Sensul vietii si al mortii

Sensul vietii si al mortii Mareste imaginea.

Sensul vietii si al mortii

Prin moarte intelegem sfarsitul vietii pamantesti datorita despartirii sufletului de trup. Aceasta despartire se produce din cauza slabirii si mortii celulelor corpului in urma unei boli, a vietii inaintate, ori din cauza unui accident, care distruge violent functia celulelor si locul lor din corp. Despartirea sufletului de trup il lipseste pe acesta de suportul lui material si pune capat existentei pamantesti a omului. Omul stie ca viata lui sfarseste prin moarte, mai devreme sau mai tarziu, dar nu cunoaste moartea din experienta proprie, ci din experienta altora. EI cunoaste moartea din afara, fiindca o vede la altii, dar nu cunoaste moartea in sine, din interiorul sau, si de aceea nu se poate da un raspuns definitiv si multumitor pentru toti cu privire la problema mortii. Moartea constituie evenimentul cel mai profund si mai tulburator al vietii, care ridica in mintea omului problema sensului vietii, fiindca o viata care se incheie cu moarte nu poate fi decat o viata absurda si lipsita de sens. Moartea este granita la care ne apare Domnul vietii, Creatorul, Cel care este singur nemuritor (Timotei 6, 16). Raspunsurile pe care omul a incercat sa le dea cat priveste moartea au fost neconcludente. Unii au gasit de cuviinta sa desconsidere trupul, considerand ca adevarata viata a spiritului ar incepe numai dupa moarte, fie printr-o revarsare a sufletului intr-o existenta impersonala si panteista, fie printr-o viata personala traita in jurul lui Dumnezeu, Care nu Se confunda cu natura. Altii socotesc ca moartea este un fenomen biologic, prin care fortele vitale concentrate intr-un organism re intra in circuitul naturii pentru a se concentra in alte organisme. In fine, omul modern cauta sa se elibereze de gandul mortii si sa acopere realitatea ei prin subterfugii, nemaipurtand doliu si ducandu-l pe cel decedat la crematoriu sau la cimitir cat mai discret posibil. Cu toate ca moartea pare sa constituie pentru el un fenomen natural - cel putin asa gandeste -, totusi in prezenta ei este cuprins de o mare spaima, iar aceasta pentru ca moartea ramane un fenomen extrem de important si tulburator pentru om. Toate incercarile lui de a gasi un raspuns la problema mortii raman neconcludente, fiindca omul nu se poate ridica deasupra mortii. Cel care S-a ridicat deasupra vietii si mortii a fost Hristos si numai El poate da un raspuns definitiv acestei probleme si sensului ei.

Hristos a aratat ca principala cauza a mortii noastre fizice, ca despartire a sufletului de trup, este rezultatul ruperii omului din comuniunea cu Dumnezeu. Atata vreme cat omul, ca fiinta creata si muritoare, a ramas in comuniune cu Dumnezeu, Cel necreat si nemuritor, a sorbit din El puterea divina, care l-a ferit de stricaciune si de moarte. Din momentul in care omul a iesit din comuniunea cu Dumnezeu, prin neascultare, a pierdut puterea dumnezeiasca, prin care putea deveni nemuritor, si a cazut in stricaciune si moarte fizica. Dumnezeu n-a lasat pe om sa piara, fiindca este faptura Sa, ci a trimis pe Fiul Sau, din iubire fata de lume, ca sa-i izbaveasca din moarte. Hristos nu ne-a descoperit numai cauza mortii noastre, ci a refacut comuniunea noastra cu Dumnezeu prin faptele Sale mantuitoare, dand dovada de ascultare pana la moarte si inca moarte pe cruce. Datorita ascultarii Lui, care s-a incununat cu moartea fizica, Hristos a schimbat radical sensul mortii, fiindca moartea, ca rezultat al neascultarii si necomuniunii noastre cu Dumnezeu, a devenit prin ascultarea Lui moarte spre comuniune de viata vesnica cu Dumnezeu. "Cand realitatea umana a lui Hristos a fost sadita in moarte, direct in inima lumii, in cel mai profund strat al universului, in acel moment Hristos, in umanitatea Sa corporala, a devenit adevaratul fundament ontologic al unui nou plan de mantuire a lumii, care imbratisa neamul omenesc ... La moartea lui Hristos lumea a intrat intr-o primavara cosmica al carui seceris va fi refacerea universului nostru in noutate a si stralucirea de la sfarsitul timpului". Moartea lui Hristos reprezinta evenimentul decisiv prin care viata lui Dumnezeu si slava Lui au venit definitiv in lume. Daca ne este dat harul sa murim cu El spre comuniunea de viata vesnica cu Dumnezeu, atunci intamplarea zilnica si banala pe care o numim moartea omului este ridicata intre tainele lui Dumnezeu. Hristos a schimbat esential sensul mortii, fiindca moartea nu mai inseamna coborarea omului in nefiinta, ci inaltarea lui la izvoarele vietii vesnice.

Omul se pregateste in cursul intregii vieti sa se mantuiasca prin sporirea si intarirea comuniunii lui cu Hristos, pentru ca moartea sa fie trecerea lui la plenitudinea comuni unii cu Dumnezeu si cu semenii. Moartea este pragul peste care trebuie sa trecem ca sa intram in sensul deplin al existentei. Prin moartea lui Hristos Cel rastignit, moartea si-a schimbat nu numai rostul ei in sine, ci si in experienta celor ce o traiesc, descoperindu-se ca poarta catre viata cea netrecatoare. Celor ce cred in Hristos nu li s-a deschis numai calea eternitatii, ci au primit si puterea dumnezeiasca de a parcurge impreuna cu El calea care duce la viata vesnica. Prin Botez primim din Hristos putere pentru moartea tainica cu El, ca sa putem inainta spre invierea cu El: "Asa si voi, socotiti-va ca sunteti morti pacatului, dar vii in Dumnezeu, in Hristos Iisus, Domnul nostru" (Romani 6, 11). Hristos ne da puterea sa traim moartea tainica cu El, moartea egoismului, ca predare lui Dumnezeu, intr-o continua dezvoltare, pentru ca in momentul culminat al mortii depline despartirea sufletului de trup sa coincida cu intrarea culminanta in plenitudinea vietii. "Noi totdeauna purtam in trup moartea lui Iisus, ca si viata Lui sa se arate in trupurile noastre" (II Corinteni 4, 10). Strigatul lui Hristos de pe Cruce: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M-ai parasit?", isi are iconomia sa in pregatirea noastra pentru acceptarea mortii ca poarta spre invierea fericita cu El. Prin acest strigat Iisus ne arata ca, din dorinta de a Se uni ca om deplin cu Tatal, accepta si durerile mortii, ca noi sa invatam sa acceptam, din iubire fata de Hristos, aceasta ultima durere a vietii noastre pamantesti. "Nici viata si nici moartea sa nu ne desparta pe noi de viata lui Hristos". Prin Crucea datatoare de viata, viata isi afla implinirea prin moartea cu Hristos.

Prin despartirea sufletului de trup, in urma mortii fizice, acesta merge la Dumnezeu, iar trupul se intoarce in pamantul din care a fost zidit. In doctrina mai veche se vorbea despre nemurirea sufletului pe temeiul indestructibilitatii lui, ca substanta simpla si spirituala. Dar aceasta era mai curand o invatatura de natura filosofica, care s-a inspirat din panteismul substantialismului aristotelic, decat una teologica, fiindca sufletul, oricat de simplu ar fi el ca substanta, ramane in cele din urma tot creat si nu poate fi nemuritor prin el insusi. Teologia este datoare sa arate ca sufletul nu este nemuritor datorita calitatilor lui substantiale, ci ca sufletul este nemuritor prin vointa lui Dumnezeu, Care il mentine in existenta din iubire, iar prin aceasta sa ramana mereu dependent de El. Astfel, Sfantul Apostol Pavel spune: "Caci stim ca daca acest cort, locuinta noastra pamanteasca, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casa nerucuta de mana, vesnica, in ceruri. Caci de aceea si suspinam in acest trup, dorind sa ne imbracam cu locuinta noastra cea din cer, daca totusi vom fi gasiti invesmantati, iar nu goi" (II Corinteni 5, 1-2). Aceste cuvinte ale Apostolului arata ca sufletul a fost creat pentru viata vesnica, ca sa se poata saIaslui in Lumina, Care este Hristos, sau pentru ca Hristos sa focuiasca in el. Dar chiar daca ramane gol de Hristos, sufletul tot va exista in veci, ca sa cunoasca marea vrednicie pentru care a fost zidit de Dumnezeu, dar sa ramana intr-un vesnic regret pentru lipsirea de ea si pentru despartirea de Dumnezeu. Conceperea nemuririi substantiale a sufletului prin el insusi are drept consecinta tendinta de a conferi mai multa importanta judecatii particulare decat celei generale. Sufletul este nemuritor prin vointa lui Dumnezeu, ca sa se bucure vesnic de comuniunea lui cu Dumnezeu, sau sa regrete despartirea de Creatorul lui din pricina propriei Sale libertati. Sunt unii teologi care socotesc ca sufletul se distruge impreuna cu trupul, pentru ca astfel Dumnezeu sa apara ca Acela Care este singur capabil sa-i aduca din nou la viata impreuna cu trupul la invierea de obste. La baza acestei conceptii se afla convingerea ca pacatul n-ar fi distrus numai trupul, ci si chipul lui Dumnezeu din om, depasindu-se astfel chiar si pesimismul platonic, care se limita doar la trup. Este greu de conceput ca Dumnezeu intrerupe orice relatie cu o persoana pe care a adus-o la existenta. Daca iubirea lui Dumnezeu e neintrerupta, neintrerupta trebuie sa fie si existenta persoanei fata de care se indreapta ea. Dumnezeu tine sufletul omului in existenta si dupa moarte, ca sa arate ca iubirea Lui ramane in veci chiar si fata de cei ce nu vor raspunde in veci iubirii Lui.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu

30 Octombrie 2014

Vizualizari: 9139

Voteaza:

Sensul vietii si al mortii 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE