Teoria perpetuarii efectelor hirotoniei

Teoria perpetuarii efectelor hirotoniei Mareste imaginea.

Teoria perpetuarii efectelor hirotoniei
 

Teoria perpetuarii efectelor hirotoniei: Revenirea clericilor hirotoniti la starea de laici

 

Pentru a formula corect tema indicata in titlul prezentului studiu, trebuie sa incercam sa elaboram o investigatie critica asupra acestui subiect deoarece materialele neprelucrate scoase din Istoria bisericeasca nu asigura un raspuns de netagaduit. Mai mult, trebuie sa avem in vedere ca aceasta problema nu a mai fost ridicata niciodata in Rasarit inainte de a fi fost expusa influentei apusene din secolul al XVI-lea inainte. Unii teologi romano-catolici cred ca ortodocsii sunt inconsecventi deoarece in Biserica Rasariteana putem gasi multe cazuri de restaurare a clericilor depusi. Dupa teologii romano-catolici, o asemenea actiune implica in mod necesar credinta in existenta unui caracter indelebil, dar, dupa cum vom vedea, pentru canonistii si teologii ortodocsi, aceasta deductie pare sa fie foarte problematica.

 

Inainte de secolul al XIII-lea, conceptul caracterului indelebil al treptelor sacramentale a devenit o invatatura comuna printre teologii crestinatatii apusene. Acest punct de vedere sta intr-o contradictie ascutita cu acela din Evul Mediu si chiar cu ezitarea lui Petru Lombardul si Gratian din secolul al XII-lea. In timpul antichitatii crestine nu se poate descoperi nici o urma a acestei invataturi cu exceptia aceleia a Fericitului Augustin care recurge la acest argument in polemica sa impotriva donatistilor; dar episcopul din Hippo nu elaboreaza sistematic acest punct de vedere, deoarece el isi concentreaza atentia asupra botezului.

 

Cand ideea ca hirotoniile valide produc un caracter indelebil a devenit o invatatura ferma in teologia scolastica, urmatorul pas a fost previzibil, adica promovarea unei invataturi la rangul de invatatura oficiala, de dogma. Acest lucru a fost indeplinit de Sinodul de la Florenta din noiembrie 1434. Decretul de unire stipuleaza urmatoarele: "Inter haec sacramenta tria sunt: baptismus, confirmatio et ordo, quae characterem, id est spirituale quoddam signum a ceteris distinctivum, imprimunt in anima indelebile". Este bine cunoscut faptul ca Luther si alti reformatori au adoptat o pozitie ferma impotriva conceptului naturii sfintitoare a preotiei Bisericii. Punctele lor de vedere includ desigur o respingere a notiunii de caracter indelebil, iar Conciliul Tridentin a reafirmat invatatura despre un caracter indelebil "qui nec deleri nec auferri potest". Cand punctele de vedere protestante au fost cunoscute in Rasarit, ortodocsii au reactionat si si-au exprimat punctul lor de vedere in special in legatura cu ecleziologia si teologia sacramentala. Teologii au folosit in mod abundent materialele scoase din scrierile apusene ale Contra-reformei protestante.

 

Cel mai important document simbolic este Marturisirea de credinta ortodoxa alcatuita de Petru Movila, mitropolitul Kievului (1633-1646), si aprobata oficial de patru patriarhi rasariteni in anul 1643. Acest document, care este influentat in mod semnificativ de teologia tridentina romano-catolica, se ocupa, intre altele, de treptele sacramentale; cu toate acestea, autorul nu mentioneaza de caracterul indelebil. Pentru a inlatura perceperea unui punct de vedere asemanator intre Ortodoxie si Protestantism, Dositei, Patriarhul Ierusalimului, a publicat o Marturisire de credinta in anul 1672. Si acest document scoate in evidenta o mare influenta latina si gasim o relatare despre caracterul indelebil, realizat prin hirotonie.

 

Este demn de atentie faptul ca in traducerea ruseasca, publicata in anul 1838, aceasta fraza a fost omisa. Oricum ar fi, de acum inainte parerea despre caracterul indelebil al preotiei a avut sustinatori in Biserica Ortodoxa, in special in cea de limba greaca.

 

Sa incercam sa gasim ce factor initial conduce la credinta despre caracterul indelebil al hirotoniei. Indubitabil el deriva dintr-un fapt atestat de la inceputul crestinismului si ulterior confirmat de dreptul scris, care interzicea repetarea unei hirotonii conferite legal. Mai mult, aceasta dispozitie a fost legata adesea de cazul botezului, despre al carui caracter indelebil se afirma in traditia patristica. De fapt, nici unul dintre Parintii Bisericii, cu exceptia Fericitului Augustin, nu deduc din nerepetarea botezului ca interzicerea rehirotoniei ar trebui scoasa din imprimarea unei peceti asupra celor hirotoniti. Pe buna dreptate a observat S. L. Greeslade "poate ca el (Fericitul Augustin, n.n.) nu a reflectat sufficient daca vreo distinctie intre o taina sau alta a ramas posibila sau necesara".

 

Intr-adevar canonul 48 al Sinodului de la Cartagina, referindu-se la o hotarare luata de catre un sinod plenar tinut in Capua, interzice cu totul botezari din nou, hirotoniri din nou si transferari de episcopi. Canonul 68 apostolic stipuleaza: "Daca un episcop, sau preot, sau diacon va primi a doua hirotonie de la altcineva, sa se cateriseasca si el si cel ce l-a hirotonit, afara de cazul ca ar dovedi ca are hirotonia (intaia) de la eretici. Caci cei ce sunt botezati sau hirotoniti de unii ca acestia nu este cu putinta sa fie nici credinciosi, nici clerici". Autorul acestui canon nu ne spune de ce o persoana ar dori sa primeasca o alta hirotonie. In comentariul sau la acest canon, Zonaras prezinta doua ipoteze: fie ca acest cleric nadajduieste sa primeasca mai mult har prin a doua hirotonie, fie, parasind preotia, el doreste din nou sa indeplineasca functiile sacre si deci sa fie hirotonit din nou. Balsamon inclina spre aceasta ipoteza din urma si adauga in comentariul sau la acest canon ca oricum s-ar intampla ca cineva sa fie de doua ori hirotonit pentru unul si acelasi grad ierarhic, sa se cateriseasca, si el, si episcopul care l-a hirotonit din nou. In orice caz, acesti canonisti nu permit existenta unui caracter indelebil.

 

Comentand acest canon, Sfantul Nicodim Aghioritul (+1809) respinge ideea caracterului indelebil al preotiei, desi recunoaste ca foarte multi teologi greci din timpul sau impartasesc pareri opuse.

 

De asemenea, merita sa notam ca episcopul Nicodim Milas, in comentariul sau la acelasi canon, nu se refera la caracterul indelebil al preotiei. Totusi trebuie sa evitam cu grija sa tragem o concluzie eronata din faptul ca, in Traditia rasariteana, nu apare conceptul despre caracterul indelebil al preotiei. Acest lucru nu implica o intelegere protestanta a preotiei ca pur si simplu un oficiu printre poporul lui Dumnezeu. Un asemenea punct de vedere deformat este inconsecvent cu evidenta prevazuta de literatura liturgica, ce face intotdeauna distinctie intre un cleric si un laic. Accederea la treptele ierarhice superioare necesita o separare, o consacrare, iar aceasta lucrare este initiata de Dumnezeu insusi. Aceasta realitate este infatisata cu tarie in cuvintele folosite pentru promovarea la una din treptele ierarhice sacramentale: "Dumnezeiescul har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindeca si pe cele cu lipsa le implineste, randuieste pe cucernicul (ipodiacon, diacon, preot N... in diacon, preot, episcop)..." Mai mult, aceasta consacrare preoteasca presupune sa aiba in mod normal un efect de durata. Dupa randuiala hirotoniei intru preot, episcopul da Trupul Domnului noului preot, zicand: "Primeste acest Odor si-L pastreaza pe El pana la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos cand are sa-L ceara de la tine". Cu toate acestea, acest dar  poate sa fie pierdut ca urmare a unui pacat grav. Acest punct de vedere al Traditiei ortodoxe este exprimat ambiguu de catre literatura canonica. De exemplu, aceasta idee se fundamenteaza pe cuvintele canonului 31 al Sfantului Vasile cel Mare si este articulat clar in canonul 27 al aceluiasi Sfant Parinte, care, referindu-se la depunerea unui preot, spune: "sa aiba parte de impreuna sedere cu preotii, dar de celelalte lucruri sa se retina; caci destula este unuia ca acestuia iertarea. Iar cel ce este dator a purta grija de ranile sale e nepotrivit a binecuvanta pe altul (anakoluthon); caci binecuvantarea este impartasire de sfintenie; iar cel ce nu are aceasta, din cauza greselii nestiintei, cum o va da altuia?" Nu putem sa afirmam ca aceste cuvinte reprezinta o parere personala a Sfantului Vasile deoarece ele sunt reproduse in canonul 26 al Sinodului IV ecumenic.

 

Din aceasta cauza trebuie sa investigam natura caterisirii si sa examinam efectele sale. Depunerea sau caterisirea poate sa fie definita ca un act de privare al cuiva in mod permanent de treapta sa, de a-l pedepsi pentru unele pacate grele. Aceasta definitie se aplica la toate felurile de depunere. Urmatoarele caracteristici simbolizeaza in mod exclusiv depunerea: Depunerea are totdeauna caracterul unei pedepse (poena vindicativa) si este impusa numai de catre o instanta de judecata bisericeasca competenta. Prin urmare, un cleric nu poate sa se hotarasca din propria sa initiativa sa se intoarca la starea de laic. Cel mult, el poate cere sa fie deprivat de functiile sale daca el face cunoscut existenta vreunui pacat pe care l-a comis si care, fara indoiala, constituie un impediment pentru exercitarea slujirii preotesti. Cererea de demisie din preotie pentru a obtine un avantaj contravine principiului legal si moral exprimat de dictonul: Nemo ex suo delicto meliorem suam conditionem facere potest. Deoarece Dreptul canonic infatiseaza exercitarea functiilor sacramentale ca pe o indatorire pentru toata viata, nu se ia in considerare renuntarea unilaterala si voluntara la preotie. Acest punct de vedere este stipulat foarte clar in canonul 3 al Sfantului Chiril al Alexandriei, care hotaraste urmatoarele: "…nu este in conformitate cu legiuirile bisericesti ca unii dintre preoti sa dea scrisori de demisie. Ca de sunt vrednici de a sluji, sa ramana in aceasta slujba, iar daca nu sunt vrednici, sa nu iasa prin demisie, ci mai vartos osanditi fiind pentru fapte, in privinta carora cineva i-ar fi acuzat ca sunt impotriva a toata randuiala". Comentand acest canon, Balsamon a remarcat ca demisia dintr-o pozitie clericala este contrara "cu acrivia si Traditia Bisericii“.

Cu putin timp inainte, Sinodul III ecumenic de la Efes din 431, prezidat de Sfantul Chiril al Alexandriei, blamase pe Eustatie, un om in varsta, care din frica a demisionat din pozitia sa episcopala. Totusi, gasindu-i circumstante atenuante, Sinodul a cerut sinodului local de la Pamfilia sa-l ierte si sa-l restabileasca pe batranul episcop in demnitatea sa episcopala si chiar in mod discret a sugerat ca pe viitor va primi un loc vacant. Zonaras, care in mod constant este unul dintre sustinatorii principiului acriviei, cauta sa minimalizeze importanta acestei hotarari. Balsamon insusi subliniaza ca acesta este un act de iconomie si adauga ca o masura luata prin iconomie nu se poate invoca drept exemplu si considera drept norma pentru viitor. In orice caz, nici Dreptul canonic scris, nici obiceiul traditional al Bisericii nu permit clericilor hirotoniti sa se intoarca la starea de laici la cerere, altfel spus din propria lor initiativa. Acest punct de vedere este infatisat cu tarie de catre episcopul Nicodim Milas in comentariul sau la canonul 9 al Sinodului III ecumenic. Totusi, la drept vorbind, actualmente Biserica Ortodoxa a adoptat, de obicei, o atitudine nehotarata referitoare la aceasta problema sub influenta diferitilor factori. Desigur, acest fenomen trebuie considerat intr-un cadru mai larg. El afecteaza in mod special catolicismul cu toata invatatura sa despre caracterul indelebil al preotiei. O cercetare a motivelor sociologice sprijinite pe aceasta tendinta ar fi in afara scopului studiului nostru. Este suficient sa mentionam, printre altele, o impotrivire de a lua o hotarare pe viata. Oricum ar fi, autoritatile competente ale Bisericii trebuie sa se ocupe de cererile frecvente de reintoarcere la starea laica, ceea ce in limbajul curent inseamna laicizare.

 

In Dreptul penal al Bisericii Ortodoxe, destituirea de puterile preotiei atrage dupa sine diferite consecinte statutare care rezulta din gravitatea infractiunii savarsite. In general vorbind, putem distinge trei feluri de destituire. Prima categorie constituie cea mai blanda forma de depunere, deoarece efectele sale sunt limitate strict la oprirea de a savarsi functiile cerute de puterile preotiei. Acest fel de depunere redusa este practic echivalenta cu o suspendare pe viata si aplicata in cazurile unor greseli intentionate sau a unor delicte comise in circumstante agravante.

 

In astfel de cazuri, clericului depus i se permite sa stea in Sfantul Altar cu ceilalti clerici. Aceasta pedeapsa este mentionata in urmatoarele canoane: canonul 1 Ancira; can. 9, 10 Neocezareea; can. 3, 26 Trulan; can. 27 Sfantul Vasile cel Mare. Cu privire la preoti, diaconi si ipodiaconi, care incheie o casatorie dupa hirotonie, Novela 79 a imparatului Leon al VI-lea (886-912) statuteaza: "O pedeapsa suficienta va fi numai excluderea din treapta in care a fost inainte de casatorie, dar ei nu vor fi condamnati pentru a fi deprivati complet de aspectele clericale externe si pentru indeplinirea functiilor care nu sunt pentru ei ilegale de a le savarsi (adica de indatoririle sacramentale)". Aceasta lege imperiala, acceptata si de Biserica, a fost introdusa in Sintagma lui Matei Vlastares din anul 1335. Acest autor adauga insa o specificare, si anume ca legea se aplica probabil clericilor care dupa hirotonie incheie a doua casatorie.

 

A doua categorie de depunere este aplicata cel mai des. Ea implica retragerea permanenta a dreptului de a indeplini indatoririle bisericesti si, mai mult, deprivarea de identitatea clericala marcata prin eliminarea de pe lista clerului. Aceia care sunt supusi acestei pedepse sunt, dupa cuvintele canonului 21 al Sinodului VI ecumenic, "aruncati inapoi in starea laicilor". Posibil ii putem pune intr-o categorie aparte de caterisire definitiva. In mod normal, clericii care se fac vinovati de aceasta pedeapsa nu sunt excomunicati, deoarece Biserica miscata de compasiune aplica principiul exprimat in Sfanta Scriptura: "sa nu urgisesti de doua ori pentru acelasi lucru" (Naum 1, 9). Acest principiu este mentionat in canonul 25 apostolic si in canoanele 3 si 51 ale Sfantului Vasile cel Mare. Totusi exista unele exceptii pentru delictele socotite foarte grele. De exemplu, canonul 30 apostolic prescrie o pedeapsa dubla "daca un episcop, servindu-se de stapanitori lumesti, s-ar face prin ei stapan peste o Biserica, sa se cateriseasca si sa se afuriseasca, de asemenea si toti partasii lui". Canonul 51 apostolic prescrie o pedeapsa similara pentru clericii care au tendinte encratite.

 

Dupa spiritul Bisericii, deprivarea de harul preotiei se realizeaza prin greseala insasi, iar actul canonic al depunerii constituie numai o recunoastere oficiala a acestei situatii. O asemenea intelegere se intemeiaza pe hotararile canoanelor 8 si 27 ale Sfantului Vasile cel Mare. Mai mult, aceasta idee este mai explicita in canonul 21 al Sinodului VI ecumenic. Despre clericii depusi noi gasim urmatoarele cuvinte: "daca insa de buna voie pornind spre intoarcere (pocainta) leapada pacatul pentru care au cazut din har si se fac pe ei cu desavarsire straini de acela, atunci sa se tunda in chipul clerului". In mod evident, o astfel de abordare este de inteles numai in cadrul punctului de vedere sacramental si harismatic al Dreptului canonic, care dupa Rudolf Sohn a prevalat in Biserica pana in secolul al XII-lea. In aceasta perspectiva nu este loc pentru conceptia unui caracter indelebil distinct al harul preotiei. Dupa cum am vazut mai sus, Fericitul Augustin a lansat aceasta idee in incercarea sa de a respinge argumentele donatistilor. Vorbind despre pozitia luata de cercetatorii apuseni, Bernard Cooke observa: "Pentru cei mai multi dintre teologii Evului Mediu invatatura despre un caracter conferit prin preotie este folosita ca o cheie pentru explicarea eficacitatii lucrarilor sacramentale savarsite de catre un preot nevrednic. Si in mod clar ea este radacina pentru efectul hirotoniei pe viata si a nerepetarii hirotoniei". In traditia Bisericii primare, pastrata in Dreptul scris al Bisericii Ortodoxe, autenticitatea unei hirotonii este determinata de legitimitatea ei, adica de respectarea normelor de baza ale canonicitatii. De exemplu, Parintii Sinodului II ecumenic de la Constantinopol din anul 381, prin canonul 4 au hotarat: "Despre Maxim Cinicul si despre dezordinea facuta de el in Constantinopol hotaram ca: Maxim nici nu a fost facut episcop, nici nu este si nici cei hirotoniti de el in orice treapta din cler; si sunt nule toate cate s-au facut de el si prin el". Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325 prin canonul 6 stipuleaza urmatoarele: "…Este de obste evident ca daca cineva s-ar face episcop fara incuviintarea mitropolitului, marele sinod a hotarat ca unul ca acesta nu trebuie sa fie episcop". In comentariile lor la acest canon, Zonaras, Balsamon si Aristen declara cu tarie ca un asemenea om "nu este episcop".

 

Referindu-se la problema hirotoniei absolute, canonul 6 al Sinodului IV ecumenic stipuleaza urmatoarele: "Iar cei ce se hirotonesc fara destinatie, Sfantul Sinod a hotarat ca acest fel de hirotonie sa fie fara tarie si nici unde sa nu poata lucra spre ocara celui ce a hirotonit". Citand aceste texte, consideram ca sunt relevante pentru subiectul nostru deoarece ele ilustreaza faptul ca Dreptul canonic ortodox clasic nu face o distinctie clara intre ceea ce mai tarziu s-a numit in teologia solastica potestas ordinis si potestas jurisdictionis. In Apus, cand s-a stabilit cu fermitate doctrina despre distinctia clara intre aceste doua puteri, depunerea a fost privita ca o pierdere a puterii jurisdictionale, in timp ce puterea sacramentala a ramas neatinsa din cauza presupusului caracter sacramental al indelebilitatii. Astfel, in Biserica Romano-Catolica, ridicarea depunerii nu prezinta dificultati teoretice. Scaunul Romei are dreptul sa restaureze puterea jurisdictionala de care a fost lipsit clericul depus. Mai mult, se poate gasi aceasta specificare in Codul de Drept Canonic al Bisericii Romano- Catolice, care stipuleaza: "Nu exista nici o astfel de pedeapsa despre deprivarea de puterea sacramentala, ci numai interzicerea de a o exercita sau interzicerea unor lucrari ale ierarhiei".

 

In Traditia ortodoxa, cum a fost cazul in Apus pana in secolul al XII-lea, nu gasim o distinctie asa de clara intre puterea sacramentala si puterea jurisdictionala. Aceasta inseamna ca aplicarea acestei distinctii ar fi extrem de neadecvata cu privire la crestinatatea veche si deci la partea rasariteana? Credem ca aceasta problema cere un raspuns calificat: Desigur, pe de o parte, existenta unei astfel de distinctii nu este tratata in vechile documente canonice si deci nu exista termeni care sa explice aceste conceptii. Pe de alta parte, practica Bisericii pare sa reprezinte un punct de vedere controversat. Este suficient sa prezentam un singur exemplu. Respingand orice fel de distinctie in aceasta problema ar face de neinteles diferenta dintre indatorirea de supraveghere (phrantis - sollicitudo), atribuita mitropolitilor, si autoritatea (exusia - potestas) exclusiva imediata a episcopilor locali. In epoca contemporana, unii canonisti ortodocsi nu au ezitat sa vorbeasca despre hierarchia ordinis si hierarchia jurisdictionis. Astfel este cazul episcopului Nicodim Milas. Oricum ar fi, in Rasarit teologii si canonistii nu au tras in mod sistematic concluzii din aceasta distinctie, asa cum a fost cazul in crestinatatea apuseana incepand cu secolul al XIII-lea.

Mai mult, ideea unei peceti indelebile conferite prin hirotonie este acceptata fara retinere in Rasarit numai de acei teologi si canonisti expusi influentei latine. In aceasta ordine de idei amintim, de pilda, punctul de vedere al profesorului Hristos Andrutsos care considera aceasta invatatura cel mult ca "o teologumena" si, cu siguranta, nu ca o dogma. Sustinatorii acestei teorii argumenteaza ca acceptarea ei este o conditie necesara pentru a explica cum ar fi ridicate unele destituiri. De asemenea, putem gasi ortodocsi, actualmente cei mai multi rusi, care afirma ca o hotarare de destituire pronuntata legal este ireversibila; dar aceasta pozitie nu rezista in fata unei cercetari minutioase deoarece evidenta istorica arata contrariul. Mai mult, ambele teorii sunt false pentru ca ele se bazeaza pe premise distincte, cu alte cuvinte realitatea sau inexistenta unui caracter indelebil. Aceasta dilema are o concluzie fireasca: poate un cleric destituit sa savarseasca valid, desi ilegal, functiile preotesti? Dupa cum am vazut mai sus, asemenea ipoteze nu sunt sustinute de nici o evidenta istorica si nu se potrivesc cu punctul de vedere axiomatic care prevala in crestinatatea primara despre unitatea Bisericii in cer si pe pamant. In Evul Mediu tarziu, aceasta credinta este reafirmata insistent de catre Biserica bizantina prin Simeon al Tesalonicului (+1429) care afirma urmatoarele: "Nu exista decat numai o singura Biserica in cer si pe pamant (mia Ekklesia ano te kai kato)". Acest punct de vedere implica o intelegere stricta a promisiunilor facute de catre Mantuitorul nostru Iisus Hristos asa cum sunt descrise la Matei 16, 19 si 18, 18 despre puterea de a lega si dezlega.

 

De asemenea, am vazut ca exista diferite feluri de destituire in conformitate cu gravitatea greselilor savarsite si deci nu se poate egaliza in fiecare caz destituirea si intoarcerea la starea de laic. In cele din urma, cuvintele canoanelor infatiseaza uneori acest fapt; sa amintim numai canoanele 15 si 62 apostolice si canonul 27 al Sinodului VI ecumenic. Cu privire la primul caz, ideea unei retrageri a preotiei este autorizata. In Novela 79, imparatul Leon al VI-lea mentioneaza o lege mai veche care prescrie ca ipodiaconul, diaconul si preotul care se casatoresc dupa hirotonie trebuie exclusi din treapta, dar nu complet din cler, deoarece "ceea ce s-a oferit odata lui Dumnezeu nu trebuie scos afara". Aceasta remarca ne aminteste de tipul cel mai ingaduitor de destituire si nu ar fi corect ca sa fie aplicata la destituirea totala. Este important sa amintim ca legiuitorul nu foloseste verbul äoíáóčáé care inseamna: a putea sa; a fi in stare sa, ci verbul äĺéí care inseamna trebuie. Dezbaterea referitoare la o posibila restaurare dintr-o destituire este tratata adeseori gresit din cauza controversei inutile despre existenta sau inexistenta unui caracter indelebil. Sa incercam sa clarificam aceasta problema. Trasatura comuna a fiecarui fel de destituire este, cel putin in principiu, durata sa vesnica in contradictie cu suspendarea.

 

Motivul pentru aceasta permanenta trebuie gasit in natura delictului savarsit de inculpat. De obicei ea rezulta dintr-o greseala care, savarsita in mod neregulamentar, impiedica exercitarea functiilor sacramentale. In cazurile unor delicte grave si cunoscute de catre toti, restaurarea preotiei celui vinovat ar putea produce un mare scandal in Biserica. Asa a fost cazul cu asa-numita "Schisma Mochiana": preotul Iosif, care binecuvantase casatoria lui Constantin al VI-lea in anul 797, a fost destituit, dar mai tarziu, in anul 806, a fost restabilit. Este clar ca disputa dintre patriarhul Nichifor si studiti nu s-a sprijinit pe o chestiune teoretica, adica a sti daca sau nu ridicarea acestei destituiri a fost posibila. Studitii au considerat aceasta ridicare ca gresita din punct de vedere moral. Dar avem si alte cazuri cand destituirea fusese pronuntata pentru delicte care, pedepsite canonic prin aceasta pedeapsa, nu sunt atat de grave. Prin urmare, restabilirea treptelor sacramentale se poate face prin aplicarea iconomiei, asa cum demonstreaza datele istorice.

 

Cum putem infatisa reactivarea puterilor sacramentale pentru un cleric destituit legal fara a presupune permanenta unui caracter indelebil? In legatura cu aceasta problema, profesorul Hamilcar Alivizatos ne ofera o explicatie concludenta: "Biserica este tezaurul si cea care impartaseste Sfintele Taine. Deci, prin actul destituirii, slujitorul penalizat inceteaza sa mai posede aceasta putere bisericeasca. Daca mai tarziu autoritatile competente ale Bisericii considera potrivit sa restabileasca prin iconomie pe clericul depus, aceasta actiune presupune ca acesta este imputernicit din nou de catre Biserica sa indeplineasca indatoririle sfinte".

 

Am vazut ca, in afara de un singur caz, clericii nu trebuie sa ceara sa fie trecuti in randul laicilor sau cel putin sa ceara ei din proprie initiativa sa se elibereze de indatoririle lor. De fapt, o asemenea miscare presupune o intelegere profesionala a preotiei care ignora complet sfintirea implicata in notiunea de "cler", care inseamna "a fi ales" printr-o lucrare exclusiva a lui Dumnezeu. Prin urmare, renuntarea voluntara la preotie reprezinta o actiune in dezacord cu acrivia canonica, si Biserica nu poate folosi o procedura uniforma care ar oferi o infatisare decenta unei asemenea renuntari. In ce masura poate Biserica restaura iconomia?

 

Sa fim siguri, exista, in special astazi, situatii care cer aceasta punere in aplicare a principiului iconomiei. Totusi nu trebuie sa uitam ca iconomia nu este un remediu, ci constituie numai o exceptie care nu abroga o norma canonica existenta. In legatura cu aceasta problema, canonistul Zonaras zice: "Nu consideram ca o lege a Bisericii ceea ce se intampla adeseori". Coborarea la starea laica poate sa fie o masura de pocainta si de compasiune, dar nu trebuie privita ca un drept sau privilegiu; acest punct de vedere este foarte clar in diferitele texte ale sfintelor canoane.

 

Pr. Conf. Dr. Constantin Rus


 

13 Iulie 2012

Vizualizari: 2769

Voteaza:

Teoria perpetuarii efectelor hirotoniei 0 / 5 din 0 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • ioan ioaniPostat la 2012-04-14 09:02

    daca sotia a mai fost casatorita, sotul mai poate primi Taina Hirotoniei?

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE