Sfintenia in ortodoxie

Sfintenia in ortodoxie Mareste imaginea.

Cultul sfinţilor în Ortodoxie se întemeiază pe două puncte de credinţă: a) pe credinţa că omul, primind Tainele Bisericii, primeşte harul ca energie necreată a lui Dumnezeu şi prin această energie sau lucrare, însăşi lucrarea Sa omenească poate să înainteze într-o viaţă curăţită de patimi şi b) pe credinţa în continuarea unei astfel de vieţi în veşnica existenţă viitoare.

Cele două puncte de credinţă implicate în cultul sfinţilor în Ortodoxie au o solidă temelie evanghelică, sau apostolică, cum nu au unităţile creştine occidentale care au diluat categoria sfinţeniei, sau au părăsit-o cu totul: pe baza aceasta biblică sau apostolică s-a dezvoltat tradiţia Bisericii primare despre credinţa în sfinţenie şi despre cultul sfinţilor.

Despre sălăşluirea lui Hristos, sau a Duhului Său, respectiv a puterii şi lucrării dumnezeieşti necreate în cei ce se alipesc cu credinţă de Hristos, vorbeşte şi Mântuitorul şi vorbesc şi Sfinţii Apostoli de foarte multe ori.

Mântuitorul spune: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni la el şi vom face locaş la el“ (Ioan 14, 23). Sau: „Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi“ (Ioan 14, 18).

Şi precizând că această sălăşluire nevăzută sau duhovnicească în cei ce vor crede în El va avea loc după ce se va înălţa cu trupul la cer, spune: „Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii. În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi“ (Ioan 14, 19-20). Vederea lui Hristos de către cel ce-L are sălăşluit în sine înseamnă viaţă pentru acela. Ea nu e numai o cunoaştere teoretică, sau deductivă, ci este experienţă a prezenţei vii şi lucrătoare a Celui ce e viu şi face viu şi pe cel în care se află.

Prezenţa lucrătoare şi de viaţă făcătoare a lui Hristos în cei ce se alipesc de El, şi a lor în El, este o prezenţă reciprocă prin iubire activă, căci poruncile Lui pe care le cere împlinite drept condiţie a petrecerii Lui în ei şi a lor în El sunt porunci ale iubirii lui Dumnezeu şi iubirii lor întreolaltă. Cei ce se iubesc îşi sunt interiori unul altuia şi sporesc în această interioritate reciprocă pe măsura sporirii lor în iubire. Totuşi, această interioritate prin iubire nu-i confundă pe cei ce se iubesc şi-şi sunt interiori: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea“ (Ioan 15, 9). Dar sălăşluirea aceasta a lui Hristos în cei ce cred în El şi a lor în El, pentru că este una cu iubirea activă, este izvorul multor roade. E vorba de roadele interioare, care pe de o parte se manifestă în fapte, pe de alta reprezintă o desăvârşire crescândă a omului: „Eu sunt viţa, voi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi Eu în El, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic“ (Ioan 15, 5).

Care sunt roadele acestea, o va spune Sfântul Apostol Pavel, numindu-le „roadele Duhului“, dat fiind că Duhul este Persoana prin care Hristos îşi face lucrarea Sa în noi, stimulând şi imprimând de puterea sa lucrarea noastră: „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia“ (Galateni 5, 22- 23). Ele reprezintă omul restaurat şi potenţat continuu şi, în acelaşi timp, omul adevărat, readus la frumuseţea lui autentică din schimonoseala la care l-a dus păcatul. Precum pomul se arată realizat în firea lui adevărată prin roadele dulci şi gustoase pe care le aduce, pe când pomul nerealizat este pomul sterp, sau aducător de roade sălbăticite şi acrite, aşa omul realizat în autenticitatea lui se cunoaşte din „roadele Duhului“, care-l fac asemenea lui Hristos. Iar această stare de realizare autentică, prin puterea activă a lui Hristos, sau a Duhului Lui, putere care atestă sălăşluirea lui Hristos în om şi a omului în Hristos prin iubire, este sfinţenia. Ea cuprinde în sine şi categoria eticului. Dar un etic care nu se realizează numai prin puterile omeneşti, ci prin aceste puteri întărite şi înălţate prin puterea lui Hristos, sau a Duhului Lui. Sfinţenia este opusă păcatului, care înseamnă nu numai absenţa eforturilor morale omeneşti închinate binelui, ci şi ieşirea din unirea cu Hristos lucrător prin Duhul Lui. Sfinţenia înseamnă prezenţa roditoare şi rodită a Duhului lui Hristos în om, este una cu prezenţa anticipată a vieţii veşnice în el.

O spune aceasta tot Sfântul Apostol Pavel, unind strâns „roada Duhului“ cu sfinţenia şi cu viaţa veşnică şi opunându-le acestora toate păcatele: „Dar acum, izbăviţi fiind de păcat şi robi făcându-vă în Dumnezeu, aveţi roada voastră în sfinţire, iar sfârşitul, viaţa veşnică“ (Romani 6, 22). Sau: „Precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fărădelegii, spre fărădelege, tot aşa faceţi acum mădularele voastre roabe dreptăţii, spre sfinţire“ (Romani 6, 19). Înţelesul sfinţeniei ca unire între curăţie şi lucrarea dumnezeiască în om e arătată de Sfântul Apostol Pavel şi în cuvintele: „Că lauda noastră aceasta este: mărturia cugetului nostru că ne-am purtat în lume, şi mai ales la voi, întru sfinţenie şi întru curăţia cea dumnezeiască, nu întru înţelepciunea trupească, ci întru harul lui Dumnezeu“ (2 Corinteni 1, 12). Experierea sfinţeniei este experierea unei curăţii de taină, superioară oricărei curăţii obţinute numai cu puterile omeneşti, care de altfel nu e niciodată ireproşabilă, ci are în ea totdeauna pete şi imperfecţiuni. Experierea sfinţeniei este o experiere a unei curăţii şi a unei prezenţe dumnezeieşti unite într-un întreg.

Sfinţenia, spune tot Sfântul Pavel, este o calitate în care se actualizează neîmpiedicat chipul lui Dumnezeu în om, făcând străveziu în taina omului taina insondabilă a lui Dumnezeu. Prin ea iradiază lucrarea lui Dumnezeu şi lucrarea omului, potenţată şi transfigurată de lucrarea dumnezeiască. Sfinţenia e opusă ca atare falsificării şi degradării vieţii omeneşti, abaterii ei din calea ei de adevărată şi strălucitoare realizare nu numai la suprafaţă, ci şi în profunzime. Falsificarea vieţii omeneşti prin păcat, echivalentă cu o jalnică superficializare, se arată şi în relaţiile mincinoase şi tot mai banale şi, în acelaşi timp, duşmănoase dintre oameni, opuse delicateţei pe care le-o imprimă sfinţenia. De aceea sfinţenia înseamnă şi o bucurie pentru descoperirea nesfârşitei noutăţi a resurselor de iubire şi de reciprocă slujire între oameni, odată cu descoperirea faptului că ne suntem unii altora mădulare, că insul uman nu se poate realiza de unul singur, ci numai în comunicarea şi întrajutorarea reciprocă, în care se deschide şi se actualizează dimensiunea infinitei posibilităţi de dezvoltare şi de înnoire umană în infinitatea lui Dumnezeu: „Şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după chipul lui Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului. Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi fiecare adevărul cu aproapele, căci unul altuia suntem mădulare“ (Efeseni 4, 23-25).

Sfinţenia omului este o participare la sfinţenia, sau la curăţia plină de taină prin infinitatea ei, a lui Dumnezeu, şi prin aceasta, la viaţa Lui, care se face simţită în trăirea aceleiaşi taine şi infinităţi. Participarea aceasta o exprimă credinciosul în Ortodoxie, mai ales în bogăţia şi profunzimea pline de infinit mister ale cuvintelor imnelor ortodoxe şi în cântarea lor în biserică, fapt care le potenţează misterul, sau îl face să pătrundă în om şi să-l învăluie din toate părţile, pentru că iradiază din toţi credincioşii pătrunşi de cântarea lor şi participanţi la ea. Această participare e simultană însă cu uitarea plăcerilor trecătoare şi inferioare ale păcatului, uitare care devine statornică în cei ce se angajează permanent şi cu toate eforturile pe calea unei vieţi de sfinţenie. De aceea, când unii nu se angajează pe această cale de bunăvoie, Dumnezeu Însuşi trimite mustrări şi încercări menite să întărească duhul nostru ca să stăpânească peste trupul nostru şi să fim astfel vii, să nu murim şi cu sufletul odată cu moartea trupului, după ce am murit în grad destul de mare încă înainte de aceea: „Apoi, dacă am avut pe părinţii noştri după trup care să ne certe, şi ne sfiam de ei, oare nu ne vom supune cu atât mai vârtos Tatălui duhurilor, ca să avem viaţă? Pentru că ei, precum gândeau cu cale, ne pedepseau pentru puţine zile, iar Acela, spre folosul nostru, ca să ne împărtăşim de sfinţenia Lui“ (Evrei 12, 9-10).

Prin sfinţenie ne pregătim pentru viaţa veşnică întru fericire, căci acea viaţă se hrăneşte din Dumnezeu cel Sfânt. Ne pregătim prin sfinţenie pentru viaţa aceea, întrucât prin ea ne deprindem să nu mai fim alipiţi în mod pasionat de chipul lumii acesteia care se strică, de stihiile ei care se vor desface şi de pământul ce va arde. O spune aceasta Sfântul Apostol Petru: „Deci, dacă toate acestea se vor desfiinţa, cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi într-o viaţă sfântă şi în cucernicie, aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile aprinse se vor topi!“ (2 Petru 3, 11-12).

Despre această pregătire prin sfinţenie pentru întâmpinarea Domnului în ziua venirii Lui, înconjurat de sfinţii Lui, venire care pentru fiecare în parte are loc cu anticipaţie în ziua morţii sale, vorbeşte şi Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Spre întărirea inimilor voastre, ca să fiţi fără de prihană întru sfinţenie înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Iisus Hristos cu toţi sfinţii Săi“ (1 Tesaloniceni 3, 13).

Inima celor ce vor să se sfinţească trebuie să se întărească împotriva ispitelor păcatelor, dar întărirea aceasta înseamnă totodată înmuierea ei plină de delicateţe şi de dragoste către Dumnezeu şi către semenii noştri, ieşirea din învârtoşarea încăpăţânată a mândriei, a mâniei şi a necredinţei. Sfântul este un om tare, un om neclintit în faţa ispitelor la rău, dar tocmai de aceea este în acelaşi timp plin de bunătate şi delicateţe, pentru că, iubind binele şi dorind mereu să-l facă, este el însuşi bun, adică departe de orice împietrire a inimii.

Împărăţia lui Dumnezeu este împărăţia acestor inimi tari şi moi în acelaşi timp, a unor inimi care „s-au întărit prin Duhul“ (Efeseni 3, 16), împotriva păcatelor plăcerilor de o clipă, împotriva iluziei de putere susţinută de mândrie şi susţinând mânia; e împărăţia inimilor care nu mai sunt supuse stăpânirii unor astfel de porniri inferioare, ci sunt desăvârşit libere, dar libere în legătura iubirii prin care se dăruiesc cu cea mai mare bucurie şi delicateţe şi deci se înarticulează deplin în Dumnezeu şi întreolaltă.

Dar starea aceasta de întărire împotriva păcatului care dezbină şi de înmuiere în dragostea care uneşte, starea care echivalează cu sfinţenia, e deplin realizată şi pusă la dispoziţia noastră de Dumnezeu în Hristos. El e izvorul nemijlocit şi modelul suprem al sfinţeniei noastre. „Căci fără de El nu putem face nimic.“ Şi El este „Calea“ şi puterea noastră spre realizarea sfinţeniei. O spune iarăşi Sfântul Apostol Pavel: „Din El, dar, sunteţi voi în Hristos Iisus, Care pentru noi S-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţenie şi răscumpărare“ (1 Corinteni 1, 30).

Despre obârşia dumnezeiască a acestei puteri a inimilor şi a trupurilor care se împotrivesc păcatului şi dezvoltă în ele „virtuţile“ (tăriile statornice) ale tuturor formelor de bine, Sfântul Apostol Pavel a aflat în parte din experienţa proprie, dar această experienţă confirma făgăduinţa pe care însuşi Domnul Hristos le-a făcut-o ucenicilor. Puterea făgăduită de Domnul este însăşi Persoana Sfântului Duh, precum însuşi Domnul a indicat în capitolele 14, 15, 16 de la Ioan. Căci Duhul este Persoana dumnezeiască ce aduce în inimi lucrarea Sfintei Treimi şi în special lucrarea teandrică a lui Hristos, rezultată din unirea lucrării dumnezeieşti cu cea omenească. Pe Acesta, după ce L-a făgăduit Domnul sub numele de Persoană în Evanghelia de la Ioan, pentru timpul de după înălţarea Sa la cer, L-a făgăduit sub numele de „putere de Sus“, dar şi de Duhul aducător de putere ce are să vină curând, în momentele dinaintea înălţării Sale. Sfântul Luca redă cuvintele acestei făgăduinţe în Evanghelia sa astfel: „Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate (în Ierusalim) până ce vă veţi îmbrăca cu putere de Sus“ (Luca 24, 49). Iar în Faptele Apostolilor, tot el redă această făgăduinţă a Domnului despre trimiterea Duhului astfel: „Veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în Samaria şi până la marginea pământului“ (Fapte 1, 8).

Puterea Duhului, pogorându-se în ziua de Rusalii, i-a sfinţit pe Apostoli în mod culminant imediat. Dar această sfinţire nu s-a făcut nici în cazul lor fără un efort de curăţie al lor şi de întărire în credinţă. Dar aceasta s-a făcut de către ei în prealabil, şi nu fără ajutorul lui Dumnezeu, ci cu un ajutor cu atât mai eficient, cu cât le venea nemijlocit din Fiul lui Dumnezeu cel întrupat lângă care au vieţuit trei ani şi pe care L-au văzut înviat. Iar starea lor de sfinţenie culminantă s-a arătat nu numai ca putere de convingere unită cu cuvântul lor propovăduitor, care făcea „să cadă Duhul Sfânt peste toţi care ascultau cuvântul lor“ (Fapte 10, 44), ci şi în fapte de vindecări minunate şi în alte semne. „Şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau de către Apostoli şi mare frică îi stăpânea pe toţi“ (Fapte 2, 43). Cu puterea aceasta a vindecat Petru pe ologul de la Poarta Frumoasă a templului (Fapte 3, 7), cu această putere a vindecat pe bătrânul paralitic Enea din Lida şi a înviat pe Tavita din Iope (Fapte 9, 34, 40). Tot cu puterea aceasta a cunoscut Petru că Anania şi Safira au ţinut nemărturisit o parte din câştigul vânzării bunurilor lor (Fapte cap. 5) şi cu ea vindeca Petru chiar şi numai prin trecerea umbrei sale peste bolnavii aşezaţi pe calea pe unde trecea (Fapte 5, 15). Această putere care era cu Apostolii i-a scos în chip minunat din închisoarea din Ierusalim (Fapte 5, 19), iar pe Pavel şi pe Sila din închisoarea din Filipi (Fapte 16, 26).

Dar puterea şi sfinţenia aceasta, adusă de Duhul lui Hristos din cer, n-a rămas numai în Apostoli. Am văzut cum prin cuvântul lui Petru „cădea Duhul şi peste toţi care ascultau cuvântul lui“ (Fapte 10, 44) şi se botezau (Fapte 2, 38) - iar Sfântul Apostol Petru, în predica sa din ziua de Rusalii subliniază caracterul general al făgăduinţei Duhului, făcută odinioară de Dumnezeu prin proorocul Ioil: „Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci, şi copiii voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa“ (Fapte 2, 17; Ioil 3, 1).

Faptul acesta s-a verificat prin Sfinţii care au apărut în toate generaţiile în cursul istoriei Bisericii dintre credincioşii care au asociat la harul Duhului Sfânt primit prin Taine eforturile lor pentru o viaţă curată de patimi.

Sfântul este în general omul care s-a eliberat de toate patimile: de lăcomia de avere, de mâncare, de voluptate, de comoditatea trupească, de orice fel de răutate, de mânie şi de mândrie, de pizmă şi duşmănie, omul care a ajuns la o stare de desăvârşită înfrânare, răbdare, smerenie, iubire, la o stare de permanentă vedere înţelegătoare a lui Dumnezeu şi de convorbire cu El în rugăciune. În el s-a acumulat o uriaşă forţă de respingere a oricărei ispite spre lăcomie şi interes egoist, de ţinere la sine, o uriaşă forţă a uitării de sine, a bunătăţii, a smereniei. El a topit în sine orice frică de moarte, de nesiguranţă ce întreţine în om toate formele şi grijile de asigurare prin bunuri, prin apărarea intereselor proprii, toate formele grijii de sine. Iar această forţă reprezintă o întărire dumnezeiască a spiritului şi prin el şi a trupului, un fel de ciment care încheagă si consolidează nisipul firii omeneşti, pornită spre împrăştiere şi plină de frica împrăştierii.

Trebuie să recunoaştem că şi printre ceilalţi oameni sunt unii care în toate timpurile, dar mai ales în timpurile noastre, s-au dovedit mari eroi în biruirea oricărei frici din ei. Prin acest eroism au cucerit cerul, s-au urcat în lună, au cucerit fundul mărilor, au urcat coastele abrupte ale munţilor ce păreau inaccesibili, şi-au dat viaţa vitejeşte pentru patria lor, în războaie, pentru semenii lor aflaţi în mari primejdii. În toate se arată marea putere a omului asupra naturii externe, dar şi asupra fricii lui interioare în faţa acestei naturi. Pentru a supune stăpânirii lor natura externă au trebuit să pună stăpânire şi asupra firii lor proprii. În toate se arată o mare victorie a lor asupra fricii de moarte, o impresionantă capacitate a omului de a se uita pe el însuşi.

Sfinţii nu şi-au manifestat poate puterea lor în astfel de fapte ale cuceririi naturii externe. Ei şi-au concentrat eforturile mai mult pe planul biruinţelor interioare. Ei au biruit toate patimile egoiste din ei. Dar în această luptă de biruire a patimilor proprii este implicată, de asemenea, o biruire a fricii de moarte. Îndreptându-şi lupta spre biruirea tuturor patimilor egoiste, în ei nu coexistă înălţările uimitoare sub anumite aspecte şi abisuri nedepăşite în altele. Ei s-au înălţat în toate laturile fiinţei lor sau au vindecat de slăbiciune toate rădăcinile manifestărilor acestei fiinţe. Stăpânirea asupra fricii de moarte în faţa sabiei, a focului, a fiarelor au arătat-o cu o vitejie supremă sutele de mii de mucenici din primele secole creştine şi din alte multe perioade ale istoriei creştinismului, fără ca să fi neglijat biruirea asupra altor slăbiciuni morale din fiinţa lor. Dar poate că printre eroii care au învins frica de moarte în realizări ca cele amintite sunt şi unii care au realizat şi o curăţire de patimi, de toate patimile, adică o adevărată sfinţenie: o bunătate, o jertfelnicie în toate manifestările lor de viaţă, o smerenie, o sobrietate în toate, o statornică răbdare, un respect şi o delicateţe faţă de toţi semenii.

Caracteristica dominantă a vieţii sfântului este să facă totul pentru alţii, să facă lucruri mai presus de cele obişnuite, cu smerenia că nu le face cu puterea sa, ci din puterea supremă dumnezeiască şi să nu pretindă nimic pentru sine, să se considere ca unul care a făcut mai puţin decât toţi şi mai puţin decât era dator să facă. Partea din urmă completează desăvârşirea omului şi e singura capabilă să facă din relaţiile dintre oameni un rai al delicateţei şi al bunăvoinţei.

Multe din cele spuse despre prezenţa lucrătoare a Duhului lui Hristos în sfinţi au arătat şi pregătirea lor, prin vieţuirea lor întru sfinţenie, pentru viaţa de după moarte. Am menţionat cuvinte din Sfânta Scriptură în care se spune că sfinţii sunt veşnic vii, că ei au dobândit încă de pe pământ viaţa veşnică, pentru că Îl au pe Hristos cel veşnic viu în ei, deci continuă să vieţuiască şi după moarte.

Parintele Dumitru Stăniloae,
"Sfinţenia în ortodoxie", Ortodoxia, 1980, nr. 1

 

.

03 Iunie 2015

Vizualizari: 2673

Voteaza:

Sfintenia in ortodoxie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE