Sfanta Treime si creatia in gandirea Parintilor Bisericii

Sfanta Treime si creatia in gandirea Parintilor Bisericii Mareste imaginea.

 

Sfanta Treime si creatia in gandirea Parintilor Bisericii

 

Relatia Dumnezeu-om-creatie nu poate fi sesizata in dimensiunea sa reala, deci conform Revelatiei divine, decat plecand de la dogma Sfintei Treimi. Din aceasta cauza, modul de intelegere a Treimii si-a pus amprenta specifica asupra doctrinelor confesionale si a vietii crestine in istorie. Iar cand aceasta intelegere nu s-a conformat Revelatiei, consecintele nefaste nu au intarziat sa apara, afectand pe de o parte unitatea Bisericii, iar pe de alta parte provocand antagonisme intre spiritualitate si responsabilitate.

 

Sintetizand invatatura Parintilor, Parintele Staniloae spune ca numai Treimea, ca existenta plenara, identica cu binele desavarsit, trait de Tatal ca vesnica daruire de Sine si de Fiul, ca vesnica primire fericita a Tatalui, avand fiecare participant la bucuria Unuia de Altul pe Duhul Sfant, umple de sens existenta. Numai Treimea astfel inteleasa explica si existenta deosebita de Ea, care nu putea ajunge la existenta decat din nimic. Caci daca ar fi din alta fiinta, n-ar fi nici Treimea, si nici acea alta fiinta existenta desavarsita si nu s-ar putea duce creatia la de­savarsire. Iubirea dintre cele trei Persoane dumnezeiesti este singura explicare a crearii unei alte existente, deosebita de propria Lor existenta. "Dumnezeu n-ar fi Creator, daca n-ar fi bun, iar bun n-ar putea fi, daca n-ar fi Persoana, in relatie constienta cu alte persoane, din veci. N-ar fi Creator, daca n-ar fi Treime, dar si lumea n-ar fi creata, daca n-ar exista un Dumnezeu bun, constient si liber".

 

In special asupra acestor calitati ale lui Dumnezeu insista Sf. Maxim Marturi­sitorul, atunci cand raspunde problemelor legate de creatie si de Creator. Numai atotputernicia lui Dumnezeu poate explica totul, iar ignorarea acesteia este spe­cifica celor necredinciosi. Frumusetea, diversitatea si bogatia creatiei, precum si complexitatea fiintei umane raman inexplicabile acolo unde nu este recunoscuta bunatatea, atotputernicia, intelepciunea si cunoasterea lui Dumnezeu, care de­pasesc ratiunea umana.

 

Dumnezeu a posedat cunoasterea lucrurilor din eternitate, iar aceasta cunoas­tere devine realitate sau este adusa la fiinta atunci cand El voieste. "Dumnezeu, fiind Facator din veci, creeaza cand vrea prin Cuvantul Cel de o fiinta si prin Duhul, pentru bunatatea Sa nemarginita".

 

Raspunzand doctrinelor gnostice care considerau materia eterna, Sf. Maxim precizeaza ca marginitul nu poate exista din eternitate, cu Cel intru totul nemarginit. "Sau cum mai sunt propriu-zis fapturi, daca sunt impreuna vesnice cu Facatorul? Dar aceasta este invatatura elinilor, care nu socotesc pe Dumnezeu Facator al fiintelor, ci numai al insusirilor. Dar noi cunoscand pe Atotputernicul Dumnezeu, zicem ca El este Facatorul nu al insusirilor, ci al fiintelor strabatute de insusiri. Iar daca e asa, fapturile nu exista impreuna cu Dumnezeu din veci".

 

Comentand textul de la Rom. 1, 20, Sf. Maxim spune ca "cele nevazute ale lui Dumnezeu" sunt ratiunile lucrurilor existente din eternitate in Dumnezeu, numite si "bune-voiri". Acestea sunt descoperite prin cugetare din fapturi, pentru ca tot ce exista are o logica specifica. Evidentierea acesteia este sinonima cu afirmarea lui Dumnezeu Cel in Treime: "Din contemplarea inteleapta a creatiei, desprindem ratiunea care ne lumineaza cu privire la Sfanta Treime, adica la Tatal, la Fiul si Duhul Sfant. Caci vesnica putere a lui Dumnezeu este Cuvantul Cel de o fiinta cu El, iar vesnica dumnezeire este Duhul Sfant... Caci insasi zidirea isi striga prin fapturile din ea si isi vesteste celor ce pot sa auda cu mintea cauza sa, preamarind-o in chip intreit, descoperind adica pe Dumnezeu si Tatal si puterea Lui negraita si dum­nezeirea sau pe Fiul Sau Cel Unul Nascut si pe Duhul Cel Sfant. Acestea sunt cele nevazute ale lui Dumnezeu, vazute prin intelegere de la intemeierea lumii".

 

Bunatatea sau existenta plenara a lui Dumnezeu ca Treime nu-L sileste sa creeze lumea, pentru ca in acest caz, ea ar fi mai mult o emanatie a unei esente. Numai Sfanta Treime explica atat existenta lumii, cat si deosebirea acesteia de dumnezeire, dupa fiinta. Pentru acest motiv invatatura crestina sustine perfectiunea lui Dumnezeu, cat si insuficienta lumii prin ea insasi, in calitate de existenta creata, dar capabila de a se bucura de desavarsirea in Dumnezeu, prin libertate.

 

Exprimarea explicita a deosebirii intre fiinta si lucrarile dumnezeiesti, depen­dente de voia lui Dumnezeu si care fac posibila aducerea la existenta a lumii crea­te, este o caracteristica a gandirii rasaritene. Astfel, pentru parintii capadocieni, in mod paralel cu structura care exista intre Persoanele Treimii si care arata relatia si consubstantialitatea lor, descoperite prin iconomia divina, exista si un alt mod care arata relatia Treimii cu creatia. Aceasta relatie este stabilita prin energia persoanelor divine. Aceasta energie, avand ca principiu pe Tatal, creeaza prin Fiul si desavarseste prin Duhul Sfant. Deci, Dumnezeu creeaza lumea prin energia Sa divina. Structura relatiilor Creatorului cu creatura are la baza energiile divine, in timp ce structura relatiilor intratrinitare o are pe cea a substantei divine.

 

Sf. Maxim Marturisitorul aprofundeaza relatia energie divina-creatie. Dumnezeu nu ar putea fi Creator daca ar fi lipsit de vointa si de energie, pentru ca a facut lumea fiindca a vrut, nu din necesitate. Vointa si energia exprima liber­tatea lui Dumnezeu si sunt cauza creatiei lumii. "Caci in El sunt fixate ratiunile tuturor si despre aceste ratiuni se spune ca le cunoaste pe toate inainte de facerea lor, in insusi adevarul lor, ca pe unele ce sunt toate in El si la El, chiar daca acestea toate, cele ce sunt si cele ce vor fi, nu au fost aduse la existenta deodata cu ratiunile lor, sau de cand sunt cunoscute de Dumnezeu, ci fiecare isi primeste exis­tenta efectiva si de sine la timpul potrivit, dupa intelepciunea Creatorului, fiind create conform cu ratiunile lor. Fiindca Facatorul exista pururea in mod actual, pe cand fapturile exista in potenta, dar actual inca nu".

 

Si Sf. Grigore Palama accentueaza deosebirea intre fiinta si lucrarile lui Dumnezeu: "Caci numai o cugetare neroada si dobitoceasca nu vede din creaturile Celui ce prin lucrarea Lui ne-a adus la existenta, lucrarea Lui, ci sau o confunda cu creaturile sau o identifica cu fiinta lucratoare".

 

Disponibilitatea lui Dumnezeu de a inzestra lumea creata cu darurile necreate arunca o punte intre Dumnezeu Cel necreat si lumea creata, dar arata si ca Dum­nezeu a facut lumea capabila de a recepta viata Lui necreata. Deosebirea intre lu­crarile alese si folosite de vointa Lui Dumnezeu si intre fiinta Lui arata ca Dum­nezeu are caracter personal sau ca este o Treime de Persoane. Pentru acest motiv, creatia, ca opera a lucrarii dumnezeiesti este opera Sfintei Treimi.

 

Introducerea de diviziuni in Sfanta Treime de catre teologia apuseana, sub influenta gandirii substantialiste a lumii precrestine, a transformat doctrina trinitara, din taina a comuniunii si a iubirii supreme, in obiect de speculatie teologica, inchis intr-o transcendenta inaccesibila si lipsita de interes si de semnificatie pentru viata crestina. in acest sistem, substanta divina dobandeste prioritate fata de per­soane: ca este "natura pura", nealterata de proprietatile personale ale Sfintei Treimi, plasate dupa substanta unica a divinitatii. Teologul Karl Rahner recunoaste starea de fapt si consecintele care decurg din aceasta: "Separarea din­tre natura si persoana a obligat teologia trinitara sa impinga pe plan secundar pe Dumnezeu Tatal, ca principiu nenascut in divinitate si sa puna accentul, pentru cauze care nu sunt clarificate inca, pe natura comuna celor trei Persoane. Pe aceasta cale, Treimea a fost inchisa intr-o splendida izolare, care implica riscul de a fi resimtita fara interes pentru existenta religioasa".

 

Pentru Parintii rasariteni, natura lui Dumnezeu este comuniunea, in care uni­tatea substantei coincide cu comuniunea dintre persoanele Sfintei Treimi. S-a in­locuit astfel conceptul de "natura pura" cu conceptul de "natura-comuniune", ca femei al iubirii perihoretice dintre Persoanele divine.

 

Datorita separarii dintre natura si persoane, teologia apuseana nu mai con­cepe creatia ca rezultat al unirii dintre libertatea si iubirea lui Dumnezeu. Desi se afirma ca lumea este numai analoaga cu Dumnezeu si ca Dumnezeu a creat-o "dupa toata substanta ei", aceasta teologie este expusa pericolului panteizant, ne­tacand deosebirea intre fiinta si lucrarile lui Dumnezeu. Este vorba de asa-zisul "emanationism".

 

Teologia protestanta a oscilat in a vedea creatia fie ca o emanatie din fiinta lui Dumnezeii, fie ca produsul unui act creator, care nu are la baza decat o decizie discretionara a lui Dumnezeu, din reactie extrema fata de emanationism.

 

Astazi se incearca o apropiere de teologia Parintilor si aceasta o face - intre altii - si Jiirgen Moltmann: "Lumea n-a fost creata dintr-o materie preexistenta, nici din natura divina. Ea a fost chemata la existenta prin vointa libera a lui Dumnezeu... Daca a fost creata prin vointa libera a lui Dumnezeu..., atunci actul creator trebuie sa se fondeze pe decizia divina libera de a crea... Daca creatia nu poate fi conceputa ca o emanatie din Fiinta Suprema, cu atat mai mult nu se poate admite ideea unui demiurg arbitrar, capricios... Iata pentru ce, atunci cand zicem:

 

Dumnezeu a creat in mod liber lumea, trebuie sa adaugam imediat: din dragoste. Creatia nu este demonstratia atotputerniciei Sale nelimitate, ci comunicarea iubirii Sale neconditionate".

 

Accentuarea unilaterala a naturii divine in detrimentul persoanelor a transfor­mat divinitatea intr-un obiect impersonal, inchis intr-o. transcendenta aproape inaccesibila. Pentru a ajunge la divinitatea astfel conceputa crestinii sunt obligati sa urmeze o miscare ascendenta strict intelectuala, care ii determina sa uite lumea si problemele ei. De aici, concluzia pripita pe care unii s-au grabit s-o traga: Treimea in special si divinitatea in general au devenit obstacole in calea implinirii responsabilitatii crestine fata de lume.

 

Teologia ortodoxa n-a socotit niciodata natura divina ca o relatie disociata a persoanelor trinitare, ci dimpotriva, datorita unei gandiri integrative si recon­ciliere, aceasta este integrata in persoane, iar persoanele in natura divina. Din aceasta cauza, Treimea nu mai este considerata ca un obiect al gandirii umane inchis in transcendenta, ci comuniunea supremei iubiri, care se deschide fata de Biserica si fata de lume, in calitate de produs al Ei.

 

Pentru aceste motive, Sf. Atanasie cel Mare apara invatatura despre Sfanta Treime, pentru ca pe ea s-a intemeiat Biserica si cel ce iese din comuniunea cu ea nu se mai poate numi crestin. Aceasta Treime este sfanta si desavarsita, marturi­sita in Tatal, in Fiul si in Duhul Sfant, neavand in structura Ei ceva din afara. De asemenea, in Treime nu exista un factor creator si un altul creat, in integralitate fiind creatoare si facatoare. Persoanele sunt nedespartite prin fire, iar lucrarea Ei este una, "Caci Tatal face toate prin Fiul in Duhul Sfant. Si asa se pastreaza uni­tatea Sfintei Treimi. Si asa se propovaduieste in Biserica un Dumnezeu Cel peste toate si prin toate si in toate (Efes. 4, 6); peste toate ca Tata, ca origine si. izvor; prin toate, prin Cuvantul, in toate, in Duhul Sfant. E Treime nu numai dupa nume si dupa vorba inchipuita, ci intru adevar si subzistenta. Caci precum Tatal e Cel ce este, asa si Cuvantul Lui e Cel ce este si Dumnezeu peste toate. Si Duhul Sfant nu e subzistenta, ci exista si subzista cu adevarat... Si ca aceasta este credinta Biseri­cii, poti afla din aceea ca Domnul, trimitand pe apostoli, a pus-o pe Ea, Treimea, ca temelie a Bisericii, zicand: "Mergand invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh" Mat, 28, 19), Iar apostolii, mer­gand, asa au invatat., Si aceasta este propovaduirea intregii Biserici de sub cer"!. Data fiind unitatea din Sfanta Treime, persoanele nu pot fi despartite si nu se pot concepe ca Fiul e de alta fiinta decat Tatal sau ca Duhul Sfant e strain de Fiul. Pentru acest motiv, atunci cand se spune ca Duhul Sfant este in noi, se intelege implicit ca in noi este si Fiul si Tatal, datorita unitatii de natura. Daca Treimea este una si se manifesta in unitate, inseamna ca firea ramane in veci neschimbata, ca si sfintenia si eternitatea Ei. "Caci precum credinta in Treime, predata noua, este una, si ea ne leaga de Dumnezeu, cel ce sustrage ceva din Treime si se boteaza numai in numele Tatalui, sau numai in numele Fiului, sau in Tatai si Fiul fara Duhul, nu ia nimic, ci ramane gol si nedesavarsit atat el insusi, cat si cel ce pare sa dea. Caci in Treime este desavarsirea. Astfel, cel ce desparte pe Fiul de Tatal, sau coboara pe Fiul intre creaturi, nu are nici pe Fiul, nici pe Tatal, ci este fara Dumnezeu si mai rau ca un necredincios si orice mai degraba decat un crestin. Si pe drept cuvant. Caci precum unul este Botezul dat in Tatal si in Fiul si in Duhul Sfant si o singura credinta in Ea, cum a zis Apostolul (Efes. 4, 5), la fel si Sfanta Treime, fiind una in Ea insasi si unita cu Ea, nu are nimic in ea din cele create. Aceasta este unitatea neimpartita a Treimii si una este credinta in Ea".

 

Accentuarea unilaterala a naturii in detrimentul persoanelor a facut ca aceasta sa fie pusa intr-o relatie individualista fie numai cu Tatal, fie numai cu Fiul sau cu Duhul Sfant.

 

Urmand structura Simbolului de credinta, care vorbeste mai intai de Tatal, apoi de Fiul si la urma de Duhul Sfant si fara a tine seama de indivizibilitatea lucrarii trinitare ad extra, afirmata de Simbol, creatia a fost pusa in relatie exclu­siva cu Tatal. La fel, lucrarea rascumparatoare a fost pusa in aceeasi relatie cu Fiul intrupat, ca si sfintirea creatiei in Biserica prin Duhul Sfant.

 

Este adevarat ca primul articol al Simbolului de credinta pune creatia in relatie cu Dumnezeu Tatal, "Facatorul cerului si al pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute". Dar aceasta nu inseamna ca Fiul si Duhul Sfant n-au partici­pat la crearea lumii. in al doilea articol al Crezului, pe baza prologului Evan­gheliei dupa Ioan, se spune ca toate au fost create prin Fiul, care este consub­stantial cu Tatal Consubstantialitatea trinitara constituie baza participarii Fiului in actul creatiei. in aceeasi perspectiva, se spune si despre Duhul Sfant ca este "inchinat si marit" impreuna cu Tatal si cu Fiul si ca este "de viata facator". Con­cluzia care se impune este urmatoarea: nu putem face nici o separatie intre lu­crarea Duhului Sfant si cea a Tatalui si a Fiului. Initiativa creatiei apartine Tatalui, dar Acesta a creat totul prin Fiul, in Duhul Sfant. Rolul Duhului este de a ridica creatia prin Biserica, spre plenitudinea vietii data in Hristos. Daca Hristos-a venit tocmai pentru a da lumii slabite de pacat plenitudinea vietii, acest lucru a fost posibil tocmai datorita faptului ca Duhul, care la inceputul creatiei se purta pe deasupra apelor, umple firea umana a lui Hristos prin prezenta Sa, facand-o parga umanitatii rascumparate si indumnezeite. Lucrarea Duhului nu se refera numai la om, ci la intreaga creatie: "Pentru ca faptura insasi se va izbavi din robia stricaciu­nii, ca sa fie partasa la libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu. Caci stim ca toata faptura impreuna suspina si impreuna are dureri pana acum. Si nu numai atat, ci si noi, care avem parga Duhului, si noi insine suspinam in noi, asteptand infierea, rascumpararea trupului nostru" (Rom. 8, 21-23).

 

Deci, separarea artificiala intre persoanele Treimii si lucrarea Lor, si in spe­cial separarea intre lucrarea Mantuitorului Hristos si cea a Duhului Sfant nu are nici o relevanta biblica. in virtutea  comuniunii trinitare, Duhul ramane mereu in fiul. Iata motivul pentru care Noul Testament ne prezinta persoana lui Hristos ca "plina" de Duhul Sfant.

 

Asa cum am vazut, gandirea parintilor nu iese din dreptarul Bisericii privind Sfanta Treime si iconomia Acesteia.

 

In acest sens, Sf. Atanasie este completat in mod magistral de Didim cel Orb, de Sf. Vasile si de Sf. Grigorie de Nazians.

 

Didim cel Orb, supranumit teologul Treimii si-a exprimat gandirea teologica prin formula: "o singura natura, trei ipostasuri". Pornind de la aceasta unitate de natura, el demonstreaza ca in Treime nu se poate vorbi decat de o lucrare comuna a celor trei persoane sau deduce unitatea naturii din unitatea lucrarii: "De vreme ce ipostasele poseda aceeasi cinstire si lucrare, ele cer aceeasi natura, nediferind intre ele nici in ceea ce priveste divinitatea, nici in ceea ce priveste puterea...". In Providenta divina se sesizeaza cel mai bine lucrarea comuna, ca urmare a unitatii de natura. Bineinteles, aceasta unitate absoluta de natura, de vointa si de lucrare transcende ratiunea umana. "Asadar, cine se impartaseste de Duhul Sfant, in acelasi timp se impartaseste (are parte) de Tatal si de Fiul. Si cel care are iubirea tatalui o are pe aceasta in Fiul, daruita prin Duhul Sfant. Dar cel ce se impartaseste de harul lui Iisus Hristos are acelasi har dat de la Tatal prin Duhul Sfant. Asadar, se arata ca in toti este aceeasi lucrare (energie) a Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfant. Dar, intrucat lucrareii (energia) una este, una este si fiinta, pentru ca cele care au aceeasi fire sunt homoousia, au aceleasi lucrari dupa cum si cele care sunt de natura diferita si anhomousia sunt diferite si diverse".

 

Raportul dintre ceea ce este comun si ceea ce este particular este acelasi ca si cel dintre fiinta si ipostas. Fiecare dintre noi participam la fiinta prin ceea ce avem in comun; in schimb, insusirile individuale sunt specifice fiecaruia in parte. "De aceea si aici termenul "fiinta" este comun tuturor persoanelor treimice, cum este cazul cu sfintenia, cu dumnezeirea si cu orice s-ar mai putea intelege, pe cand insusirile specifice le are fiecare separat: cea de parinte, de fiu sau de putere sfintitoare. De aceea, daca s-ar spune ca persoanele sunt fara ipostas, o astfel de afirmatie e ceva absurd, iar daca am accepta ca adevarate toate trei ipostasele, atunci atatea marturisim cate si numaram. In chipul acesta, prin invatatura despre "deofiintime" se asigura si unitatea dumnezeirii, dar si recunoasterea Treimii, adica existenta concomitenta a Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfant". Daca nu se admite comuniunea fiintei, se cade foarte usor in politeism, tot asa cum daca nu se admite deosebirea ipostaselor se cade in iudaism. Daca nu se admite paterni­tatea, -nu se poate vorbi nici de Dumnezeu Tatal. Nu este suficienta simpla enu­merare a diferentelor dintre persoane, ci trebuie precizat si faptul ca fiecare per­soana exista intr-un ipostas. "Sabelie insusi nu.a renuntat la fictiunea fara consis­tenta a persoanelor (intelese ca masca) atunci cand afirma ca Dumnezeu insusi, fiind Unul, se schimba de fiecare data, potrivit necesitatii momentului, astfel incat poate vorbi cand in calitate de Tata, cand de Fiu sau de Duh Sfant. Inventatorii acestei incalificabile erezii reinnoiesc o veche greseala, de vreme ce resping ipos­tasele si neaga numele Fiului lui Dumnezeu". Sf. Grigorie de Nazians ii revine meritul de a fi lamurit odata pentru totdeauna relatia intre natura si persoane. In Treime exista trei individualitati sau ipostasuri, dar si raportare la natura, divini­tatea este una, Ipostasele sau persoanele sunt impartite fara a fi separate. Divini­tatea este una in trei persoane si cele trei persoane formeaza o unitate. Unitatea nu trebuie sa fie sinonima cu confuzia si nici impartirea cu separarea. Caracterele distinctive ale persoanelor divine sunt: nenasterea, nasterea si pureederea: "Nu­mele propriu al celui ce este fara origine este Tatal? numele propriu al celui care este nascut din eternitate este Fiul, iar numele celui care purcede sau vine fara a fi nascut este Duhul Sfant".

 

Pe langa dificultatile teologice propriu-zise,, separarea lucrarii Mantuitorului Hristos de cea a Duhului Sfant si invers a provocat in domeniul spiritualitatii nas­terea a doua miscari contrare: pietismul si secularizarea. Pietismul acorda un in­teres exclusiv realitatilor spirituale, provocandu-1 pe credincios sa ignore reali­tatile materiale. Dimpotriva, secularizarea acorda o importanta deosebita preo­cuparilor fata de realitatile materiale, ignorandu-le pe cele spirituale. Antagonis­mul acestor doua miscari era ireductibil. Raportat la secularizare, pietismul pre­supune o unica baza pnevmatologica, tot asa cum raportata la pietism, seculariza­rea este animata de presupozitii pur hristologice. Facand abstractie de Hristos, Fiul lui Dumnezeu intrupat, pietismul fuge din fata realitatilor lumii si a seculari­zarii, iar secularizarea, facand abstractie de Duhul Sfant, pierde relatia cu trans­cendenta lui Dumnezeu. Ambele miscari sunt bazate pe separarea intre lucrarea lui Hristos si cea a Duhului Sfant.

 

Datorita acestei abordari, relatia intre Biserica si lume a inceput sa fie con­ceputa in termeni exteriori, care au dus, in cazul pietismului, la opozitia dintre Biserica si lume sau la identificarea facila a lumii cu pacatul, iar in cazul seculari­zarii la scoaterea lui Dumnezeu din lume sau la marginalizarea Lui la nivelul constiintei. Abordarea relatiei dintre Biserica si lume trebuie facuta in termeni care presupun inferioritatea: creatia are rationalitatea sa interna, ca expresie a rationalitatii divine, imprimata in structura ei de catre Duhul Sfant. Rolul Bisericii este de a lupta impotriva pacatului si nu impotriva lumii, pentru ca si aceasta, in calitate de lucrare a lui Dumnezeu aspira spre "marirea fiilor lui Dumnezeu".

 

Daca teologia apuseana, prin accentuarea unilaterala a naturii divine in detri­mentul persoanelor a creat.o spiritualitate care se bazeaza pe miscarea ascendenta a credinciosului spre Treime - ca obiect al gandirii umane si provoaca fuga de lume si de problemele ei, teologia ortodoxa, care vede Treimea drept structura a supremei iubiri, care se deschide spre Biserica si spre lume, a sustinut o spirituali­tate bazata pe miscarea descendenta a Treimii in viata Bisericii si a lumii. Numai aceasta coborare este capabila sa sustina in egala masura ridicarea spirituala a credinciosilor spre Dumnezeu si responsabilitatea fata de lume. Mai mult, responsabilitatea crestina fata de lume este raspunsul provocat de ridicarea spirituala, ca j urmare a coborarii Treimii in viata Bisericii si a lumii. Ca structura a supremei iubiri, care depaseste dilema dintre individualism si colectivism, prin integrarea persoanei in natura si a naturii in persoana, Treimea ramane baza lucrarii sociale si politice a crestinilor in lume. Acesta este motivul care a provocat afirmatia ca Treimea este sau sintetizeaza programul socio-politic crestin. Deci, opinia ca spiritualitatea si responsabilitatea sunt doua preocupari diferite sau contradictorii nu poate avea fundament teologic real: Mantuitorul Hristos conditioneaza feri­cirea eterna de solicitudinea fata de nevoile aproapelui, in a carui fata trebuie va­zuta chiar fata Lui. Dupa Sf. Chirii al Alexandriei, in fata umana a lui Hristos si uniti cu El in disponibilitatea fata de altii, Dumnezeu Tatal ne vede si pe noi insine, tot la fel cum in aceeasi fata a lui Hristos si uniti cu El, noi il vedem pe Dumnezeu.

 

Aceasta responsabilitate vizeaza nu numai omul, ci si creatia intreaga, care trebuie vazuta drept darul lui Dumnezeu, menit sa cultive comuniunea si solici­tudinea. Cand aceasta este sesizata ca o prada este golita de sens si din mijloc de cultivare a comuniunii devine mijloc de invrajbire si de dispute. Ierurgiile care privesc creatia vor sa asigure tocmai aceasta folosire respectuoasa a darului lui Dumnezeu, prin invocarea puterii Duhului Sfant impotriva fortelor distructive, multumind pentru darul primit si sustinut in existenta.

 

Filosoful greaca, inspirandu-se din dualismul gnostic, a impus o stricta sepa­rare intre spirit si materie. Pe baza acestui antagonism a fost elaborata cosmolo­gia ptolomeica care a provocat in domeniul gandirii o profunda ruptura intre rea­litatile ceresti si realitatile pamantesti sensibile. in aceasta cosmologie, lumea spirituala a ideilor eterne si lumea empirica a materiei, eterna ea insasi, apar ca doua realitati paralele, fara nici o relatie interna.

 

Raportandu-se la aceasta cosmologie care considera ca orice rationalitate ramane exterioara lumii empirice, de unde dualismul intre spirit si materie, parintii Bisericii au pus la baza materiei o rationalitate ca expresie sau reflex - prin puterea Duhului Sfant - a rationalitatii divine, personificata in Logos, ca Fiu al lui Dumnezeu intrupat. Dupa natura Sa, Dumnezeu este transcendent fata de lu­me, prin energiile divine necreate este prezent si lucrator in lume. Realitatea ener­giilor divine necreate demonstreaza ca lumea vizibila nu este constituita dintr-o materie amorfa, opusa spiritului, pentru ca dispune de o rationalitate care face posibila unirea intre spirit si materie in Mantuitorul Hristos. Din aceasta cauza, Parintele Staniloae a spus ca intreaga creatie este o ratiune divina plasticizata.

 

Separarea radicala intre spirit si materie ilustreaza o idee platoniciana care nu are nimic comun cu Scriptura. Conform acesteia, omul reprezinta o unitate organica ca rezultat al interpenetrarii dintre spirit si materie. Fiul lui Dumnezeu Se in­trupeaza din Fecioara Maria, prin puterea Duhului Sfant. Aceasta inseamna ca Duhul Sfant are capacitatea de a cobori in natura umana si ca aceasta are ea insasi capacitatea de a se lasa penetrata de Duhul. Gratie acestei realitati, omul poate deveni, prin Duhul Sfant, o noua creatie in Hristos. in aceasta consta forta spiri­tualitatii crestine si daca am pierdut-o, trebuie sa o redescoperim.

 

Prin toate actele implinite in vederea mantuirii noastre, Mantuitorul Hristos a transfigurat prin Duhul Sfant trupul pe care l-a asumat prin intrupare, cu scopul de a-1 oferi ca izvor de viata si de transformare spirituala pentru cei care cred: "Iar noi toti, privind ca in oglinda, cu fata descoperita, slava Domnului, ne prefacem in acelasi chip, din slava in slava, ca de la Duhul Domnului" (II Cor. 3, 18).

 

Sustinerea transcendentei lui Dumnezeu a dezvoltat in mintea omului mo­dern ideea absentei lui Dumnezeu din creatie, "fapt care s-a soldat cu procesul... de secularizare a lumii si a dus la golirea materiei de orice continut sau semni­ficatie spirituala". Secularizarea introduce la randul ei si separarea dintre om si natura, sau in termeni filosofici dintre "res cogitans" si "res extensa". Aceasta ultima disociere sustine in continuare criza ecologica si pentru a o depasi este nevoie de schimbarea mentalitatii, prin trecerea de la o gandire dualista la o gandire integrativa.

 

Aceasta sarcina este usurata astazi de cercetarea stiintifica care a descoperit ca materia are o ordine logica interioara, care depaseste opozitia dintre spirit si materie. Din aceasta cauza, in lumea stiintifica se vorbeste despre electron ca despre un "purtator" de Duh. Revelatia a anticipat cu mult timp inainte aceasta descoperire moderna a stiintei, afirmand ca lumea a fost creata prin Logos. Or daca Logosul inseamna Cuvant, Ratiune si Rationalitate, inseamna ca intreaga creatie presupune o rationalitate, o ordine logica interioara, ca structura a mate­riei. Prin aceasta ordine logica interna a naturii care constituie fundamentul relatiei intre Duhul Sfant si creatie, se poate depasi criza trinitara provocata prin disocierea intre natura si persoane, criza modelului unitatii Bisericii favorizata de separarea intre diversitate si unitate, ca si criza spirituala fundamentata pe diso­cierea intre spirit si materie. Din aceasta perspectiva, este posibil sa descoperim puterea reconciliatoare a Treimii in viata Bisericii si a lumii si de a da un nou impuls ecumenismului, ca si responsabilitatii crestine fata de lume.

 

In sfarsit, puterea reconciliatoare a Treimii la nivelul subconstientului uman este bazata pe o profunda viata de actiune si de rugaciune. Aceasta eli­mina ideea de refulare sau de mortificare a instinctelor prin conversiunea violentei in dragoste si a fricii de moarte in speranta vietii in Mantuitorul Hristos inviat. Spiritualitatea crestina se adreseaza omului intreg, spiritului si trupului, si implica in acelasi timp reinnoirea vietii atat la nivelul constientului, cat si la nivelul subconstientului.

 

Printr-o asemenea spiritualitate se poate lupta atat impotriva crizei spirituale, care ameninta securitatea interioara a omului, cat si impotriva crizei politice, care ameninta securitatea lumii. Miscarea descendenta a puterii reconciliatoare a Sfintei Treimi pana in profunzimile subconstientului uman constituie forta ridi­carii spirituale ca si a responsabilitatii crestine in lume. Adevarata relatie intre spi­ritualitate si responsabilitate se descopera in profunzimea fiintei umane.

 

Sfanta Treime, inteleasa ca expresie a comuniunii supreme, nu se confunda cu creatia, dar este prezenta in creatie prin energiile necreate. Acestea lac posi­bila transfigurarea creatiei in Hristos si Biserica, prin Duhul Sfant, iar in acest proces omul are un rol deosebit, pentru ca atat el, cat si creatia in general nu au fost adusi la existenta pentru autonomie si secularizare, ci pentru transfigurare si comuniune cu Dumnezeu. Cerul nou si pamantul nou de care vorbeste Scriptura sunt realitatile finale in care comuniunea cu Dumnezeu si implicit transfigurarea vor constitui nota dominanta a vesnicei existente fericite in Hristos, prin Duhul Sfant.

 

Pr. conf. dr. STEREA TACHE

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 4371

Voteaza:

Sfanta Treime si creatia in gandirea Parintilor Bisericii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE