Scriptura si Traditia

Scriptura si Traditia Mareste imaginea.


Scriptura si Traditia

Credinta crestina - ca marturisire a Revelatiei lui Dumnezeu in Iisus Hristos - se intemeiaza pe unitatea organica dintre Sfanta Scriptura, Traditie si Biserica.

Prin cuvintele: Voi sunteti ziditi pe temelia Apostolilor si prorocilor, piatra din capul unghiului fiind insusi Iisus Hristos (Efes. II, 20 ; cf. I Cor. III, 10-11), Apostolul Pavel afirma caracterul hristocentric al Revelatiei biblice (II Cor. I, 20) si al Bisericii a carei doctrina necesita atat continuitatea cu Revelatia profetilor cit si cu propovaduirea Apostolilor (II Petru III, 2). Astfel, credinta Bisericii s-a intemeiat prin si pe Evanghelia lui Hristos, prefigurata in mesajul profetilor si dovedita cu marturiile Apostolilor (Efes. III, 5 ; Iuda 17).

Intr-adevar, cel dintai document care s-a impus cu autoritate divina in Biserica primara a fost Vechiul Testament (I Cor. X, 11). Iisus Hristos confirma existenta unei colectii a cartilor Vechiului Testament (Luca XXIV, 44), caruia ii recunoaste caracterul revelat -(Matei IV 4, 7, 10 ; Marcu XII, 10, 24 si VII, 6, 10, 13; Luca XXIV, 27, 44). Mantuitorul insusi face o legatura directa intre persoana, viata si misiunea Sa si profetiile mesianice din Vechiul Testament. Desigur, atitudinea Sa fata de Vechiul Testament nu se limiteaza la recunoasterea acestuia si a valabilitatii lui pentru ucenicii Sai (Matei XIII, 52). El se comporta ca un invatator de Lege noua, ca Cel care este insasi Revelatia lui Dumnezeu in plenitudinea ei: "N-am venit sa desfiintez Legea sau proorocii, ci sa o plinesc" (Matei V, 17). El are autoritate asupra tuturor institutiilor vechitestamentare, deoarece Fiul Omului este "domn al Sabatului" (Matei XII, 8). In acest sens, El schimba vechi traditii iudaice (Marcu VII, 14-23 ; X, 2-12), sau le interpreteaza in sens corect, innoieste si desavarseste continutul Legii.

Apostolii, de asemenea, au socotit Vechiul Testament ca o marturie inspirata a Revelatiei lui Dumnezeu (Fapte III, 22 ; IV, 25 ; III, 18 ; XXVIII, 25). Ca si ei, autorii Noului Testament stabilesc o corelatie intre evenimentele istoriei sfinte a Noului Testament si profetiile mesianice ale Vechiului Testament. Evanghelistul Matei urmareste anume sa identifice profetiile in care au fost anuntate evenimente din Noul Testament, iar Apostolii Petru si Pavel isi sustin predica prin care intemeiaza cea dintai comunitate crestina pe texte profetice din Vechiul Testament (Fapte II, 16; XIII, 40-41). Aceiasi Apostoli afirma in mod expres inspiratia textelor profetice din Vechiul Testament (II Petru I, 20-21 si II Tim. III, 16).

Prin urmare, Biserica primara a preluat Vechiul Testament ca pe o parte integrala din propriul sau mesaj revelat (Ioan II, 22 ; I Cor. IX, 9-10; I Tim. V, 18). Interpretat in lumina Noului Testament, ca o Revelatie pregatitoare pentru Hristos (Gal. III, 24), Vechiul Testament a devenit cea dintai carte sfanta a Bisericii crestine (Fapte XVII, 2, 11; XVIII, 28). Gandirea teologica postapostolica a vazut in Vechiul Testament o marturie inspirata despre faptele lui Dumnezeu din istoria neamului omenesc si a poporului Israel, in care sunt prefigurate in simboluri si imagini evenimentele mantuitoare din istoria Noului Testament.

Daca Biserica a recunoscut in profetiile Vechiului Testament acea Revelatie pregatitoare pentru Hristos, in marturia si mesajul Apostolilor a identificat structura fundamentala a propriului ei organism, insasi expresia credintei pe care se sprijina existenta ei. Biserica crestina a stabilit chiar de la inceput o corelatie cu totul specifica intre Revelatia lui Hristos si propovaduirea Apostolilor Sai. Ea a tinut cu toata taria la apostolicitatea mesajului sau si a acceptat Scriptura si Traditia ca expresii ale credintei crestine intrucat ele reprezinta marturia autentica si infailibila a Apostolilor despre Evanghelia lui Hristos, fara de care n-ar fi luat fiinta si n-ar exista. Biserica este apostolica in sensul direct al cuvantului deoarece Apostolii sunt "martori oculari si slujitori ai Cuvantului" (Luca I, 2), asadar mijlocitori, si interpreti directi ai faptelor si adevarurilor care formeaza Evanghelia lui Hristos pe care s-a zidit Biserica.

In ultimul cuvant pe care il adreseaza Apostolilor, Iisus Hristos ii numeste "martorii" Sai : "Voi veti fi martorii mei nu numai in Ierusalim, ci in toata Iudeea si Samaria si pana la marginea pamantului" (Fapte I, 8). Acelasi scriitor biblic ii prezinta pe Apostoli ca "martori oculari si slujitori ai Cuvantului" (Luca I, 2).

Calitatea de "martor" al lui Hristos (cf. Fapte XXVI, 16 ; X, 39) constituie o caracteristica indispensabila si exclusiva a slujirii apostolice. Faptul este de cea mai mare importanta deoarece garanteaza caracterul de eveniment istoric al traditiilor si scrierilor apostolice. Dupa inviere, Iisus Hristos, rezumand intreaga Sa activitate mantuitoare, spune Apostolilor : "Voi sunteti martorii acesteia" (Luca XXIV, 48). Caracterul obiectiv al evenimentelor noutestamentare, istoricitatea Revelatiei lui Hristos, se intemeiaza pe argumentul marturiei celor ce au fost de la inceput cu Hristos : "Si voi marturisiti, pentru ca de la inceput sunteti cu Mine" {Ioan XV, 27). Apostolul Petru afirma ca Apostolii sunt "martori" ai misiunii sl invierii lui Hristos : "Si noi suntem martori pentru toate cele ce a facut El si in tara Iudeilor si in Ierusalim" (Fapte X, 39 ; cf. Fapte II, 32), iar pe sine se numeste "martor (martys) al patimilor lui Hristos si partas al slavei care va fi descoperita" (1 Petru V, 1). Apostolul Ioan, de asemenea, marturiseste ca Evanghelia sa constituie o relatare directa si o evocare autentica a faptelor la care a fost martor : "Cel ce a vazut a marturisit si marturia lui e adevarata ; si acela stie ca spune adevarul, ca si voi sa credeti" (Ioan XIX, 35 ,cf. Ioan XXI, 24). Astfel, Apostolii propovaduiesc ca martori directi ai evenimentelor mntuitoare din viata lui Hristos (Fapte II, 32), de aceea marturia lor constituie un argument primordial pentru caracterul istoric al Revelatiei Noului Testament (cf. Ioan XX, 24-29, cazul Apostolului Toma) si un criteriu absolut pentru autenticitatea Traditiei crestine. Credinta Bisericii este inseparabila de propovaduirea celor ce declarau : "Am vazut pe Domnul" (Ioan XX, 25). Functia de "martor" a Apostolilor consta nu numai in a transmite cu fidelitate istoria faptelor Evangheliei, ci mai ales, in a comunica pe Iisus Hristos ca prezenta activa si centrul vital al acestei istorii. Desigur, in continutul propovaduirii (kerygma) apostolice un loc de seama il are evocarea evenimentelor din istoria mantuirii (Fapte XIII, 16-39), in care Hristos este prezent ca Fiul lui Dumnezeu in actiunea Sa rascumparatoare. De pilda, in predica de la Cincizecime Apostolul Petru face in primul rand o evocare a persoanei si operei rascumparatoare a lui Hristos : "Iisus Nazarineanul, barbat adeverit intre voi de Dumnezeu prin puteri, minuni si semne pe care Dumnezeu le-a facut prin el cand a fost in mijlocul vostru, precum voi toti stiti" (Fapte II, 22). Dar in aceasta istorie a mantuirii nu relatarea faptelor ca atare se impune, ci prezenta personala si actiunea directa a lui Hristos ca Mntuitorul lumii, si numai pentru acest motiv acea istorie cheama la credinta: "Ei, auzind acestea, au fost patrunsi lalnima si au zis catre Petru si ceilalti Apostoli : Barbati frati, ce sa facem ? Iar Petru a zis catre ei : "Pocaiti-va si sa se boteze fiecare dintre vai in numele lui Iisus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre, si veti primi darul Duhului Sfant" (Fapte II, 37-38). De fapt, Iisus Hristos - ca Revelatia integrala a lui Dumnezeu - constituie centrul propovaduirii Apostolilor : "Si toata ziua in templu si prin case, nu incetau sa invete si sa binevesteasca pe Hristos Iisus" (Fapte V, 42). Mai degraba, toata predica Apostolilor este actualizarea cuvantului si faptului rascumparator implinit de Hristos (I Tim. II, 3-7, I Cor. IX, 14 ; VII, 10), marturia Apostolului fiind indispensabila pentru comunicarea cu Hristos, deoarece : "Cel ce va asculta pe voi, pe Mine Ma asculta" (Luca X, 16; cf. Ioan XX, 21 ; (XII, 44; XIII, 20; Matei X, 40). Astfel, in propovaduirea apostolica se descopera insusi Hristos in realizarea planului de mantuire a lumii. Evanghelia predicata de Apostoli prin Duhul Sfant (I Petru I, 12) constituie o forta care cheama la credinta anume pentru ca este o istorie rascumparatoare in care Hristos insusi este prezent si lucreaza mntuirea lumii : "in timp ce ei (Apostolii) au pornit sa propovaduiasca pretutindeni, Domnul lucra cu ei si intarea cuvntul prin semnele care il insoteau" (Marcu XVI, 20).

Desigur ca autoritatea propovaduirii apostolice provine nu numai din faptul ca ei sunt "martori" ai lui Hristos, ci si din faptul ca insasi misiunea lor are un caracter harismatic in iconomia intemeierii Bisericii. Apostolii propovaduiesc ca trimisi ai lui Hristos, ca unii ce au primit o Revelatie unica - Evanghelia {Marcu IV, 34), avand o alegere speciala (Ioan VI, 70; XV, 16), o misiune permanenta (Matei XXVIII, 19), o autoritate divina (Luca X, 16) si o harisma speciala in legatura cu propovaduirea Evangheliei (Ioan XIV, 16-17). Apostolul Pavel afirma ca Hristos este cel care vorbeste in el (II Cor. XIII, 3) : "Propovaduim in numele lui Hristos, ca si cum Dumnezeu v-ar indemna prin noi" (II Cor. V, 20) ; "Caci nu suntem ca cei multi care amesteca cuvntul lui Dumnezeu, ci graim ca din curatia inimii, ca trimis de la Dumnezeu si inaintea lui Dumnezeu, in Hristos" (II Cor. II, 17 ; cf. I Tes. II, 13). De aceea Evanghelia propovaduita de Apostoli are o autoritate unica si absoluta : "Daca noi insine sau inger din cer v-ar vesti alta Evanghelie decat aceea pe care noi v-am vestit-o, sa fie anatema" (Gal. I, 8). Propovaduirea apostolica reprezinta norma doctrinei si a moralei crestine : "Daca cineva nu asculta de cuvantul nostru prin epistola, pe acela sa-l insemnati si sa nu aveti cu el nici un amestec, ca sa se rusineze" (II Tes. III, 14).

Transmiterea Evangheliei lui Hristos de catre Apostoli (paradosis) reprezinta un act fundamental in constituirea comunitatii crestine si a marturisirii de credinta crestina. De fapt, propovaduirea Apostolilor formeaza elementul esential si primordial in constituirea istorica a Bisericii primare. "Invatatura Apostolilor" constituie unul din cele patru structuri de baza al comunitatii crestine primare (Fapte II, 42).

Prin paradosis se intelege actul de transmitere a Evangheliei lui Hristos in Biserica primara prin propovaduirea Apostolilor (I Cor. XV, 1). Comunicarea prin paradosis include mai multe momente : primirea, asimilarea, interpretarea, pastrarea, transmiterea Evangheliei, prin care se asigura o continuitate intre cuvantul lui Hristos, predica apostolica si Biserica postapostolica. Din punct de vedere al continutului paradosis este Traditia Evangheliei, invatatura lui Hristos si a Apostolilor predata in Biserica primara : "Va laud fratilor, ca va aduceti aminte de mine si ca tineti Traditiile precum eu vi le-am predat voua" (I Cor. XI, 2; cf. II Tes. TI, 15; I Tim. VI, 20; II Tim. II, 13-14). In epistolele pauline, de pilda, se pot distinge anumite rezumate ale propovaduirii apostolice care circulau in Traditia orala originara si pe care Apostolul insusi le-a primit incluzandu-le apoi in ceea ce numeste paradosis : "Caci eu v-am transmis inainte de toate ceea ce eu insumi am primit" (I Cor. XV, 3). De altfel, se observa ca inca din vremea Apostolilor s-au format in traditia orala scurte marturisiri de credinta, care s-au transmis comunitatilor crestine primare ca "reguli de invatatura" (Rom. VI, 17). In primele scrieri nou-testamentare se gasesc numeroase imne, texte, formule si exprimari in care se rezuma esentialul acelei kerygma apostolice si care constituie cele mai vechi si cele mai simple simboluri de credinta ale Bisericii (Fapte II, 36; I Cor. XII, 3 ; Rom. I, 3-4 ; X, 9; I Tes. I-, 9-10; Filip. II, 11; I Tim. III, 16; VI, 20; I loan IV, 2-3; Luoa I, 4; Ioan XIV, 26). Un rezumat al Traditiei apostolice orale considerat a fi nucleul celei dintai marturisiri de credinta crestina se gaseste in I Corinteni XV, 3-5.

Paradosis este o lucrare a Duhului Sfant in Biserica, prin care, impreuna cu evocarea evenimentelor mantuitoare ale Evangheliei, se comunica atat mesajul revelat cat si semnificatia existentiala a cuvantului lui Dumnezeu. De aceea Apostolii au dat o atentie deosebita integritatii si interpretarii continutului teologic transmis. Un element esential in constituirea invataturii crestine este faptul ca Sfintii Apostoli dirijeaza personal procesul de formare si interpretare a Traditiei, avind grija nu numai pentru caracterul ortodox al continutului (II Petru III, 1-2; Iuda 17-19), ci si pentru corectitudinea transmiterii si talcuirii Evangheliei. Un alt element hotarator il constituie faptul ca paradosis este incredintata de Apostoli Bisericii. Apostolul Pavel preda spre pastrare acel depositum fidei, "tezaurul" (paratheke) invataturii sanatoase" (II Tim. I, 14), un rezumat al Traditiei orale, lui Timotei, urmasul si reprezentantul sau, insarcinat "prin punerea mainilor" cu organizarea comunitatii crestine din Efes (I Tim. IV, 14). Autoritatea Bisericii are deci o putere si un rol special in ce priveste pastrarea, retransmiterea si interpretarea Traditiei: "Si ceea ce ai auzit de la mine invatand cu martori de fata, aceasta incredinteaza la oamenii credinciosi, ca si ei sa invete pe altii" (II Tim. II, 2). De altfel, Apostolul Pavel indeamna pe Timotei nu numai sa "pazeasca invatatura" (I Tim. IV, 16), ci si sa o transmita "la oameni credinciosi ca si ei sa invete pe altii". Se stabileste in acest fel o continuitate directa intre Hristos, -Apostoli si Biserica postapostolica, succesiunea apostolica in ce priveste originea, continutul si talcuirea Traditiei devenind un criteriu al ortodoxiei credintei.

Paradosis s-a transmis atat pe cale orala cat si pe cale scrisa : "Asadar, fratilor, stati fermi si pastrati Traditiile pe care vi le-am predat fie prin cuvant, fie prin epistola noastra" (II Tes. II, 15; cf. I Tes. II, 1-2; V, 27; II Tes. II, 2, 5; III, 6, 14). Forma de comunicare este determinata de imprejurari si necesitati, desi Iisus Hristos a predicat oral Evanghelia Sa si a incredintat-o Apostolilor spre a fi propovaduita in mod oral.

Procesul de comunicare intr-o forma umana a mesajului revelat este un proces complex, deoarece are ca scop comunicarea cuvantului lui Dumnezeu, prin Duhul Sfant, care cheama la credinta ; "Credinta vine din ceea ce se predica ; iar ceea ce se predica vine din cuvantul lui Hristos" (Rom. X, 17).

Dupa pogorarea Duhului Sfant la Cincizecime, Apostolii incep misiunea lor de a forma comunitati crestine predicnd oral Evanghelia lui Hristos, botezand in numele Sfintei Treimi si savarsind Euharistia. In aceasta epoca de inceput, s-a format o invatatura orala despre Iisus Hristos, despre persoana si activitatea Sa mantuitoare. Asa cum marturisesc autorii biblici, sursa scrierilor Noului Testament o constituie aceasta traditie orala divino-apostolica. Evanghelistul Luca recunoaste ca in scrierea Evangheliei sale s-a folosit de Traditia orala existenta, si de anumite scrieri, cercetand si ramanand fidel celor ce au fost transmise anterior de Apostoli (Luca I, 1-4). Iar Apostolul Ioan subliniaza faptul ca scrierile sale sunt o marturie despre : "Ce era de la inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si mainile noastre au pipait despre Cuvantul vietii, aceea va vestim" (I Ioan I, 1). Este un adevar incontestabil deci ca scrierile Noului Testament sunt dependente de acea paradosis si ca Noul Testament reprezinta consemnarea in scris a marturiei apostolice despre Revelatia lui Hristos : "Ceea ce am vazut si am auzit, aceea va vestim si voua" !(I Ioan I, 3).

Procesul de transcriere a Traditiei apostolice orale a inceput inca de timpuriu si a avut un rol atat de hotarator pentru credinta Bisericii postapostolice, incat azi nu se poate concepe existenta Bisericii fara scrierile Noului Testament. Epistolele - cele dintai scrieri noutesta-mentare de invatatura sau de indemn pastoral - erau trimise unor comunitati sau unor persoane doar in cazul cind Apostolul nu putea fi prezent personal. Cu toate acestea ele au fost concepute si acceptate de la inceput ca documente cu o reala autoritate pentru credinta crestina. Apostolul Petru socoteste epistolele pauline scrieri inspirate, ele fiind de altfel recunoscute ca atare in comunitati (II Petru III, 15-16).

Problema consemnarii in scris a Traditiei orale s-a ridicat insa in chip special odata cu disparitia Apostolilor, cu care se incheie procesul Revelatiei biblice a Noului Testament.

In legatura cu aceasta problema exista o serie de aspecte care au dat nastere la discutii contradictorii. Ne vom referi aci numai la doua din aceste aspecte si anume : care e raportul dintre Traditia orala apostolica si Noul Testament si de ce natura este relatia dintre autoritatea Bisericii si "izvoarele" credintei crestine : Sfanta Scriptura si Traditia.

Din compararea textelor celor patru Evanghelii rezulta in mod clar ca evanghelistii au avut ca sursa o Traditie orala comuna. Desi cele patru Evanghelii au autori diferiti - din punctul de vedere al constructiei cartilor si al compunerii literare - totusi ele contin o singura Evanghelie, astfel incat Traditia divino-apostolica ce a stat la baza Evangheliilor scrise poseda si o unitate desavrsita. In ce priveste continutul, raportul dintre Traditia divino-apostolica originara si scrierile Noului Testament trebuie privit ca un raport de fidelitate, dar si de continuitate. Este adevarat ca Evanghelistul Ioan afirma ca din predica crestina originara atat de de bogata s-au fixat in scris datele si faptele de baza ale Evangheliei, socotite a fi necesare marturisirii de credinta in Hristos Fiul lui Dumnezeu : "Deci si multe alte semne a facut Iisus inaintea ucenicilor Sai, care nu sunt scrise in cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca sa credeti ca Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu si crezand sa aveti viata in numele Lui" (Ioan XX, 30-31). Textul citat a fost interpretat in sensul ca in Evanghelii s-a transcris, prin procesul inspiratiei, numai o parte din revelatia lui Iisus Hristos, cealalta parte ramanand in circulatie in Traditia orala. Intr-adevar, pe de o parte, din afirmatia Apostolului Ioan reiese ca Evangheliile n-au fost concepute ca niste relatari descriptive integrale, ca niste scrieri biografice dezvoltate sau catehisme exhaustive.

Desi evanghelistii sunt preocupati pentru redarea literara autentica si exacta a faptelor si invataturilor lui Hristos, totusi ei n-au epuizat datele care se pastrau si circulau in Traditia orala. Textul ne arata, pe de alta parte, ca Evanghelia scrisa contine tot ceea ce este esential in predica personala a lui Hristos si, deci, necesar pentru credinta in El. Apostolul Ioan conclude in acest fel : "Acestea s-au scris ca sa credeti", ceea ce inseamna ca Sfanta Scriptura este cuvantul lui Dumnezeu, care are autoritate deplina pentru credinta. Textul subliniaza mai ales caracterul hristocentric al Noului Testament, faptul ca Hristos este centrul si obiectul Revelatiei biblice (cf. Ioan I, 45 ; II, 22 ; V, 39, 46; XII, 16, 41 ; XIX, 28; XX, 9). Cea mai importanta concluzie ce se poate trage din afirmatia Sfantului Ioan se refera, prin urmare, nu atat la asa-zisul caracter partial al Revelatiei cuprinse in Noul Testament, cat la faptul ca cuvantul scris - in care se exprima si se talcuieste intr-o forma concentrata deplinatatea Evangheliei - are un rol primordial in propovaduirea credintei crestine si in consolidarea Bisericii. Astfel, scrierea Noului Testament trebuie conceputa si ca un proces determinat de exprimarea marturisirii de credinta a Bisericii apostolice, marturisire care ramane temelia unica, de neinlocuit, a existentei de totdeauna a Bisericii. Este adevarat ca, dintru inceput, Evangheliile n-au fost scrise formal ca "inspirate" si ca, de fapt, nu li s-a recunoscut timp indelungat autoritatea canonica. Dar constiinta Bisericii luminata de Duhul Sfant a intuit in aceste scrieri, de la inceput, reprezentarea faptelor care formeaza actul rascumparator savrsit in lume de Fiul lui Dumnezeu, sau "icoana verbala a lui Hristos".

Fixarea canonului reprezinta un moment decisiv in procesul complex care este comunicarea Revelatiei divine in Biserica.

Dupa disparitia Apostolilor, acesti "martori" directi ai Revelatiei lui Hristos, Biserica, careia i se incredintase misiunea si puterea de a pastra, talcui si transmite Evanghelia, s-a ingrijit in mod necesar de identificarea izvoarelor credintei sale (Luca I, 1).

Revelatia s-a inchis cu epoca apostolica, dar Biserica postapostolica a trebuit sa identifice in mod pozitiv care sunt sursele credintei ei. Formarea canonului biblic a constituit, din acest punct de vedere, un proces in care Biserica s-a pronuntat asupra propriei sale Traditii, asupra izvoarelor, documentelor si continutului credintei sale.

In legatura cu formarea canonului biblic mai sunt de observat urmatoarele :

a) Cartile Noului Testament, chiar inainte de a fi declarate canonice, au avut, intre documentele transmise de la Apostoli, cea mai mare autoritate;

b) Formarea canonului biblic s-a produs in perioada postapostolica si a durat o perioada lunga pana in secolul al IV-lea;

c) In stabilirea extensiunii canonului, rolul hotarator l-a avut autoritatea Bisericii, care n-a avut o Revelatie explicita in acest sens.

Faptul ca in Noul Testament nu exista o Revelatie expresa asupra canonului a facut pe unii sa sustina superioritatea Bisericii si a Traditiei fata de Sfanta Scriptura.

Desigur, Biserica n-a procedat la stabilirea canonului in mod arbitrar. Alegerea cartilor canonice s-a facut sub calauzirea Duhului Sfant si constituie o exprimare a harismei infailibilitatii de care se bucura Biserica in totalitatea ei. Dar Biserica a recunoscut drept carti canonice, adica avand autoritate eficienta pentru doctrina si morala, pe-acelea care s-au impus prin doua elemente fundamentale : apostolicitatea si inspiratia.

In primul rand, Biserica a retinut in canon acele carti ale caror origine si continut sunt de provenienta apostolica fie direct, fie indirect. De fapt, Biserica a recunoscut in Noul Testament Evanghelia lui Hristos predicata, transmisa si talcuita de Apostoli. Biserica a confirmat ca Noul Testament este marturia Apostolilor despre Hristos, forma scrisa a mesajului lui Hristos incredintat Apostolilor. Canonicitatea cartilor Noului Testament - adica recunoasterea autoritatii lor normative in Biserica - a fost decisa deci, in primul rand, de caracterul apostolic al Traditiei pe care acestea o contin. Si in acest caz s-a aplicat un principiu fundamental al Ortodoxiei : Numai Traditia care vine de la Apostoli sau de la urmasii acestora fie oral, fie scris, este acceptata ca marturie autentica si normativa a Revelatiei lui Hristos. Apostolul Pavel spune : "Daca cineva va propovaduieste altceva decat ati primit, sa fie anatema" (Gal. I, 9). Si intrucat Biserica prin iluminarea Duhului Sfant a identificat in Noul Testament Traditia divino-apostolica originara, acesta ramane ca o norma permanenta pentru apostolicitatea Bisericii in general si pentru Traditia ei de totdeauna.

Al doilea criteriu il constituie inspiratia autorilor biblici. Biserica a recunoscut nu numai originea si autoritatea apostolica a Noului Testament, ci si continutul lui revelat si infailibil, comunicat prin inspiratia Duhului Sfant. Plin inspiratie Sfanta Scriptura este cuvantul lui Dumnezeu (Ioan X, 35), care se adreseaza Bisericii. Sfanta Scriptura nu este deci o carte omeneasca despre Hristos, ci cuvantul lui Hristos catre oameni.

Inspiratia biblica este atestata uneori de chiar autorii cartilor respective, ca de pilda profetii Vechiului Testament si autorul Apocalipsei (I, 1-3). Scriitori biblici recunosc ca initiativa scrierii apartine Duhului Sfant, autorul fiind constient ca scrie sub influenta divina (Evr. III, 7). Desigur, inspiratia nu distruge caracterul de "autor" al scriitorului biblic. El n-a facut o simpla transcriere de date, texte si traditii alcatuite anterior, ci a prelucrat si sistematizat traditiile existente dupa experienta si capacitatea sa personala si potrivit scopului scrierii. Exegeza de azi pune un tot mai mare accent pe diversitatea interpretarilor ce s-au dat materialului ce a stat la dispozitia scriitorilor biblici, dat fiind faptul ca acestia n-au fost simpli colectionari de traditii, ci autorii unor contributii teologice proprii prin interpretarea datelor transcrise.

Faptul inspiratiei a dat autoritatea cea mai mare Sfintei Scripturi, pentru ca datorita inspiratiei, Biserica are constiinta ca Sfanta Scriptura e cuvantul lui Dumnezeu. Biserica a recunoscut ca Duhul lui Dumnezeu este prezent in cuvantul scris al Bibliei si ca Noul Testament este o lucrare a Duhului Sfant in Biserica. De fapt Duhul Sfant este cel care da autoritatea cartilor biblice, dar Biserica este aceea care le-a identificat. Biserica si-a insusit Noul Testament ca parte integrala din Revelatia lui Dumnezeu catre om, ca istorie scrisa a iconomiei lui Dumnezeu realizata in Iisus Hristos, ca o reprezentare verbala a iconomiei rascumparatoare. Prin inspiratia Duhului Sfant, asadar, se confirma caracterul revelat al mesajului Sfintei Scripturi. Sfanta Scriptura este singura forma a Traditiei divino-apostolice redactata sub inspiratia Duhului Sfant si de aceea Traditia postapostolica depinde totdeauna de Sfanta Scriptura. Desigur, cele doua elemente - apostolicitatea si inspiratia - sunt inerente continutului Scripturii si se impun ca atare Bisericii, incat Biserica a recunoscut ca Scriptura este Cuvantul lui Dumnezeu tinand seama de continutul ei, iar prin autoritatea Traditiei a acceptat extensiunea canonului si inspiratiei biblice. Prin urmare, datorita acestor elemente, Sfanta Scriptura are o pozitie unica si suprema intre celelalte forme in care ni s-a comunicat Revelatia. Traditia cuprinde Sfanta Scriptura, dar Sfanta Scriptura este continutul ei inspirat, de aceea ramane sursa prima si absoluta pentru credinta Bisericii de totdeauna.

Faptul ca extensiunea inspiratiei biblice sau canonul Noului Testament n-a fost revelat, precum si faptul ca formarea canonului are loc in epoca postapostolica, aseaza Sfanta Scriptura si Traditia intr-un raport inseparabil si specific cu Biserica.

Istoria canonului ne arata in mod clar ca Evangheliile scrise n-au avut o autoritate canonica formala de la inceput, ci aceasta le-a fost recunoscuta cu timpul. Dar aceasta nu inseamna ca Biserica a hotarat asupra canonului ca o autoritate exterioara, in procesul de reflectare asupra canonului, Biserica s-a confruntat cu propriile ei izvoare, cu temeliile adevarului revelat. Ea a acceptat Sfanta Scriptura pentru ca in continutul si spiritul ei a recunoscut cuvantul lui Dumnezeu catre ea. Chiar daca autorii scrierilor Noului Testament nu le-au considerat initial ca scrieri inspirate, ele au fost adresate, de la inceput, comunitatilor crestine, raspunzand nevoilor lor catehetice si pastorale, ca o forma de comunicare a cuvantului lui Dumnezeu. Mai tarziu, Biserica a recunoscut in Noul Testament Revelatia originara, Traditia divino-apostolica, pe care a acceptat-o chiar de la inceput ca norma absoluta pentru doctrina si practica ei. Astfel, Biserica si-a insusit Noul Testament deoarece a descoperit in el cuvantul lui Dumnezeu catre ea, credinta ei originara, pe care se intemeiaza existenta si misiunea ei mantuitoare.

Biserica confirma ca in Noul Testament se gaseste Revelatia lui Hristos data Apostolilor, dar pentru aceasta n-a folosit criteriile apostolicitatii si inspiratiei in mod mecanic. Exista un raport organic intre Scriptura, Traditie si Biserica. Biserica recunoaste autoritatea divina a Sfintei Scripturi, dar si Sfanta Scriptura marturiseste ca Biserica este infailibila. Problema daca Scriptura este deasupra Bisericii, sau invers, este o problema gresita. Desigur, ca functie, Biserica este in slujba Evangheliei, care are autoritatea cuvantului lui Dumnezeu. De fapt, in procesul de formare a canonului biblic, Biserica si-a identificat propriile ei izvoare, propria ei credinta, sub calauzirea Duhului Sfant, prin inspiratia caruia s-a scris Sfanta Scriptura si prin puterea Caruia Trupul lui Hristos este infailibil. De aceea Sfanta Scriptura fiind concretizarea scrisa a Traditiei ddvino-apostolice pe care s-a intemeiat comunitatea crestina, reprezinta un element constitutiv si permanent al Bisericii, norma infailibila pentru doctrina si viata ei.

Stabilirea canonului cartilor biblice pe baza recunoasterii caracterului lor inspirat si apostolic, este o lucrare a Duhului Sfant in Biserica si face parte din Traditia Bisericii postapostolice. Se admite in general ca inspiratia si canonul Noului Testament sunt dogme stabilite de Traditie si ca fara Traditia Bisericii, Sfanta Scriptura nu poate fi recunoscuta ca cuvantul lui Dumnezeu, dupa cum fara Sfanta Scriptura Biserica nu poate fi recunoscuta ca Trupul lui Hristos si templu al Duhului Sfant.

Referitor la raportul dintre Sfanta Scriptura si Traditie, fata de teza mai veche, potrivit careia Sfanta Scriptura contine numai o parte a Revelatiei iar Sfanta Traditie o alta parte - in vremea noastra unii teologi s-au pronuntat in favoarea tezei dupa care ambele cuprind aceeasi Revelatie, transmisa insa sub doua modalitati diferite. Dar uneori acest raport este conceput ca un cerc din care nu se poate iesi.

Din punct de vedere cronologic, Traditia este anterioara canonului Noului Testament, care provine din Traditia divino-apostolica si pe care o contine si o transmite. Tot tezaurul biblic a fost transmis anterior pe cale orala, incat Sfanta Scriptura face parte din Traditie. Dar prin fixarea canonului biblic nu s-a inlaturat si nu s-a limitat Traditia orala. Intrucat Sfanta Scriptura provine din Traditie, ea nu cuprinde o revelatie in sine, autonoma, ci este totdeauna in acord cu continutul Traditiei si de aceea o doctrina nu se gaseste izolat numai in Sfanta Scriptura. De fapt, Sfanta Scriptura nu s-a scris ca o alternativa a Traditiei, nici independent de ea si de aceea ele nu se pot separa. Desigur, Noul Testament este marturia scrisa si inspirata a Evangheliei, dar el nu epuizeaza si nu limiteaza traditia apostolica originara. Traditia orala continua sa circule in Biserica, in forma ei distincta, dar nedespartita de Scriptura, dupa cum Sfanta Scriptura exista in Biserica impreuna cu Traditia divino-apostolica orala si cu alte traditii bisericesti necuprinse in cartile canonice, dar acceptate de Biserica in decursul vremii ca fiind in consens cu Traditia apostolica, pe care o talcuieste si o dezvolta.

Sfantul Apostol Ioan recunoaste ca in Traditia orala a Apostolilor care a stat la baza Evangheliei sale, circulau fapte si date despre Hristos care nu sunt cuprinse in scrierile biblice (Ioan XXI, 25). Totusi, dupa cum am vazut, din punct de vedere al scopului acestor scrieri noutestamentare, nu se poate spune ca Scriptura cuprinde numai partial Evanghelia lui Hristos si ca ar avea un caracter incomplet. Evanghelistul are constiinta ca a consemnat in scris esenta Evangheliei lui Hristos (cf. I Ioan IV, 1-3) si ca ceea ce a scris are autoritate deplina pentru credinta.

Daca Sfanta Scriptura si Traditia cuprind in mod integral una si aceeasi Revelatie divina comunicata sub doua forme sau modalitati deosebite, exista motive ca Biserica sa ramana legata de ambele ?

Biserica n-a considerat niciodata Sfanta Scriptura - din punct de vedere al autoritatii - o parte incompleta, insuficienta a Revelatiei divine sau a Traditiei divino-apostolice si nici n-a socotit Traditia postapostolica in sine ca o revelatie noua, sau ca o completare a Sfintei Scripturi. Cu toate acestea, Biserica a sustinut totdeauna necesitatea ambelor pentru credinta crestina, deoarece Sfanta Scriptura si Traditia sunt mijloacele prin care Biserica comunica cu Hristos, caile inseparabile pe care se merge la originea ei.

Dupa cum am spus, teologia din ultima vreme a subliniat faptul ca Sfanta Scriptura si Traditia nu ar mai trebui denumite "izvoare" ale Revelatiei, daca prin aceasta s-ar intelege doua surse independente, cu doua continuturi partiale sau incomplete.

Intr-adevar, Sfanta Scriptura si Traditia sunt doua marturii complementare in care s-a pastrat Revelatia lui Hristos, sau doua forme de comunicare inseparabile a mesajului revelat. Ele transmit una si aceeasi Evanghelie, au acelasi continut, prezentat in forme deosebite. Exista totusi o distinctie intre ele din punct de vedere al autoritatii si functiei, care evita sa se identifice sau sa se opuna.

Pe de o parte, Sfanta Scriptura este marturia scrisa sub inspiratia Sfantului Duh, ceea ce face ca ea sa fie traditia revelata a carei autoritate divina este de necontestat. In Noul Testament, prin puterea Duhului Sfant s-a pastrat sub o forma fixa, nealterata, cuvantul lui Dumnezeu care s-a dat o data pentru totdeauna. Fixand canonul cartilor Noului Testament, Biserica a facut si o delimitare in ce priveste autoritatea si functia Traditiei apostolice in raportul ei cu traditia postapostolica. Ca expresie inspirata, fixa si infailibila a traditiei divino-apostolice, Noul Testament are o pozitie de preeminenta si ramane autoritatea absoluta si norma suprema pentru traditia postapostolica si de totdeauna. El este "evanghelia vesnica" (Apoc. XIV, 6), caci "Cuvantul Domnului ramane in veac. Si acesta este cuvantul : "Evanghelia care s-a binevestit intre voi" (I Petru I, 25).

Pe de alta parte, Sfanta Scriptura nu este singura si unica forma in care s-a transmis acea paradosis. Sfanta Scriptura, care provine si contine Traditia divino-apostolica, continua sa existe inclusa in organismul Traditiei, in sens larg, care n-a putut fi nici inlaturata nici oprita odata cu fixarea canonului biblic. Daca Sfanta Scriptura este forma inspirata, fixa si pura a Traditiei, Traditia este forma continua in care este viabila Sfanta Scriptura, sau Scriptura in procesul de asimilare, transmitere si interpretare neintrerupta in Biserica. Desigur, Traditia nu este o revelatie in sine, o realitate independenta de Scriptura. Sfanta Scriptura contine Traditia in forma predata de Apostoli in Biserica, iar Traditia contine Scriptura in forma in care a interpretat-o Biserica. in acest sens, ele sunt doua forme autentice si complementare in care s-a comunicat traditia divino-apostolica in Biserica, in asa fel ca Scriptura exista in Traditie si Traditia exista in Scriptura. Aceasta nu inseamna ca Traditia nu este o norma pozitiva, ca nu are un continut specific ce intregeste Sfanta Scriptura si care consta mai ales din interpretarea pe care Biserica o da Sfintei Scripturi. De aceea o doctrina trebuie dovedita nu numai cu Sfanta Scriptura, ci si cu Traditia in care Biserica a interpretat mesajul biblic.

Autoritatea Traditiei postapostolice provine deci si din functia ei, anume aceea de a fi interpretarea pe care Biserica o da Sfintei Scripturi, interpretare fara de care Sfanta Scriptura nu se poate intelege (Luca XXIV, 32) 17. Traditia Bisericii postapostolice este transmiterea si intepretarea continua a Sfintei Scripturi, care nu sunt lasate la bunul plac al fiecaruia "(II Petru I, 20), ci formeaza o misiune a Bisericii. Dogma e tocmai iformularea interpretarii pe care Sfanta Scriptura a primit-o in constiinta Bisericii, formulare care devine normativa pentru intelegerea Scripturii si in acest sens Traditia completeaza Scriptura.

Prin urmare, din punctul de vedere al originii si continutului, Sfanta Scriptura si Traditia formeaza in Biserica o unitate indisolubila si stau intr-o deplina dependenta reciproca. Pentru a stabili canonul Sfintei Scripturi, Biserica a recurs la Traditie, iar pentru a verifica originea apostolica a Traditiei, Biserica a recurs la Sfanta Scriptura. Pe de o parte, fara Sfanta Scriptura, Traditia nu mai poate fi recunoscuta ca o marturie apostolica a Evangheliei ; pe de alta parte, Sfanta Scriptura este un criteriu pentru originea si continutul Traditiei. Sfanta Scriptura insasi marturiseste ca Traditia este forma originara a Revelatiei si interpretarea continua a Evangheliei, iar Traditia recunoaste ca Sfanta Scriptura este forma definitiva, continutul infailibil al Revelatiei. Biserica transmite Sfanta Scriptura ca pe un mesaj dumnezeiesc, ca pe cuvantul infailibil al lui Dumnezeu, dar o interpreteaza in consensul Traditiei din care provine si in care continua sa existe. Fara autoritatea continutului divin transmis prin Traditie Biserica nu poate accepta Sfanta Scriptura drept cuvantul lui Dumnezeu, dupa cum o traditie care este contrara Sfintei Scripturi nu este o traditie ortodoxa. Astfel, atat Sfanta Scriptura cat si Traditia sunt necesare pentru credinta. Pentru a afla credinta ortodoxa, Biserica a recurs totdeauna la ambele. Pana la formarea canonului biblic, Biserica s-a calauzit de norma traditiei orale divino-apostolice. De pilda, in perioada barbatilor apostolici nu este cunoscut un canon biblic, desi cartile biblice circulau, paralel, cu autoritate in traditie. Prin stabilirea canonului, Biserica a recunoscut in Noul Testament marturia inspirata a Traditiei apostolice, de aceea Traditia postapostolica nu poate fi inteleasa fara Sfanta Scriptura, fara de care nu poate justifica originea ei divino-apostolica. Prin urmare, Traditia nu poate fi considerata nici suficienta in sine sau independenta. Nici Sfanta Scriptura nu se poate intelege fara aceasta Traditie, deoarece Scriptura insasi recunoaste ca la originea ei sta traditia orala si pentru ca Biserica a pastrat-o in mediul Traditiei in care s-a produs interpretarea normativa si sensul ei infailibil. Desigur ca si autoritatea Bisericii sta pe marturia Sfintei Scripturi care ne-a pastrat revelatia despre infailibilitatea Trupului lui Hristos.

A reduce patadosis sau traditia Evangheliei numai la elementul doctrinar ar insemna a elimina diversitatea de forme prin care Biserica a asimilat bogatia de continut a Revelatiei. Desigur, marturisirea hristologica ramine elementul primordial in actul credintei : "Tu esti Hristosul Fiul lui Dumnezeu celui viu" (Matei XVI, 16), constituie centrul credintei crestine.

Dar Hristos se comunica Bisericii si pe alte cai, dintre care cea mai importanta dupa propovaduirea cuvintului este calea sacramentala. Botezul, Euharistia, rugaciunea si toate celelalte mijloace si ritualuri sacramentale de evocare si de reprezentare a faptului rascumpararii savarsit de Hristos fac parte din structurile esentiale ale Bisericii primare. Mai mult, datele biblice sunt mijlocite prin experientea liturgica si spirituala a comunitatii, incat se poate spune ca Traditia inseamna intreaga, viata a Bisericii. In Faptele Apostolilor se observa deja ca adunarea euharistica, nedespartita de predicarea Evangheliei, reprezinta centrul vietii bisericesti (Fapte XX, 7). Astfel, interpretarea Sfintei Scripturi are loc in acest mediu al Traditiei care cuprinde experienta sacramentala, liturgica si spirituala a Bisericii. Prin Sfanta Scriptura Biserica crestina comunica cu cuvantul lui Dumnezeu, dar in Euharistie ea se impartaseste cu insusi Trupul proslavit al lui Hristos.

Privite numai din punctul de vedere al integritatii si totalitatii vietii Bisericii se poate constata aceasta unitate si aceasta distinctie dintre Sfanta Scriptura, Traditia apostolica si traditia bisericeasca. Ele formeaza un intreg in constiinta Bisericii si aceasta integrare este opera Duhului Sfant care perpetueaza si actualizeaza Revelatia lui Iisus Hristos. Lucrarea Duhului este un act hotarator si esential in viata Bisericii si fara ea Biserica n-ar putea asimila, pastra si interpreta Evanghelia lui Hristos. Prin Duhul Sfant Biserica percepe sensul spiritual direct, nemijlocit al Sfintei Scripturi.

Desigur, ca norma pozitiva, Revelatia lui Hristos Care este "plinatatea" (Ioan I, 14 ; Col. II, 9) constituie implinirea "istoriei mantuiri". Ea s-a dat o data pentru (totdeauna, iar cu moartea ultimului Apostol, dispar martorii oculari ai Revelatiei. Dar Revelatia continua sa fie transmisa si interpretata in Biserica prin Duhul Sfant. Duhul Sfant nu aduce o revelatie noua, nu adauga nimic la continutul divin al Evangheliei lui Hristos, "pentru ca din al Meu va lua si va va vesti" (Ioan XVI, 14). Dar Duhul Sfant este cel care confirma in Biserica Adevarul lui Hristos in toate timpurile. Duhul descopera pe Hristos in cuvintele Sfintei Scripturi si in marturiile Traditiei. Prin Duhul Sfant Biserica identifica Evanghelia lui Hristos, pentru ca "Acela va marturisi despre Mine" (Ioan XV, 26). El este factorul care calauzeste Biserica in actul de interpretare si de transmitere a Adevarului : "Iar cand va veni Acela, Duhul Adevarului, va va calauzi la tot adevarul" (Ioan XVI, 13). Prin Duhul Sfant, Revelatia lui Hristos este redescoperita continuu si actualizata in Biserica : "Dar Mangaietorul, Duhul Sfant, pe care-l va trimite Tatal, in numele Meu, Acela va va invata toate si va va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu" (Ioan XIV, 26). Prin Duhul Sfant intelegem sensurile infinite ale cuvntului lui Dumnezeu : "Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca sa cunoastem cele daruite noua de Dumnezeu" (I Cor. II, 12, 13).

Revelatia Duhului in Biserica se manifesta indeosebi in continuitatea, interpretarea si dezvoltarea Traditiei. Ca organism viu Biserica pastreaza si transmite credinta ei originara. Din aceasta cauza tot ce se propovaduieste in Biserica trebuie confruntat cu Sfanta Scriptura. De altfel, traditiile dogmatice si practicile liturgice introduse in Biserica in epoca postapostolica au fost verificate cu Sfanta Scriptura, pentru a stabili consensul lor cu credinta de la inceput.

Daca actul de comunicare a Revelatiei biblice se incheie cu disparitia ultimului Apostol, procesul de explicare a acesteia continua fara intrerupere. Teologia biblica mai noua sustine ca in insusi actul de comunicare a Revelatiei sub forma Sfintei Scripturi se pot distinge mai multe interpretari. Este firesc ca in actul de transcriere a Sfintei Scripturii si de transmitere a Traditiei, autorul si Biserica sa reflecteze asupra continutului lor si sa descopere noi talcuiri si sensuri. Din acest punct de vedere toata traditia postapostolica reprezinta o talcuire a Sfintei Scripturi, o dezvoltare a Traditiei apostolice. Traditia postapostolica are indeosebi functia de a interpreta Cuvantul lui Dumnezeu ca pe o realitate dinamica, descoperind sensurile lui infinite.

In procesul de interpretare a Sfintei Scripturi, Biserica a impus anumite traditii si a formulat anumite doctrine, in consens cu traditiile si interpretarile din trecut, cu autoritate obligatorie in Biserica. Din aceasta cauza este indreptatita delimitarea dintre Traditia divino-apostolica si traditia bisericeasca, sau dintre Sfanta Traditie si traditii. Numai traditia dogmatica reprezinta interpretarea normativa pe care Biserica o da Sfintei Scripturi. Dogma cuprinde mesajul relevat o data pentru totdeauna, desigur, exprimat in formulele epocii respective. Datorita acestei conditionari istorice a formulelor dogmatice, este necesar ca marturisirea de credinta sa fie exprimata in fiecare epoca, in limbajul care are sens pentru Biserica din acel timp si care face sa perceapa noi talcuiri ale credintei de la inceput.

Asadar, dezvoltarea teologica este un proces firesc in Biserica. Desi Biserica s-a pronuntat cu mare precautie, totusi ea asimileaza continuu Cuvantul lui Dumnezeu si il interpreteaza in formulari mai cuprinzatoare si mai adecvate timpurilor. Biserica are datoria sa exprime permanent marturisirea ei de credinta si sa raspunda la problemele noi in formule in care credinta sa aiba sens pentru credinciosul care isi pune acele probleme.

O pozitie cu totul diferita in ce priveste procesul de formare a credintei Bisericii o au curentele biblice sau fundamentaliste care se manifesta in unele denominatiuni neoprotestante. Pot fi amintite aci urmatoarele puncte ale acestei pozitii:

a) Interpretand intr-un sens foarte rigid principiul protestant Sola Scriptura, aceste tendinte reduc Revelatia divina la litera Bibliei, sau la cateva afirmatii considerate mai importante ale ei. Biblia este singura sursa a adevarului si unicul canon al Revelatiei. Tot ce este necesar pentru mantuire se gaseste in Biblie si de aceea numai marturia biblica are autoritate pentru credinta. Ea isi este suficienta si din punct de vedere al continutului si din cel al interpretarii. Potrivit acestei teze, Scriptura fiind de origine divina face inutila Traditia care este de origine omeneasca si deci trebuie sa fie considerata ca o anexa secundara a Scripturii.

Dar Sfanta Scriptura nu da temei pentru o astfel de conceptie. Mai intai, Revelatia are o sfera mult mai larga decat Sfinta Scriptura, care nici n-a fost scrisa pentru a epuiza Traditia-apostolica (Ioan XX, 30; XXI, 25). In al doilea rand, Scriptura insasi vorbeste de o traditie divino-apostolica pe care o considera drept sursa ei originara, din care provine, pe care o contine si in care exista. Sfanta Scriptura e o marturie care trimite la Traditie si nu e singura forma in care Apostolii au comunicat cuvantul lui Dumnezeu in Biserica primara. De altfel, astazi se recunoaste chiar de unii teologi protestanti ca Biblia trebuie inteleasa intr-un mediu de interpretare dat de Traditia in care s-a format.

b) Se neaga apoi orice proces de talcuire a Scripturii, pentru ca, de fapt, se neaga orice evolutie sau dezvoltare in viata Bisericii, pe care o considera o comuniune eshatologic. Se pretinde o reintoarcere la perioada apostolica, anulandu-se astfel insasi ideea de traditie teologica, pentru ca nu se intelege procesul de trecere de la perioada apostolica la cea postapostolica. Si fiindca se exclude orice progres in viata si gandirea Bisericii, nu s-a ajuns sa se formuleze anumite doctrine, incat credinta se fundamenteaza pe o colectie de texte scripturistice. Or, Biserica este un organism viu, iar Traditia ei are un caracter dinamic, in care are loc nu numai continuitatea cu trecutul, ci si talcuirea continua a Sfintei Scripturi, ceruta de actualizarea mesajului sau in diferite epoci.

c) Este pusa in contrast Biblia cu Biserica, afirmandu-se ca Biblia sta deasupra Bisericii, care de altfel, n-are nici un rol in interpretarea ei. Cu toate acestea se recunoaste faptul ca Biblia este primita din mana Bisericii. Exista totusi teologi protestanti care admit ca Biserica este aceea care a delimitat Noul Testament, fiind infailibila. Sub calauzirea Duhului Sfant, Biserica a decis la un moment dat asupra cartilor considerate ca inspirate de Dumnezeu. De fapt, Biserica a recunoscut in Sfanta Scriptura propria ei credinta, iar in Traditie, interpretarea continua a Sfintei Scripturi. Fara autoritatea Bisericii deci nu se poate accepta canonul biblic.

d) Se mai sustine ca Biblia se autoexplica, de aceea interpretarea ei este - dupa unii - de competenta oricarui o citeste, respingandu-se astfel autoritatea invatatoare a Bisericii.

Din atitudinea Mantuitorului fata de interpretarile date Vechiului Testament de catre sinagoga iudaica (Marcu VII, 1-4), reiese insa ca nu orice interpretare este valabila. De pilda, Vechiul Testament este inteles corect numai prin Biserica, in lumina Noului Testament si nu izolat. Apoi, nu trebuie invocate texte sau pasaje biblice in mod izolat. Orice text se talcuieste in contextul intregei Biblii (Luca XXIV, 25, 32, 45). Interpretarea Scripturii se face sub calauzirea Bisericii (Fapte VIII, 31) in consens cu traditia ei. Sfanta Scriptura trebuie inteleasa ca o carte a Bisericii si nu independent de sensul pe care i-l da Biserica (II Petru I, 20).

Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie reprezinta izvoarele, caile sau formele prin care Revelatia divina - care s-a dat o data pentru totdeauna - s-a comunicat, asimilat si interpretat in si de catre Biserica. Traditia divino-apostolica este sursa sau forma originara din care provine Scriptura Noului Testament, iar Sfanta Scriptura este cuvantul lui Dumnezeu catre Biserica, continutul inspirat, infailibil si nealterat al Traditiei. Sfanta Scriptura si Traditia nu se identifica si nici nu se opun, ci formeaza o unitate intrucat se completeaza si se conditioneaza reciproc.

Pe de o parte, Traditia sta la originea Sfintei Scripturi si este interpretarea continua a acesteia. Sfanta Scriptura n-a inlocuit Traditia, ci ea exista inainte, in si dupa Sfanta Scriptura. Ea are un caracter dinamic, deoarece in ea Biserica asimileaza si interpreteaza continuu Biblia. Sfanta Scriptura poate fi inteleasa numai in consensul Sfintei Traditii. in Traditie s-a produs procesul de comunicare, asimilare si interpretare a Revelatiei divine, de aceea interpretarea normativa a Traditiei este necesara si obligatorie intelegerii Bibliei.

Pe de alta parte, Sfinta Scriptura este forma unica, neschimbabila si definitiva a Traditiei divino-apostolice, datorita inspiratiei Duhului Sfant. Daca Sfanta Scriptura depinde de Traditie avand o origine si un continut comun, si Traditia depinde de Sfanta Scriptura din punct de vedere al autoritatii si functiei ei in Biserica, intrucat aceasta ramane indispensabila pentru identificarea caracterului apostolic al Traditiei. In acest sens, Biblia este norma oricarei traditii postapostolice. Desigur, nici Sfanta Scriptura nu se poate desparti de interpretarea care i s-a dat de catre constiinta Bisericii si in acest sens Traditia completeaza Sfanta Scriptura. Biserica a fixat invatatura despre canonul si inspiratia Sfintei Scripturi si tot ea conduce procesul de interpretare normativa a mesajului biblic in Traditie. Atat Sfanta Scriptura cat si Traditia sunt necesare pentru credinta Bisericii. Dar si Sfanta Scriptura marturiseste ca Biserica este infailibila datorita prezentei Duhului Sfant in ea, cand se supune cuvantului lui Dumnezeu comunicat in Biblie.

In fata noii ermineutici existentialiste, teologiei ortodoxe ii revine datoria de a reafirma adevarata autoritate istorica, teologica si existentiala a Sfintei Scripturi in Biserica. Sfanta Scriptura este cartea si marturia suprema a Bisericii. Dupa cum propovaduirea apostolica

este supusa Evangheliei lui Hristos, tot asa Biserica nu se poate desparti de Sfanta Scriptura pentru ca este cuvantul lui Dumnezeu ce se adreseaza ei. Traditia Bisericii patristice s-a format in primul rand din interpretarea Sfintei Scripturi, fiind un raspuns al Bisericii la cuvantul lui Dumnezeu. Toata teologia patristica si toata traditia dogmatica nu sunt altceva decat o reflectare aprofundata a Sfintei Scripturi. Constiinta Bisericii recunoaste in Evanghelia lui Hristos cuvantul vesnic al lui Dumnezeu si puterea lui Dumnezeu spre mantuire (Rom. I, 16), avand in ea sursa si calauza infailibila, permanenta si suprema a credintei ei (I Petru I, 25). Nici o dogmatica si nici o marturisire de credinta nu pot inlocui sau cuprinde adncul si bogatia intelepciunii si stiintei lui Dumnezeu (Rom. XI, 33), descoperite in Sfanta Scriptura. Teologia ortodoxa are ca principiu o maxima patristica : "inceputul oricarei invataturi este cuvantul lui Dumnezeu".

Pr. Prof. Ion Bria

11 Iulie 2012

Vizualizari: 6687

Voteaza:

Scriptura si Traditia 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE