Temeiurile doctrinare ale Tainei Pocaintei

Temeiurile doctrinare ale Tainei Pocaintei Mareste imaginea.


Temeiurile doctrinare ale Tainei Pocaintei

Fiinta aflata permanent intr-o tensiune catre definirea propriei sale identitati, crestinul se situeaza intre anumite limite, intre alternative: a implini voia lui Dumnezeu, Binele Suprem ori a nesocoti aceasta voie.

Predispozitia omului catre pacat, proprie firii cazute prin actul initial al neascultarii adamice ii determina acestuia orientarea sa catre ceea ce pare doar formal a fi adevarul; prin lucrarea nefasta a diavolului, ca exponent exemplar al raului. Acest rau, desi neintegrat ontologic firii noastre, devine complementar acestei firi "prin acela in care toti am pacatuit" (Rom. V, 12).

Faptul rascumparator al Mantuitorului Hristos, implinit desavarsit pe Cruce si in Inviere, a transformat pe Adam cel vechi intr-o fiinta eliberata de pacatul stramosesc, prin "duhul datator de viata" (I Cor. XV, 45). Este nevoie, insa, ca actul obiectiv al Rascumpararii sa devina lucrator in fiecare crestin printr-un aport subiectiv personal. Inceputul actualizarii operei rascumparatoare a Fiului lui Dumnezeu intrupat se face, astfel, prin integrarea in viata Bisericii crestine, respectiv prin actele ecleziale care sunt Sfintele Taine ale Bisericii lui Hristos, in care "traim, ne miscam si suntem" (Fapte XVII, 28).

Necesitatea unei permanente reactualizari si reimprospatari a relatiei cu Dumnezeu, initiata de faptele rascumparatoare ale Mantuitorului nostru Iisus Hristos, face ca Sfanta Taina a Pocaintei sa fie privita cu toata responsabilitatea.

Marturisirea propriu-zisa a credintei celei adevarate - baza a marturisirii personale

Biserica, intrucat este, in acelasi timp, comunitate si comuniune, a credinciosilor cu Hristos in Duhul Sfant, se manifesta vizibil, deci, si ca o comunitate concreta si structurata, in care marturisirea comuna a aceleiasi credinte este element constitutiv de prima importanta. Aceasta marturisire capata consistenta prin prelungirea intr-o Biserica vizibila, care nu inceteaza sa-si actualizeze Duhul comunitar al credintei prin actele fundamentale care sunt Sfintele Taine.

"Intruparea a facut posibila atat nasterea Bisericii, ca o prelungire a ei, fiind Trupul tainic al lui Hristos, in care are loc incorporarea personala si dinamica, prin Taine, a oamenilor in Hristos, cat si intemeierea Tainelor prin care Hristos realizeaza aceasta incorporare a noastra in Biserica Sa". Intruparea pune, deci, inceput operei Sale mantuitoare, care imbratiseaza toata omenirea intr-o singura "iconomie a intruparii".

Necesitatea intruparii Fiului lui Dumnezeu este, de altfel, una de ordin ontologic, ea punand inceput restaurarii in har, a omenirii ce se gasea in starea de decadere de dupa pacatul primordial. Incheierea activitatii pamantesti a Fiului lui Dumnezeu intrupat nu a marcat insa decat inceputul lucrarii de impropriere a roadelor rascumpararii prin chemarea la sfintire pe care Biserica lui Hristos o adreseaza tuturor oamenilor in numele Capului Sau, Hristos Domnul.

Inceputul integrarii in viata Bisericii Crestine este facut odata cu primirea Tainei Sfantului Botez si continuat prin participarea la celelalte Sfinte Taine, ca mijloace harice necesare mantuirii noastre.

Primirea fiecarei Taine trebuie sa fie insotita insa de o marturisire personala, in care primitorul Tainei sa certifice adeziunea sa totala si libera la actul sacramentalul carui coparticipant este. "Ca de vei marturisi cu gura ta ca Iisus este Domnul si crezi in inima ta... te vei mantui" (Rom. X, 9). In acest sens comuniunea cu Hristos in Taine si invatatura dreapta stau intr-o legatura organica, intrucat "cine nu crede drept nu se plaseaza in plinatatea acestei realitati... intelegerea comuna a Sfintei Scripturi, primirea ei identica prin actul voluntar spiritual al aceleiasi credinte e conditia impartasirii de Hristos". Astfel, "credinta este puterea de legatura care infaptuieste unirea desavarsita, nemijlocita si mai presus de fire a celui ce crede in Dumnezeu", omul devenind "fiu al lui Dumnezeu prin participare", caci "fara credinta nu este cu putinta sa fim placuti lui Dumnezeu" (Evr. XI, 6).

Permanenta unirii cu Dumnezeu este, insa, adeseori degradata de pacat, ca factor dizolvant al acestei legaturi. Denuntarea pacatului, impreuna cu apelul la pocainta si vestirea iertarii este, de altfel, una dintre temele, daca nu tema fundamentala, a Sfintei Scripturi, incepand cu Geneza (cap. III) si pana in Noul Testament (Romani I si II).

Pacatul insa nu exista in afara unei atitudini personale si responsabile de opozitie fata de Dumnezeu. De aceea, nici nu exista o autentica constiinta crestina a pacatului in afara unei credinte vii in Dumnezeu si, prin urmare, in afara unei relatii adevarate, cu Hristos si a unei legaturi durabile cu comunitatea bisericeasca. In acest context, refacerea legaturii in Taina Pocaintei implica o atitudine responsabila a fiecarui credincios fata de pacatul savarsit.

Exista o unitate desavarsita intre Lege si Hristos; Legea a fost numita "calauza spre Hristos" (Gal. III, 24) si Hristos "sfarsitul legii" (Rom. X, 4), iar marturisirea lui Hristos inaintea oamenilor de catre fiecare crestin devine motivatie a marturiei pe care Hristos o va da inaintea Tatalui pentru acestia (Matei X, 32).

In acest sens, in Sfanta Taina a Pocaintei intrebarile adresate penitentului se misca intre decalog, ca exprimare concisa a Legii si Simbolul de credinta, in care se cuprind dogmele generale de principiu privind credinta, simplu enuntata in Sfanta Treime, Biserica, Botez si in eshatologie.

Daca prin Taina Botezului si prin cea a Mirungerii i s-au iertat primitorului pacatele prin simpla marturisire a credintei si angajare in pazirea ei si a poruncilor lui Hristos, Taina Pocaintei se savarseste pentru intarirea si conlucrarea cu harul Botezului (Marcu XVI, 16), ceea ce-l face mai vinovat fata de marturisirea pe care a facut-o anterior, ca act de angajare. "De aceea, ca si la Botez si Euharistie, penitentul este intrebat de credinta sa, caci cineva din afara Bisericii nu poate fi primit nici la Euharistie si nici la Spovedania dinaintea acesteia, necesara pregatirii pentru primirea Euharistiei". "Caci, precum credem in Tatal si in Fiul si in Sfantul Duh, asa ne si botezam in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Caci marturisirea precede ducand la mantuire, si urmeaza Botezului pecetluind consimtirea noastra.

Asadar, cum am vazut, apartenenta la Biserica nu este sinonima cu neputinta de a cadea din harul primit la Botez. "De aceea, pentru cei ce vor cadea, dupa ce au ajuns la credinta, in milostivirea Sa, El (Hristos) a dat a doua pocainta", caci "puritatea vietii, fara puritatea credintei, nu foloseste la nimic".

In acest sens, se poate observa ca si cuvantul prin care Sfanta Scriptura desemneaza numele pacatului -tin amartian- (I Ioan 3, 4) ne conduce catre o intelegere justa a problematicii in cauza. A-martia este separarea de marturie ; in sensul revelatiei, de marturia divina a adevarului in Hristos. La fel, verbul - amartano - inseamna : a rataci calea, a te instraina ; desemneaza indepartarea de la calea cea dreapta.

Nu trebuie uitat faptul ca Pocainta contribuie la o anume continua reimprospatare sau reinnoire a bazelor crsdintei. Innoirea aceasta a credintei reprezinta, de fapt, "prefigurarea unui spatiu de respiratie pnevmatica a insasi credintei", a acelei credinte care "tocmai astfel exista ca realitate pururea de relevanta duhovniceasca, fara a deveni un dat imanent pur".

Initiatorul actului de intoarcere este insa Hristos Domnul. El conduce omul "mai intai printr-o intoarcere mantuitoare de la paganatate la credinta". Continuarea acestui act initial o face penitentul cu ajutorul duhovnicului investit cu putere sacramentala. Episcopul sau preotul duhovnic apartin Bisericii si lucrarea lor se cuprinde in credinta Bisericii si manifesta credinta Bisericii. Episcopul, in virtutea puterii cu care este imbracat si preotul care-l inlocuieste judeca fapta marturisita de penitent si exprima fata de ea o decizie care nu este arbitrara, ci este bazata pe dreptate si pe legea lui Dumnezeu, care e credinta Bisericii". Se observa, deci, faptul ca momentul marturisirii pacatelor se suprapune si este intregit in dialogul dintre penitent si duhovnic, de marturisirea propriu-zisa a credintei celei adevarate pastrata si predicata in Biserica de persoanele investite cu putere. Mai mult, in aceasta Sfanta Taina penitentul nu face numai o marturisire generala de credinta si nu-si ia numai un angajament general pentru o viata noua in Hristos, ci isi destainuie intimitatile sufletului in ceea ce au ele neputincios. Aceasta marturisire insa nu depaseste cadrele Bisericii, ale acelei Biserici in afara careia nu exista mantuire, in spatiul careia lucreaza puterea arhieriei lui Hristos cu care sunt investiti slujitorii care au primit puterea de a lega si dezlega pacatele oamenilor.

Savarsitorul Tainei Pocaintei

a. Preotul investit cu puterea Arhieriei lui Hristos. Daca in planul subiectiv soteriologic actul mantuirii este sinergetic, adica colaborare a harului cu vointa libera a omului, in planul obiectiv chemarea Bisericii se desfasoara tot in limitele unui sinergism, prin activitatea harica a Sfintelor Taine legate de opera pedagogica-educativa a slujitorilor ei, constituiti in ierarhia bisericeasca.

Duhul Sfant, care li face prezent si lucrator pe Hristos in Biserica si in membrii ei, atat in cuvantul Scripturii cat si in Taine, este Cel care manifesta puterea harului promis de Mantuitorul Sfintilor Apostoli (Ioan XIV, 26 ; Fapte I, 4-5), prin episcopii si preotii Bisericii, ca organe vazute ale lui Hristos Domnul, Arhiereul cel nevazut.

Existenta unui savarsitor vazut in persoana celui investit cu puterea Arhiereului Celui nevazut este, de altfel, o necesitate ceruta de conditia noastra umana, deoarece "numai o persoana umana poate savarsi acte expresive, adica intentionate, deosebite de miscarile neintentionate ale naturii... Gesturile preotului, care ating pe cel ce primeste Taina sau carora le raspunde acesta... fac ca Taina sa aiba o eficacitate mai adanca in fiinta primitorului Tainei".

Asadar, episcopii si preotii sunt organele vazute ale Preotiei unice nevazute a lui Hristos. "Prin ei lucreaza Hristos insusi, ca Arhiereul sau Preotul unic propriu-zis la Comuniunea si unificarea vazuta a oamenilor in El".

In ceea ce priveste Taina Pocaintei, aceasta a fost savarsita de insusi Mantuitorul Hristos, care dadea iertare pacatelor celor care marturiseau credinta in El, marturisindu-si implicit si pacatele lor (Luca VII, 47-48 ; Matei IX, 2 s.a.).

Mai apoi, aceasta putere de a ierta pacatele oamenilor a dat-o Hristos Sfintilor Apostoli chiar in prima zi dupa invierea Sa, seara, impreuna cu harul preotiei (Ioan XX, 21-23). Aceasta putere, cunoscuta sub numele de "oficiul cheilor", fagaduita de Hristos lui-Petru in Cezareea (Matei XVI, 19) si apoi tuturor Apostolilor (Matei XVIII, 18), care reprezentau atunci comunitatea Bisericii crestine, vine de la Hristos insusi, Care, prin Apostolii Sai, o transmite Bisericii, respectiv persoanelor special alese pentru a o administra, ca o "prerogativa a sacerdotiului lor" . Trebuie observat, insa, ca aceasta prerogativa speciala si permanenta a preotiei nu este data de Mantuitorul tuturor celor cu care El intra intr-o relatie directa; mai mult, aceasta putere este activata in Biserica Sa doar printr-un act obiectiv, verificabil, care sa-L reprezinte pe Hristos, de la care ierarhia detine aceasta putere. Ca este asa o dovedeste faptul ca "cei alesi au fost aratati ca atare de catre Duhul Sfant printr-un act de consacrare savarsit in Biserica si garantat de Biserica". In acest fel, investirea cu puterea dezlegarii pacatelor este, in acelasi timp, act al Duhului Sfant, ca Izvor al harului, dar si al Bisericii, ca spatiu de manifestare ai Duhului Sfant. De aceea, Biserica singura este mediul vizibil de manifestare a puterii ierarhiei cu cele trei directii: de a propovadui Cuvantul Evangheliei, de a sfinti comunitatea crestina prin Sfintele Taine si de a o conduce spre eshaton, conform dorintei Mantuitorului Hristos (Ioan XVII, 24).

b. Aspectul eclezial al Tainei Pocaintei. Taina Pocaintei priveste pe cei care se gasesc in Biserica lui Hristos (Matei XVIII, 17) ca si pe cei care, odata rataciti de la calea cea adevarata si de la Biserica, se reintorc la comuniunea cu Hristos in Biserica Sa (Fapte XIX, 18). Din acest punct de vedere, pacatul ca si iertarea lui, prin intermediul Tainei Pocaintei, au profunde implicatii ecleziale .

Posibilitatea pacatului in cel botezat se datoreste slabiciunii firii noastre omenesti. Odata savarsit, pacatul face din cel botezat aflat deja intr-o relatie de comuniune cu Hristos, un madular bolnav al Trupului lui Hristos, intrucat orice pacat contra lui Dumnezeu si a Hristosului Sau este, implicit, un pacat impotriva Bisericii. Pacatuind, el se situeaza cu buna stiinta in afara comuniunii cu Trupul lui Hristos.

Pentru restabilirea acestei comuniuni cu Biserica, Mantuitorul a dat Sfintilor Sai Apostoli puterea iertarii pacatelor si, prin ei, urmasilor lor (Matei XVI, 16), dar nu in afara limitelor Bisericii Sale. Preotii si episcopii Bisericii, sunt cei care administreaza harul iertarii pacatelor si aceasta, intr-un caz personal si pentru o situatie concreta, dar in comuniunea iubirii care este Biserica lui Hristos. In acest sens, reconcilierea cu Biserica este mijlocul esential in iertarea pacatelor: Taina Pocaintei reintegreaza pe cel pacatos mai intai in comunitatea bisericeasca si, prin ea, in comuniunea cu Dumnezeu (Efes. IV, 15). Iar reconcilierea cu Dumnezeu survine in sanul comunitatii ecleziale, asezata de Mantuitorul Hristos ca o comunitate a mantuirii, ca "implinire a Celui ce plineste toate intru toti" (Efes. I, 23). In acest sens, "preotii Bisericii primesc pacatele poporului si, dupa exemplul Stapanului, dau iertarea celor ce au pacatuit, cand acestia se marturisesc neascunzand pacatele lor preotului Domnului si ii cer alinarea".

Iertarea pe care duhovnicul o da in scaunul spovedaniei este, de fapt, iertarea lui Hristos, prin harul Duhului Sfant, in Biserica Sa , "stalp si temelie a adevarului" (I Tim. III, 15). Aceasta iertare a pacatelor celor ce se pocaiesc constituie marea noutate si revelatie dumnezeiasca pe care Mantuitorul o aduce, pentru prima oara, in lume (Matei IX, 2; Marcu II, 5).

Astfel, Biserica ramane locul dobandirii mantuirii, chiar si in cazul caderii din harul primit la Botez, prin permanenta rezidire sufleteasca realizata in Taina Pocaintei - Taina a Bisericii savarsita de persoana investita cu harisma iertarii pacatelor - preotul sau episcopul.

Spovedanie si cainta

Intr-o intelegere profunda a actului marturisirii pacatelor este implicata cu necesitate prezenta in sufletul credinciosului a unei autentice constiinte de sine. Marturisirea sau spovedania implica o reflectie asupra pacatului savarsit, ceea ce da posibilitatea cunoasterii raului in esenta sa. De aceea, este necesar sa se reflecteze asupra raului in adancul lui si apoi sa fie sesizat inlauntrul constiintei, acolo unde raul capata dimensiunea sa adevarata sub forma originala de pacat. Atingerea stadiului de constientizare a pacatului conduce deja spre dorinta de impacare cu sinele, care se concretizeaza in marturisire si aduce iertarea prin dezlegare, in Taina Pocaintei.

In mod natural, pacatul nu poate rupe radical legatura si comuniunea crestinului cu Dumnezeu, dar el pdate impiedica realizarea desavarsirii, ca vietuire "in Hristos". De altfel, robia pacatului este, in fond "razvratirea luciferica impotriva a tot ceea ce este nobil, inalt, sfant si divin, iubire de Dumnezeu si de oameni" (cf. Luca VII, 47). Astfel este subminata si slabita puterea de judecata a omului si, prin aceasta, se mareste la infinit posibilitatea de a gresi a acestuia .

In refacerea spirituala ceruta de aceasta situatie de decadenta a omului supus pacatului, datorita firii sale coruptibile, Taina Pocaintei, prin care ne marturisim pacatele, devine mijlocul eficace de restabilire a legaturii si apropierii noastre de Dumnezeu (cf. I Ioan I, 8-9). De aceea spune Sfantul Ioan Hrisostomul : "Dumnezeu iarta pacatele savarsite dupa Botez, fara a le mai pedepsi, caci, prin pocainta si judecarea de sine, pacatosul poate scapa nu numai de pedepsele eterne, dar si de pedepsele temporare...".

Despre existenta practicii marturisirii, ca Taina a Bisericii, avem informatii inca din "perioada de inceput a raspandirii crestinismului, cand se folosea o marturisire publica, precedata de una secreta. De la sfarsitul secolului al IV-lea, in practica Bisericii a ramas doar cea particulara directa, despre care ne dau marturie, multe dintre operele Parintilor si Scriitorilor bisericesti. Exista, de altfel, o disciplina penitentiala severa, care putea duce pana la anatematizarea si excomunicarea din cadrul comunitatii Bisericii a penitentului si reprimirea lui in Biserica odata cu incheierea penitentei savarsite. De asemenea, ne sunt date indicatii privind cadrul in care se desfasura Taina in biserica, printr-o rugaciune speciala a preotului, marturisirea era secreta (caracter public are ispasirea prin pocainta, nu si marturisirea), facuta inainte de savarsirea Sfintei Liturghii. Taina Pocaintei devenea, astfel, conditie sine qua non in perspectiva unirii cu Hristos, prin Taina Euharistiei: "Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa manance din pline si sa bea din pahar. Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului" (I Cor. XI, 28-29). Este esential insa ca cel ce vine la marturisire sa manifeste o cainta sincera pentru pacatele savarsite (Luca XXII, 62), cainta fiind element constitutiv al fiintei Tainei Marturisirii. "Pacatul in care a cazut omul, dupa Botez, fiind un pacat prin vointa, un pacat personal, marturisirea cu cainta profunda a acestuia, are un rol esential in lucrarea mantuitoare a Tainei Pocaintei". Marturisirea insotita de o cainta adanca duce, in cele din urma, la "suprimarea pacatelor" , "viata de aici trebuie sa devina un adevarat "timp al caintei".

Cainta are, ca subiecte de referinta, pe Dumnezeu, pe semeni si pe noi insine :

a. In raport cu Dumnezeu, cainta il reaseaza pe credincios pe drumul redobandirii starii harice si a nevinovatiei pe care o avea prin Botez si al reintrarii acestuia in comuniune cu Dumnezeu. Cainta devine, astfel, expresia unei realitati intre noi si Dumnezeu, fiind trezita si sustinuta intocmai de intuitia prezentei unei autoritati mai presus de noi, aceea a lui Dumnezeu, fata de care ne simtim responsabili.

b. In contextul eclezial, deschiderea credinciosului fata de Dumnezeu prin cainta este corelata cu deschiderea fata de aproapele (cf. Matei XXV, 45). "Prin pocainta, credinciosii sunt innoiti in Hristos, si pusi in situatia de a actiona ca factor responsabili, in procesul comuniunii crestine, pe linie morala si de slujire".

c. Fata de noi insine, cainta implica in sine, in mod esential, o schimbare profunda in atitudinea eului nostru, insotita totdeauna de hotararea neclintita de a nu mai pacatui (Ioan VIII, 11). "in cainta nu este vorba numai despre sentimentul valorii noastre proprii, ci despre noi ca persoane, asadar ca fiinte care purtam chipul lui Dumnezeu in noi si trebuie sa traim in raspundere fata de Acesta". Abia mai apoi intervine sentimentul de usurare si eliberare a penitentului de complexul culpabilitatii personale. "Nu este indoiala, spune Sfantul Ambrozie, ca pacatul e mai usoar cand il marturiseste omul de buna voie si se caieste de el".

Marturisirea si cainta devin, astfel, etape premergatoare obtinerii iertarii si dezlegarii data de preot sau episcop, in numele lui Hristos, pe care-L reprezinta, dar sunt, in acelasi timp, de maxima importanta in realizarea unei Taine a Pocaintei valide si eficace.

Iertare si dezlegare. Epitimia

Odata iertat de catre Dumnezeu aspectul de delict, datorita jertfei lui Hristos, aspectul de vina generat de pacat trebuie sa fie, la randul sau, sters cu aceeasi putere a lui Dumnezeu, manifestata, in parte, prin preot, insa si prin efortul personal al penitentului (cf. Luca V, 20). De aceea "preotul nu lucreaza in calitate de judecator in scaunul marturisirii, decat in sensul ca pronunta milostivul decret al iertarii din partea lui Dumnezeu si face dependenta iertarea de constatarea caintei penitentului".

Prin pocainta, penitentul se judeca pe sine si este judecat, dar cu acea dragoste a Parintelui ceresc "care nu vrea moartea pacatosului, ci sa se intoarca de la calea sa si sa fie viu" (Iezechiel XXXIII, 11). Iertarea pe care duhovnicul o da in scaunul spovedaniei este iertarea lui. Hristos, prin harul Duhului Sfant, in Biserica Sa. Sfantul Policarp indeamna, in acest sens, pe preoti sa fie drepti si binevoitori in judecatile lor si gata "a ierta" in acelasi chip in care si ei insisi nadajduiesc iertarea Domnului. Origen, la randul sau, spune : "...preotii Bisericii primesc pacatele poporului si, dupa pilda Stapanului, dau iertarea celor ce au pacatuit, cand acestia "se marturisesc, neascunzand pacatele lor preotului Domnului si ii cer alinarea". De aceea iertarea ne este acordata printr-o randuiala voita de Dumnezeu insusi, care stabileste in domeniul vietii spirituale o ordine, o masura si o lege. Ea priveste zidirea imparatiei lui Dumnezeu, dupa cum priveste si ordinea morala "caci fara judecata, binele si raul ar deveni valori indiferente".

De obicei, preocuparea, in legatura cu greselile vietii launtrice si constiinta gravitatii acestora lipsesc la cei mai multi dintre penitenti. De aceea, inainte de a-i acorda dezlegarea, duhovnicul trebuie sa indrume pe penitent, mai intai, la o examinare a vietii sale launtrice, acolo unde este izvorul tuturor faptelor sale, viata sufleteasca imprimand actelor umane caracterul lor.

De asemenea, terapeutica spirituala de care face uz preotul duhovnic tine seama de diferitele tipologii umane, mai ales in cazul bolilor psihice in general si indeosebi in cazul scrupulosilor morali si al celor atinsi de misticism bolnavicios. De aceea, sfaturile si indemnurile ce premerg rugaciunii de dezlegare a pacatelor trebuie sa fie cu caracter personal, adica potrivite specificului individual al acestuia.

Conform indemnului Mantuitorului : "Pocaiti-va..." (Matei IV, 17) si puterii acordate Sfintilor Apostoli (Ioan XX, 21-23 ; Matei XVI, 19 ; XVIII, 18), dezlegarea pacatelor, asa cum este ea formulata in practica Bisericii noastre, realizeaza caracteristicile esentiale, specifice unei hotarari bisericesti, ce urmareste restaurarea morala a credinciosului. Formulele de dezlegare sunt concepute si exprimate in mod "indicativ" (in Apus) si in mod "implorator" (in Rasarit) . Origen atribuind, in mod formal, rugaciunii de dezlegare, rostita de preot, puterea iertarii.

Asadar, legii naturale a sufletului omului, care cere ca acesta sa se usureze de tot ceea ce-l apasa, printr-un act de marturisire, Biserica ii raspunde cu indemnurile, iertarea si dezlegarea pe care duhovnicii sai o acorda penitentului, care se pocaieste de faptele sale cele vinovate si se hotaraste sa nu le mai repete.

Epitimia (Canonul)

Ca o incheiere a rolului duhovnicului in actul Tainei Marturisirii, acesta, de la caz la caz, poate da penitentului asa-zisele epitimii sau canonul spovedaniei, prin care crestinul sa se intareasca in harul iertarii primit de la insusi Mantuitorul Iisus Hristos, prin rugaciunea si binecuvantarea duhovnicului.

In aplicarea epitimiilor, tactul duhovnicului joaca un rol de prima importanta. Acesta, ca un cunoscator al resorturilor intime sufletesti ale omului, nu va cauta reprimarea naturii umane, ci curatirea ei de pacat, dar, mai ales, deprinderea cu virtutea "pentru ca sufletul sa fie mantuit, in ziua Domnului Iisus" (I Cor. V, 5). Epitimiile au in special menirea de a nimici in omul pacatos dorintele care genereaza pacatul si de a-l face sarguitor in virtute si nu de a fi ca o pedeapsa pentru pacatele sale.

Necesitatea lor rezulta tocmai in aceea ca recheama, activeaza si intaresc in penitent zdrobirea inimii si sentimentul caintei. Ele sunt "mijloace, pedagogice de instruire si corectie "prin care Dumnezeu educa, prin amintire, pe cei pe care ii imbraca in nemarginita Sa iubire" . In acest sens se pronunta si Didascalia Apostolilor, care, adresandu-se episcopului, indeamna : "Sa nu dai pentru fiecare pacat aceeasi sentinta, ci pentru fiecare una proprie...".

Deci, in aplicarea epitimiilor trebuie sa se tina seama neaparat de nivelul moral, de puterile, de mentalitatea personala, de dispozitia de indreptare a penitentului, precum si de scopul cu care a savarsit pacatul. Ele raman doar mijloace terapeutice, nu pedepsesc pentru pacatele savarsite. Intelese astfel, epitimiile dispun spre o viata crestina adevarata, pregatind terenul moral-spiritual in vederea implinirii virtutilor si in realizarea desavarsirii crestine (II Cor. XIII, 11).

Indreptarea si concretizarea ei prin fapte bune

Cu toate ca prin Taina Pocaintei nu imitam sacramentalul moment din viata Mantuitorului Hristos, deoarece El a avut o conditie superioara noua, fiind fara de pacat (cf. Ioan VIII, 46 ; II Cor. V, 21), totusi ea nu este lipsita de o legatura interioara cu rascumpararea neamului omenesc de catre Iisus Hristos, prin jertfa Sa proprie (Apoc. 1,-5) si prin inviere, in care au fost cuprinsi toti oamenii (I Tim. II, 6) prin firea umana asumata de El. Astfel impartasirea crestinilor de roadele rascumpararii lui Hristos "Care, asumandu-si trup omenesc, prin jertfa trupului si sangelui Sau, recapitula in Sine pe oameni" e retraita de fiecare , dintre acestia intr-un mod personal. Taina Pocaintei subliniaza de altfel, datoria crestinului de a sustine si dupa primirea Botezului si Mirungerii inaltimea comuniunii cu Hristos si semenii, in asa fel incat sa se poata impartasi cu vrednicie de Hristos Cel euharistie (I Cor. XI, 28).

Fiul lui Dumnezeu intrupat care "pentru noi, acestia a coborat pe pamant, a murit si a inviat, a luat toate pacatele noastre asupra Sa (I Petru II, 24). Indreptarea ca actualizare a roadelor rascumpararii neamului omenesc de catre Mntuitorul Hristos capata forma concreta prin savrsirea faptelor bune, insotite de o credinta vie si activa. Raul, obiectivat de cel care pacatuieste, nu poate fi, deci, biruit doar prin denuntarea si negarea lui, ci, indeosebi, prin afirmarea binelui, bine care izvoraste din bogatia roadelor rascumpararii daruite noua de Mntuitorul Hristos, intru care "suntem ziditi spre fapte bune" (Efes. II, 10).

Dar, intruct, nu intotdeauna este inteles in adevaratul sau sens rolul Tainei Pocaintei este nevoie ca sa fie precizata invatatura Bisericii Ortodoxe si in raport cu unele interpretari netraditionale ale altor denominatiuni crestine.

Interpretari subiective referitoare la Taina Pocaintei

Tendinta manifestata de unele denominatiuni crestine de a nu socoti Taina Pocaintei si efectele ei, precum si importanta pe care o reprezinta pentru viata crestinilor, impune cu necesitate o analiza de ansamblu a conceptiilor lor, care vin in contradictie cu invatatura Bisericii apostolice.

Cu toate ca pentru credinciosul de astazi, ca si pentru cel din trecut, marturisirea este o necesitate ca forma de comunicare a vietii interioare, totusi ea este redusa de catre unii crestini la o simpla analiza sufleteasca, menita sa elibereze pe credinciosi de complexul vinovatiei lor, fara o referinta speciala la Hristos, Dumnezeu-Omul. Sentimentul de vinovatie il inchide pe cel ce are constiinta pacatelor sale in el insusi, remediul constand tocmai in deschiderea lui. Doar Hristos, prin puterea Sa de deschidere si de daruire pe care -o comunica credinciosilor, prin Duhul Sfant, poate exercita o inraurire pozitiva asupra acestora.

In general, contestarile privind recunoasterea Pocaintei ca Taina vin din partea sectantilor. Conceptia lor privind valoarea Tainelor este cea care domina si in stabilirea validitatii, sau, mai bine zis, a invaliditatii Tainei Pocaintei. Intrucat, pentru ei, Tainele nu sunt, decat cel mult, ceea ce este si cuvantul: semne ale fagaduintei dumnezeiesti despre iertarea pacatelor , ei fac dependenta realizarea Tainei de credinta si de Cuvantul care o produce, tradand tendinta lor de a vedea efectul Tainei exclusiv in starile ce le produce aceasta in constiinta. Astfel, primul care neaga pocainta ca act sacramental este Abelard. Dupa el, Wicliff, prin conceptia despre predestinatie, exclude pocainta ca Taina. Pentru I. Hus, marturisirea pacatelor este chiar opera diavolului. Luther afirma, la randul sau, ca cea mai buna pocainta este viata noastra. Preotul nu iarta, ci declara iertate pacatele. Invatatura aceasta este profesata de Luther tocmai in virtutea conceptiei sale privind pacatul, atat cel originar, cat si cel personal, inteles ca o cadere totala din starea de "chip al lui Dumnezeu". Pentru Melanchton, toti crestinii au misiunea de a predica Evanghelia, precum si puterea legarii si iertarii pacatelor. Calvin, ca si Swingli considera ca pocainta adevarata este mortificare si vivificare, este doar aducerea aminte de credinta marturisita la Botez.

Confesiunea de la Augsburg accepta faptul ca pocainta este o innoire a vietii, dar respinge marturisirea facuta in fata preotului si puterea acestuia de a dezlega pacatele penitentului. De la Barth incoace, in protestantism, s-a accentuat si mai mult desconsiderarea Tainelor si, implicit, s-a negat valoarea si necesitatea lor. Pentru ei, in Bisericile precumpanitor sacramentale, totul este orizontal, uniform, de suprafata, static, pentru ca sacramentele sunt forme rituale repetate uniform. Numai Bisericile care pun accentul principal pe cuvant sunt Biserici "evenimentiale".

In ceea ce priveste strict respingerea Tainei Pocaintei, protestantii dovedesc ca nu inteleg conditia de slabiciune a celui care, crestin fiind, cade adeseori din comuniunea sa cu Hristos, din pricina pacatelor, neintelegand "necesitatea si posibilitatea recastigarii fortei de actualizare a acestei legaturi, intr-o adevarata deprindere a intalnirilor, pentru realizarea deplinei uniri cu Hristos in Taina Euharistiei". Pentru ei, iertarea pacatelor se acorda o singura data prin Botez, in timp ce justificarea nu inseamna, in fond, stergerea pacatelor sau indreptarea si sfintirea omului, ci doar acoperirea, neimputarea sau neluarea lor in seama de catre Dumnezeu. Marturisirea este cel mult tolerata (la luterani, cea publica, la calvini cea particulara), fara insa a i se atribui caracterul sacramental; pastorul vesteste pur si simplu iertarea pacatelor celor care se marturisesc.

Bisericile Vechi-Orientale se apropie, in mare, de felul cum este conceputa Taina Pocaintei in invatatura ortodoxa.

Deosebirile doctrinare referitoare la Taina Pocaintei dintre invatatura Bisericii Ortodoxe si cea a Bisericii Romano-Catolice se refera in primul rand la faptul ca teologia romano-catolica considera ca prin aceasta Sfanta Taina se iarta pacatosului doar osanda vesnica, datorita Jertfei de pe Cruce a Mantuitorului Hristos, pe cand pedeapsa vremelnica trebuie ispasita neconditionat de el in aceasta viata. In caz contrar, pedeapsa va fi expiata in purgatoriu. Astfel, in Biserica Romano-Catolica s-a ajuns la dogma meritelor prisositoare si la practica indulgentelor, in privinta canonului, dupa doctrina romano-catolica, el este parte integranta din fiinta Tainei, ceea ce face din el o conditie necesara in iertarea pacatelor. "El are caracterul satisfacator al unei pedepse temporare pe care trebuie sa o sufere penitentul, pentru ca numai asa poate multumi dreptatea divina ofensata prin pacat".

Dar, armonia deplina dimtre dreptatea si iubirea divina, cu. prevalenta celei din urma, ca una care este definitorie pentru fiinta lui Dumnezeu, nu face din Pocainta un act de satisfactie adusa majestatii divine ofensate prin pacat.

Pe de alta parte, simpla cercetare sau chiar o cercetare permanenta a sinelui si o convorbire cu noi insine, insotite de cainta si de hotararea de a nu mai repeta pacatele este normala (cf. Iacob V, 16). Dar ea nu poate scapa de subiectivism si nu se poate ridica la inaltimea lucrarii harice a Tainei Pocaintei si cu atat mai mult nu i se poate substitui, asa cum incearca sa argumenteze multi crestini de astazi, cum ca este suficient sa-ti marturisesti pacatele in gand lui Dumnezeu si sa-i ceri iertare, pentru ca El sa te ierte, fara sa mergi la scaunul spovedaniei : (cf. Ps. L, 3-5 f Ps. XXXII, 5 : "Ti-am marturisit pacatele mele..."). intradevar, Mantuitorul Hristos a plinit Legea si profetii (Matei V, 17 a dat si porunca noua (Ioan XV, 12), porunca dezlegarii (Matei XVl, si a legarii (Matei XVIII, 18), care priveste pe Sfintii Apostoli si, prin ei, pe episcopii si preotii Bisericii, cu succesiune apostolica. El ramane singurul Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni (I Tim. II, 5), dar acest lucru nu anuleaza mandatul pe care il da Sfintilor Apostoli si, apoi, transmis episcopilor si preotilor Bisericii : "Luati Duh Sfant; Carora veti ierta pacatele, iertate vor fi, iar carora le veti tine, tinute vor fi" (Ioan XX, 21-23).

Intrucat, insa, pacatul are un caracter obiectiv, pentru iertarea lui Mantuitorul Hristos ne-a lasat un mijloc obiectiv si sigur : Taina Pocaintei, administrata de urmasii Sfintilor Apostoli - membrii ierarhiei. Deci "Taina Pocaintei nu e simpla lucrare particulara... ci este un act eclezial, destinat comuniunii ecleziale cu Hristos".

In ceea ce priveste practica marturisirii istoria Bisericii consemneaza faptul ca dintotdeauna a existat o tendinta de imixtiune a laicilor in puterea ierarhiei, manifestata prin postularea marturisirii publice si prin "laicizarea" ei, invocand scuza ca Dumnezeu cunoaste pacatele tuturor oamenilor si deci nu e nevoie de o marturisire secreta a pacatelor savarsite, ci doar de cea "facuta fratilor" (4Iacov V, 16).

Taina Spovedaniei nu este, insa, un mod de relatii cu semenii, ci de legatura cu Dumnezeu, prin eliberarea sufletului de pacate. Ea a fost anuntata de Mantuitorul (Matei XVI, 19 ; XVIII, 18), a fost savarsita de El (Luca V, 20), a fost transmisa Sfintilor Apostoli (Ioan XX, 23), a fost experimentata (I Ioan I, 1) si transmisa ierarhiei (I Tim. V, 21-22). Ea a fost practicata ca forma de marturisire facuta in fata oamenilor lui Dumnezeu chiar si in Vechiul Testament (ex. David lui Natan : IV Regi XII, 13 ; Aaron lui Moise : Numeri XII, 11, etc.).

Daca unii dintre cei care initial desconsiderau Taina Pocaintei si-au revizuit intrucatva conceptia lor intr-o directie mai apropiata de adevar, altii, si in special sectantii se gasesc cel mai departe de orice intelegere reala a acestei Sfinte Taine.

Obiectiilor sectante cum ca doar Dumnezeu iarta pacatele (cf. Matei VI, 12 ; Marcu II, 5 ; Luca XXIII, 43 s.a.), nu episcopii si preotii, care sunt pacatosi, li se raspunde ca Mantuitorul, ca Dumnezeu adevarat si om desavarsit actiona direct. Episcopii si preotii sunt "iconomi ai Tainelor" (II Cor. IV, 7), ei actionand ca posesori ai succesiunii apostolice, conform poruncii Mantuitorului (Luca V, 21). Faptul ca unii dintre duhovnici nu se ridica totdeauna la inaltimea misiunii lor nu face mai putin eficace Taina, intrucat ea tine, in primul rand, de o ordine superioara, dumnezeiasca, in privinta epitimiei, ea este doar un "medicament" spiritual care sa-i provoace penitentului repulsie fata de pacat si putere in drumul sau spre desavarsire si implinire a binelui.

De aceea este nevoie ca toti cei care s-au indepartat mai mult sau mai putin de Adevar, care este sinonim cu indepartarea de Hristos (Ioan XIV, 6), sa isi reconsidere pozitiile de pe care propovaduiesc cuvantul lor, pentru a putea fi in acel adevar care ne face pe toti liberi (Ioan VIII, 32) de orice eroare.

Manifestarea vizibila, in sanul comunitatii ecleziale, a intalnirii personale cu Dumnezeul milei, in Hristos-Domnul si prin Duhul Sfant, care se foloseste de episcop sau preot pentru a acorda iertarea Sa celor pacatosi in Taina Pocaintei, ii incadreaza pe acestia intr-o ordine obiectiva, randuita de Dumnezeu insusi. Pentru aceasta, ca apartenenta la Biserica crestina sa nu fie lipsita de o marturisire a credintei Bisericii celei adevarate, fara de care ar exista permanent pericolul "alienarii", al caderii in capcana considerarii "formei" ca esenta sau al transferarii responsabilitatii umane catre aproapele.

Mai apoi, ceea ce se impune cu necesitate este aprofundarea intelegerii pacatului si a pocaintei intr-o perspectiva crestina autentica, astfel ca actul eclezial savarsit de Hristos insusi sa fie calea catre realizarea iertarii. "Nimeni nu suporta privirea trecutului sau fara sa sufere... nimeni nu-si priveste trecutul decat pentru ca vrea ca viitorul sau sa fie altul".

 

Pentru Ortodoxie, aceasta profunzime a raului nu poate insa sa stearga stralucirea chipului dumnezeiesc din noi, intrucat adevarul este cel care domina, pacatul, ca orice negatie, este doar secundar: Rolul Tainei Pocaintei consta tocmai in aceea ca, patrunzand pana la hotarele dintre bine si rau, denunta primejdia si falsitatea pacatului, trezeste forta vie a credintei si a nadejdii, tinzand sa invinga dezordinea si sa restabileasca armonia in ordinea valorilor crestine si umane.

Astfel, prin marturisirea personala, crestinul se ridica la constiinta accentuata a raspunderii sale si a unui raport personal intre Dumnezeu si el. Credinciosul devine, odata iertat si dezlegat de pacatele savarsite, mediu de manifestare al faptelor (cf. I Ioan III, 18) care-i concretizeaza indreptarea, in vederea unirii desavarsite, in Taina Euharistiei, cu Iisus Hristos "trimisul si Arhiereul marturisirii noastre" (Evr. III, 1).

Tita Michael

16 Iulie 2012

Vizualizari: 2772

Voteaza:

Temeiurile doctrinare ale Tainei Pocaintei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE