa faca cu ajutorul lor din toata fiinta lor paine, "Domnul va trezi dupa moarte pe apropiatii si pe prietenii lor, carora le indreapta gandurile si le misca suflelele spre folosul si ajutorul acelora. Iar acestia miscati de sus si prin atingerea Stapanului de inimile lor vor completa lipsurile celor decedati". Dar celui care a plecat din viata aceasta cu un cuget intru totul trupesc nu-i va intinde dupa moarte nimeni o mana de ajutor, "pentru ca nici Dumnezeu nu-l are pe acesta in amintire".

Lucrul trebuie inteles astfel : Cei ce au decedat in credinta au acceptat sa intre in dialogul viu si de viata facator cu Dumnezeu inainte de moarte, chiar daca nu s-au angajat deplin in el, chiar daca n-au raspuns cu toata fiinta apelului lui Dumnezeu. Ca atare ei au decedat in legatura dialogica cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu-i mai lasa pe acestia din legatura cu El, dupa ce ei nu mai pot face nimic pentru a progresa in aceasta legatura. Ei raman "in amintirea lui Dumnezeu". Dar cine ramane in amintirea lui Dumnezeu ramane in preocuparea Lui. Iar cel ce ramane in preocuparea lui Dumnezeu ramane in legatura cu Dumnezeu. Si acela nu moare sufleteste de tot; ramane si el viu sufleteste in oarecare masura, prin preocuparea lui Dumnezeu de el. Caci preocuparea lui Dumnezeu de el inseamna indreptarea gandului lui Dumnezeu spre el, ceea ce e totuna cu indreptarea cuvantului de viata datator al lui Dumnezeu spre el. Iar cuvantul lui Dumnezeu il tine pe cel caruia i se adreseaza viu, prin rasunetul apelului lui Dumnezeu in constiinta lui, prin necesitatea de a raspunde traita de acela in fiinta lui.

Dar daca credinciosul care se roaga lui Dumnezeu pentru un semen al sau realizeaza un dialog atat cu Dumnezeu cat si cu acel semen al sau, Dumnezeu realizand un dialog cu un ins in viata, sau mentinandu-l cu unul decedat, include, de asemenea, in dialogul acesta si pe anumiti semeni ai insului respectiv. Dumnezeu nu se adreseaza niciodata unui om in izolare, pentru ca nu-l vede izolat. Dumnezeu vede pe fiecare om in legaturile lui fiintiale cu semenii sai si indreapta preocuparea sa spre el pentru ea cuvantul Sau sa se raspandeasca prin acela si la altii, pentru a trezi si pe aceia la un raspuns, fie pentru ca aceia au lipsa sa fie ajutati, prin cel caruia Dumnezeu ii vorbeste, fie pentru ca are lipsa cel de care Dumnezeu se ocupa direct de ajutorul celorlalti. Astfel, daca credinciosul in rugaciunea sa pentru altii realizeaza un dialog indreptat si spre Dumnezeu si spre om, aceasta se datoreste faptului ca Dumnezeu insusi il suscita la acest dialog ; se datoreaza faptului ca Dumnezeu insusi, cerandu-i rugaciunea pentru altul, se arata preocupat si de acela, ba mai mult, a si inceput sa lucreze la ajutorarea spirituala a acelorar incluzand in dialogul Sau cu cel caruia ii cere rugaciunea si pe cel pentru care o cere, sau in preocuparea Sa indreptata spre cel care are lipsa de rugaciune si pe cel caruia ii cere rugaciune.

Daca ne rugam si noi ca Dumnezeu "sa pomeneasca" pe cei adormiti, aceasta nu inseamna ca noi avem initiativa in pomenirea acelora, ci ca Dumnezeu are lipsa si de raspunsul nostru si de raspunsul celor decedati, inviorat de raspunsul nostru, la preocuparea lui Dumnezeu de ei, pentru ca aceasta preocupare a Lui sa dureze vesnic si sa fie cat mai eficienta. Iar raspunsul nostru e dat prin rugaciunea noastra catre Dumnezeu, ca Dumnezeu sa-i pomeneasca pe cei de care El se preocupa. Numai asa pomenirea lui Dumnezeu ii tine pe aceia vii in veci, pentru ca numai asa se mentine dialogul adevarat intre El si ei, raspunzand si aceia o data cu noi, sau in urma raspunsului nostru, la preocuparea lui Dumnezeu de ei. Dumnezeu ii uita daca ei il uita, ceea ce inseamna ca uitam noi insine sa ne rugam pentru ei si sa invioram prin aceasta raspunsul lor la preocuparea lui Dumnezeu de ei.

In orice caz, pomenirea lui Dumnezeu are puterea sa tina vii spiritual in vecii vecilor pe cei ce raspund acestei pomeniri. Noi nu avem puterea aceasta, pentru ca cu cat clipa despartirii celor decedati de noi luneca mai mult in trecut, amintirea lor slabeste in noi si cu aceasta si puterea noastra de a-i tine in legatura cu noi si deci vii. Numai pentru si prin Dumnezeu ei raman mereu prezenti si deci vii, pentru ca pentru El nu exista trecut. Amintirea noastra n-are puterea sa invinga trecutul si deci sa mentina legatura cu cei adormiti, cum are Dumnezeu. Noi numai ramanand in legatura dialogica cu Dumnezeu ramanem si in legatura dialogica neslabita cu ei. Numai constiinta raspunderii noastre pentru ei in fata lui Dumnezeu ne tine treaza amintirea lor. Numai daca Dumnezeu ne trimite in suflet preocuparea Sa de ei, adica numai daca El nu uita sa-si aminteasca de ei, facandu-ne sa o simtim aceasta si noi in constiinta noastra, putem pastra si noi vie amintirea lor. Rugandu-ne lui Dumnezeu ca sa-si aminteasca de cei adormiti, ne ajutam si noua ca sa pastram cat mai mult si mai nestearsa amintirea lor.

Cine isi aminteste de cineva il ajuta sa ramana viu. Cu atat mai mult il ajuta amintirea lui Dumnezeu. Pentru cel lovit de amnezie totala sau partiala, toate persoanele sau anumite persoane se scufunda in neant. Aceasta inseamna ca persoana lovita de amnezie nu le mai da nici un ajutor sa existe; persoanele uitate pierd un sprijin, pierd un rost al existentei lor, o semnificatie a acestei existente. Si daca toate persoanele umane ar fi lovite de amnezie in legatura cu o anumita persoana, aceea si-ar pierde orice rost, orice semnificatie, orice interes al existentei ei. Ea s-ar scufunda spiritual intr-un fel de pustiu chinuitor. Iar odata moarta trupeste, ar intra definitiv in aceasta pustietate chinuitoare si fara sens. Acest efect il are cu atat mai mult uitarea lui Dumnezeu pentru un om care nu raspunde preocuparii lui Dumnezeu de el. La aceasta voluntara amnezie divina se adauga amnezia voluntara a persoanelor umane care n-an primit niciodata un raspuns pozitiv de la persoana respectiva. Persoana respectiva, cazand din dialogul cu Dumnezeu si cu semenii, a cazut din realitate in golul fantasmagoric, fara continut si fara sens, care constituie un chin negrait.

Cand cerem lui Dumnezeu "vesnica pomenire" pentru cineva, cerem sa fie pomenit de Dumnezeu si in prezent, cum va fi pomenit in eternitate, deci sa-l tina neincetat viu. Daca am cere ca Dumnezeu sa-l pomeneasca numai de la judecata din urma mai departe, ar insenina ca Dumnezeu il are uitat pentru o vreme, iar dupa aceea iarasi isi va aduce aminte de el. Noi nu cerem lui Dumnezeu nici sa-si aduca aminte cateodata de acela, ci sa-l aiba neintrerupt in amintire, in vecii vecilor.

Dar dialogul nostru cu Dumnezeu pentru semenul nostru decedat, deci si cu el, se sustine nu numai prin pomenirea in rugaciuni, ci si prin pomenirea cu faptele, in special, cu faptele de milostenie. Prin acestea intercalam si pe alti oameni in acest dialog. Adica il pomenim in relatie cu altii si-i facem si pe aceia sa-l pomeneasca. Iar aceasta, pomenire a celui decedat de catre noi, care savarsim fapte de milostenie in numele lui, si de cei care beneficiaza de aceste fapte, e un dialog nu numai intre noi si aceia, ci si un raspuns dat apelului celui decedat si lui Dumnezeu pentru el. Aceasta largire a dialogului se realizeaza de altfel si prin rugaciuni. Calugarii in manastire se scoala cu ore inainte de inceperea sfintei liturghii si pomenesc zeci de mii de credinciosi adormiti, pentru care li s-a cerut sa faca aceasta, "pentru ca fiecare din cei adormiti asteapta o usurare prin aceasta pomenire". Iar rudele celui adormit dau cate o haina pentru cel adormit, pentru ca acela e gol si asteapta haina aceasta. Nu numai rudele pomenesc pe cel adormit, ci cer aceasta si preotilor si celor carora le dau pentru el vreun lucru, pentru ca sa fie atrasi cat mai multi in acest dialog cu cel adormit si cu Dumnezeu pentru el. Toti acestia vorbesc intre ei despre cel adormit si cu el si cu Dumnezeu. Sobornicitatea Bisericii nu se limiteaza numai la relatiile intre cei vii, ci si la cele intre ei si cei adormiti.

Avandu-i pe cei adormiti in legatura dialogica cu noi, cand cerem altora sa-i pomeneasca si cand savarsim fapte de milostenie pentru ei, ei insisi cer prin noi intr-un anumit fel aceasta pomenire si ne preseaza la savarsirea acestor fapte. Nu numai noi savarsim fapte pe care n-au avut ei timp, sau n-au fost in dispozitia de a le implini cat au trait pe pamant, ci oarecum ei insisi participa la savarsirea lor prin noi, prin presiunea ce-o exercita asteptarea sau apelul lor asupra noastra. Sfantul Ioan Damaschin spune ca Dumnezeu "le socoteste ca fapte ale lor". Iar intrucat toate faptele bune se savarsesc din indemnul lui Dumnezeu, caruia ii raspundem prin ele, faptele pentru cei adormiti sunt savarsite si ele si de Dumnezeu, intrucat noi le savarsim raspunzand apelului lui Dumnezeu de a le savarsi. Iar prin aceste fapte ii atragem si pe cei catre care le savarsim sa intre pentru cei adormiti in dialogul rugaciunii cu Dumnezeu, pentru a completa ce n-au facut aceia cat au trait.

De aceea Sfantul Ioan Gura de Aur vorbeste de un testament pe care-l lasa cel ce moare nu numai rudelor, ci si saracilor si lui Dumnezeu insusi, ca sa faca acestia ceea ce n-a apucat el sa faca : "Scrie in testamentul tau ca mostenitor, pe langa copii si rudenii, si pe Stapanul. Sa aiba deci hartia numele Stapanului, sa nu fie lipsita de pomenirea saracului".

Dumnezeu asteapta de la toti oamenii sa faca bine, pentru ca toti sa devina buni, implinindu-si aceasta datorie fata de Dumnezeu si toti sa se facla buni prin binele ce li se face. Daca unii au lipsit de la aceasta datorie, binele pe care nu l-au facut ei trebuie sa-l faca pentru ei altii, pentru ca sa nu ramana nici un bine voit de Dumnezeu nefacut in lume si pentru ca omenirea in general sa progreseze spre stadiul de bunatate urmarit de El. Daca multi oameni n-au putut deveni buni, pentru ca n-au fost miscati la aceasta de cei ce trebuiau sa le faca bine, ei trebuie sa fie miscati spre bunatate de altii si in numele celor ce au neglijat aceasta datorie a lor.

Dialogul desavarsitor trebuie sa cuprinda deplin pe toti cei credinciosi, pe toti membrii Bisericii, pe toti cei ce sunt intr-o oarecare masura in Hristos, deci si pe cei decedati.

Prin faptele de milostenie castiga nu numai cei adormiti, ci si cei ce le fac pentru ei si cei carora li se fac. Ele se fac "pentru ca si cei decedati sa se foloseasca de bunatatea lui Dumnezeu si iubirea de frati sa creasca si nadejdea in inviere sa sporeasca si rugaciunea catre Dumnezeu sa se intareasca si contributiile pentru locasurile lui Dumnezeu sa se inmulteasca printr-o mai mare caldura si facerea de bine catre cei saraci sa se extinda".

De aceea Dumnezeu nu uita de nici o fapta buna facuta celorlalti. "Caci Dumnezeu nu este nedrept ca sa uite lucrul vostru si dragostea voastra pe care ati aratat-o pentru numele Lui, slujind altadata si slujind si astazi sfintilor" (Evr. VI, 10). Dumnezeu nu uita nici o fapta buna facuta altora pentru ca toate se inscriu intr-o linie de progres al omenirii spre un stadiu superior de bunatate. Nu uita, pentru ca prin toate credinciosii raspund lui Dumnezeu pentru darurile ce le-au primit, raspunzandu-i in primul rand Lui prin insusirea si inmultirea bunatatii Lui aratata lor prin darurile ce li le-a dat. Iar neuitand, intoarce darurile Sale iarasi insutit inmultite celor ce-i intorc darurile acordate prin transmiterea lor catre altii. Cine, facand ceva pentru altii nu se simte prins intr-un avant intraripat al intrecerii in daruire si bunatate cu aceia.

Dumnezeu e insetat sa vada darurile Sale transmise de la om la om, spune Sfantul Ioan Damaschin, adica sa vada bunatatea Sa inmultindu-se intre oameni prin aderenta lor la ea si prin straduinta lor : "Caci dupa aceasta inseteaza, aceasta o voieste si o cere si o doreste Domnul, cel mai presus de bunatate, ca nu cumva sa ramana cineva lipsit de darurile sale dumnezeiesti". Sau : "Caci aceasta multumeste si bucura pe milostivul Dumnezeu, ca sa se grabeasca fiecare spre ajutorarea aproapelui. Aceasta o voieste si o doreste Milostivul, ca toti sa ne facem bine unii altora, cat si dupa moarte". Voieste sa fim intr-un dialog al faptelor intre noi si prin aceasta sa raspundem Lui unul pentru altul. Nu e vorba deci de o inmultire a binelui intr-un mod abstract, ci de o inmultire a dragostei intre persoanele concrete. Cei ce fac bine in viata aceasta nu vor vedea binele facut de ei ca o entitate abstracta, ci in recunostinta cu care ei vor fi intampinati de cei carora le-au facut binele. Cu recunostinta aceasta ei vor intampina si pe cei decedati cei carora li s-a facut bine in numele lor. De asemenea, cei ce au facut fapte rele nu le vor vedea printr-o contemplare abstracta, ci in mustrarea cu care ii vor intampina cei carora ei le-au facut. Caci pe toti ii vom vedea si-i vom recunoaste la judecata din urma, cu urmele faptelor noastre in ei si cu raspunsul lor de recunostinta sau de mustrare la faptele noastre. Faptele noastre ni se vor face vadite din ei, ii vom vedea si ii vom recunoaste chiar pe cei asupra carora s-au repercutat indirect faptele noastre bune sau rele. "Sa nu socoteasca cineva ca nu va recunoaste niciunul pe niciunul la acea infricosata judecata si adunare. Fiecare va recunoaste pe aproapele lui, nu dupa chipul trupului, ci dupa privirea patrunzatoare a sufletului". Iar Sfantul Ioan Gura de uir zice : "Nu vom cunoaste numai pe cunoscuti acolo, ci vom privi si pe cei care n-au ajuns niciodata la vederea noastra". Sfantul Vasile lei Mare zice si el : "Stand de jur imprejurul tau, cei nedreptatiti de tine vor striga catre tine, caci oriunde ti-ai intoarce ochii vei vedea chipurile faptelor tale rele. Aici orfanii, dincolo vaduvele, acolo saracii doborati de tine, slujitorii pe care i-ai azvarlit, vecinii pe care i-ai suparat".

Din toate partile toti ii vor scoate celui ce a facut rele la suprafata constiintei toate relele facute, toate refuzurile de dialoguri fratesti si motivele pentru care de acum va fi lasat intr-o insingurare inspaimantatoare si definitiva. Apoi va urma insasi aceasta parasire totala si definitiva de catre toti; tacerea si singuratatea eterna il vor inconjura ; va urma iesirea lui din orice dialog pentru totdeauna. Nu va mai putea apela la nimeni, nu va mai avea ocazie sa raspunda nimanui. Nici o urma de comuniune nu va mai fi posibila cu nimeni. Se va cufunda "in intunericul cel mai dinafara".

Pana s-a miscat intre oamenii care nu-l cunoasteau, a mai putut injgheba cate un dialog cu cineva, pentru ca nu i se cunostea de toti marsavia. Acum cade in singuratatea parasirii si uitarii de catre toti, in extrema opusa a sobornicitatii. In aceasta consta iadul. Pana sunt oamenii pe pamant e un targ unde isi poate procura fiecare mantuirea, unul dand, altul primind in vederea ei, rugaciuni si fapte bune, deci prin apeluri si raspunsuri, intr-un vast si multiplu dialog purtat intre multi oameni si intre ei si Dumnezeu, dand si primind nu numai oamenii intre ei, ci si Dumnezeu. "Terminandu-se targul, nu mai este negustorie de bunuri. Caci unde mai sunt atunci saracii ? Unde liturghisitorii ? Unde psalmodiile ? Unde facerile de bine ? Pentru ca inainte de ceasul acela ne putem ajuta unul pe altul si putem oferi iubitorului de suflet Dumnezeu manifestarile iubirii de frati. Caci primeste completarile lipsurilor facute celor ce au plecat pe neasteptate si nepregatiti si le socoteste ca faptele lor".

Lumea ne e data in faza de constructie morala si spirituala cat suntem pe pamant, pentru ca sa participam toti la aceasta construire. Cine a plecat de aici nu mai poate participa la construirea ei decat prin mesterii si lucratorii de pe pamant. Iar dupa judecata din urma, nu mai poate participa nici unul. Caci totul e terminat. Nu mai avem inegalitati de nivelat, nedreptati de indreptat, fratietate de realizat. Acolo ne bucuram de fericirea perfectei comuniuni. Dar se bucura numai cei ce au participat direct sau indirect in lucrarile de pe santier.

Cel mai mare ajutor le vine insa celor adormiti de la pomenirea lor in legatura cu jertfa lui Hristos la Sfanta Liturghie. "Talmacitorii si martorii oculari ai Cuvantului, ucenicii si Apostolii Mantuitorului care au cucerit pamantul de jur imprejur au randuit sa se faca in legatura cu infricosatele, preacuratele si de viata facatoarele Taine, pomenirea credinciosilor adormiti".

Sfantul Chiril al Alexandriei a evidentiat pe larg faptul ca noi nu putem intra la Tatal decat in stare de jertfa curata, dar noi nu ne putem transforma in starea de jertfa, curata decat avand in noi pe Hristos, singura jertfa curata sau asumandu-ne Hristos cel jertfit in Sine. Pe langa aceea, la liturghie toata comunitatea sau toata Biserica se aduce pe sine in Hristos jertfa curata Tatalui, toata se preda Tatalui, raspunzand desavarsit la apelul Lui la iubire si implinind scopul dialogului cu Tatal.

Caci ea isi insuseste raspunsul lui Hristos, adica predarea Lui, sau Hristos uneste raspunsul, adica predarea ei cu raspunsul sau predarea Sa. Dar comunitatea unita cu Hristos are legati de ea in dialogul amintirii si pe cei adormiti ai ei; si-L roaga si prin cuvinte pe Hristos, in dialogul ei cu El, sa-i primeasca si pe ei, prin amintire, in legatura cu El si sa-i ofere Tatalui sau sa-i uneasca cu Tatal prin dialogul predarii Sale Tatalui.

Daca tot dialogul nostru cu Tatal, sau tot raspunsul nostru bine primit la apelul Tatalui, in dialogul cu Tatal, sau toata predarea noastra Tatalui, prin rugaciune si fapte de autodepasire, primeste puterea numai din puterea jertfei sau a predarii desavarsite a lui Hristos, evident ca si atragerea celor adormiti ai nostri in acest act de predare Tatalui se datoreste tot lui Hristos. Caci daca El s-a adus jertfa pentru toti, ca toti sa poata fi adusi jertfa in El, puterea jertfei Lui nu se opreste la cei aflatori inca in viata terestra, ci se intinde la toti cei ce au sfarsit viata prin credinta, in dialog cu El si cu cei credinciosi; se intinde atat prin ea insasi cat si prin ceilalti credinciosi. Hristos cu jertfa Lui, ce se ofera neincetat pentru toti, tinandu-i pe toti in legatura cu Sine in dialogul aducerii la Tatal cu Sine, e izvorul sobornicitatii Bisericii.

Parintele Dumitru Staniloae

12 Iulie 2012

Vizualizari: 5211

Voteaza:

Rugaciunile pentru altii si sobornicitatea bisericii 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE