Slujitorul Tainei Nuntii in cele trei confesiuni crestine

Slujitorul Tainei Nuntii in cele trei confesiuni crestine Mareste imaginea.


Slujitorul Tainei Nuntii in cele trei confesiuni crestine

In Biserica Ortodoxa nunta este "actul sfant de origine dumnezeiasca, in care celor ce se unesc liber in casatorie, li se da prin preot harul Duhului Sfant, care sfinteste si in acelasi timp inalta legatura de altfel naturala a nuntii". Ea are legaturi fundamentale cu Dogmatica si numai in anumite puncte doar si cu Dreptul Canonic. Avand legaturi fundamentale cu Dogmatica, problema slujitorului acestei Taine isi capata toata importanta deoarece ea este una din conditiile validitatii Tainei nuntii.

Toate acestea sunt clare in cuprinsul Bisericii Ortodoxe, unde nimeni nici nu poate gandi macar, ca altcineva decat preotul ar putea fi slujitorul acestei Taine. Nu tot asa stau lucrurile insa in celelalte confesiuni crestine.

Astfel in Biserica Romei unde Taina nuntii este identificata cu consimtamantul pe care si-l dau cei ce se casatoresc si unde acest consimtamant implineste insasi Taina, nunta devine un contract-sacrament dupa propria expresie a acestei Biserici, iar preotul nu mai poate fi atunci slujitorul ei, ci doar un simplu martor. Iar in protestantism unde nunta nu-i Taina si unde preotia lipseste, problema slujitorului nici nu trebuie pusa. Daca totusi ne ocupam de acest "slujitor" in cadrul protestantismului in genere, o facem pentru ca sa iasa si mai bine in evidenta adevarul, ca numai preotul poate sluji Taina nuntii.

I. Neidentificarea consimtamantului cu Taina Nuntii in Biserica Ortodoxa vadeste caracterul scripturistic si traditional al acestei Biserici si al Tainelor ei.

Biserica Ortodoxa are sapte Sfinte Taine, din care una e Taina nuntii. Tinand seama de faptul ca Sfintele Taine sunt mijloacele prin care credinciosii se impartasesc de harul dumnezeiesc, in Taina Nuntii, harul da celor ce se insotesc tot ajutorul spre implinirea obligatiilor ce decurg din unirea lor.

Fiind Taina, ea are deci: a) o instituire dumnezeiasca, b) o parte nevazuta si c) una vazuta. "Prin determinarea aceasta generala evitam termenii scolastici de materie si forma".

In privinta instituirei ei dumnezeiesti socotim necesar sa precizam urmatoarele: "Convietuirea barbatului cu femeia este o institutie dumnezeiasca, ce dateaza deodata cu neamul omenesc. Ea are ca scop: a) inmultirea oamenilor si b) ajutorul reciproc".

Inmultirea oamenilor si ajutorul reciproc in aceasta institutie dumnezeiasca sunt atestate de urmatoarele texte din Geneza: a) "Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau, l-a facut dupa chipul lui Dumnezeu; parte barbateasca si femeiasca i-a facut. Dumnezeu i-a binecuvantat si le-a zis: "Cresteti, inmultiti-va, umpleti pamantul si-l stapaniti" (I, 27-28); b) "Nu este bine sa fie omul singur, sa-i facem ajutor dupa dlnsul" (II, 18) si c) "De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mana sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup" (II, 24).

Dupa caderea primilor oameni in pacat, dezechilibrul lor sufletesc a fost urmat de cel trupesc. Acest dezechilibru a adus dupa sine intunecarea ideii de unitate, si indisolubilitate a casatoriei cu deslantuirea patimilor care injosesc fiinta umana.

De aceea Mantuitorul venind in lume a trebuit sa ridice casatoria la starea ei dintru inceput, facand din ea si un remediu contra patimilor. Pentru aceasta El a temeluit din nou unitatea si indisolubilitatea casatoriei, ridicind-o la rangul de Taina. Aceasta se vede din raspunsul pe care l-a dat fariseilor: "N-ati citit ca Acela ce i-a facut de la inceput, barbat si femeie i-a facut"? Si adauga: "pentru aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup. Asa incat nu mai sunt doi ci un trup. Deci, ce a impreunat Dumnezeu omul sa nu desparta" (Matei XIX, 4-6).

Acest "ce a impreunat Dumnezeu omul sa nu desparta" e insasi ridicarea casatoriei naturale la rangul de Taina. Asa au inteles Sf. Apostoli cuvintele Mantuitorului, iar marturisirea Sf. Apostol Pavel "care avea grija sa precizeze ce nu primise de la Dumnezeu "e o garantie, ca Taina nuntii a fost intemeiata de Mantuitorul".

Astfel, Sf. Apostol Pavel repetand cuvintele din Geneza, care sunt aceleasi ale Domnului, citate mai sus: "Pentru aceia va lasa omul pe tatal sau si pre mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup" (Efes. V, 31), adauga imediat: "Taina aceasta mare este; iar eu zic in Hristos si in Biserica" (Efes. V, 32). Si, ca sa arate clar ce inseamna "in Hristos si in Biserica", explica faptul ca toti crestinii sunt madulare ale Trupului Domnului, din carnea Lui si din oasele Lui (Efes. V, 30).

Si intrucat cei ce alcatuiesc un trup in casatorie sunt dupa aceea un singur madular in trupul lui Hristos, deci in Biserica, unirea dintre barbat si femeie este atunci o copie fidela a unirei dintre Hristos si Biserica (Efes. V, 29). Asa se explica iubirea dintre cei doi si ajutorul lor reciproc, ei fiind doi intr-un singur trup si numai asa e clar ca ceea ce a unit Dumnezeu omul sa nu desparta, asa cum nu se poate desparti Biserica de Hristos.

Aceasta este si explicatia pentru care Biserica Ortodoxa admite divortul numai pentru cazul de adulter. "Ci eu zic voua: oricine va lasa pe femeia sa - nu pentru desfranare (adulter) - si se va insura cu alta, preacurveste; si cine s-a insurat cu cea lasata preacurveste deasemenea" (Matei XIX, 9). Caci adulterul este ruperea unitatii singularului madular al trupului lui Hristos format din cei doi, prin cununie (I Cor. VI, 15-16).

Deci, cine se rupe de trupul cu care s-a unit prin Taina Nuntii, nu mai poate sta in legatura cu Trupul Domnului, si de aceea unitatea trebuie pastrata necontenit, asa cum neintrerupta e legatura lui Hristos cu Biserica Sa. Numai asa casatoria e Taina mare, in Hristos si in Biserica si cel ce rupe legatura unitatii se rupe de Biserica si de Hristos si nu mai ramane in aceasta unitate, caci dezice atunci insasi unitatea dintre Hristos si Biserica Lui.

Oricum unirea Domnului cu Biserica Sa e spirituala, fiind patrunsa de iubire si strabatuta de Har, tot asa trebuie sa fie si casatoria pentru a fi un reflex al unirii lui Hristos cu Biserica, strabatuta de iubirea si puterea Duhului. Si cum impartasirea Harului printr-o lucrare-vazuta e Taina, inseamna ca si casatoria e Taina si ca stare e instituita de Domnul, fiind tot asa de insemnata ca si aceea a unirii Lui, cu Biserica Sa. Am spus ca Taina pe langa instituirea dumnezeiasca, are o parte nevazuta si una vazuta.

In Taina nuntii, partea nevazuta e Harul lui Dumnezeu care "pe deoparte sfinteste legatura naturala, fiind inaltata la gradul de mijloc al perfectiunei morale si al iubirei reciproce, iar pe de alta parte ii intareste unitatea si indisolubilitatea".

Iar partea vazuta e consimtaminul celor ce se hotarasc sa traiasca impreuna, si cuvintele pe care le rosteste preotul cand se pun cununiile pe capetele celor ce se cununa, cu toata randuiala bisericeasca ce se implineste la savirsirea acestei Taine, "caci savarsirea actului extern este o expresie a credintei Bisericii, prin care aceasta impartaseste si-si propune sa impartaseasca Harul special fiecarei Taine".

Aceasta randuiala a Bisericii Ortodoxe e cunoscuta si cinstita de fiii ei, deoarece acestia stiu ca numai consimtamantul lor nu-i destul, pentru ca unirea lor sa fie indisolubila. De aceea ei vin la Biserica spre a primi Harul lui Dumnezeu jurand pe Sf. Evanghelie si pe Sf. Cruce.

Biserica Ortodoxa n-a identificat niciodata consimtamantul lor cu Taina nuntii, desi ea nu face abstractie de el, deoarece acolo unde el nu exista preotul nu slujeste cununia. Prin toate aceste randuieli Biserica Ortodoxa tine ca toate conditiile validitatii Tainei sa fie implinite, fiindca numai asa cei ce pasesc in viata conjugala vor fi luminati si ajutati de Harul lui Dumnezeu.

Casatoria are nevoie de binecuvantarea Bisericii, ca sa poata fi Taina. Dar, binecuvantarea n-o poate da decat preotul, care rosteste cuvintele: "Se cununa robul lui Dumnezeu X cu roaba lui Dumnezeu X, cu rugaciunea: "Doamne Dumnezeul nostru cu marire si cu cinste incununeaza-i pre dansii".

Acolo, deci, unde preotul nu slujeste nunta nu poate fi vorba de Taina. Marturisirea Ortodoxa o spune lamurit: "Care este a sasea Taina? Raspuns: Cinstita nunta. Aceasta se face mai intai cu invoirea barbatului si a femeii intre dansii, nefiind la mijloc vreo impiedicare. Dar invoirea nu este indestulatoare pentru adevarata nunta, decat numai daca ei insisi vor marturisi unul altuia, inaintea preotului, fagaduinta lor si sa-si dea mana ca vor pazi unul altuia credinta si dragostea nuntii pana la sfarsitul vietii lor si ca in nici o primejdie nu va lasa unul pe altul. In sfarsit, preotul intareste si binecuvinteaza aceasta intelegere si fagaduiala a lor. Si astfel se indeplinesc cele scrise: "Cinstita este nunta intru toate si patul neintinat" (Evrei, XIII, 4).

Randuiala aceasta e cuprinsa si in "Molitvelnicele vechi unde impreuna cu randuiala altor Taine e si formula de la slujba nuntii, iar monumentele vechi infatiseaza perechi de barbati si femei avand la mijloc pe Hristos care-i cununa si-i binecuvinteaza."

Asa marturiseste toata practica de veacuri a Bisericii, in care slujitorii ei au procedat asa cum au primit, ca adica Taina nuntii nu se poate implini decat prin slujitorii legiuiti ai acestei Biserici. Sf. Ignatie Teoforul spune ca nunta sa fie in Domnul, iar nu dupa pofta. Cei ce se casatoresc sa se adreseze episcopului, nu numai ca sa primeasca de la el permisiunea, dar si binecuvantarea, pentru ca nunta lor sa primeasca caracterul religios si profunda insemnatate morala.

Tertulian arata ca Taina nuntilor crestine e mai presus de nuntile ereticilor. El zice in alt loc: "De unde voi lua taria ca sa arat fericirea nuntei pe care o rinduieste Biserica, o intareste jertfa Domnului, (nunta se slujea dupa Sf. Liturghie la care mirii se impartaseau) o pecetluieste binecuvantarea, o marturisesc ingerii, o intareste Parintele?

Sf. Vasile cel Mare spune ca nunta e jugul luat de cei doi asupra lor, cu blagoslovenie.

Sf. Ambrozie spune si mai lamurit: "nunta crestina trebuie sa se sfinteasca cu acoperamantul si binecuvantarea preoteasca". La fel marturiseste si Sf. Grigorie Teologul "eu voi urma pe Mirele cel curat Hristos, care ia nunta face minuni iar prin prezenta Sa procura cinste casatoriei".

Sf. Ioan Gura de Aur invata ca nuntile se savarsesc prin rugaciunile si binecuvantarile preotilor, si ca nunta este o Taina mare, ca prin ea se impart darurile lui Dumnezeu.

Fericitul Augustin spune ca Domnul a instituit nunta, iar Papa Leon cel Mare ne da o rugaciune care se aseamana cu rugaciunile noastre de la cununie, in timp ce Sf. Chiril al Alexandriei ne spune ca Domnul a luat parte, la nunta din Cana ca sa se sfintasca principiul nasterei neamului omenesc.

Pretutindeni deci gasim marturia parintilor ca Taina nuntii e o Taina care tine de Biserica si ca slujitorul ei e preotul. Ca Taina nuntii a fost mereu o preocupare a Bisericii se vede si din hotararile soboarelor Bisericii ca si ale unora dintre parinti, cu acestea ocupandu-se mai pe larg Dreptul Canonic.

Astfel Biserica opreste casatoria intre cei ce stau in rudenie spirituala a unei femei cu doi frati, dupa moartea celui dintai, scurteaza timpul pentru cei ce se casatoresc a treia oara daca fac roade de pocainta, ca cei ai Bisericii nu pot casatori pe copiii lor cu eretici, ca ei se pot casatori daca ereticii se crestineaza, ca citetii si cintaretii nu se pot casatori cu eterodoxe.

Oriunde ne-am indrepta deci privirile in viata Bisericii Ortodoxe pretutindeni gasim grija acestei Biserici pentru Taina nuntii. Nicaieri si sub nici o forma nu gasim ca nunta este slujita de cei ce-si dau consimtamantul in casatorie. Cand urmaresti toata osteneala acestei Biserici pentru Taina nuntii, ca ea sa se faca in Hristos si in Biserica Sa, iti dai seama cat de mare este greseala acelora ce nu vor sa tina seama de adevarul marturisit si practicat de Biserica.

Cat de frumoasa este aceasta practica a Bisericii ortodoxe sprijinita pe Sf. Scriptura si Sf. Traditie! Randuiala cununiei din cartile noastre de slujba este marturia acestei frumuseti. Aceasta frumusete n-o gasim nici in Biserica Romei, si nici in Protestantism.

II. Identificarea contractului de casatorie cu Taina Nuntii in Biserica Romei schimba caracterul slujitorului acestei Taine.

Biserica Romei invata, ca si Biserica Ortodoxa, ca numarul Tainelor e de sapte si ca Taina cununiei este una din ele. Trebuie sa precizam ca urmarind problema slujitorului Tainei nuntii in Biserica Romei, ne slujim de termenii de "materie" si "forma", termeni scolastici folositi de aceasta Biserica in legatura cu tainele.

Dar aceasta Biserica se deosebeste de noi atat prin folosirea termenilor de "materie" si "forma" cat si in ce priveste pe slujitorul Tainei nuntii. Si la fel ne deosebim in ceea ce priveste si alti termeni folositi de aceasta Biserica in legatura cu Taina nuntii, asa cum sunt termenii: contract, contract sacramentar, copula carnalis, casatorie consumata si neconsumata etc, de care ne folosim spre a reda exact invatatura acestei Biserici.

Toate aceste deosebiri in legatura cu nunta provin din faptul ca Biserica Romei identifica Taina cu consimtamantul celor ce se casatoresc. Pe ce baza face ea aceasta identificare?

Urmatorul pasaj din encilica papei Leon al XIII-lea din 10 Februarie 1880 numita: Arcanum divinae sapientiae, ne va da raspunsul: "nimeni sa nu se lase inselat de distinctia atat de laudata de regalisti "illa tantopere a regalistis praedicata distinctio", distinctie care le serveste de a separa de Taina contractul nuptial "vicujus contractum nuptialem a sacramento disjungunt", cu scopul vadit de a lasa Bisericii ceea ce are trasatura Tainei "Ecclesiae reseruatis sacramenti rationibus", si de a da contractul puterii discretionare a principilor cetatilor - "contractum tradant in potestatem arbitriumque principum civitatis".

Din cauza luptei cu puterea lumeasca, deci, Biserica Romei a adoptat aceasta identificare dintre consimtamant si Taina. Lupta aceasta nu se incepe cu Leon al XIII-lea, ci cu mult inainte. Faptul este consemnat de istorici si canonisti, care disting "in desfasurarea generala a dreptului la natiunile Europei Occidentale in legatura cu legislatia canonica a casatoriei, trei faze distincte.

Mai intai aceasta legislatie canonica s-a desfasurat alaturi de drepul laic, acesta ramanand independent si suveran in domeniul sau, iar legislatia canonica nu s-a exercitat decat ca o actiune paralela.

In faza a doua, legislatia canonica a luat locul dreptului laic, eliminandu-l, ea singura oranduind casatoria in Biserica romano-catolica. In fine, in timpurile moderne, legislatia canonica a trebuit sa paraseasca terenul ce ocupase si sa-si pastreze numai autoritatea de la inceput, reluandu-si, deci, vechea pozitie.

Situatia aceasta corespunde in timp urmatoarelor epoci: prima, pana in veacul al XI-lea; a doua din secolul XI pana in seoclul XVI, la aparitia reformei, si a treia din secolul al XVI-lea pana astazi".

In perioada a doua cand legislatia canonica a luat locul dreptului laic eliminandu-l, in Biserica Romei s-au purtat discutii deosebite asupra Tainei nuntii. Problema in jurul careia s-au purtat aceste discutii era aceea, daca nunta este cauza sau numai semnul Harului.

Discutia s-a curmat deabia la Sinodul din Florenta (1439), unde prin Decretul Arminienilor s-a stabilit ca nunta e la fel cu celelalte Taine ale Bisericii care produc Harul, dar ca ritul esential al nuntii, actiunea care este "efficax gratiae" cum invata teologiii Bisericii Romei este consimtamantul mutual, este contractul insusi, dupa propria lor expresie.

In acest sens, casatoria este un contract care se formeaza solo consensu, neavand nevoie decat de affectus matrimoniaiis. Un asemenea contract fixat de doctrina Bisericii Romei s-a tradus in practica prin aceea ce se numeste copula carnalis. Si pentru ca in aceasta Biserica si-a facut drum convingerea ca o casatorie nu e deplina decat atunci cand aceasta legatura trupeasca este consumata de aici s-a ajuns la o intreaga serie de lucruri legate de insasi actul conjugal, Biserica trebuind sa dea amanunte in aceasta directie, care nu totdeauna sunt pe masura demnitatii ei.

Paul de Regla, in cartea sa "L'Eglise et le mariage" descrie toate faptele legate de aceasta copula carnalis consumata, enumerind cele trei conditii stabilite de Zacchias si dupa care orice casatorie neconsumata poate fi anulata.

In concluzie, deci, "in Biserica Romei legatura conjugala este Taina". Martin Jugie o spune limpede: "Astazi se propune ca singura doctrina aceasta: contractul si sacramentul sunt identificate si nu se pot separa, asa precum prevede codicele noului drept, canon 1012".

Teologii Bisericii Romei sustin deci o asemenea identificare socotind ca in acest fel puterea spirituala va predomina puterea temporala, ca in Evul Mediu. "Dar aceasta e o pura subtilitate in a argumenta in contra pu-terei civile pretinsa indivizibilitate a contractului sacrament. Cele doua acte pe care le constituie sint unite, dar ramin distincte, neconfundate; ele sunt unite nu amestecate.

Dar daca parerile acestea sunt ale unui laic din Biserica Romei, n-au lipsit insa parerile contrare nici la unii din chiar sinul ei. "Astfel Marc Antonio de Dominis, episcop in Spalato, a sustinut ca demnitatea de Taina se adaoga nuntii dupa ce ea a fost implinita in calitatea ei de contract omenesc.

La fel marturiseste si loan Launoy. Iar la sinodul din Trident 35 participanti s-au ridicat contra acestei identificari a contractului cu Taina. Toti acestia au facut aceasta fiindca au vazut clar ca aceasta identificare inlatura pe preot ca slujitor al Tainei nuntii.

De aceea ceilalti participanti la sinodul din Trident ca si toti teologii Bisericii Romei au avut mult de lucru pe chestiunea aceasta a slujitorului Tainei nuntii. Ei au cautat sa iasa mai intai din incurcatura pe care le-o aduce faptul identificarii contractului cu Taina. Caci daca nunta e intr-adevar una cu contractul si daca slujitorii ei sunt contractantii insasi, atunci se ivesc doua greutati peste care nu se poate trece cu usurinta.

Cea dintai greutate e aceea ca aceasta Taina poate fi slujita atunci si de pagini, iar cea de a doua - si mai grava inca - e ca ea poate fi administrata chiar de catre cel care o primeste. Din cea dintai greutate Biserica Romei a cautat sa iasa afirmand, ca Taina nuntii e una cu contractul numai pentru cei botezati.

De cea de a doua greutate insa e imposibil de scapat. S-a cautat totusi o iesire, care insa nu poate rezista in fata criticei. S-a spus anume, ca Taina nuntii este o Taina cu totul speciala si ca de aceea se poate admite ca slujitorii ei sa fie insasi contractantii, caci in Biserica anumite Taine sunt slujite de preoti, preotia numai de episcop, la botez se admite ca slujitor un laic si ca atunci adica de ce nu s-ar putea ca la nunta sa fie contractantii insasi slujitorii?

Oare nu admite Biserica nunta ereticilor care vin la sinul ei, spun mai departe teologii Bisericii Romei? Andrutsos raspunde foarte bine unor asemenea argumente. El spune: "desi slujitorul principal al Tainelor este Mantuitorul Iisus Hristos, implinirea lor a fost totusi incredintata preotimii. Botezul, savarsit de laici este o exceptiune, incuviintata din cauza marei lui necesitatii si apoi - adaogam noi - practica Bisericii cere ca orice botezat, din necesitate, cu formula botezului numai, daca a biruit greutatea in care a fost si traieste, trebuie sa vina sau sa fie adus la Biserica spre a i se implini si restul Tainei Sf. Botez, precum si mirungerea si Sf. Euharistie.

Iar recunoasterea nuntii celor ce vin din erezie, spune mai departe Andrutsos, se face din iconomie; Biserica recunoaste si valideaza, implinind la intrarea in ea, retroactiv, nunta incheiata.

Combaterea afirmatiilor teologilor Bisericii Romei se poate face insa cu un caz luat chiar din sinul Bisericii lor. Episcopul Bertold de Metz ceru lamuriri papei Inocentiu al III-lea printr-o scrisoare, asupra cazului unui evreu. Acesta se hotarase sa imbratiseze religia crestina. Isi facuse catehizarea respectiva si nu mai avea de primit decit botezul. Fiind insa in calatorie si in mare pericol de moarte si neavind la indemana pe nimeni care sa-l boteze, el isi administra singur Taina Sf. Botez cu formula: "Ma botez in numele Tatalui...".

Episcopul Bertold voia sa stie daca un asemenea botez e valabil. Inocentiu al III-lea declara insa nul un asemenea botez, pe motivul ca botezul trebuie sa fie distinct de cel ce boteaza.

Lucrurile vorbesc, deci, de la sine. In orice Taina e nevoie de un primitor si de un slujitor al ei. Dar identificarea contractului cu Taina nuntii mai pune si alte probleme la care nu au ce sa raspunda teologii Bisericii Romei. Daca dupa afirmatia lor nunta e un contract taina numai pentru cei botezati iar pentru cei nebotezati cununia e numai un contract, ei raman datori cu o serie de raspunsuri in aceasta privinta.

Caci daca pentru cei botezati contractul insusi da taina si nu botezul, atunci de ce nu s-ar lua in consideratie si contractul dintre pagini? De ce adica intr-o parte el sa dea taina, iar in ala parte sa ramana simplu contract? Si de ce combat atunci catolicii unirile libere care cauta numai placerea ca o degradare a dragostei?

Daca afirmi ca Taina aceasta consta in contractul dintre cei doi si ca acestia sunt slujitorii Tainei prin consumarea acelei "copula carnalis", de ce s-ar combate unirea celor ce traiesc liber, caci-si aici e un contract din moment ce se dau unul altuia prin consumarea legaturii trupesti? Iata unde poate duce parasirea celor stabilite de intemeietorul Bisericii si de ucenicii Sai care n-au spus niciodata ca un asemenea contract de casatorie e sfant prin natura sa, caci atunci urmarea ar fi fost logica, orice contract sub orice forma s-ar implini, el e sfant.

Dar teologii Bisericii Romei sunt inconsecventi daca nu trec toate contractele in randul contractului de casatorie. De ce sa sustii pe unul si sa nu le sustii pe toate? Si mai e inca un fapt. Daca Taina cununii e Taina veche, cum afirma teologii Bisericii Romei si daca ei "pun contractul casatoriei mai presus de orice contracte ce-ar lega pe cineva, pe motiv ca in casatorie sunt angajate interese mari si grave ce depasesc variatiile vointei omenesti, apoi in Taina aceasta veche Dumnezeu e acela care a creat pe Eva pentru Adam si Dumnezeu i-a binecuvintat, deci, pentru ca sa creasca si sa se inmulteasca umplind pamintul. Si atunci Dumnezeu este-slujitorul acestei uniri dintre Adam si Eva si nu acestia insisi prin contractul dintre ei, caci daca se admite teoria teologilor Bisericii Romei, atunci Dumnezeu n-a fost decat un martor, ceea ce ar fi cu totul absurd.

Contractul casatoriei nu poate fi, deci, sfant, prin insasi natura sa. Dealtfel si Biserica Romei admite aceasta cand afirma ca legatura casatoriei dupa dreptul natural nu este indisolubila si ca in anumite cazuri autoritatea civila poate hotari divortul desi sustine, cum am vazut, ca Taina nu se desparte de contract si nici contractul de Taina.

Dar aici, spune Biserica Romei, trebuie sa se iaca un distinguo. Puterea civila are toata puterea, dar numai asupra casatoriei celor nebotezati; asupra celor botezati are putere numai in cele temporale - materiale, legate de contract.

Toate aceste subtilitati sint folosite de teologii Bisericii Romei, spre a se putea sustine identificarea contractului cu Taina si spre a se arata ca "ministri sacramenti matrimonii sunt ipsi contrahentes". P. Monsabre o spune clar: "Cand in picioare, in fata altarului si sub ochii Bisericii tinerii, care se unesc isi dau mina, ei sint preotii, preoti dupa chipul omului sublim, caruia Dumnezeu i-a incredintat distribuirea harurilor, caci ca si el, ei fac un lucru sfant. Ei spun: Voiesti sa ma iai? eu ma dau. E aici materia Tainei. Si cind se raspunde: te primesc sa fii al meu sau a mea, aici e forma Tainei. Si cind darea si primirea s-au implinit, de o parte si de alta, legatura supranaturala s-a facut, gratia tasneste, Taina s-a savarsit".

Iata deci greseala Bisericii Romei atit in privinta "materiei si formei" cit si a slujitorului Tainei nuntii. Ea a framintat multa vreme teologia Bisericii Romei. Astfel Petru Lombardul spusese ca in Taine sint doua elemente constitutive: verba et res (forma si materia). Ori, in celelalte sase Taine forma este pe primul plan si ea apare fara a o cauta. Dar in casatorie unde consimtamintul poate fi dat prin acte simbolice (inelul) forma nu e pronuntata decit prin binecuvintarea preotului.

Petru Lombardul ar crede, deci, ca Taina casatoriei este administrata de preotul care o confera in momentul cind el binecuvinteaza sotii pronuntind cuvintele mentionate in ritual. Dar Petru Lombardul cand trateaza despre Taina casatoriei nu mentioneaza nici slujitorul si nici cuvintele pronuntate.

Guillaume de Paris invata ca orice cununie trebuie celebrata cu binecuvintarea si rugaciunea preotului. Cei care nu fac asa sint niste desfrinati. Alexandru de Hales demonstreaza ca toate Tainele legii noi au o forma, care consta in cuvinte, ori singurele cuvinte ale casatoriei sint cele pe care le pronunta preotul. Dar el nu trage concluziile necesare.

Albert cel Mare spune i insa ca "forma" casatoriei este consimtamintul exprimat prin cuvinte si "materia" e daruirea corpurilor in scopurile actului conjugal. Deci sotii sint ministrii Tainei, desi in alte locuri Albert cel Mare spune ca slujitorii Bisericii confera Taina casatoriei. Din cele spuse de doctorul angelic se poate trage concluzia ca Taina casatoriei nu-i pentru el Taina, ci un act sacramental - o ierurgie deci. Bonaventura socoate insa ca slujitorul Tainei nuntii e preotul si nu mirii.

La conciliul din Trident problema "materiei", "formei" si slujitorului Tainei nuntii s-a pus din nou si ar ii fost un prilej ca ea sa se rezolve pe linia adevarului. Dar conciliu! din Trident n-a rezolvat problema, ci a ocolit-o. Cel care a aparat la Trident doctrina adevarata a Bisericii, ca preotul este slujitorul Tainei nuntii, a fost Melchior Cano un vestit teolog dominican din Salamanca.

Atat la Trident, cit si in celebrul sau tratat "De locis theologicis" el dadu toate premisele in acest sens. Si desi cartea lui a facut mare vilva la vremea sa, Biserica Romei a cautat totusi si cauta si azi ca Melchior Cano sa apara ca un teolog neinsemnat, iar lucarea lui sa nu mai poata sta in atentia nimanui.

Toate tratatele de dogmatica din Biserica Romei, toate enciclopediile si orice e in legatura cu conciliul din Trident pomenesc de Cano caci nu se poate altfel, dar el este citat in treacat, pe la subsoluri, sau cum o face R. P. Eduard Hugon, cand spune: "Plures theologi insignes ut Melchior Cano, cui plus minusue ad-herent Sylvius Estius, Tournely, putant "contractum se habere ad sacramentum, sicut materiam ad formam, in praesenti autem formam esse benedictionem sacerdotalem, ita videlicet ut, si desit illa benedictio, valeat matrimonium in ratione contractus, non vero in ratione sacramenti" (De locis theologicis lib. VIII, c. V).

Melchior Cano face deci distinctie neta intre contract si Taina, iar forma Tainei nu poate fi altceva decit binecuvintarea preotului. Cuvintele sint deci necesare Tainei. Dar nu cuvintele partilor, spune Melchior Cano, caci acestea nu ajung decat la formarea unui contract, care nu-i Taina, Ca este asa, spune el mai departe, e faptul ca un excomunicat sau unul cu un pacat de moarte, nu comite un sacrilegiu pronuntand cuvintele consimtamantului. Si spre a arata si mai bine aceasta, Cano spune: "Cum igitur matrimonium, solis verbis viri et feminae, civiliter et prophaneque contractum licei rei sacrae signa-culum sit, non sit tamen, opus religionis sacrum, certe non est proprie sacramentum".

Se poate deci ca un contract de casatorie incheiat numai pe cuvintele barbatului si ale femeii sa fie semn al unui lucru sfant dar acesta "civiliter et prophaneque" din punct de vedere civil si profan; el nu este insa o lucrare sfinta a religiei si atunci in mod sigur el nu este o Taina.

Caci unde este semnul sfintirei intr-o asemenea casatorie, spune mai departe Cano? Pentru existenta unei Taine e nevoie de trei elemente precizeaza el: materie, forma si slujitor. Prin urmare, cuvintele contractantilor furnizeaza materia nu forma Tainei, caci forma trebuie sa fie supranaturala: Cujus scilicet et vis et significatus non a natura, seci a causa quadem superioare oriatur".

Puterea si insemnatatea ii vine deci dintr-o cauza superioara si nu de la natura, spune Cano. Cuvintele "ego te accipio" = eu te primesc, afirma el mai departe, sunt pur naturale si ele pot fi pronuntate si de pagini. Formulele de care se servesc contractantii sunt variabile si nu determinate de instituirea divina, cum se cer Tainelor.

Despre asertiunea Bisericii Romei ca sotii sint slujitorii Tainei nuntii, Melchior Cano nici nu vrea sa discute: "Nec vero audiendi illi qui putabunt virum ac feminam esse sibi vicissim sacramenti ministros". Nici nu trebuiesc ascultati acei ce vor socoti ca barbatul si femeia, unul pentru altul, isi sunt slujitorii tainei.

Ce casatorie trebuie acceptata deci ca taina, se intreaba Cano? Aceea care are forma sacramentala si a fost administrata de un slujitor adevarat al Bisericii. Numai un asemenea slujitor face Taina folositoare, caci casatoria contractata fara slujitorul Bisericii lipseste Taina de unul din cele trei elemente: materie, forma si slujitor si deci nu poate fi taina.

Cata amaraciune a produs invatatura lui Cano Bisericii Romei se poate vedea din urmatoarea marturisire a unui teolog al acestei Biserici. El spune: "numai in vremea lui Cano a avut trecere opinia care vrea pe preot ca slujitor al Tainei nuntii. In adevar Cano s-a silit sa arate ca materia acestei taine e consimtamintul contractantilor, iar forma cuvintele: "eu va unesc", slujitorul adevarat al Tainei fiind preotul care pronunta aceste cuvinte. Lui i-au urmat unii cu totul neinsemnati, ca: Estius, Sylvius, Juenin, Tourncly". Numai ca acesti urmasi neinsemnati ai lui Cano au sustinut acelasi adevar care irita grozav Biserica Romei. Estius si Sylvius aduc inca marturii suplimentare fata de Melchior Cano.

Ei afirma ca acesta a avut deplina dreptate cind a spus ca preotul e slujitorul nuntii, deoarece Alexandru al III-lea in Cum Ecclesia si Martin al V-lea la sinodul din Constanta au numit binecuvintarea nuntii. Si apoi arata ei, in ce Taina se mai poate vedea o asemenea confuzie intre slujitorul si primitorul Tainei?"

Si apoi chiar in timpul sinodului de la Trident 35 de participanti erau de parerea lui Cano. La Trident problema slujitorului Tainei nuntii a venit in discutie cu prilejul casatoriilor clandestine asupra carora sinodul trebuie sa ia o hotarire. Aceasta problema pusese pe sinodali intr-o mare incurcatura. Daca el ar fi declarat nevalide aceste casatorii clandestine, ar fi insemnat sa se darame insasi Taina contract a Bisericii Romei. Nu se putea iesi din aceasta greutate decat marturisindu-se adevarul.

Cei 35 de partizani ai lui Cano declarau: "Daca se incapatineaza cineva sa sustina ca contractul, incheiat de soti este o Taina, nu se va putea aboli casatoriile clandestine, fara a aduce asupra Tainei un sacrilegiu. Hotarat, deci, ca preotul este slujitorul Tainei, ca el o confera prin binecuvintare.

Casatoriile clandestine incheiate in afara de binecuvantarea Bisericii sunt simple contracte. Ele pot fi lovite de nulitate fara a se atenta la Taina, care in cazul de fata nu exista. Veti salva astfel societatea fara a compromite credinta".

Dar ceilalti participanti n-au ascultat de acest glas al ratiunei. Sinodul recurse la un compromis, care ocolea problema. El afirma ca nu-i abil a contracta casatorii clandestine si se hotari ca orice contract clandestin e anulat fara sa fie atinsa Taina".

Se hotari insa la Trident ca pe viitor nici un contract Taina sa nu se mai incheie fara asistenta preotului. In loc deci sa se rezolve problema, ea se complica si mai mult si de atunci Biserica Romei invata ca: "ergo sacerdos est testis ex officio et minister non quidem ipsius sacramenti matrimonii, sed externae solennitatis quae debet sacramentum regulariter comitari. Qua propter Ecclesia semper fuit sollicita de servanda forma celebrationis matrimonii".

Iata-l deci pe preot asistent din oficiu, Biserica lui fiind "semper sollicita" pentru ca "debet sacramentum regulariter comitari". Prin aceasta se poate spune ca Biserica Romei a pierdut din patrimoniul ei sacru Taina casatoriei. Pentru o chestiune lumeasca de suprematie, Biserica Romei a ajuns intr-o taina asa de mare "servanda forma celebrationis matrimonium, sed externae solennitatis, non quidem ipsius sacramenti matrimonii". Lucrul acesta l-a vazut clar Benedict al XV-lea, dar n-a avut curajul unei hotariri, el multumindu-se sa spuna in "De sinodo diocesana", ca teoria lui Cano poate fi foarte probabila si ca poate fi profesata fara nici o nota de eroare.

Lucrurile s-au schimbat insa dupa el. In 1864 Pius al IX-lea in nr. 66 din Syllabus condamna pe Cano. Iar Leon al XlII-lea in Arcanutn, arata in 1880, ca in casatoria crestina contractul nu poate fi separat de Taina. Glasul lui Cano e insa glasul adevarului. Si cu cat Biserica Romei cauta sa coboare in uitare pe acest eminent teolog de la Salamanca, cu atit marturisirea lui e mai vie, mai adevarata, mai actuala, caci nunta nu poate fi o ierurgie asa cum vrea Biserica Romei ci o taina sfanta a Bisericii.

III. Nerecunoasterea de Taina a Tainei Nuntii in Protestantism pune problema slujitorului Tainei Nuntii in mod impropriu, dar prin aceasta se limpezeste adevarul ca preotul e slujitorul acestei Taine.

In protestantism problema slujitorului Tainei nuntii se pune impropriu. Am aratat totusi motivul pentru care ne ocupam de un asemenea "slujitor". Se stie ca doctrina protestanta reduce numarul Tainelor la doua, cu toate ca Luther in "Catehismul Mare", nu sovaieste sa numeasca pocainta a treia Taina, ca si Melanchton; totusi, in general, dupa marturisirile protestante, "Tainele care au fost rinduite de Domnul in Evanghelie sunt doua: Botezul si Cina Domnului; iar celelalte cinci, care in comun se numesc Taine, adica Ungerea cu Si. Mir, Pocainta, Preotia, Casatoria si Maslul nu trebuie sa fie socotite ca Taine evanghelice". In cuvantarea sa din anul 1519 (Sermon vom ehelichen Stand) Luther pare ca reproduce teza obisnuita asupra casatoriei ca Taina, ce inchipuie unirea lui Hristos cu Biserica.

Dar in curand, tot continuind sa prezinte casatoria ca un lucru sfant, in intelesul ca ea a fost instituita de Dumnezeu si ca ea constituie starea cea mai demna din toate starile, el va ajunge sa afirme ca ea trebuie sa fie reglementata de auoritatea civila.

"Cate tari, atatea obiceiuri", spune proverbul. "Cum insa nunta e o chestiune civila, se cuvine ca preotii slujitori ai Bisericii sa lase fiecarui oras si tinut obiceiul si datina sa si sa nu institue nimic altceva in directia aceasta. Unii duc mireasa in templu de doua ori, odata seara si alta data dimineata. Altii insa anunta cununia din amvon cu doua, trei saptamani mai inainte de proclamarea unirii conjugale. Toate acestea si multe altele, sa le lasam pe seama legiuitorilor si conducatorilor lumesti si sa nu ne amestecam in ceea ce nu ne priveste".

Desi protestantii afirma ca casatoria este poruncita de Dumnezeu si a fost instituita chiar de la crearea neamului omenesc, totusi ea nu-i Taina. "Daca cineva o numeste Taina, sa nu ne impotrivim, trebuie deosebita insa de cele doua, care sunt peceti ale Noului Testament".

Dupa cum se poate constata, invatatura protestantilor relativ la casatorie e putin ambigua. Casatoria are porunca lui Dumnezeu, are si fagaduinte, e instituita de Dumnezeu, dar ea totusi nu-i Taina fiindca fagaduintele ei "nu se refera la Noul Testament, ci mai degraba la viata trupeasca".

Ridicindu-se impotriva Bisericii Romei care cerea celibatul preotilor, protestantismul a atacat insa Taina nuntii, dar n-a putut s-o inlature cu desavirsire, caci ea izvoraste din dreptul natural. "Si daca nimeni nu poate schimba dreptul natural, fiecare are dreptul la casatorie. Unde Dumnezeu nu schimba natura, trebuie sa ramana randuiala pe care a pus-o Dumnezeu si pe care legile omenesti n-o pot schimba".

Protestantiii atacand pe catolici spun ca e ridicol din partea acestora din urma ca sa afirme ca la inceput a fost porunca casatoriei, iar acum nu mai este. Dar e tot asa de ridicol din partea lor - a protestantilor - cand ei afirma ca nunta nu-i Taina si totusi pretind ca ea poate fi slujita de Biserica lor. "Daca acei ce se casatoresc, ne cer noua, spune Luther, sa-i binecuvantam in fata bisericii sau in biserica, sau sa ne rugam pentru ei, sau sa-i cununam, suntem datori s-o facem. Dar nunta este o stare lumeasca (laica), afirma mai departe Luther; ea are totusi cuvintul lui Dumnezeu de partea sa si n-a fost intemeiata de oameni ca starea monahala. Trebuie respectata mai mult decit monahismul".

Se da, deci, Tainei nuntii mare insemnatate, se recunoaste ca ea trebuie sa fie slujita in Biserica, dar totusi ea nu-i Taina, ci o stare lumeasca. (...)

Luther intocmeste chiar o carticica de cununie pentru preoti. El tine sa precizeze din capul "locului, ca tineretul trebuie sa priveasca aceasta stare a casatoriei cu seriozitate si respect ca pe o lucrare dumnezeiasca, si sa nu se distreze cu ras si glume, cum era obiceiul pina acum, ca si cum a face nunta ar fi o gluma sa un joc de copii, caci casatoria este mangiierea noastra a celor ce stim si credem ca ea e placuta lui Dumnezeu si binecuvantata".

Luther arata apoi temeiurile scripturistice ale nuntii din Vechiul si Noul, Testament, ce se citesc la slujba cununiei, si apoi indica practic de cum sa se binecuvinteze nunta: "intinde miinile, spune el pastorului, asupra lor si te roaga: "Doamne Dumnezeule, care ai creat barbatul si femeia si le-ai poruncit starea casatoriei si i-ai binecuvantat cu samanta trupului si cu Taina iubitului Tau Fiu Iisus Hristos si a Bisericii, Mireasa Sa, Te rugam prin bunatatea Ta nemarginita sa nu lasi sa se sminteasca aceasta "institutie a Ta, ci cu milostivire s-o pastrezi in noi prin Iisus Hristos Domnul nostru, Amin".

Si desi nunta e o chestiune civila, totusi protestantii fac distinctie intre contract si binecuvintare. Contractul e ceea ce tine de autoritatea laica, binecuvantarea n-o da decat Biserica. In ceea ce priveste doctrina lui Calvin, cuprinsa in "Institutio christianis religionis", publicata in 1536 prezinta fata de cea a lui Luther o neta particularitate. El ataca teoria Contractului Taina printr-o discutie neobisnuit de incisiva. Iar despre Taina in sine, el afirma ca ea exista de la Grigorie al IX-lea incoace. Cu toate ca e instituita de Dumnezeu, ca si Luther, el n-o recunoaste de Taina.

Pentru Calvin casatoria este "caeremonia exteriora a Deo posita ad confirmandam promissionem". Discutind textele pe care se sprijina teologii Bisericii Romei in legatura cu ea, Calvin afirma ca toate sint niste-metafore si simple comparatii si ca unele din ele fiind traduse din greceste, in special pasajul capital din Sf. Pavel, cuvintul sacramentum, prin care versiunea latina traduce pe grecescul.. este un adevarat contrasens. El releva, in fine, ridiculizand-o, importanta pe care teoria catolica o da acelei "copula carnalis", in legatura cu sacramentul.

Calvin nu se afla deci chiar intr-o neta particularitate fata de Luther, cum afirma A. Esmein. Particularitatea unuia fata de altul sta doar in aceea ca Luther combate mai putin contractul Taina decit Calvin. Ambii insa stau pe pozitia ca nunta nu-i Taina, desi este instituita de Dumnezeu.

Daca in protestantism slujitorul Tainei nuntii nu-i slujitor adevarat dat fiind doctrina protestanta, care nu recunoase nici nunta si nici preotia ca Taine, totusi binecuvantarea pastorului e distincta de contract si nunta nu se binecuvinteaza de mirii insasi. Intr-o anumita masura deci protestantii sunt mai aproape de adevar decat teologii Bisericii Romei.

Greseala lor provine din marea lor pornire pentru abuzurile contra carora s-au ridicat si au protestat. Dar in ceea ce priveste Taina de fata, chiar doctrina protestanta n-a putut sa treaca dincolo de practica Bisericii din totdeauna, ca nunta se binecuvinteaza de Biserica. Ei raman in greseala fiindca nu fac apel la Traditia Sf. Biserici si fiindca au alta conceptie despre Biserica si Taine, dar n-au putut infringe "obiceiurile si datina" de care vorbeste Luther si care-i tocmai Traditia care s-a pastrat dea-lungul vremurilor. Punandu-se deci impropriu problema slujitorului nuntii in protestantism, lucrurile duc chiar si asa la o singura concluzie: slujitorul Tainei nuntii nu poate fi altcineva decat preotul.

a) Problema slujitorului Tainei nuntii nu se poate dezlega fara a se tine seama de invatatura Bisericii si practica ei cuprinse in Sf. Scriptura si Sf. Traditie.

b) Pe baza Sf. Scripturi si a Sf. Traditii, in Biserica Ortodoxa, problema slujitorului Tainei nuntii isi gaseste fericita ei dezlegare. Aici slujitorul e preotul, asa cum a oranduit Mantuitorul Hristos si urmasilor Sai, iar acest slujitor, ispravnic al Tainelor Bisericei, stie ca in toate Tainele si deci si in Taina nuntii, harul lui Dumnezeu vine prin el. Si el mai stie ca fara el oamenii pot incheia consimtaminte de casatorie, dar nu vor putea sluji Taina nuntii niciodata, caci orice Taina are nevoie pe linga instituirea dumnezeiasca, de o parte nevazuta si una vazuta si ca Taina nuntii nu poate face exceptie de restul Tainelor.

Sprijinit pe invatatura si practica Bisericii sale, preotul ortodox este marturie vie a adevarului de nesdruncinat ca problema slujitorului Tainei nuntii este o problema mereu actuala si ca ea arunca lumini deosebite asupra a ceea ce este atat de insemnat in viata crestina si sociala: familia.

c) Dezlegarea problemei slujitorului Tainei nuntii in Biserica Romei, prin identificarea a ceea ce ea numeste contract cu Taina, este o dezlegare nefericita care duce la pierderea unei Taine din patrimoniul Bisericii, facand din slujitorul ei un asistent neputincios, care nu sta de fata, in ceea ce ar trebui sa fie Taina cununiei, decat ca o marturie a unei invataturi gresite, pe care Biserica lui, din motive lumesti, trecatoare, se trudeste s-o mentina impotriva adevarului, transformand nunta intr-o ierurgie.

d) Nerecunoasterea nuntii de Taina in protestantism nu face altceva decat sa arate si mai bine marea importanta a unei asemenea Taine, care neputand fi scoasa din viata crestinilor i se da un oarecare caracter religios, caci era cu neputinta sa se spuna crestinilor ca rostul lor in lume n-are nici o legatura cu permanentele ce trec dincolo de zarile acestui veac.

De aceea la nunta apare pastorul, care in numele comunitatii nu face altceva decat sa arate ca practica Bisericii e mai tare decat erezia.

Preot Ioan Gh. Chirvasie

23 Aprilie 2014

Vizualizari: 7621

Voteaza:

Slujitorul Tainei Nuntii in cele trei confesiuni crestine 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE