Traditie si traditii

Traditie si traditii Mareste imaginea.


Traditie si traditii

"Traditia" sau "Predania" este unul din termenii care au atat de multe insemnari, incat risca sa piarda sensul sau initial. Si aceasta datorita nu numai unei oarecare "laicizari", care a facut ca atatea cuvinte din vocabularul teologic sa-si piarda valoarea, cand sunt scoase din contextul crestin propriu lor si prin aceasta transformate in expresii ale vorbirii curente, cum sunt, de exemplu : "spiritualitate", "mistic", "impartasire". Cuvantul "Traditie (predanie)" a fost supus aceleiasi sorti si pentru faptul ca in insasi vorbirea bisericeasca termenul acesta este intrucatva neconturat.

Intr-adevar, pentru a nu margini insasi notiunea "Traditie", inlaturand unele aspecte pe care ea le putea dobandi, si pentru a pastra notiunii toate aceste aspecte, suntem nevoiti sa recurgem la notiuni care cuprind dintr-odata prea multe sensuri, din care cauza ne scapa adevaratul sens propriu termenului "Traditie". Pentru precizarea lui va trebui sa faramitam continutul lui cu prea multe semnificatii si sa cream o serie de notiuni restranse, a caror suma este departe de a exprima acea realitate vie care se numeste "Predania" sau "Traditia" Bisericii. De aceea, citand eruditul studiu al lui A. Deneff, Intelesul Traditiei, te intrebi daca in general "Traditia" poate fi supusa definitiei, sau - ca tot ceea ce este "viata" - ea "este mai presus de orice minte", si daca n-ar fi mai corect sa nu fie definita ci descrisa.

La unii teologi din epoca romantismului - ca Moller in Germania si Homiacov in Rusia - se intalnesc intr-adevar pagini minunate asupra descrierii Traditiei, in care Traditia este infatisata ca o deplinatate ecumenica, neseparata totusi nici de unitatea, nici de sobornicitatea ("catolicitatea") lui Homiacov, nici de apostolicitatea sau constiinta Bisericii, care poseda veracitatea nemijlocita a adevarului descoperit de Dumnezeu.

In descrierile acestor teologi - descrieri vrednice in linii generale de infatisarea Traditiei facuta de Parintii primelor veacuri crestine - recunoastem in chip neandoielnic "plinatatea" caracteristica pentru Traditia Bisericii, insa cu toate acestea nu putem renunta la necesitatea deosebirii a ceea ce este obligator pentru orice teologie dogmatica. "A deosebi" nu inseamna totdeauna "a desparti, a imparti" si cu atat mai mult nu inseamna "a opune".

Oputald Traditia si Scriptura, ca doua izvoare ale Revelatiei, polemistii contrareformei s-au situat pe aceeasi pozitie ca si protivnicii lor - protestantii, recunoscand in chip tacit in Traditie o realitate aparte fata de Scriptura.

Din acest, moment textele patristice, care confera Sfintei Scripturi caracterul de "plinatate", devin de neanteles; iar doctrina protestanta despre "suficienta Scripturii" devine negativa, intrucat exclude tot ce vine "din Traditie". De aceea aparatorii Traditiei au fost nevoiti sa demonstreze necesitatea unirii acestor doua "realitati opuse una fata de alta, intrucat fiecare dintre ele luata separat era necom-Pleta (de valoare relativa). Din aceasta au luat nastere o serie de probleme false, Precum: intaietatea Scripturii sau Traditiei, autoritatea lor corespunzatoare, deosebirea (diferentierea) partiala sau totala a continutului lor si multe altele. Cum sa fie dovedita necesitatea de a recunoaste Scriptura in Traditie ? Si cum sa fie obtinuta iarasi unitatea lor recunoscuta din nou in aceasta separare ? Iar daca amandoua aceste realitati constituie o "deplinatate", atunci nu poate fi vorba de doua "plirome" opuse una alteia, ci poate fi vorba doar de doua mijloace diferite de exprimare a uneia si aceleiasi plinatati a Revelatiei, transmisa Bisericii.

Deosebirea (diferentierea) care separa si desparte este totdeauna in chip radical si nedesavarsita si insuficienta, pentru ca ea nu lasa sa se inteleaga limpede prin ce se caracterizeaza termenul necunoscut de cel care ii este opus ca termen cunoscut. Despartirea este in acelasi timp si mai mult si mai putin decat deosebirea (diferentierea), pentru ca ea opune doua obiecte separate unul de altul, insa facand aceasta, in chip preventiv investeste unul din obiecte cu insusirile celuilalt.

In cazul nostru, straduindu-ne sa opunem Scriptura si Traditia ca doua izvoare ale Revelatiei, independente unul de altul, in chip inevitabil vom atribui Traditiei insusirile caracteristice pentru Scriptura : ea - Traditia - devine, "prin unele cuvinte scrise" si "prin alte cuvinte nescrise" tot ceea ce Biserica poate adauga le Sfanta Scriptura in planul ei orizontal si istoric.

In acest fel, de o parte se afla Sfanta Scriptura sau canonul Sfintei Scripturi, iar de alta parte se afla Traditia (sau Predania) Bisericii, care la randul ei se sub-imparte in multe izvoare de insemnatate neadecvata, sau in multe "locuri teologicei, ale Revelatiei : actele sinoadelor ecumenice si locale, operele Sfintilor Parinti, ran-duielile canonice, liturgica, imnografia, obiceiurile pioase si multe altele, insa, in asemenea caz, se poate inca spune intr-adevar "Traditie", ori ar fi mai bine sa spunem, impreuna cu teologii Conciliului de la Trident, "traditii" ? Acest plural-reda corect ceea ce vor sa spuna cei ce, despartind Scriptura de Traditie - in loc sa le diferentieze - reduc Traditia la marturiile scrise sau orale adaugate la Sfanta Scriptura, parca insotind-o sau continuand-o. De asemenea, asa cum timpul proiectat in spatiu impiedica intelegerea duratei intuitiei lui Bergson, tot asa si proiectia intelegerii calitative a Traditiei in domeniul cantitativ al "traditiilor" mai mult intuneca decat descopera adevaratul caracter al Traditiei care nu este dependent de nici un fel de definitii, pentru ca ei leaga Traditia de istorie si, natural, prin aceasta o marginesc.

Ne putem apropia de o mult mai precisa reprezentare a Traditiei, folosind acest termen numai pentru singura transmitere verbala a adevarului de credinta. Deosebirea (diferentierea) intre Traditie si Scriptura se pastreaza in continuare insa,- in loc de a izola unul de altul aceste doua izvoare ale Revelatiei, sunt opuse doua mijloace de transmitere ale lui: de o parte - propovaduirea Apostolilor si a urmasilor lor, ca si orice propovaduire care porneste de la autoritatea vie a Bisericii; de alta parte - Sfanta Scriptura si toate celelalte exprimari ale Adevarului descoperit de Dumnezeu (cu observatia ca acestea din urma se vor deosebi una de alta dupa gradul de recunoastere a autoritatii lor de catre Biserica).

In acest caz se confirma intaietatea Traditiei fata de Scriptura, intrucat transmiterea orala a propovaduirii apostolice a precedat confirmarea ei scrisa in canonul Noului Testament. Se poate chiar spune : Biserica ar fi putut fiinta fara Scriptura, insa ea nu ar fi putut exista fara Traditie. Aceasta este corect numai in parte, intr-adevar, Biserica a posedat totdeauna Adevarul descoperit de Dumnezeu, pe care 1-a facut cunoscut prin propovaduire, care ar fi putut ramane numai orala, trecand "din gura in gura", si sa nu fie niciodata precizata in scris.

Insa atata vreme cat ramane valabila posibilitatea separarii Scripturii de Traditie, - caci nu se poate spune ca s-ar fi ajuns la diferentierea in chip radical a uneia de alta, opunand cartile scrise cu cerneala propovaduirii rostite cu viu grai ramanem totusi la suprafata problemei. In ambele cazuri este vorba de cuvantul propovaduit : "propovaduirea credintei" serveste aici drept temei general care inlesneste opunerea Scripturii fata de Traditie. Insa aceasta nu acorda, oare, Traditiei" acel ceva care o inrudeste din nou cu Scriptura? Nu se poate merge, oare, si mai departe in cercetarea unei intelegeri limpezi: ce este propriu-zis Traditia ?

In feluritele intelegeri pe care le putem afla la Sfintii Parinti din primele veacuri, Traditia nu este inteleasa ca invatatura care ramane tainica si care - pentru a evita profanarea tainei de catre cei neinitiati - nu este facuta cunoscuta public. Aceasta situatie este exprimata limpede de catre Sfantul Vasile cel Mare cand face deosebire intre notiunile "dogma" si "kerygma".

"Dogma" are in cazul dat un inteles contrar celui pe care il acordam astazi acestui termen : caci "dogma" nu era proclamarea solemna de catre Biserica a unei definitii doctrinare, ci era "invatatura" nepopularizata si tainica, pe care Sfintii Parinti o pazeau in tacere pasnica si lipsita de curiozitate, intrucat ei stiau prea bine ca numai prin tacere se putea pastra caracterul sfant al tainei. Dimpotriva kerygma - care in limbajul Noului Testament inseamna "propovaduire" era totdeauna proclamare - deschisa fie ca era vorba de o definitie doctrinara, ori de o prescriptie formala pentru respectarea a ceva, de un act canonic, ori de rugaciunea bisericeasca publica.

Traditiile nescrise si tainice de care vorbeste Sfantul Vasile cel Mare, cu toate ca ne amintesc de "doctrina arcana" a gnosticilor (care de asemenea se socoteau urmasi ascunsi ai traditiilor apostolice, totusi se deosebeau mult de acestea. In primul rand exemplele citate demonstreaza ca expresia "misterial" are in vedere nu un cerc "ezoteric" format din anumite persoane perfectionate (initiate) in sanul comunitatii bisericesti, ci aveau in vedere intreaga comunitate a credinciosilor, care participa la tainele vietii bisericesti si care era opusa "neinitiatilor" pe care catehizatia (catehumenatul) trebuia sa-i pregateasca treptat pentru initierea in taine. In al doilea rand dogma - traditia tainica - putea fi propovaduita deschis, adica putea sa devina "kerygma" - propovaduire publica -, atunci cand necesitatea (de exemplu lupta cu o anumita erezie) obliga Biserica sa se pronunte oficial.

Astfel daca traditiile primite de la Apostoli raman nescrise si ascunse si daca credinciosii nu totdeauna cunosc sensul lor tainic, numai iconomia inteleapta a Bisericii poate descoperi adancurile ascunse ale invataturii sale, atunci cand proclamarea limpede a lor a devenit necesara. In aceasta se observa una din antinomiile evanghelice ca pe de o parte nu se cade ca cele sfinte sa fie date cainilor si margaritarele sa fie aruncate inaintea porcilor (Matei VII, 6); iar pe de alta parte ca "nu exista nimic tainic, care sa nu fie descoperit" ("Matei X, 26 ; Luca XII, 2). "Traditiile pastrate in tacere si in taina", pe care Sfantul Vasile cel Mare le opune pro-povaduiril publice aduc aminte de cuvintele spuse "in intuneric", "la ureche", "in chilii ascunse, insa care la lumina "vor fi propovaduite de pe acoperisuri" (Matei X, 27; Luca XII, 3).
In prezent aceasta nu mai reprezinta opozitia intre propovaduirea orala si propovaduirea scrisa. Caci deosebirea (diferentierea) intre Traditie si Scriptura patrunde mult mai adanc, in insasi esenta problemei, putand de o parte ceea ce se pastreaza in taina si tocmai pentru aceasta nu trebuie sa fie fixata in scris; iar de alta parte purtand tot ceea ce constituie obiect al propovaduirii si care, fiind candva proclamat deschis, poate fi mai tarziu introdus in domeniul Scripturii. Oare, Sfantul Vasile cel Mare insusi nu a socotit sa descopere la vreme in scris taina catorva "traditii" si in acest fel sa le transforme in kerygmata?

Aceasta noua deosebire (diferentiere) - care subliniaza aspectul ascuns al Traditiei si opune adancul ascuns al invataturii orale primite de la Apostoli invataturii pe care Biserica o propune cunostintei tuturor - presupune intreaga mare a traditiilor apostolice, in care este adancita, prin care este alimentata propovaduirea si pe care noi nu o putem nici inlatura, nici ignora, pentru ca atunci am micsora insasi Evanghelia. Si mai mult: daca noi le-am nesocoti, atunci am transforma invatatura propovaduita doar in simple cuvinte lipsite de orice sens. Exemplele de astfel de traditii aduse de Sfantul Vasile cel Mare (semnul crucii, riturile referitoare la botez, binecuvantarea untdelemnului, epicleza euharistica, obiceiul de a se indrepta cu fata spre rasarit in timpul rugaciunii, neangenunchierea in duminicile din vremea Penticostarului si altele) sa refera la viata sacramentala si liturgica a Bisericii. Daca aceste - atat de numeroase ca nu ar putea fi enumarate toate in cursul unei zile intregi - "obiceiuri nescrise", aceste "taine ale Bisericii", nefixate in scris sunt necesare pentru acceptarea rationala a Scripturii (si in general pentru acceptarea sensului adevarat al fiecarei "propovaduiri"), atunci este neandoielnic ca aceste taine ascunse constituie o marturie despre caracterul "de mister" al cunoasterii crestine.

Este drept ca Adevarul revelat nu este litera moarta, ci cuvant viu, de care ne putem apropia numai in Biserica prin Sfintele Taine, ca initiati in taina " "ascunsa de veacuri si de generatii, acum insa descoperita sfintilor Lui" (Col. I, 26). In acest fel, traditiile sau tainele nescrise ale Bisericii - amintite de Sfantul Vasile cel Mare - se afla propriu-zis la granita "Traditiei" si descopera doar unele laturi ale ei. Intr-adevar este vorba de participarea la "Taina", care se da prin Revelatie, - daca suntem initiati in ea prin Sfintele Taine. Iar aceasta constituie o oarecare stiinta noua, o oarecare "gnoza a lui Dumnezeu" pe care o primim ca milostivire; insa darul gnozei ni se preda in acea Traditie, care pentru Sfantul Vasile cel Mare consta in marturisirea Preasfintei Treimi in Taina Botezului, in acea "formula sfanta" care ne introduce in lumina.

Si in acest caz linia orizontala a "traditiilor", primite de la Mantuitorul si transmise prin Apostoli si prin urmasii lor, se incruciseaza cu linia verticala a "Traditiei", cu comunicarea Duhului Sfant in fiecare cuvant al Adevarului descoperit, care descopera inaintea membrilor Bisericii perspectiva fara de sfarsit a Tainei. De la traditiile, pe care ni le indica Sfantul Vasile cel Mare, trebuie sa mergem mai departe si sa identificam Traditia insasi, care se deosebeste de ele.

Daca ne oprim la granita traditiilor nescrise si tainice si nu operam ultima deosebire (diferentiere), atunci noi ne aflam inca la nivelul orizontal al traditiilor, nivel la care Traditia propriu-zisa ni se infatiseaza ca si cand ar fi transpusa in domeniul Scripturii. Este drept ca este cu neputinta de separat aceste traditii pazite in taina de Traditie, sau, intr-un plan mai larg, de "propovaduire" ; insa ele pot fi totdeauna opuse - in calitate de cuvinte rostite in taina sau pastrate in tacere - cuvintelor rostite deschis, in public. Cu toate acestea, noi nu putem opera deosebirea (diferentierea) definitiva cata vreme rezida ultimul element care inrudeste Traditia cu Scriptura : cuvantul care constituie baza opunerii traditiilor ascunse fata de propovaduirea deschisa.

Pentru a da un raspuns limpede la intrebarea : ce este propriu-zis Traditia si pentru a o elibera de tot ce ea reprezinta pe linia orizontala a Bisericii, trebuie sa trecem peste opunerea cuvintelor tainice si a cuvintelor propovaduite cu glas tare, si sa punem la un loc "traditia" si "propovaduirea", pe care le uneste la un loc exprimarea vorbita, fie tainic, fie public. Pentru ca atat "traditia" cat si "propovaduirea" presupun totdeauna cuvintele care le exprima - fie ca este vorba de cuvintele rostite sau scrise, fie ca este vorba de acea vorbire muta care este inteleasa prin privire (ca in iconografie), prin gesturi rituale si altele asemenea. Inteles in acest sens general, cuvantul nu mai este doar semnul exterior de care "traditia" si "propovaduirea" se folosesc pentru a preciza o conceptie sau alta, ci el este inainte de toate continutul care se autodefineste rational si intrupandu-se (materializandu-se)
vorbeste despre sine, incluzandu-se in cuvantarea rostita sau in orice alt mijloc de manifestare externa.

Daca asa se prezinta firea cuvantului, atunci nimic din ceea ce este descoperit si din ceea ce este cunoscut nu poate ramane strain cuvantului, fie ca este Sfanta Scriptura, propovaduire sau traditii apostolice "pastrate in tacere" : unul si acelasi cuvant.- logos sau logia - se poate referi in egala masura la tot ce constituie exprimarea Adevarului descoperit de Dumnezeu.

Acest cuvant se intalneste intr-adevar permanent in literatura patristica si desemneaza in egala masura atat Sfanta Scriptura cat si Simbolul de credinta : "adica acel cuvant prescurtat (breviatum verbum) pe care 1-a creat Domnul, incluzand in cateva cuvinte credinta celor doua Testamente, condensand in ele pe scurt intelesul tuturor Scripturilor. Daca inca ne dam seama ca Scriptura nu este o adunare de multe cuvinte despre Dumnezeu ci este cuvantul lui Dumnezeu, atunci intelegem pentru ce - indeosebi dupa Origen - a aparut in Scripturile ambelor Testamente straduinta de a identifica prezenta in ele a Logosului dumnezeiesc cu Cuvantul intrupat, in Care "s-a implinit" intreaga Scriptura.

Cu mult inainte de Origen, Sfantul Ignatie al Antiohiei nu voia sa vada in Scripturi numai un "document istoric", o "arhiva" si sa confirme Evanghelia cu textele Vechiului Testament; el spune : "Pentru mine mai vechi (decat Vechiul Testament) este Iisus Hristos ; indiscutabil mai vechi sunt Crucea Lui, Moartea si invierea Lui -si credinta Lui (care de la El purcede...). El este usa caitre Tatal, prin care intra Abraam, Isaac si Iacob, proorocii, Apostolii si Biserica". Iar daca Cuvantul s-a intrupat si Scriptura nu mai este arhiva a Adevarului, ci este trupul viu al Lui, atunci Scriptura poate fi posedata numai prin Biserica - Trupul unic al lui Hristos.

Si astfel am ajuns din nou la problema "suficientei Scripturii". Insa acum in aceasta expresie nu mai este nimic negativ : pentru ca aceasta gandire nu exclude ci presupune Biserica cu toate tainele, randuielile si invatatura transmise de Apostoli. Aceasta suficienta, aceasta 7tX^pcofA<x a Scripturii nu exclude si alte exprimari date de Biserica aceluiasi Adevar (asa cum deplinatatea lui Hristos - Capul Bisericii - nu exclude Bisericii insasi calitatea de continuatoare a preaslavitei Lui inomeniri).

Se stie ca aparatorii sfintelor icoane intemeiau posibilitatea iconografiei crestine pe faptul intruparii Cuvantului: caci icoanele tot asa ca si Scripturile exprima ceea ce nu se poate exprima, iar aceste exprimari au devenit posibile prin Revelatia dumnezeiasca, in desavarsirea manifestata prin intruparea Fiului. Acelasi lucru se poate spune despre definitiile dogmatice, despre exegeza, liturgica, despre tot ce in Biserica lui Hristos este partas la aceeasi nemarginita si desavarsita plinatate a Cuvantului, care este cuprins in Scripturi. Pentru aceasta in aceasta "totalitate" a Cuvantului intrupat tot ceea ce exprima Adevarul descoperit de Dumnezeu este inrudit; cu Scriptura, si daca totul ar deveni intr-adevar "Scriptura" - "nici in lumea intreaga n-ar incapea cartile scrise" (ioan XXI, 26). Iar daca exprimarea tainei transcendentale a devenit cu putinta datorita intruparii Cuvantului, daca tot ceea ce exprima aceasta taina devine intr-o forma "Scriptura" la rand cu Sfanta Scriptura, atunci unde se afla, la urma urmelor acea Sfanta Traditie, pe care noi o cautam, curatind cu staruinta intelegerea despre ea de tot ceea ce o uneste cu ceea ce este intr-adevar fixat in scris ? Dupa cum am aratat, Traditia nu trebuie cautata pe linia orizontala a "traditiilor" care, ca si Sfanta Scriptura, isi afla definitia in cuvant. Daca, de exemplu, am voi sa opunem Traditia fata de tot ce este reprezentat prin realitatea cuvantului, atunci ar trebui spus ca "Traditia" este "tacere". "Acela care cu adevarat poseda cuvantul lui Hristos, acela poate auzi chiar tacerea Lui", spune Sfantul Ignatie al Antiohiei .

Dupa ,cat imi este cunoscut, acest text nu a fost niciodata folosit in atat de numeroasele studii care abunda in citate patristice despre Traditie - totdeauna unele si aceleasi si de toti stiute -, si nimeni niciodata nu s-a gandit ca tocmai textele, in care cuvantul "traditie" nu este amintit in mod special, pot fi mai frumos graitoare decat multe altele. Capacitatea de a auzi tacerea lui Iisus, proprie acelora care - dupa cum spune Sfantul Ignatie - poseda cu adevarat cuvintele Lui, constituie un ecou la apelul repetat al lui Hristos catre ascultatorii Sai: "Cel care are urechi, sa auda".

Asadar in Revelatie exista anumite "zone de tacere" cu neputinta de auzit de catre "cei dinafara". Sfantul Vasile cel Mare vorbeste tocmai in acest sens despre "traditii" : "Acea intunecare de care se foloseste Sfanta Scriptura este tot un fel de tacere; pentru ca sensul invataturii - pentru folosul cititorilor - sa fie inteles fara usurinta". Aceasta "tacere" a Sfintei Scripturi este de nedespartit de ea si este transmisa de Biserica impreuna cu cuvintele Revelatiei, ca anume conditie a primirii lor. Daca aceasta tacere poate fi contrapusa cuvintelor (luate totdeauna in planul orizontal, in care ele exprima Adevarul descoperit de Dumnezeu), atunci aceasta tacere insotitoare a cuvintelor nu presupune nici un fel de insuficienta sau nedeplinatate a Revelatiei, intocmai cum nu presupune nici necesitatea de adaugat la ea.

Ea arata ca pentru adevarata primire a tainei Revelatiei ca deplinatate este nevoie sa ne adresam catre planul vertical, pentru ca "voi sa puteti intelege impreuna cu toti sfintii" nu numai acolo "unde se afla largimea si lungimea, ci si acolo unde se afla adancimea si inaltimea" (Efes. III, 18).

Iata-ne dar ajunsi la constatarea ca Traditia nu poate fi opusa Scripturii si ca, de asemenea, nu poate fi pusa una din ele in locul alteia, ca doua realitati distincte una de alta. Si totusi, pentru a prinde mai bine unitatea lor indisolubila care si formeaza plinatatea Revelatiei daruita Bisericii, noi suntem nevoiti sa le diferentiem.

Daca Scriptura si tot ce poate fi legat de cuvintele scrise sau rostite - reprezentarile liturgice sau alte simboluri -, daca deci toate acestea constituie diferite mijloace de exprimare a Adevarului, atunci Sfanta Traditie este singurul mijloc de insusire a Adevarului. Spunem intr-adins "singurul" - "unicul" si nu uniform pentru ca in Traditie, in notiunea ei curatita, nu exista nimic formal. Ea nu impune constiintei umane garantii formale ale adevarurilor de credinta, ci le descopera veracitatea lor launtrica. Traditia nu este continutul Revelatiei, ci este lumina care patrunde Revelatia ; ea nu este cuvantul, ci adierea vie care face cu putinta auzirea cuvintelor in acelasi timp cu auzirea "tacerii", din care izvoraste cuvantul. Traditia nu este Adevarul, ci este impartasirea Duhului Adevarului fara care nu poate fi cunoscut Adevarul. "Nimeni nu poate numi pe Iisus Domn, decat numai in Duhul Sfant" (I Cor. XII, 3).

In acest fel noi putem acum da definitia precisa a Traditiei, spunand ca ea este viata Duhului Sfant in Biserica, viata care transmite fiecarui membru al Trupului lui Hristos capacitatea de a asculta, de a primi si de a cunoaste Adevarul in lumina lui specifica, nu in lumina fireasca mintii omenesti. Aceasta este acea gnoza adevarata, care se comunica prin actiunea Luminii dumnezeiesti pentru a ne lumina prin cunoasterea slavei lui Dumnezeu (II Cor: IV-V), aceasta este unica Traditie care nu depinde de nici o "filozofie" si nici de tot ce traieste "dupa traditia omeneasca, dupa stihiile lumii si nu dupa Hristos" (Col. II, 8). In aceasta independenta de orice fel de eventualitate istorica ori conditionare fireasca, intreaga veridicitate, caracteristica pentru linia verticala a Traditiei, este nedespartita de gnoza crestina : "Cunoasteti Adevarul si Adevarul va va face pe voi liberi" (Ioan VIII, 32). Pentru ca nu este cu putinta nici cunoasterea Adevarului, nici intelegerea cuvintelor Revelatiei, fara a primi pe Duhul Sfant, iar "acolo unde este Duhul Domnului, acolo este si libertatea" (II Cor. III, 17)-. Aceasta libertate a fiilor lui Dumnezeu, opusa robiei fiilor veacului acestuia, se exprima in acea "indraznire", cu care se pot adresa catre Dumnezeu cei care stiu Cui se inchina, pentru ca ei se inchina Tatalui iin Duh si in Adevar" (Ioan IV, 23-24).

Dorind sa deosebim (diferentierii) Scriptura de Traditie, ne-am straduit sa eliberam notiunea despre Traditie de tot ce o putea asemui cu realitatea Scripturii. Pentru aceasta a trebuit sa distingem Traditia de "traditii" si s-o aducem impreuna cu Sfanta Scriptura si cu tot ce poate sluji ca exprimare externa si metaforica a Adevarului la acea linie orizontala pe care noi - urmarind definitia Traditiei - am aflat doar singura tacerea.

Astfel, eliberand Traditia de tot ce ar putea constitui proiectia ei in planul orizontal, pentru a ajunge pana la limita analizei noastre, am fost nevoiti sa patrundem si intr-o alta dimensiune. In opozitie cu metodele analitice, de care - incepand de la Platon si Aristotel - se foloseste filozofia si care metode duc la dizolvarea concretului, faramitandu-1 in idei sau conceptii generale, analiza noastra ne-a condus la sfarsit catre Adevar si Duh, catre Cuvant si Duhul Sfant, catre doua Persoane diferite dar nedespartite in unitatea Lor, a Caror dubla iconomie, creand Biserica, precizeaza totodala si caracterul diferit al Scripturii si al Traditiei: indisolubile una de alta, dar distincte una de alta.

Concluzia la care ne-a dus cercetarea analitica din prima parte a studiului nostru, - ca Cuvantul intrupat si Duhul Sfant constituie indoita conditie a deplinatatii Revelatiei si a Bisericii -, constituie in dezvoltarea demonstratiei noastre punctul de rascruce, de la care vom continua cercetarea pe calea sintezei pentru a preciza , locul ce se cuvine Traditiei in realitatea concreta a realitatii vietii bisericesti. In primul rand trebuie remarcata "colaborarea pe linia iconomiei" a doua Persoane din Sfanta Treime, trimise de Tatal : de o parte, prin Duhul Sfant s-a intrupat Cuvantul din Fecioara Maria ; de alta parte, dupa intruparea Cuvantului si a actiunii Sale rascumparatoare, Duhul Sfant s-a pogorit asupra membrilor Bisericii in ziua Cincizecimii.

In primul caz precede actiunea Sfantului Duh, pentru a face cu putinta zamislirea de catre Fecioara Maria si intruparea din ea a Fiului lui Dumnezeu, Care a devenit astfel Om. in acest caz rolul Sfantului Duh este functional : El este puterea intruparii, conditia virtuala (potentiala, ascunsa) a primirii Cuvantului. In al doilea caz precede actiunea Fiului, Care trimite pe Duhul Sfant, Care purcede de la Tatal; insa actiunea o conduce Duhul Sfant, caci El se impartaseste membrilor Trupului lui Hristos pentru a-i indumnezei prin har. Asadar in acest caz rolul Cuvantului intrupat este, la randul sau, functional in raport cu actiunea Duhului Sfant, caci El, Cuvantul, constituie forma, "canonul", sfintirii, conditia formala pentru primirea Duhului Sfant.

Mitropolitul Filaret al Moscovei spune ca adevarata si Sfanta Traditie consta nu numai in transmiterea vazuta si orala a invataturilor, a canoanelor, a randuieli-lor, a riturilor, ci consta de asemenea in impartasirea nevazuta dar efectiva a harului si a sfintirii. Cu toate ca este necesar sa se faca deosebire intre ceea ce se transmite (traditiile orale si scrise), si mijlocul unic prin care se primeste aceasta transmitere in Duhul Sfant (Traditia ca temelie a cunoasterii crestine), totusi aceste doua momente nu pot fi despartite unul de altul. De aci decurge indisolubilitatea - adica insusirea launtrica de a nu putea fi desfacuta - a termenului "Traditie", care se refera in acelasi timp si la linia orizontala si la linia verticala a Adevarului posedat de Biserica.

Pentru aceasta orice transmitere a unor adevaruri de credinta presupune comunicarea harica a Sfantului Duh. Intr-adevar, fara Sfantul Duh, tot ce "au vorbit proorocii", tot ce s-a transmis nu ar fi putut fi recunoscut de catre Biserica drept cuvant al Adevarului, drept cuvinte inrudite cu sfintele carti inspirate de Dumnezeu, ale Sfintei Scripturi in fruntea careia sta Cuvantul intrupat. Rasuflarea de foc a Cincizecimii, impartasirea Duhului Adevarului - Care purcede de la Tatal si este trimis de Fiul - actualizeaza capacitatea cea mai inalta acordata Bisericii: de a poseda constiinta Adevarului descoperit de Dumnezeu, judecarea si deosebirea (diferentierea) a ceea ce este adevarat si a ceea ce este fals in lumina Duhului Sfant "s-a parut Duhului Sfant si noua" (Fapte XV, 28).

Daca Mangaieiorul constituie criteriul unic al Adevarului descoperit de Cuvantul intrupat, atunci Duhul Sfant constituie de asemenea principiul oricarei intrupari intrucat Acelasi Duh Sfant - prin Care Sfanta Fecioara Maria a dobandit putinta sa devina Maica lui Dumnezeu - actioneaza si in raport cu cuvantul, care constituie puterea virtuala ce exprima Adevarul- in definitii intelectuale ori in moduri perceptibile si in simboluri - acelor marturisiri ale credintei asupra carora Biserica are dreptul sa se pronunte daca ele fac sau nu parte din Traditia ei. Aceste observatii ne sunt necesare pentru a putea afla in cazuri concrete legatura intre Sfanta Traditie si Adevarul descoperit de Dumnezeu si insusit si exprimat de Biserica. Am constatat ca in esenta ei Traditia nu este continutul Revelatiei, ci este unicul mod de primire a Revelatiei, adica acea posibilitate impartasita de Duhul Sfant care da Bisericii capacitatea de a cunoaste raportul Cuvantului intrupat cu Tatal (adica gnoza inalta, care constituia pentru Parintii din primele veacuri "teologia" in adevaratul inteles al cuvantului) si capacitatea de a cunoaste tainele iconomiei divine, incepand cu facerea cerului si a pamantului (din cartea Facerii) pana la noul cer si noul pamant (din Apocalipsa). Istoria iconomiei divine, in fruntea careia se afla Cuvantul intrupat, va putea fi cunoscuta prin Sfanta Scriptura a celor doua Testamente, in fruntea carora se afla Acelasi Cuvant. Insa aceasta unitate a Scripturii poate fi inteleasa numai prin Traditie, in lumina Duhului Sfant, impartasit membrilor Trupului unic al lui Hristos.

Desigur ca pentru un oarecare istoric al religiilor unitatea cartilor Vechiului Testament - alcatuite in decurs de multe veacuri, scrise de diferiti autori care adesea au impreunat si au unificat diferite traditii religioase - poate fi socotita intimplatoare si mecanica ; iar unitatea cartilor Vechiului Testament cu Scriptura Noului Testament i se va parea silita si artificiala. Insa fiii Bisericii stiu ca exista o inspiratie unica si un obiect unic de credinta in aceste carti felurite rostite de Acelasi Duh, Care, dupa ce a grait prin prooroci, a precedat venirea Cuvantului, facand pe Fecioara Maria capabila sa intrupeze pe Dumnezeu.

Numai in Biserica noi putem recunoaste in chip constient aceeasi inspiratie unica in toate cartile sfinte, pentru ca numai singura Biserica poseda Traditia, care este cunoastere in Duhul Sfant a Cuvantului intrupat. Iar faptul ca, relativ tarziu si cu oarecare nehotarare, a fost stabilit canonul cartilor Noului Testament, demonstreaza ca in Traditie nimic nu se intimpla in chip automat: Traditia constituie temelia constiintei infailibile a Bisericii, nefiind nicidecum un mecanism care ar asigura cunoasterea fara gres a Adevarului, in afara si pe deasupra constiintei personale a oamenilor, in afara oricarei judecati si rationament din partea lor.

In acest fel, daca Sfanta Traditie este capacitatea de a rationa, de a judeca in lumina Duhului Sfant, atunci ea indeamna la efort neantrerupt pe cei care doresc sa cunoasca Adevarul prin Traditie; caci nu se poate ramane in Traditie datorita unui caracter static de ordin isteric, pazind ca "traditie patristica" tot ce in puterea obisnuintei maguleste "o sensibilitate pioasa". Dimpotriva tocmai inlocuind Traditia care traieste in Biserica Duhului Sfant cu "traditii" de acest fel, riscam sa ne trezim in afara Trupului lui Hristos. De aceea nu trebuie socotit ca numai pozitia conservatoare este mantuitoare si, de asemenea, ca ereticii sunt totdeauna "novatori".

Daca Biserica, stabilind canonul Sfintei Scripturi, il pazeste in Sfanta Traditie, aceasta conservare nu este statica si refractara fata de tot ce e nou, ci este dinamica si constienta in Duhul Sfant, Care topeste din nou "Cuvintele Domnului care sunt cuvinte curate, argint lamurit prin foc, curatit de pamant, de sapte ori curatit" (Ps. XI, 7). Altfel Biserica ar pazi unele si aceleasi texte moarte, ca marturie a veacurilor moarte si depasite, nu cuvantul viu si de viata facator, adica acea exprimare desavarsita a Revelatiei, pe care Biserica o poseda independent de manuscrisele existente si necorespunzand unele cu altele si independent de noile "editii critice" ale Bibliei. Se poate spune ca Traditia constituie spiritul critic al Bisericii. Insa, in opzitie cu "spiritul critic" al stiintei omenesti, judecata critica a Bisericii este ascutita,

slefuita de catre Duhul Sfant. Pentru aceasta insusi principiul acestei judecati este cu desavarsire altul: deplinatatea nestirbita a Revelatiei. In acest fel Biserica, cea careia ii apartine puterea de a indrepta greselile inevitabile din textele sfinte (pe care unii "traditionalisti" vor sa le pastreze cu orice pret, atribuind uneori sensul mistic unor greseli absurde ale copistilor), poate totodata sa recunoasca in unele interpolatii mai tarzii (ca, de exemplu, in comma "celor trei care marturisesc in ceruri" din I Ioari V, 7) exprimarea corecta a Adevarului revelat. Desigur ca in acest caz "corectitudinea" are cu totul alt inteles decat in disciplinele istorice.

Nu numai Scriptura, ci chiar si traditiile orale, primite de la Apostoli, sunt pastrate doar in Sfanta Traditie cea purtatoare de lumina, care descopera intelesul si insemnatatea lor adevarate si foarte esentiale pentru Biserica. In acest caz mai mult decat in oricare altul - Traditia actioneaza in chip critic, manifestand in primul rand aspectul sau negativ si eliminator: ea inlatura "basmele netrebnice si babesti" (I Tim. IV, 7), acceptate cu cucernicie de toti aceia al caror traditionalism se manifesta in primirea cu incredere nemarginita a tot ce s-a strecurat in viata Bisericii si a ramas aci in virtutea obisnuintei". In epoca in care traditiile apostolice orale au inceput sa fie fixate in scris, traditiile adevarate si cele false s-au cristalizat in nenumarate apocrife, dintre care unele au circulat din mana in mana sub numele Apostolilor sau al altor sfinti. "Nu trebuie sa ramanem in necunoastere - spune Origen - ca multe din aceste scrieri tainice au fost alcatuite de catre necredinciosi dintre cei care raspandesc nelegiuirea lor, si ca de unele dintre aceste contrafaceri se folosesc hipifianii, de altele, ucenicii lui Vasilide. De aceea trebuie sa fim atenti si sa nu primim toate apocrifele care circula din mana in mana sub numele sfintilor, intrucat unele sunt alcatuite de evrei, poate, pentru ca sa clatine veracitatea Scripturilor noastre si sa statorniceasca o invatatura falsa. Insa, pe de alta parlte, nu trebuie sa inlaturam fara discernamant tot ce ar putea fi folositor pentru lamurirea Scripturilor noastre. Maretia mintii consta in a da ascultare si a folosi in fapt cuvintele Scripturii : "incercati toate, tineti ceea ce este bun" (I Tes. V, 21). Asadar, chiar daca cuvintele si faptele, pastrate din epoca apostolica de catre memoria Bisericii "in tacerea rupta de orice fel de agitare si curiozitate", au fost facute cunoscute prin scrierile de origine neortodoxa, totusi aceste apocrife nepri-mite intre scrierile canonice nu trebuie inlaturate in intregime. Pentru ca Biserica are capacitatea sa extraga din ele ceea ce poate implini sau ilustra evenimentele despre care Scriptura tace, insa pe care Traditia le socoteste vrednice de crezare. In acest fel se explica de ce completarile de provenienta apocrifa dau culoare textelor liturgice si iconografiei unor praznice. Insa intrucat izvoarele apocrife pot fi denaturate de traditiile apostolice, ele trebuie folosite cu rezerva si cu bagare de seama. Aceste elemente reconstituite de catre Traditie se intorc curatite si legitimate in Biserica intrand in patrimoniul ei. O asemenea procedura este obligatorie de fiecare data, cand Biserica are de-a face cu scrieri care se prezinta ca traditii "apostolice. Biserica le inlatura sau le accepta, tinand seama nu de problema obligativitatii autenticitatii lor istorice, ci in primul rand cercetand continutul lor in lumina Traditiei.

Uneori a fost nevoie sa se intreprinda o incordata munca de curatire si de adaptare pentru ca Biserica sa poata folosi unele opere pseudoepigrafice ca marturii ale Traditiei sale. O astfel de munca a indeplinit Sfantul Maxim Marturisitorul co-mentand Corpus Dionysiacum si scotand la lumina sensul ortodox al acestor opere teologice, care circulau intre monofiziti fiind atribuite autorului sau compilatorului cu pseudonimul Sfantului Dionisie Areopagitul. Si cu toate ca Corpus Dionysiacum nu apartinea "traditiei apostolice" in sensul propriu al cuvantului, el este inclus in traditia "patristica" ce continua traditia Apostolilor si a ucenicilor lor. Acelasi lucru se poate spune si in legatura cu alte cateva asemenea opere.

In ceea ce priveste traditiile orale care se pretind de tutoritate apostolica indeosebi cele care se refera la obiceiuri si randuieli - Biserica le judeca nu numai dupa cuprinsul lor, ci si dupa faptul daca ele au intrat in folosinta pretutindeni Trebuie remarcat ca criteriul formal al traditiilor, exprimat de catre Vincentiu de Lerini - "quod se,mper, quod ubique, quod ab omnibus" - se poate referi integral numai la acelea dintre traditiile apostolice, care s-au transmis din gura in gura in cursul a doua sau trei veacuri. Deja Sfanta Scriptura a Noului Testament se afla in afara acestei reguli, intrucat ea nu a fost primita nici "totdeauna", nici "pretutindeni" si nici "de catre toti", pana la stabilirea definitiva a canonului Sfintei Scripturi. Si cu atat mai putin poate fi aplicata formula lui Vincentiu de Lerini definitiilor dogmatice bisericesti, oricare ar fi argumentele celor care uita semnificatia primara a Traditiei si doresc s-o inlocuiasca cu o oarecare "pravila a credintei". Este indeajuns sa amintim faptul ca termenul omoousios nu a fost de loc "traditional" : cu putine exceptii, el nu fusese folosit niciodata, nicaieri si de catre nimeni, - in afara poate de gnosticii valentinieni si de ereticul Pavel de Samosata. Biserica l-a transformat insa in "argint lamurit prin foc, curatit de pamant, de sapte ori curatit" in vapaia Sfantului Duh si in constiinta libera a celor care judeca prin Traditie, nelasandu-se ispititi de nici un fel de formula obisnuita, de nici un fel de inclinare fireasca dupa trup si sange, care adesea capata chip de religiozitate inconstienta si ignoranta. Dinamismul Sfintei Traditii nu ingaduie nici un fel de anchilozare in manifestarile obisnuite ale piozitatii, nici in exprimarile dogmatice care de obicei sunt repetate in chip mecanic ca retete magice ale Adevarului, asigurate de autoritatea Bisericii. A pazi "traditia dogmatica" nu inseamna a fi legat de formulele doctrinei : a fi in Traditie inseamna a pazi adevarul viu in lumina Duhului Sfant, sau, mai corect, a fi pazit in Adevar de puterea de viata facatoare a Traditiei; aceasta putere pazeste in innoire neantrerupta, ca tot ce purcede de la Duhul Sfant.

"A innoi" nu inseamna a schimba vechile expresii cu altele noi mai intelese si din punct de vedere teologic mult mai bine prelucrate. Daca ar fi asa, am fi siliti sa recunoastem ca "crestinismul erudit al profesorilor de teologie" reprezinta un insemnat progres in comparatie cu credinta "primitiva" a ucenicilor Apostolilor. In vremea noastra se vorbeste mult despre "evolutia teologiei", fara a se tine seama cat de ambigua poate fi aceasta expresie (care a ajuns aproape un "loc comun"). La unii autori contemporani aceasta expresie presupune intr-adevar o oarecare "conceptie evolutionista" a istoriei dogmelor crestine. Ei se straduiesc sa talmaceasca anume ca "progres dogmatic" urmatorul loc din Sfantul Grigorie Teologul: "Vechiul Testament l-a propovaduit limpede Tatal, dar nu cu limpezimea Fiului; Noul Testament l-a descoperit Fiul si a dat indicatie despre Dumnezeirea Duhului; acum se afla cu noi Duhul, daruindu-ne cea mai limpede cunoastere despre El. Caci ar fi fost primejdios ca, inainte de a fi fost propovaduita Dumnezeirea Tatalui, sa fi propovaduit limpede pe Fiul, si ca, inainte de a fi fost recunoscut Fiul (ma exprim destul de indraznet), sa fi fost noi insarcinati cu propovaduirea despre Duhul Sfant...".

Insa din ziua Cincizecimii "Duhul este intre noi si o data cu El si lumina Traditiei, si nu numai ceea ce "s-a transmis" (ca si cand s-ar transmite o oarecare arhiva sfanta si fara viata), ci insasi puterea de a transmite daruita Bisericii, putere care insoteste tot ceea ce se transmite, in calitate de mod unic de primire si de posedare a Revelatiei. Insa modul unic de posedare a Revelatiei in Duhul Sfant, inseamna a poseda pe deplin Duhul Sfant. In acest fel Biserica cunoaste Adevarul in Traditie. Daca pana la coborarea Duhului Sfant a existat o oarecare crestere in cunoasterea tainelor dumnezeiesti, o oarecare descoperire treptata a Revelatiei ca "lumina care se apropie putin cate putin", - pentru Biserica insa nu este asa. Daca se poate vorbi de o oarecare evolutie, aceasta nu in intelesul ca intelegerea Revelatiei in Biserica progreseaza, sau se dezvolta cu fiecare definitie dogmatica. Daca am face totalul intregii istorii a invataturii de credinta de la inceputuri si pana in zilele noastre ; daca am reciti Enkiridionul lui Denzinger si toate cele 50 de volume ale lui Mansi, - stiinta noastra despre Taina Treimii nu va deveni prin aceasta mai desavarsita decat stiinta Parintilor din veacul al IV-lea care vorbea despre deofiin-time, ori decat stiinta unui oarecare Parinte anteniceean care inca nu vorbea despre deofiintime, sau chiar decat stiinta Apostolului Pavel, caruia ii era strain insusi termenul "Treime". In fiecare moment concret din istorie, Biserica da membrilor sai capacitatea de a cunoaste Adevarul in deplinatatea pe care nu o poate cuprinde lumea intreaga. Si, creand noi definitii dogmatice, Biserica apara tocmai acest mijloc de cunoastere a Adevarului in Traditie.

"A cunoaste in deplinatate" nu inseamna "a poseda deplinatatea cunoasterii", care apartine doar veacului viitor. Daca Apostolul Pavel spune ca acum cunoaste "numai in parte" (1 Cor. XIII, 12), acest "in parte" nu exclude deplinatatea despre care el stie. Si nu evolutia urmatoare dogmatica schimba aceasta "cunoastere in parte" a Apostolului Pavel, ci acea actualizare eshatologica a deplinatatii, in care crestinii cunosc pe pamant, inca tulbure dar corect, tainele Revelatiei. Cunoasterea "in parte" nu se schimba, nu pentru ca ar fi necorecta, ci pentru ca ea trebuie sa ne initieze in acea deplinatate, care depaseste orice capacitate omeneasca de cunoastere. Asadar in lumina deplinatatii noi cunoastem "in parte", si Biserica, totdeauna pornind din deplinatate, pronunta hotararea ei daca cunoasterea ei partiala, exprimata intr-nna sau alta din invataturi, apartine sau nu Traditiei ei. Orice teologie, care are pretentia sa dezvaluie in chip desavarsit taina de Dumnezeu descoperita, este in chip inevitabil falsa ; pentru ca insasi pretentia la deplinatatea cunoasterii se afla in opozitie cu deplinatatea in care Adevarul este cunoscut, in parte.
Invatatura tradeaza Traditia, daca vrea sa-i ia locul: gnosticismul constituie un izbitor exemplu de incercare de a schimba deplinatatea dinamica daruita Bisericii - conditia adevaratei cunoasteri - cu o oarecare adunare statica, imobila, plina de "doctrina descoperita de Dumnezeu". Dimpotriva dogma stabilita de Biserica, sub chipul cunoasterii partiale, de fiecare data descopera acces catre acea deplinatate in afara careia Adevarul descoperit de Dumnezeu nu poate fi nici cunoscut nici marturisit. in calitate de expresie a Adevarului, dogmele de credinta apartin Traditiei, insa din aceasta ele nu devin "parti" ale ei. Pentru ca dogmele constituie un mijloc, o unealta rationala care ne da putinta sa participam la Traditia Bisericii, un martor al Traditiei, limita ei exterioara sau, mai corect, acele parti strimte care in lumina Traditiei, duc la cunoasterea Adevarului.

In cadrul domeniului dogmatic cunoasterea tainei descoperite de Dumnezeu constituie nivelul "gnozei" crestine dobandita de membrii Bisericii, diferit si proportional varstei (cresterii) duhovnicesti a fiecaruia din ei. in acest fel cunoasterea Adevarului in Traditie va creste in om insotind desavarsirea lui in sfintenie (Col. I, 10) : crestinul devine mult mai priceput in varsta maturitatii sale duhovnicesti. Dar va indrazni, oare, cineva ca - impotriva oricarei evidente - sa vorbeasca de un progres colectiv in cunoasterea tainelor invataturii crestine, despre un progres ca urmare a "evolutiei dogmatice" a Bisericii ? Oare, n-a inceput aceasta evolutie cu "copilaria evanghelica", pentru ca, dupa "tineretea patristica" si dupa "maturitatea scolastica", sa ajunga in zilele noastre la vlaguirea jalnica a manualelor de [teologie ? Nu ar trebui, oare, ca aceasta metafora (falsa ca multe altele) sa cedeze locul anei viziuni a Bisericii, asemanatoare celei pe care o intalnim in Pastorul lui Herma in care Biserica se infatiseaza sub chipul unei femei, tanara si batrana in acelasi timp' unind in sine toate varstele, "in masura varstei depline a lui Hristos" (Efes. IV, 13) ?

Daca ne intoarcem la cele spuse de catre Sfantul Grigorie Teologul - adesea talcuite stramb - vom vedea ca evolutia dogmatica, despre care este vorba, este determinata nu de vreo necesitate interna, care ar mari "in chip progresiv" in Biserica insasi cunoasterea Adevarului descoperit de Dumnezeu. Pentru ca istoria dogmei este o evolutie organica si depinde in primul rand de atitudinea constienta a Bisericii fata de acea realitate istorica in care ea este datoare sa se trudeasca pentru man-tuirea oamenilor. Daca Sfantul Grigorie Teologul a vorbit de un oarecare progres in revelarea Treimii pana la Cincizecime, el a facut aceasta pentru a sublinia cu staruinta ca Biserica in iconomia ei in raport cu lumea externa trebuie sa urmeze exemplul pedagogiei divine. De aceea, formuland dogmele, Biserica trebuie sa tina seama de nevoile momentului respectiv, "nedescoperind totul de graba si fara purtare de grija, dar si fara sa lase ceva nedescoperit pana la sfarsit, intrucat una ar insemna imprudenta, iar a doua ar insemna incorectitudine; una ar putea aduce ranirea celor dinafara, iar a doua ar putea indeparta de la noi pe propriii nostri frati".

Raspunzand la nereceptivitatea lumii dinafara, incapabila sa primeasca Revelatia impotrivindu-se incercarilor "cercetatorilor veacului acestuia" (I Cor. I, 20) care se straduiesc sa inteleaga in sanul Bisericii Adevarul "dupa traditii omenesti si dupa stihiile lumii, dar nu dupa Hristos" (Col. II, 8), Biserica si-a dat seama ca este nevoita sa exprime credinta sa prin definitii dogmatice, pentru a o apara de erezii. Impuse de necesitate, dogmele odata formulate devin pentru credinciosi "reguli de credinta" si raman pentru totdeauna de neclintit, precizand granita intre Ortodoxie si erezie, cunoasterea in Traditie si cunoasterea conditionata de factori naturali.

Aflandu-se totdeauna in fata a noi greutati, in fata dificultatilor intelectuale in care apareau incontinuu, Biserica va apara totdeauna dogmele sale. Datoria permanenta a teologilor ei ramane sa lamureasca si sa le descopere din nou, punaldu-le in concordanta cu cerintele mediului sau vremii. In momentele critice de lupta pentru puritatea credintei, Biserica proclama noi definitii dogmatice, ca noi etape in lupta care se va prelungi pana cand "toti vor ajunge la unitatea credintei si la cunoasterea Fiului lui Dumnezeu" (Efes. IV, 13). In lupta cu noile erezii, Biserica niciodata nu renunta la vechile sale pozitii dogmatice si nu le schimba cu alte definitii noi. Pentru ca aceste formule vechi nu pot fi niciodata "depasite" in procesul evolutiei, intrucat ele raman pentru totdeauna actuale in lumina vie a Traditiei si nu pot fi depuse la arhiva. Pentru aceasta se poate vorbi de evolutia dogmatica numai in sens foarte precis : formuland o dogma noua, Biserica porneste de la dogmele deja existente, care constituie regulile de credinta atat pentru ea cat si pentru protivnicii ei. Astfel, dogma fixata la Calcedon foloseste dogma stabilita la Niceea si vorbeste despre Fiul, Cel de o fiinta cu Tatal dupa Dumnezeire, pentru ca dupa aceea sa spuna ca El este, de asemenea, de o fiinta cu noi dupa omenitate ; in lupta impotriva monofizitilor care nu recunosteau dogma fixata la Calcedon, Parintii Sinodului al VI-lea Ecumenic se sprijina la randul lor pe formula de la Calcedon despre doua firi in Hristos, pentru a confirma prezenta in El a doua vointe si a doua actiuni; Sinoadele bizantine din veacul al XIV-lea, proclamand dogma despre energiile divine, s-au sprijinit - pe langa toate celelalte - pe definitiile Sinodului al VI-lea Ecumenic ; si asa mai departe. In fiecare caz se poate vorbi de o oarecare "evolutie dogmatica" in masura in care Biserica extinde regulile de credinta, sprijinindu-se in definitiile sale noi pe dogmele primite de toti.

Daca regulile de credinta se dezvolta pe masura ce puterea invatatoreasca a Bisericii adauga la ele noi afirmatii care poseda autoritate dogmatica, aceasta evolutie, supusa "iconomiei" si presuputald cunoasterea Adevarului in Traditie, nu constituie cresterea Traditiei insesi. Acest lucru devine limpede pentru noi, daca tinem seama de tot ce a fost spus mai inainte despre intelesul primar al Traditiei. Reaua folosire a termenului "traditii" (in numarul plural si cu oarecare definitii calificatoare ale lor), si in special obiceiul suparator de a desemna prin acest termen in chip simplu invatatura de credinta au dus la faptul ca permanent auzi despre o anumita "evolutie" sau "imbogatire" a Traditiei. Teologii Sinodului al VH-lea Ecumenic deosebeau in chip stralucit "Traditia" Sfantului Duh si invatatura insuflata de Dumnezeu - "didascalia" - a Sfintilor Parinti. E'i dadeau definire dogmei noi "in toata severitatea si veridicitatea" pentru ca se socoteau ca traiesc in aceeasi Sfanta Traditie, care ingaduise parintilor din veacurile anterioare sa creeze noi formule ale Adevarului de fiecare data cand aveau nevoie sa raspunda cerintelor momentului.

Exista o dubla dependenta intre "Predania Bisericii Sobornicesti" - adica acea capacitate de a cunoaste Adevarul in Duhul Sfant - si intre "invatatura Parintilor" - adica reguliie de credinta pastrate de Biserica. De aceea nu este cu putinta sa apartii Traditiei, tagaduind dogmele, asa cum nu este, cu putinta sa te folosesti de formulele dogmatice acceptate pentru a opune ortodoxia "formala" oricarei noi exprimari a Adevarului, care a luat nastere in Biserica.

Pozitia prima reprezinta pozitia novatorilor revolutionari, a proorocilor falsi care pacatuiesc impotriva Adevarului descoperit de Dumnezeu, impotriva Cuvantului intrupat in numele Duhului, la Care ei se si refera ; pozitia a doua reprezinta pozitia conservatorilor formalisti, a fariseilor bisericesti care, in numele expresiilor obisnuite despre adevar, ajung la pacat impotriva- Duhului Adevarului. Deosebind Traditia, in care Biserica cunoaste Adevarul si "traditia dogmatica" pe care Biserica o stabileste si o pazeste prin puterea sa invatatoreasca, noi aflam intre ele aceeasi corelatie de care ne-am incredintat cand am vorbit despre Traditie si Scriptura : nu este cu putinta nici sa fie amestecate, nici sa fie despartite fara a le lipsi de acea deplinatate pe care ele o poseda impreuna. Tot asa ca si in Scriptura, dogmele traiesc in Traditie, insa cu urmatoarea deosebire : canonul Sfintei Scripturi constituie un corp incheiat, care exclude posibilitatea oricarui fel de crestere ulterioara ; iar "traditia dogmatica", pazind neschimbabilitatea "regulilor de credinta", din care nimic nu poate fi scos, se poate largi pe masura necesitatii de a include noi exprimari ale Adevarului descoperit de Dumnezeu, formulate de Biserica. Daca totalitatea dogmelor pe care le poseda Biserica si pe care ea le transmite nu constituie o cladire statornicita odata pentru totdeauna, atunci cu atat mai mult ea nu este nici o doctrina neancheiata "in stadiu de formare". In orice moment al existentei sale istorice, Biserica formuleaza Adevarul de credinta in dogmele sale, care exprima totdeauna deplinatatea cunoscuta mintal in lumina Traditiei, deplinatatea pe care niciodata nu o pot descoperi pana la sfarsit ; Adevarul, pe deplin descoperit, nu ar fi deplinatate vie, fiintiala Revelatiei, caci "deplinatatea" si descoperirea rationala se exclud una pe alta. insa daca Taina, descoperita de Hristos si cunoscuta in Duhul Sfant, nu poate fi explicata, cu atat mai putin ea nu ramane neexprimata. Pentru ca "toata deplinatatea Dumnezeirii traieste trupeste in Hristos" (Col. II, 9) si aceasta deplinatate a Cuvantului dumnezeiesc intrupat se exprima atat in Scripturi, cit si in "cuvinte putine (prescurtat)", adica in Simbolul credintei, sau in orice altfel de alte definitii dogmatice. Deplinatatea Adevarului, pe care acestea il exprima, insa niciodata nu-l pot explica, ingaduie apropierea dogmelor Bisericii cu Sfanta Scriptura.

Pentru aceasta Sfantul Grigorie cel Mare a unit intr-una si aceeasi respectare dogmele primelor patru Sinoade Ecumenice si cele patru Evanghelii. Tot ceea ce am spus despre "'traditia dogmatica" se poate referi si la alte expresii ale tainei crestine, pe care Biserica le da in Traditie, transmitandu-le aceeasi "deplinatate care implineste totul in toate" (Efes. I, 23).

Ca si "didascalia" Bisericii - insuflata de Dumnezeu -, traditia iconografica dobandeste intelesul sau deplin si legatura stransa cu celelalte marturisiri ale credintei (Sfanta Scriptura, dogmele, liturgica) in Traditia Duhului Slant. Icoanele lui Hristos ca si definitiile dogmatice, pot fi apropiate cu Sfanta Scriptura si pot primi aceeasi respectare, pentru ca iconografia infatiseaza in culori ceea ce cuvintele blagoslovesc cu litere scrise.

Dogmele sunt adresate mintii noastre: ele sunt expresii percepute cu mintea ale aceleeasi realitati care este mai presus de priceperea noastra. Icoanele influenteaza constiinta noastra prin simturile externe si ne infatiseaza aceeasi realitate suprasensibila, exprimata estetic. Insa elementul rational nu este strain icono" grafiei, pentru ca, privind icoana, noi vedem in ea structura "logica", un oarecare continut dogmatic, care precizeaza campozitia ei. Aceasta nu inseamna ca icoanele sunt ieroglife sau rebusuri sfinte -, care transmit dogmele prin limbajul unor semne conventionale.

Daca ratiunea care patrunde aceste chipuri perceptibile este aceeasi ca si ratiunea dogmelor Bisericii, atunci amandoua aceste "traditii" - dogma si iconografia - coincid in chip desavarsit, intrucat fiecare din ele exprima prin modurile proprii ei aceeasi realitate descoperita de Dumnezeu. Cu toate ca Revelatia crestina este transcendenta si pentru ratiune si pentru simtiri, ea nu exclude nici una nici alta: dimpotriva ea transforma si ratiunea si simtirile in lumina Duhului Sfant, in acea Traditie care este modul unic de primire a Adevarului descoperit de Dumnezeu, modul unic de recunoastere a Adevarului exprimat in dogma sau in icoana, ca si modul unic de a exprima din nou Adevarul.

Vladimir Losky

12 Iulie 2012

Vizualizari: 3995

Voteaza:

Traditie si traditii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE