Transfigurarea crestinului prin lucrarea harului Sfantului Duh

Transfigurarea crestinului prin lucrarea harului Sfantului Duh Mareste imaginea.


Transfigurarea crestinului prin lucrarea harului Sfantului Duh

Omul a fost creat de Dumnezeu cu posibilitatea de a ajunge la asemanarea cu Creatorul sau : "Sa facem pe om dupa chipul si asemanarea Noastra...", a zis Dumnezeu (Fac. 1, 26) "si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau" (Fac. 1, 27). Asemanarea i-a fost data omului doar in stare de potenta, i-a fost inscrisa in fiinta ca ceva ce trebuie realizat. Fiind indreptat de la inceput spre asemanarea cu Dumnezeu, omul are ca sens al vietii sale realizarea acestui dat originar. Este proprie omului inaintarea spre Dumnezeu. Omul "poseda in el insusi arvuna imparatiei si toata viata sa consta in mod precis in a valorifica modul cel mai deplin posibil aceasta arvuna, pentru a descoperi de aici fericirea promisa celor alesi". De aceea, a vorbi despre asemanarea omului cu Dumnezeu sau despre "transfigurarea" credinciosului inseamna a fi in miezul problemei mantuirii si in centrul preocuparilor duhovnicesti ale crestinului. Angajat de la inceputul existentei sale in inaintarea spre indumnezeire, omul se afla in situatia de "posse non mori". Prin pacat insa a pierdut acea posibilitate si a ratacit calea de aur a inaintarii spre Dumnezeu. Prin Iisus Hristos omul se impaca cu Dumnezeu pentru a relua urcusul spre indumnezeire intrerupt odinioara ; el este inscris din nou pe drumul unirii cu Dumnezeu prin asemanare si "de atunci imparatia lui Dumnezeu se binevesteste si fiecare se sileste spre ea" (Luca 16, 16). A intelege importanta trasfigurarii credinciosului in Biserica inseamna a intelege sensul si importanta intruparii Fiului lui Dumnezeu, precum si a lucrarii Sale in Biserica prin Duhul Sfant. Transfigurarea este dezideratul tuturor marilor induhvniciti crestini, iar in perspectiva eshatologica, starea tuturor celor mantuiti, caci "vedem acum ca prin oglinda, iar atunci, fata catre fata" (1 Cor. 13, 12). In acest sfant ideal trebuie cautata ratiunea insingurarii si renuntarii la grijile lumesti in schimbul unei vieti de rugaciune si lupta duhovniceasca, imbratisate de nenumarati atleti ai lui Hristos.

 

I. Temeiul teologic propriu-zis al transfigurarii

 

In expunerea invataturii cu privire la Sfanta Treime, Ortodoxia a plecat de la Cele trei Persoane Treimice pentru a ajunge la firea cea una. Acest fapt nu este intamplator, ci are la baza revelatia Sfintei Treimi in cele trei Persoane Dumnezeiesti. Daca firea, esenta lui Dumnezeu ramane necunoscuta, ca Persoana, Dumnezeu iese in mod liber din transcendenta Sa, intrand in relatie cu lumea prin actele iubirii Sale: creatia, mantuirea si providenta. Datorita persoanelor care sunt funciar comunicabile, natura divina inteleasa drept continut al Persoanelor Trinitare iradiaza asupra creatiei de la Tatal prin Fiul in Duhul Sfant pentru a o atrage in sfera desavarsirii. Prezenta Persoanelor Treimice in lume este limpede exprimata de Sfantul Grigore Palama : "Noi am cunoscut pe Fiul - zice el - prin glasul Tatalui care ne-a anuntat din inaltime aceasta veste (Matei 3, 16-17) si insusi Duhul Sfant, lumina inefabila, ne-a aratat... pe Cel iubit al Tatalui si Fiul insusi ne-a aratat numele Tatalui Sau si a promis, ca ridicandu-se la cer ne va trimite pe Duhul Sfant, pentru ca El sa ramana cu noi pentru totdeauna (Ioan 14, 26) si Duhul Sfant insusi a coborat si ramane in noi, vestindu-ne si invatandu-ne tot adevarul (Ioan 14, 13).

 

Dar Dumnezeu iese in mod liber din transcendenta Sa pentru a comunica altor persoane viata Sa. Aici se descopera taina persoanei, caci e propriu persoanei sa comunice alteia viata sa. Prin aceasta comunicare Dumnezeu se face deodata izvorul vietii si al iubirii, caci El ne da viata iubindu-ne. Iubirea vine din Dumnezeu si duce la Dumnezeu : "Dumnezeul crestin nu este numai obiectul infinit al unei nostalgii infinite... (ci) El ramane inainte de toate Cel care ne-a iubit primul, care se intoarce spre creatura adusa din neant, pentru ca aceasta sa participe in mod liber la plenitudinea divina. Care creatura este chemata la fiinta nu numai pentru a iubi ci si pentru a fi iubita". Dumnezeu este Binele suprem. Or, cum natura Binelui are proprietatea de a atrage la sine pe cei care ridica ochii spre ea, sufletul omului se ridica totdeauna mai sus de el insusi "atras" de dorinta lucrurilor ceresti spre "ceea ce e inainte" - cum spune Sfantul Apostol Pavel - si zborul sau il va duce mereu mai sus.

 

Invatatura Parintilor despre persoanele Cuvantului si Duhului, vazute ca chipuri desavarsite ale lui Dumnezeu, nu poate fi explicata decat prin prisma planului din afara al Sfintei Treimi, manifestat prin energii. Astfel, Fiul si Duhul Sfant sunt "cele doua maini ale lui Dumnezeu" prin care se duce la indeplinire planul providential. Cuvantul lui Dumnezeu este baza chipurilor subzistente ale creaturilor precum si focarul din care pornesc prin Duhul Sfant razele ziditoare. El este centrul de gravitate al omului si al creatiei, scopul acestei creatii. Daca in Cuvantul lui Dumnezeu subzista chipurile creaturilor, Duhul Sfant constituie baza puterii acestor creaturi, forta de activare a ceea ce e cuprins virtual in chipuri. El pune si tine in miscare iubitoare spre Dumnezeu si spre semeni indefinitul lor. Duhul Sfant este puterea principala necesara la adan-cirea si indrumarea subiectivitatii umane spre Dumnezeu si spre celelalte persoane umane. Daca Fiul lui Dumnezeu ia chipul de om creat de El pentru a intari acest chip si a-l sustine, Duhul nu ia acest chip, dar il actualizeaza prin lucrarea sustinuta subiectiv in acest chip si prin aceasta il restabileste in mod practic si activ. In viziunea Sfantului Vasile cel Mare, Duhul Sfant este "sursa de sfintire, lumina inteligibila care furnizeaza prin Ea insasi, oricarei puteri rationale, pentru descoperirea adevarului, ca un fel de claritate. Inaccesibil prin natura, se lasa cuprins prin bunatatea Sa ; El umple totul de puterea Sa, dar nu se comunica decat celor demni...".

 

Dar Tatal intra in relatie prin Fiul si Duhul Sfant cu lumea creata prin energiile necreate, manifestarile lui Dumnezeu in raporturile Sale cu lumea, care fac viata divina accesibila, fara a-L lipsi pe Dumnezeu de inaccesibilitate in esenta Sa. Pe muntele Sinai, Domnul ii spune lui Moise : "Tu vei vedea spatele Meu, iar fata Mea nu o vei vedea" (Exod 33, 23), "ca nu poate vedea omul fata Mea si sa traiasca" (Exod 33, 30), Sfantul Grigore de Nyssa arata ca prin aceste cuvinte se intelege inaccesibilitatea esentei lui Dumnezeu si ca Dumnezeu poate fi cunoscut prin manifestarile Sale in relatia cu lumea prin lucrarile Sale, energiile Sale, niciodata in esenta Sa.

 

In teologia occidentala nu se face aceasta distinctie intre esenta si energiile necreate ale lui Dumnezeu. Ea identifica esenta si existenta lui Dumnezeu. Lipsa credintei in lucrarile necreate ale lui Dumnezeu, nedespartite de Fiinta lui Dumnezeu, a generat o conceptie despre un "Deus absconditus". In aceasta teologie de multe ori omul este privit ca cel cu totul "de aici" iar Dumnezeu ca cel cu totul "de dincolo". Consecinta directa a absentei invataturii despre energiile necreate este faptul ca in acest fel este exclusa cu totul compenetrarea dintre divin si uman si, deci, indumnezeirea sau transfigurarea se dovedeste imposibila. in aceasta perspectiva, scopul vietii crestine nu poate fi decat visio Dei per essentiam. Aici vederea esentei lui Dumnezeu este o comuniune "logica", ce cauta sa-L inteleaga pe Dumnezeu: "Intelectualismul rationalist forteaza pe Dumnezeu sa se gaseasca la nivelul intelegerii umane".

Fara energiile necreate care emana din Fiinta lui Dumnezeu omul ar fi o fiinta total parasita de Creatorul sau si prin aceasta, data fiind inaccesibilitatea esentei lui Dumnezeu. Dumnezeu, cu neputinta de atins in firea Sa, este prezent in energiile Sale "ca intr-o oglinda", ramanand nevazut in ceea ce este El, "asa cum chipul nostru se poate vedea in oglinda, ramanand totusi nevazut pentru noi insine", dupa expresia Sfantului Grigore Palama. Energiile necreate asigura o comuniune energetica dar reala a omului cu Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este total prezent in energiile Sale.

 

In vederea indumnezeirii, creatul trebuie sa se uneasca cu necreatul. Acest necreat insa nu poate fi esenta lui Dumnezeu, pentru ca atunci prin unire, pensoana creata ar deveni Dumnezeu dupa natura. "Unirea creatului cu necreatul nu se face decat prin razele-puteri care indumnezeiesc". Numai prin aceasta distinctie pastram intelesul real al expresiei Sfantului Apostol Petru prin care ne indeamna sa devenim "partasi dumnezeiestii firi" (2 Petru 1, 4). Prin faptul ca energiile necreate sunt accesibile omului ii ofera acestuia posibilitatea de a se uni cu ele si prin ele, cu Dumnezeu. Iata de ce energiile necreate sau mai bine-zis distinctia dintre energii si esenta, in invatatura cu privire la Dumnezeu, fundamenteaza starea transfigurata a fiintei umane.

 

II. Temeiul antropologic al transfigurarii

 

Creatia a fost un act izvorat din infinita iubire a lui Dumnezeu, asa incat rodul ei nu putea fi decat o fiinta indreptata spre Dumnezeu - Creatorul sau. Din Dumnezeu izvoraste noianul infinit al iubirii, adevar pe care il exprima in chip lamurit Sfantul Apostol Pavel : "Iubirea lui Dumnezeu - zice el - s-a varsat in inimile noastre, prin Duhul Sfant, Cel daruit noua" (Rom. 5, 5). In calitate de chip al lui Dumnezeu omul poseda in el insusi "grauntele" iubirii care il duce spre Dumnezeu.

 

Se poate apune chiar ca Dumnezeu l-a creat pe om pentru a-l atrage spre Sine prin iubire. Iubirea din om se doreste mai aproape de Iubirea-sursa, cauta permanent iubirea infinita a lui Dumnezeu. Daca omul vine la existenta prin Dumnezeu, el isi gaseste adevarata odihna in Dumnezeu.

 

Adevarul ca omul se doreste in permanenta comuniune cu Dumnezeu este exprimat in mod plastic de psalmist : "insetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a dupa Tine trupul meu" (Ps. 62, 2 ; vezi si Ps. 41, 2 ; 83, 2). Sfintii Parinti au aparat cu putere ideea ca omul adera in mod liber la Dumnezeu. Astfel, invatatura Sfantului Maxim Marturisitorul asupra omului dezvolta ideea ca intinderea spre Dumnezeu ne este proprie, desi se infaptuieste prin Duhul. Tocmai faptul ca fapturile se definesc mai presus de orice ca niste fiinte limitate, inseamna pentru el ca ele isi au scopul in afara de ele insele, ca ele tind catre ceva, ca sunt in neincetata miscare. Dumnezeu singur ramane in liniste absoluta si starea Lui de nemiscare desavarsita il aseaza in afara de timp si de spatiu. Daca I se atribuie miscarea in raporturile Sale cu omul, aceasta inseamna ca el produce in zidiri dragostea care le face sa tinda catre El, ca El le atrage . Dupa cum ochiul a fost creat pentru lumina, urechea pentru sunet, orice lucru pentru sfarsitul sau, la fel si sufletul pentru a se lansa spre Hristos.

 

Potrivit teologiei patristice deschiderea omului catre Dumnezeu are drept scop unirea desavarsita cu Dumnezeu: Sf. Maxim arata ca persoana este chemata "sa uneasca prin iubire, natura creata cu natura necreata... prin dobandirea harului". Ceea ce urmareste omul credincios prin aceasta deschidere nu este deci doar o stare subiectiva, ci un con tact obiectiv, ale carui efecte - caldura inimii, veselia, sentimentul de plenitudine - sunt esential diferite de sentimentele subiective care le corespund, pentru ca ele manifesta prezenta efectiva a lui Dumnezeu si nu o stare a sufletului. Setea omului dupa Dumnezeu nu este numai dorinta de a-L contempla ca pe ceva "de dincolo", ci este dorinta de a se uni cu El in cea mai intima comuniune, a-L face al sau, fapt care in limbaj teologic se exprima prin termeni ca theosis, indumnezeire, pnevmatizare, transfigurare.

         

III. Harul Sfantului Duh si receptivitatea umana       

 

Nu se poate vorbi insa de un fundament antropologic al transfigurarii fara a-l conditiona de fundamentul teologic. Aceasta pentru ca inaintarea noastra spre Dumnezeu ne vine tot de la Dumnezeu. El este cel care ne-a iubit mai intai. Intrand in dialog deschis, Dumnezeu si omul avanseaza unul spre celalalt, realizand o tot mai deplina daruire reciproca si compenetrare, fara confuzie.

 

Ortodoxia afirma ca urcusul omului, cresterea sa spre Dumnezeu este un act teandric. Impreuna-lucrarea lui Dumnezeu si omului in procesul mantuirii acestuia sau sinergismul este taina conlucrarii dintre Dumnezeu si om. Omul insusi este o fiinta teandrica pentru ca are in el suflarea vie a lui Dumnezeu, iar natura intregita a omului este patrunsa de harul divin. Ea "nu este deplina fara alimentarea din partea lui Dumnezeu cu luminasi cu iubire, prin minte si prin inima". De aceea, acele virtuti care sunt roade numai ale puterii naturale a omului il tin pe acesta intr-un cadru limitat pentru ca nu ipot depasi starea creatului. Astfel, fecioarele cele nebune din parabola evanghelica (Matei XXV, 1-13) erau pline de virtuti, caci desi nebune, ele erau totusi fecioare, dar. le lipseau darurile Sfantului Duh.

 

Un teolog ortodox spune ca "iubirea lui Dumnezeu se inclina spre pamant si insoteste elanul omului care urca". Altfel noi nu am putea raspunde de la inceput in mod nelimitat iubirii nelimitate a lui Dumnezeu, datorita faptului ca suntem limitati. Pentru a participa deplin la Dumnezeu este nevoie nu numai de incadrarea vointei ci si de harul lui Dumnezeu care ne ajuta, sa depasim cadrul nostru limitat. Cu alte cuvinte, unirea cu Dumnezeu presupune conlucrarea vointei noastre cu harul Sfantului Duh. Conlucrarea despre care este vorba presupune o vointa libera izvorand din natura umana intregita si harul ca energie necreata a lui Dumnezeu.

 

Din punct de vedere ortodox, restabilirea chipului lui Dumnezeu din om inseamna si redobandirea libertatii de vointa a omului. Fara harul divin natura umana era robita de cele pamantesti, neputand sa se ridice. Departe de a restrange sau inabusi libertatea vointei din om, harul Sfantului Duh o restabileste si intregeste pe aceasta pentru ca "unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea" (2 Cor. 3, 17).

 

La randul lui, harul este privit in Ortodoxie ca fluxul necteat al dumnezeirii care patrunde si eompenetreaza natura umana. Sfantul Grigore Palama a dezvoltat o intreaga invatatura privitoare la harul Sfantului Duh. Daca harul este o energie sau lucrare, in el este prezent insusi subiectul dumnezeiesc care o savarseste. Dar aceasta energie se imprima intotdeauna si in cel pentru care se lucreaza, facandu-l capabil si pe acela sa lucreze, sau facandu-l capabil de conlucrarea lui cu Duhul Sfant. Astfel noi, colaborand cu harul ca lucrare a Duhului Sfant, colaboram cu Duhul ca persoana, iar "intre Dumnezeu ca persoana si credincios ca persoana nu poate fi o concurenta in manifestarea puterii" si nu se pune nici problema inabusirii libertatii omului. Ca este vorba de o conlucrare ne-o spune Mantuitorul: "Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu, si Tatal Meu il va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el" (Ioan 14, 23).

 

Doctrina scolastica apuseana vorbeste si ea despre o anumita colaborare a omului cu Dumnezeu in mantuire, dar aceasta consta in calitatea si rolul vointei de a fi cauza ultima. Dar, intrucat numai harul suprem - si acesta prin meritele lui Hristos - confera vointei, degradata prin "vina", puterea de a iubi binele suprem si a adera eficace la Dumnezeu, puterea omului de a colabora nu mai apare ca o consecinta directa a libertatii de vointa pentru ca dispare insasi facultatea de a face o alegere .

 

Pe de alta parte, in conceptia apuseana scolastica, harul este darul supraadaugat naturii umane si este creat. O prima consecinta a acestei invataturi este aceea ca intrucat intre doua lucruri create nu se poate produce o interpatrundere, harul creat ramane totdeauna exterior naturii umane. Apoi, gratia fiind creata este o putere impersonala care calitate ii ingaduie sa impuna juridic justificarea. Ea este detasata si de Dumnezeu, asa incat credinciosul dobandind-o nu il dobandeste pe Dumnezeu, ci o putere creata. O astfel de gratie nu poate duce la indumnezeire in acest sens. Sfantul Grigore Palama spune : "Daca darul indumnezeitor al Duhului din sfinti este creat..., sfintii nu se indumnezeiesc mai presus de fire, nici nu se nasc din Dumnezeu (Ioan 1, 13) nici nu sunt Duh ca unii nascuti din Duh (Ioan 3, 6) si nu se fac Duh cu Domnul ca unii ce sunt alipiti de El" (1 Cor. 6. 13).

 

Anumite curente teologice au impins si mai departe viziunea augustiniana asupra omului - care ii lua liberului arbitru puterea de a alege - si au vazut in acest om un infirm, care nu mai poate fi in stare decat "sa doreasca sa astepte sa primeasca pe Duhul Sfant". Duhul Sfant renaste credinta in cel care asteapta, dupa care acestuia nu-i ramane decat sa creada in Dumnezeu. Daca totusi se ajunge ca omul sa vrea si sa poata face ceea ce nu vrea si nici nu poate face de la el insusi, este in virtutea harului particular si puterii de trezire a lui Dumnezeu care il regenereaza si il face liber, asa incat, sub imperiul si influenta lor, el e un alt om, in flagranta contradictie cu fiinta sa si cu starea sa de pacatos. Data fiind starea cu totul decazuta a naturii umane, faptele bune ale omului "nici nu merita a fi puse intre virtuti". Omul este vazut astfel intr-o stare de lipsa absoluta a oricarei vrednicii, intr-o stare in care el "nu   poate   niciodata   decat   sa   primeasca, in care,   in saracia sa, el va reincepe   fara   incetare sa ceara   harul si sa   intinda   spre el mainile sale goale, pentru a fi astfel realmente bogat". Chemarea se face deci nu dupa faptele omului, ci "dupa alegerea si harul lui Dumnezeu".

 

In cadrul unui asemenea raport intre libertatea vointei si harul Sfantului Duh nu se pune problema indumnezeirii omului. Este adevarat ca teologul protestant Karl Barth vorbeste despre o unire a naturii divine si naturii umane, o unire intre crestin si Hristos prin Duhul Sfant, dar aceasta unire nu este decat "un raport ca cel care indica numele de crestin". Potrivit lui "a fi in Hristos" inseamna, nu ca noi devenim mici Hristosi..., ci ca urmandu-L, noi suntem ai Sai, ii apartinem, suntem slujitorii Lui".

 

Invatatura ortodoxa cu privire la liberul arbitru si harul Sfantului Duh ii ingaduie Ortodoxiei sa elaboreze teologia indumnezeirii. Fiind lucrare necreata a lui Dumnezeu, harul este o putere personala in care este prezent total Dumnezeu ca persoana, asa incat primirea harului inseamna primirea lui Dumnezeu ca persoana in noi. Conlucrarea dintre cm si har este astfel o conlucrare interpersonala care elimina problema competitiei si luptei pentru suprematie. Numai harul necreat poate fi nedespartit de firea dumnezeiasca si poate patrunde si in firea umana, indumnezeind-o pe aceasta ontologic prin unirea ei cu Duhul dumnezeiesc.

 

Regasindu-si libertatea prin har, omul nu ramane pasiv in asteptare si dorinta, si nici nu intinde "maini goale" cerand harul, ci isi incordeaza vointa spre savarsirea faptelor bune. Aceste fapte sunt privite ca pornind dintr-o natura restabilita care are in sine harul divin, asa incat ele au un profund caracter ontologic.

 

Asemanarea data la inceput ca posibilitate si pierduta prin pacat a devenit realitate si prin intruparea Mantuitorului. Astfel intruparea este si ea temeiul sinergismului si al transfigurarii. Prin dumnezeirea Sa, peste care se odihnea din veci Duhul Sfant, Domnul Hristos a indumnezeit trupul pe care l-a luat. Trupul lui Hristos a fost patruns de harul Duhului Sfant, ca lucrare necreata a lui Dumnezeu, si l-a transfigurat. Dupa invatatura ortodoxa, acelasi har ii transfigureaza pe toti cei care intra in unire cu Domnul cel inviat si marit. Voind sa arate ca intruparea lui Iisus Hristos este inceputul indumnezeirii noastre, Sfantul Simeon Noul Teolog arata: "Daca deci prin dumnezeirea Sa a indumnezeit intai trupul pe care l-a luat, atunci si pe noi toti ne face vii nu prin trupul stricacios, ci prin cel indumnezeit, ca sa nu-I mai cunoastem pe El nicidecum ca om, ci ca pe un Dumnezeu, Cel Unul, desavarsit in doua firi - caci, Unul e Dumnezeu. Caci stricaciosul e covarsit de nestricaciune" ( 1 Cor. 15, 54). Parintii greci vorbesc despre o reverificare totala a naturii umane prin intrupare, care reverificare face posibila conaturalitatea Fiului lui Dumnezeu cu fratii Sai dupa trup. De aici decurge valoarea absoluta a intruparii, care pune bazele transfigurarii naturii u-mane, indumnezeirii prin participare.

 

Adevaratul rost al intruparii se descopera numai in perspectiva indumnezeirii. Prin intrupare, trupurile noastre au devenit "temple ale Duhului Sfant care este in noi" (1 Cor. 6, 19 ; 8, 19 ; 3, 16) si toti am fost adapati dintr-un singur Duh (1 Cor. 12, 13). Prin Duhul, insusi Hristos locuieste in inimile celor credinciosi (Efes. 3, 16-17) si ii ajuta sa creasca in virtuti. Despre o hristificare sau formare a lui Hristos in noi prin puterea Duhului le vorbeste Sfantul Pavel galatenilor : "O, copiii mei, pentru care sufar iarasi durerile nasterii (voastre), pana ce Hristos va lua chip in voi!" (Gal. 4, 19).

 

IV. Actul transfigurarii

 

In vederea intalnirii omului cu Dumnezeu este nevoie ca roadele rascumpararii sa fie insusite de natura decazuta iar aceasta sa fie restaurata in Taina Botezului. In aceasta Taina murim pacatului si inviem  lui Hristos, ne facem din trupesti duhovnicesti, suntem "nascuti din nou si reziditi in Duhul Sfant", zice Sf. Simeon-Noul Teolog. Odata cu harul Botezului, celor ce cred li se da Duhul Sfant. Acum se salasluieste Duhul Sfant in credincios in mod obiectiv si de aceea Botezul este privit ca o adevarata nastere din nou si o intrare, "in lumea Duhului". Nicolae Cabasila invata ca apa baptismala are valoarea sangelui lui Hristos, pentru ca "distruge o viata si produce alta".

 

Dupa initierea prin Botez si pecetluirea cu darul Duhului Sfant in Taina Sfantului Mir noi trebuie sa cautam Duhul in trupul nostru sfintit. Botezul este doar inceputul unei vieti "in Hristos". Roadele nasterii de sus trebuie actualizate si reactivate necontenit prin celelalte taine care ne tin in puterea Duhului si ne confera o tot mai deplina conaturalitate cu Dumnezeu. Prin Taina Nuntii, casatoria barbatului cu femeia devine actul care asigura legaturii lor harul Sfantului Duh care sa-i duca mai departe spre comuniunea cu Dumnezeu. Taina Hirotoniei confera celui botezat harul si puterea de a face viu si obiectiv prezent in Biserica pe Duhul lui Hristos. Data fiind pastrarea posibilitatii pacatului in cel botezat (1 Ioan 1, 8-10) - iar prin pacat omul rupe comuniunea si cu Dumnezeu -, in vederea repetabilei curatiri sufletesti, Mantuitorul a instituit Taina Pocaintei, Taina iertarii obiective. O alta Taina este Maslul care se ocupa deopotriva de vindecarea trupeasca si sufleteasca (Iacob 5, 14, 15).

 

Daca in toate aceste taine Hristos este lucrator in noi numai prin energia adusa in noi de Duhul Sau, in Taina Euharistiei Hristos este lucrator in noi, cu insusi Trupul si Sangele Sau, imprimate in trupul si sangele nostru. Odata purificati prin Taina Pocaintei, primind Trupul si Sangele lui Hristos ca hrana dumnezeiasca putem sa ajungem, intru simtirea sufletului prin impartasire mai buni decat suntem. Cuviosul Nichita Stithatul arata ca fiind amestecati cu acestea noi "suntem prefacuti din ceea ce e mai mic in ceea ce e mai mare si uniti in chip indoit, cu Cuvantul indoit..., ca sa nu mai fim ai nostri, ci ai Celui ce ne-a unit pe noi cu Sine, prin hrana nemuritoare si ne-a facut sa fim prin lucrare ceea ce e El prin fire". Cel care a ajuns aici poate declara impreuna cu Sfantul Apostol Pavel: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Gal. 2, 20). Transfigurarea credinciosului in Taina Sfintei Euharistii este accentuata si de Sfantul Maxim Marturisitorul. "Euharistia - zice el - transforma prin ea insasi... astfel incat credinciosii pot fi numiti "dumnezei" pentru ca Dumnezeu intreg ii umple in mod deplin". Printr-un adevarat transfer de energie indumnezeitoare "norortil care primeste vrednicie de imparat nu mai este noroi, ci se preface in insusi trupul imparatului".

 

Paralel cu viata sacramentala merge si viata ascetica, incadrarea vointei spre virtute. Ele sunt unite intim si se interconditioneaza reciproc, merg mana in mana. Fiecarui act de vointa i se adauga harul Duhului Sfant si astfel, treptat, omul este patruns de lucrarea lui Dumnezeu. Aceasta devine si lucrarea omului pentru ca prin ea omul fiind eliberat de legea gravitatii spre cele materiale simte ca ii este proprie viata in Dumnezeu. Toti crestinii care se unesc sacramental si mistic cu Hristos se ataseaza de vointa Sa umana precum si de energia Sa divina, isi conformeaza energia proprie cu cea a lui Dumnezeu si o primesc pe aceasta din urma in ei insisi.

 

Am vazut ca omul nu se poate intalni constient si obiectiv cu Dumnezeu sau nu poate primi energiile dumnezeiesti in el insusi decat in Sfintele Taine. De aceea, daca prin efortul ascetic omul isi manifesta vointa de a se preda Duhului Sfant, aceasta se realizeaza deplin in Sfintele Taine. Se poate spune ca prin harul Sfintelor Taine efortul spre virtute al credinciosului depaseste limitele naturalului si este obiectivizat, iar prin viata ascetica credinciosul este din ce in ce mai constient de realitatea vietii sacramentale.

 

Dar Tainele au un profund caracter eclezial, in sensul ca ele se impartasesc numai in Biserica, pentru ca "Duhul lui Hristos ni se impartaseste exclusiv in Biserica". Deci, daca fara harul Sfantului Duh efortul spre virtute ramane in limitele naturalului, inseamna ca transfigurarea o poate realiza credinciosul doar vietuind in sanul Bisericii prin Sfintele Taine.

 

In actul mmtuirii sale omul "nu poate fi privit ca activitate secundara caci harul nu se substituie niciodata libertatii sale. Inceputul lui "a vrea" apartine omului". Dupa opinia unui teolog ortodox, inca prin implinirea poruncilor noi acceptam dialogul pozitiv cu Dumnezeu, raspunzand la apelul de iubire al lui Dumnezeu. Acest raspuns al nostru aduce o noua manifestare de iubire a lui Dumnezeu si astfel se realizeaza dialogul si comuniunea dintre noi si Dumnezeu. Aceasta comuniune il duce pe om mai departe si il ajuta sa respinga poftele rele, transforma trupul si il face spiritual, asa incat omul intreg devine Duh, urmand ceea ce a zis Mantuitorul: "Ce este nascut din Duh, duh este" (Ioan 3, 6). De aceea se spune ca Duhul e "locul fiintelor sfintite. Duhul este cu adevarat locul sfintilor si sfantul este pentru Duhul un loc propriu, oferindu-se Lui insusi pentru a locui cu Dumnezeu".

 

Viata induhovnicita apare astfel ca un rod al conlucrarii vointei libere a omului cu harul Duhului Sfant. Prin harul Sau, Duhul Sfant creeaza o relatie atat de stransa intre noi si Dumnezeu si o unire atat de slransa in lucrare, incat nu se mai poate spune unde se termina lucrarea noastre si unde incepe cea a lui Dumnezeu. "In Duhul ne uitam in asa masura incat nu mai putem distinge actul nostru de actul Duhului lui Dumnezeu". Aceasta interpatrundere nu ne permite sa afirmam ca suntem mantuiti prin vrednicia noastra sau sa ne atribuim vreun merit personal in urma faptelor bune, in schimb ne permite sa ne atribuim capacitatea de alegere intre bine si rau precum si capacitatea de a voi mantuirea in mod eficace.

 

Patrunderea tot mai deplina a trupului nostru de Duhul lui Hristos face ca natura noastra sa primeasca o forma noua. Este acea revivificare substantiala care "face organul creat capabil de a astimila realitatea divina". Pregatita astfel de Sfantul Duh, natura omeneasca se afla pe calea unirii cu Dumnezeu, cale pe care o descriu minunat Sfintii Parinti. Energiile dumnezeiesti, "razele dumnezeirii" despre care vorbeste Sfantul Dionisie Areopagitul sunt focul cel nematerial care lumineaza natura umana, transfigurandu-o. "Daruite crestinilor de Duhul Sfant, energiile nu mai apar ca forte exterioare, ci ca har, lumina launtrica ce preschimba firea indumnezeind-o". Invaluita de aceasta lumina launtrica, ratura straluceste ca o lumina supranaturala si este transportata deasupra propriilor limite printr-o supraabundenta de marire. Pentru ca treptele purificarii si desavarsirii sunt nenumarate si nu cunosc limita, aceasta participare la firea dumnezeiasca este data fiecaruia dupa masura transparentei sale si poate fi mai mult sau mai putin mare, dupa vrednicia celor care o incearca.

 

Transfigurarea credinciosului prin harul Sfantului Duh este astfel exprimata de Sfantul Grigore Palama: "Cel ce se impartaseste din energia dumnezeiasca... ajunge el insusi, intr-un fel, lumina; el este unit luminii, si, cu lumina, el vede in deplina constienta tot ceea ce ramane ascuns celor ce nu au acest har; el depaseste astfel nu numai simturile trupesti, ci de asemenea, tot ceea ce poate fi cunoscut (de catre intelect). caci cei curati cu inima il vad pe Dumnezeu... Care, fiind lumina, salasluieste intre dansii si li se descopera celor care il iubesc, celor preaiubiti ai Lui".

 

Pnevmatizarea sau transfigurarea inseamna impartasirea credinciosului din harul dumnezeiesc si prin aceasta unirea lui tot mai intima cu Dumnezeu. Unirea aceasta nu este dupa natura, ci dupa har, caci in primul caz ar insemna ca am ajunge si noi dumnezei dupa natura. In realitate unirea noastra cu Dumnezeu fiind prin har, noi suntem "dumnezei prin har", cu alte cuvinte, devenim prin har ceea ce este Dumnezeu prin natura.

 

Transformarea si unirea noastra cu Dumnezeu are loc fara confundarea noastra cu Dumnezeu si fara pierderea personalitatii noastre in Dumnezeu. Nu numai ca prin vietuirea noastra in Dumnezeu in stare pnevmatizata nu ne pierdem constiinta de noi insine, dar in aceasta stare, eliberate prin Duhul, constiinta si personalitatea noastra se vor putea manifesta deplin. Ele isi vor indrepta puterile spre necontenita crestere in Dumnezeu care nu poate avea sfarsit, caci "Binele fiind infinit in natura lui, participarea la el va fi si ea, in mod necesar, infinita in miscarea ei, deci capabila sa se largeasca la infinit" (Sfantul Grigore de Nyssa).

 

Transfigurarea sau indumnezeirea presupune dialogul si comunicarea, de aceea in expunerea acestei probleme am plecat de la taina persoanei. Natura se defineste ca ceva inchis in sine, lipsit de comunicare si participare in afara. Credinta ortodoxa in Dumnezeu in primul rand ca Persoana duce la intelegerea faptului ca Dumnezeu se reveleaza ca deschis spre alte persoane si comunicabil in afara. Manifestarile lui Dumnezeu ca Persoana in afara sunt energiile necreate, nedespartite de Fiinta dumnezeiasca, care comunica lumii viata dumnezeiasca si o penetreaza deplin. Invatatura cu privire la Dumnezeu ca Persoana si cea cu privire la energiile necreate ca manifestari ale Persoanelor dumnezeiesti constituie cea dintii premisa a transfigurarii.

 

Ca orice chip atras de modelul sau, omul iese in mod liber din sine prin credinta si se deschide lui Dumnezeu. Capacitatea omului de a adera in mod liber la Dumnezeu este data in "nous"-ul originar, care avea de la creatie pecetea Duhului Sfant, facand tot sufletul deiform. Deschiderea omului catre Dumnezeu urmareste unirea intima cu El, si nu numai o stare subiectiva a sufletului sau dorinta de a-L contempla. Posibilitatea de dialog a omului cu Dumnezeu este cea de a doua premisa a indumnezeirii.

 

Dar intrucat comuniunea dintre Dumnezeu si om a fost rupta prin pacatul stramosesc, premisele de mai sus isi dobandesc caracterul de temeiuri ale transfigurarii doar prin intruparea Fiului lui Dumnezeu. O natura umana decazuta sau in care pacatul este numai nesocotit si nu realmente sters nu ar putea lucra efectiv la cresterea sa in Hristos pentru ca i-ar lipsi insasi baza de plecare : transformarea ontologica obiectiva prin actul Rascumpararii.

 

Harul necreat este iradierea personala a lui Dumnezeu. Fiind patruns de el, omul este patruns de Dumnezeu insusi, iar prin aceasta oompenetrare interpersonala credinciosul creste in Hristos pana la transfigurare.

 

Dimpotriva, gratia creata se interpune intre Dumnezeu si credincios, este detasata de primul si nu-l poate patrunde nici pe cel de-al doilea : fiind o forta impersonala ea nu este in dialog ci in lupta cu vointa omului. Prin gratia creata Dumnezeu si omul raman intr-un raport exterior unul fata de celalalt, iar participarea la Dumnezeu se reduce la contemplarea Lui ca Bine suprem.  In Ortodoxie aceasta participare are caracter ontologic.

 

Din punct de vedere ortodox transfigurarea crestinului presupune atat calea ascetica, a efortului propriu - concretizat in manifestarea iubirii fata de Dumnezeu si semeni prin fapte bune - cat si calea sacramentala - a dobandirii harului Sfintelor Taine in sanul Bisericii - iar acestea merg mana in mana. Prin efort viata sacramentala este traita in mod constient de credincios, iar prin primirea harului efortul propriu iese din limitele naturalului. Departe de a-l inchide pe om in propria subiectivitate, transfigurarea il deschide comuniunii in Dumnezeu si cu semenii, avand profunde implicatii atat spirituale cat si sociale.

 

Toate acestea sunt temeiuri care ii ingaduie Ortodoxiei sa dezvolte teologia transfigurarii sau indumnezeirii prin har. Aceasta teologie nu este rezultatul unor speculatii filozofice ci dezvoltarea ei are la baza trairea in Hristos cu puterea Duhului Sfant prin nevointe si incordare duhovniceasca a nenumarati oameni imbunatatiti, barbati dreptcredinciosi ai Bisericii, atrasi de lumina necreata a Taborului.

 

Vasile CITIRIGA

12 Iulie 2012

Vizualizari: 6046

Voteaza:

Transfigurarea crestinului prin lucrarea harului Sfantului Duh 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE