Supraevaluarea si subevaluarea rolului Sfintei Fecioare

Supraevaluarea si subevaluarea rolului Sfintei Fecioare Mareste imaginea.


De la supraevaluarea rolului Sfintei Fecioare Maria in catolicism la subevaluarea sau suprimarea acestuia  in protestantism

 
a. In primul rand am dori sa subliniem faptul ca fondul dogmatic pe care apare si se intemeiaza erorile mariologice occidentale este unul grefat de erori dogmatice anterioare, cu repercursiuni in toate capitolele de dogmatica, inclusiv mariologia. Intamplator sau nu, in acelasi loc (Spania) unde in secolul al Vl-lea Biserica Romei dogmatizase invatatura gresita despre Filioque (sinoadele de la Toledo, 589), apare pentru prima data inovatia mariologica despre "Neprihanita zamislire", in scrierile lui Paschasius Radbert.

Asa cum se cunoaste, punctul de vedere ortodox considera ca erezia lui Filioque, care are implicatii trinitare evidente, reprezinta in fond o erezie hristologica. Prin faptul ca se confunda trimiterea Duhului Sfant in lume de catre Mantuitorul Hristos, dupa inaltarea la cer, cu purcederea din vesnicie, nu numai de la Tatal, ci "si de la Fiul", se altereaza atat domeniul hristologiei, cat si al pnevmatologiei. Se introduce o separatie artificiala intre persoana Fiului lui Dumnezeu intrupat si Persoana Duhului Sfant, intre iconomia sau lucrarea in lume a Fiului si cea a Duhului. De acum inainte va fi dificil, daca nu imposibil pentru teologia catolica sa sustina ca Mantuitorul Hristos, in calitate de Fiu al Tatalui, lucreaza nedespartit de Duhul Sfant, ca impartaseste pe Duhul celor uniti cu El, ca harul necreat al Duhului vine la noi prin umanitatea indumnezeita a Fiului si ceea ce este si mai important, ca Hristos Domnul este permanent prezent si lucrator in Biserica prin Duhul Sfant. Pe de alta parte nici Duhul Sfant, prin lucrarea Sa nevazuta si tainica in Biserica si Sfintele Taine, nu mai este considerat ca fiind prezent in mod obiectiv in Biserica si in Sfintele taine, ci mai mult subiectiv, in constiinta credinciosilor in care, asa cum vor afirma mai tarziu reformatorii, El da numai marturie despre Fiul lui Dumnezeu, fara sa impartaseasca obiectiv sfintirea si desavarsirea. Asadar, datorita lui "Filioque" are de suferit sau se diminueaza in credinta si evlavia crestina atat prezenta si lucrarea Mantuitorului Hristos, cat Si prezenta si lucrarea Duhului Sfant. Trebuie semnalata, insa, si o alta consecinta, de data asta in planul antropologic, fiindca si invatatura despre om se altereaza progresiv; din faptul ca nici Hristos, nici Duhul Sfant nu mai lucreaza, eclesial si sacramental, deci haric, asupra omului pentru restaurarea si sfintirea lui, s-a ajuns la concluzia ca firea omeneasca n-a avut propriu-zis de suferit in urma pacatului adamic, ci doar harul divin sau gratia, cum o numesc apusenii, i-a fost retrasa de catre Dumnezeu.

Aceasta viziune prea optimista asupra omului, definita drept maximalism antropologic, va servi drept baza pentru maximalismul mariologic: Sfanta Fecioara Maria va fi "eliberata" de pacatul adamic, printr-un har special, pentru a-L putea concepe, desigur prin Duhul Sfant, pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Ca este vorba aici de o argumentare nebiblica si ulterioara acceptarii unui adevar dogmatic, ce se dovedeste a fi o inovatie, ne-o demonstreaza si analiza textului produs de Paschasius Radbert: "Deoarece Fecioara Maria a fost glorificata intr-un mod atat de solemn, apare clar din autoritatea Bisericii, ca atunci cand s-a nascut ea n-a fost supusa nici unui pacat si ca, fiind sfintita in pantecele mamei sale, ea n-a mostenit pacatul originar... Acum, intrucat ea a fost glorificata de catre autoritatea intregii Biserici apare in mod clar ca ea a fost ferita de intregul pacat originar".

Observam din lectura textului ca deja, din secolul al IX-lea, pentru crestinismul apusean invataturile de credinta nu trebuiau fundamentate pe Revelatie, adica pe Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, asa cum se procedase la toate cele sapte sinoade ecumenice, ci exclusiv pe autoritatea Bisericii, ceea ce indica o preferinta indiscutabila pentru dimensiunea juridica eclesiala, opusa dimensiunii spirituale sau duhovnicesti. In mod concret se deduce din cultul adresat Sfintei Fecioare, in mod cu totul fortat si artificial, ca ea a trebuit sa fie curatita din momentul zamislirii ei de pacatul adamic. Pe langa lipsa clara de argumente biblice, revelate, putem discerne si faptul ca accentul in mariologie este pus, prin intermediul acestei conceptii eronate, pe separarea persoanei Sfintei Fecioare Maria de lucrarea rascumparatoare a Mantuitorului Hristos, prin faptul ca a fost curatita fara interventia Lui, ci doar "in vederea" intruparii Lui. Se ajunge, cu necesitate la o conceptie mecanicista a curatirii de pacatul adamic, fara a se mai astepta venirea Noului Adam, singurul care poate face aceasta, prin Duhul Sfant. Asa cum observa si parintele Justin Popovici "a admite zamislirea neprihanita a Sfintei Fecioare Maria implica presupozitia unei imaculate conceptii a tuturor stramosilor pana la Adam, pentru ca insasi Sfanta Fecioara sa se poata naste fara pacatul ereditar, ceea ce conduce la respingerea intregii antropologii biblice".

Concomitent cu separarea Sfintei Fecioare de Cel ce va deveni, prin intrupare, Fiu al ei, ramanand Fiu al lui Dumnezeu, se produce si o separare a ei de intreg neamul omenesc, intrucat numai ea nu mosteneste pacatul ereditar, ceea ce insa contrazice adevarul revelat al universalitatii acestui pacat (Romani 5, 18: "Precum prin greseala unuia a venit osanda pentru toti oamenii, asa si prin dreptatea unuia a venit, pentru toti oamenii, indreptarea care da viata"). Aceasta separare artificiala va provoca, peste veacuri, asezarea, la fel de artificiala, a Sfintei Fecioare, in teologia catolica, deasupra si nu in interiorul Bisericii, parca mai apropiata de Dumnezeu decat de oameni, oricum separata de ei, ca si cum ar reprezenta un centru de putere autonom in imparatia cerurilor.

Daca am afirmat anterior ca erorile hristologice se repercuteaza in mod direct asupra mariologiei, ca de altfel si in celelalte capitole de doctrina, acelasi lucru se poate spune si de erorile mariologice, care, prin ricoseu, se intorc asupra hristologiei. Astfel "daca invatatura romano-catolica despre neprihanita zamislirea a Sfintei Fecioare ar fi adevarata, ea ar distruge adevarul firii omenesti a Domnului Hristos si ar pune in discutie chiar faptul intruparii, fiindca Domnul lisus n-ar mai fi un reprezentant autentic al neamului omenesc. Fiindca, daca Sfanta Fecioara n-ar fi fost un autentic membru al firii pacatoase a oamenilor, umanitatea nu s-ar fi putut uni in mod real cu Hristos Dumnezeu si Domnul Hristos n-ar fi putut fi un adevarat membru al neamului omenesc". Din punct de vedere ortodox Mantuitorul Iisus Hristos se naste, ca om, fara pacatul stramosesc, pentru ca se naste in mod supranatural, prin puterea Duhului Sfant si dintr-o fecioara, nu in chip obisnuit, natural. Cu alte cuvinte lipsa pacatului adamic la Mantuitorul se explica prin aceasta nastere feciorelnica si nu prin pregatirea anterioara a Sfintei Fecioare de catre Dumnezeu, printr-o zamislire neprihanita.

Trebuie adaugat in context ca, prin ocrotirea Duhului Sfant, Maica Domnului n-a savarsit pacate personale, adica n-a activat pacatul stramosesc pana la intrupare, atunci cand, prin coborarea tainica in sanul ei a Logosului divin si prin umbrirea Sfantului Duh acest pacat ereditar i-a fost sters. Aceasta include, nu exclude, asa cum se va vedea mai departe, viata virtuoasa si vrednicia la care s-a ridicat prin colaborarea cu harul divin si prin nevointa proprie Sfanta Fecioara Maria, atat inainte de intrupare, cat, mai ales, dupa aceasta. Asadar nu printr-o exceptare artificiala si fara sens de la pacatul adamic a pregatit Dumnezeu "vasul ales" al intruparii, ci pregatind pe Sfanta Fecioara de la nasterea sa, intru totul asemanatoare nasterii celorlalti oameni, desi petrecuta la varsta inaintata a parintilor ei, tocmai pentru a se descoperi darul lui Dumnezeu, ca anticipare profetica la celalalt, dar, intru totul supranatural, al innomenirii Fiului lui Dumnezeu, pana la momentul unic al Bunei-Vestiri, atunci cand i-a fost sters pacatul adamic de catre Adam cel Nou, Iisus Hristos. In acest context trebuie afirmat faptul ca vrednicia reala, autentica a Maicii Domnului, inainte de intrupare, n-a constat intr-o presupusa nasterea a ei fara pacatul stramosesc, ci in acceptarea ei ("Fie mie dupa cuvantul tau!" Luca 1, 38) a planului lui Dumnezeu, in conditia omeneasca generala, adica aflata sub pacatul ereditar. "Prin acest "Fiat", in sensul doctrinei sinergiei asa cum e prezentata de Sfantul Pavel la 7 Corinteni 3, 9, prin Maria, omul e impreuna-lucrator cu Dumnezeu la mantuirea sa".

O alta diferenta majora intre mariologia catolica si teotokologia ortodoxa provine din tendinta scolastica de a prinde totul in concepte, de a defini si pe aceasta linie de a dogmatiza totul. In Ortodoxie n-a prevalat aceasta tentatie rationala de a transforma apofaticul in catafatic, "de a face din crestinism o colectie de definitii, cand el este esentialmente o religie a tainelor si a vietii. Evlavia fata de Maica Domnului n-a simtit nevoia sa fie justificata prin definitii dogmatice". In fond, asa cum observa corect Mitropolitul Antonie Plamadeala, "insasi dogma de la Efes (431) in realitate e o dogma hristologica, ce avea sa pregateasca pe cea de la Calcedon (451). Sinodul de la Efes dogmatizeaza ca Maica Domnului este Theotokos, pentru ca sa precizeze ca Cel nascut din ea este cu adevarat Fiu a! lui Dumnezeu iar sinodul de la Calcedon va preciza, in continuare ca, nascut din Maria, El este si om adevarat. De aceea teologia ortodoxa a pastrat pe Fecioara Maria in conditia umana fara deosebire de ceilalti spre a nu dauna claritatii invataturii despre omenitatea adevarata a Celui ce s-a nascut din ea".

Asadar, ca o concluzie, putem afirma ca teotokologia ortodoxa izvoraste in mod direct din hristologie si ramane unita cu ea, continand in sine adevaruri ce decurg din lucrarea lui Hristos, prin Maica Sa sfanta, la adresa umanitatii, si ajutand atat la explicitarea hristologiei si soteriologiei, cat si antropologiei ortodoxe. In loc sa se separe de hristologie, precum mariologia catolica, ea se intemeiaza pe aceasta, aratand mereu spre ea, asa cum insasi Maica Domnului a aratat si arata spre Hristos, Fiul ei, prin cuvintele: "Sa faceti tot ceea ce va va spune" (Ioan 2, 5).

Dinspre teologia catolica vine un singur semnal pozitiv si anume Conciliul Vatican II n-a mai dogmatizat nimic in materie de mariologie, lasand la nivelul de teologumena atributele de "Mama a Bisericii" (Mater Ecclesiae) si "impreuna-Mantuitoare". Opinia noastra este aceasta: in masura in care hristologia catolica va deveni, in viitor, mai putin juridica si mai duhovniceasca (pnevmatica), pnevmatologia va deveni hristocentrica, prin depasirea lui Filioque, si mariologia catolica ar putea redeveni hristocentrica, facand inutile inovatiile dogmatice moderne si contemporane.

b. Caracterul inovator si artificial, antropocentric si juridic al mariologiei catolice a fost sanctionat de Reformatori, asa cum s-a prezentat anterior, respingandu-se orice cult adus Maicii Domnului. Astazi, in Confesiunile protestante se vorbeste in termeni pozitivi despre Maica Domnu-ui, ea fiind numita "fericita", "Fecioara laudata", "preavrednica" si considerata o femeie deosebita in istoria biblica amantuirii. Asadar se observa o cinstire teoretica, formala care nu are insa un corespondent in cult, unde nu se intalneste nici o rugaciune la adresa ei; aceasta pentru ca nu se admite rolul ei de mijlocitoare, care, in opinia protestanta, ar face sa scada in importanta calitatea de Mijlocitor unic a Mantuitorului Iisus Hristos.

Exista o tendinta maniheista-gnosticista a protestantismului spiritualist, care se concretizeaza in lipsa de incredere in posibilitatea sfintirii naturii umane si a cosmosului in general. S-a ajuns aici si din dorinta de a contracara viziunea prea optimista a teologiei catolice referitoare la om si materie, de provenienta aristotelica. Pe filiera augustiniana, platonismul s-a insinuat in teologia reformatorilor, aducand cu el dualismul ireductibil al filosofiei antice dintre lumea inteligibila si cea sensibila, ultima fiind condamnabila din cauza pacatului, care a corupt-o total, ajungand autonoma si inchisa in ea insasi. Pe cat de mult a accentuat catolicismul importanta juridica si institutionala a Bisericii vazute, pe atat de mult a sustinut protestantismul superioritatea si realitatea Bisericii nevazute, a Duhului Sfant, a credintei si a neprihanirii. Prin aceasta ei au golit gjserica vazuta de puterea Sfintelor Taine, de evlavia cinstirii sfintilor, dizolvand comuniunea vizibila a credinciosilor in individualismul fideist si moralist, pentru care faptele iubirii crestinesti n-au nici o importanta in procesul indreptarii. Dar daca faptele bune, ca manifestari ale "credintei lucratoare prin iubire" (Galateni 5, 6) sunt considerate inutile (ca raspuns la teoria meritelor din catolicism), atunci grija pentru asceza necesara in lupta cu ispitele va disparea iar comuniunea dintre credinciosi nu va mai fi conceputa ca fiind indispensabila pentru mantuire.

Ceea ce au pierdut din vedere teologii protestanti este faptul ca "in fata lui Dumnezeu nu ne prezentam ca insi izolati, ci in comuniune, in solidaritate, prin rugaciunile unora pentru altii si ale sfintilor pentru noi". Pentru protestanti separatia dintre cersi pamant, dintre Dumnezeu ("Das Ganz Andere", Cel cu totul Altul) si omul pacatos, corupt iremediabil este de nedepasit, nemaiputand fi vorba de o comuniune a celor de pe pamant cu cei din cer, nici chiar prin puterea Duhului Sfant. Aceasta si pentru faptul ca, desi au respins atatea dogme catolice, totusi au pastrat pe Filioque cu separatia inevitabila dintre Fiul intrupat si Duhul Sfant. In acest caz, Duhul Sfant nu mai produce comuniunea prin impartasirea de acelasi Hristos a tuturor, nici nu mai fece prezent pe Hristos in Sfanta Euharistie si in Biserica, trupul Lui tainic si Templu al Sau. Iata de ce nici nu mai poate fi vorba de o comuniune de rugaciune si intr-ajutorareintre sfintii din cer, cu Maica Domnului si sfintii ingeri si credinciosii de pe pamant. Singura relatie crezuta si acceptata in protestantism este cea cu lisus, "Mantuitor personal", despre care da marturie Duhul Sfant in inima credinciosului.

Saracia spirituala si relativismul dogmatic au facut sa se micsoreze la maximum fondul credintei apostolice, care a ramas doar ca o umbra, abia schitat in protestantism. Teologii protestanti nu au putut intelege ca Maica Domnului face parte din sistemul teologic crestin, asa cum face parte din el Dumnezeu, Mantuitorul lisus Hristos, mantuirea, minunile, invierea si viata de apoi. Ea face parte din sistem in masura in care, prin ea ni se dezvaluie o parte din intentiile lui Dumnezeu cu lumea, intentii dezvaluite in intregime prin Iisus Hristos, si prin opera Lui rascumparatoare. Pastrarea integritatii doctrinei crestine presupune intelegerea revelatiei prin toate elementele prin care s-a produs, pentru ca fiecare element poarta cu sine un mesaj, care intregeste mesajul crestin global".

Respingerea cinstirii Maicii Domnului de catre protestanti trebuie analizata si prin prisma respingerii generale a cinstirii sfintilor, icoanelor, sfintei cruci, sfintelor moaste, precum si a caracterului sacru al Bisericii. intrucat pentru protestanti Biserica nu impartaseste sfintenia dumnezeiasca si nici iertarea pacatelor, nimic si nimeni nu poate ajunge aici pe pamant, deci in istorie, la sfintenie, aceasta fiind rezervata doar eshatonului, adica vietii viitoare. Aceasta ar insemna insa ca nici Mantuitorul insusi nu si-a sfintit firea omeneasca, trupul si sufletul asumate sau enipostaziate de El si ca nici n-a oferit Maicii Domnului, Sfintilor Apostoli si tuturor credinciosilor accesul la sfintenia Sa dumnezeiasca prin trupul Sau euharistic si prin cel eclesial.

Autonomizarea cultului Sfintei Fecioare si cultului celorlalti sfinti in catolicismul Evului Mediu i-a determinat pe Reformatori sa detaseze complet pe sfinti de Hristos si sa le nege orice rol si insemnatate in plan spiritual. Daca ar fi cunoscut modul in care Biserica Ortodoxa cinsteste pe Maica Domnului si pe sfinti, ei ar fi inteles ca "atunci cand cinstim pe sfinti si-i rugam sa mijloceasca pentru noi la Dumnezeu, nu legam mantuirea noastra de ei, ci numai de Mantuitorul Hristos, pe Care si sfintii il implora in favoarea noastra. Asadar slava si cinstea nu se da sfintilor, ci Aceluia care ii slaveste pe sfinti si le daruieste harul vindecarilor".

Prin sfinti si in special prin Maica Domnului si-a aratat Dumnezeu bunavointa Sa, caci ei sunt cei mai apropiati de Hristos, intrucat i-au urmat cu credinta si ascultare, prin viata jertfelnica, ei fiind pentru noi cel mai concret argument al iubirii de oameni a lui Dumnezeu. De aceea tot prin ei si impreuna cu ei, avem si noi indraznire sa cerem aceeasi mila sau bunatate a lui Dumnezeu, pe care El le-a aratat-o lor odinioara si de care avem acum si noi atata nevoie. Lantul acesta al comuniunii trebuie sa ne cuprinda pe toti, cei din cer si cei de pe pamant, ca sa se implineasca lucrarea unificatoare si sfintitoare a Mantuitorului Hristos inceputa prin intruparea Sa si desfasurata in lume din ziua Cincizecimii.

Desconsiderand rolul obiectiv al Duhului Sfant, manifestat prin Biserica si Sfintele Taine si acceptand doar o dimensiune subiectiva a prezentei Lui in sufletul credinciosului singuratic, care se poate confunda usor cu subiectivitatea proprie, protestantismul n-a mai putut intelege ca legatura noastra cu sfintii si in special cu Maica Domnului se face obiectiv prin har, fiindca Duhul Sfant, izvorul vesnic si personal al harului, este Cel prin care aceasta legatura sau relatie este posibila si eficienta in dublu sens: de la sfinti catre noi si de la noi catre sfinti. In loc sa fie contrapusa relatiei cu Hristos Mantuitorul, legatura noastra cu sfintii tocmai confirma aceasta, pentru ca din puterea lui Hristos se produce acest dialog, se mentine si se desavarseste, anticipand comuniunea finaia din imparatia cerurilor.

Pentru a incheia analiza motivelor pentru care teologia protestanta de toate nuantele nu accepta invatatura de credinta despre Maica Domnului, ca mijlocitoare si rugatoare catre Fiul sau dumnezeiesc, Iisus Hristos, trebuie sa mentionam si fenomenul secularizarii acestei teologii in secolul al XX-lea, atat de evident si de dramatic, incat nu se mai cere a fi explicat. Exemplele de secatuire dogmatica a conceptiilor protestante sunt numeroase; ne vom opri doar la cateva dintre ele. Mai intai teologia dialectica a lui Karl Barth, inspirata din filosofia existentialista, care a consfintit distanta infinita si inabordabila dintre Dumnezeu si om. Apoi scoala demitologizanta a lui Bultmann, care a scos minunile din viata Mantuitorului si din toata Sfanta Scriptura. Urmeaza curentul lui Bonhoeffer, care sustinea un crestinism "fara religie" adica fara cel mai mic caracter institutional, practic fara nici o certitudine a mantuirii. Vin la rand toate teologiile numite ale "genitivului", care au transformat teologia in sociologie, proclamand "moartea lui Dumnezeu", adica necesitatea parasirii limbajului traditional despre Revelatia divina a Crestinismului.

Atat de departe au mers aceste conceptii protestante incat, asa cum afirma mitropolitul Antonie Plamadeala, "ce mai ramane din sola Scriptura, ar fi in masura sa sperie desigur si pe cei mai radicali dintre cei dintai Reformatori, fiindca din Scriptura nu mai ramane acum nimic". Cu cat mai mult pe credinciosii ortodocsi, care cu siguranta n-ar mai recunoaste nimic din acest crestinism desfigurat si caricaturizat. Am putea risca o opinie personala: daca Reformatorii n-ar fi respins cultul Maicii Domnului, cu siguranta ar fi facut-o urmasii lor de astazi. Intr-adevar, se pare ca n-a mai ramas nimic din evlavia crestina autentica in aceste Confesiuni protestante, care sa protejeze adevarul de credinta, atat cat a mai supravietuit in ele.

Cu toate acestea apar, intamplator sau nu, teologi protestanti sensibili la doctrina Sfintilor Parinti si, paradoxal, la spiritualitatea ortodoxa, pe care o cerceteaza cu interes, unii dintre ei ajungand sa imbratiseze credinta ortodoxa. Aceasta demonstreaza faptul ca in interiorul lor, Confesiunile protestante nu mai pot ajunge singure la Traditia apostolica pe care au pierdut-o.

Pr. Conf. Dr. Stefan Buchiu

12 Iulie 2012

Vizualizari: 5071

Voteaza:

Supraevaluarea si subevaluarea rolului Sfintei Fecioare 5.00 / 5 din 1 voturi. 2 review utilizatori.

Comentarii (2)

  • Mihail Teodorescu Postat la 2009-03-24 19:49

    Frumos scrie parintele asta.

  • Mihail Teodorescu Postat la 2009-03-24 19:45

    Frumos scrie parintele asta.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE