Treime si comuniune

Treime si comuniune Mareste imaginea.


Treime si comuniune

Teologia rasariteana a fost confruntata in decursul primelor veacuri de doua erezii care duceau la dizolvarea comuniunii trinitare. Una din ele punea accentul pe natura divina, in detrimentul persoanelor trinitare, spunand ca natura divina prin acelasi ipostas se manifesta rand pe rand ca Tata, Fiu si Duh Sfant, fara sa mai fie vorba de trei persoane. Cealalta, punand accentul pe persoanele trinitare in detrimentul unitatii de natura a Sfintei Treimi, cadea in partea opusa si afirma existenta a trei Dumnezei in loc de Unul. Astfel, problema care confrunta teologia patristica din primele veacuri era aceea a raportului dintre persoane si natura in Sfanta Treime, conceput in termeni pur exteriori.

Pentru a depasi aceste erezii, izvorate din legatura exterioara dintre natura si persoane, Sfantul Grigore de Nazianz, spre exemplu, incepe sa scoata in evidenta legatura lor interioara atunci cand spune ca "imediat ce ma gandesc la Unul sunt luminat de stralucirea celor Trei si imediat ce caut sa-i deosebesc pe cei Trei sunt purtat inapoi catre unul. Nu pot sa cuprind maretia Unuia fara sa atribui o si mai mare maretie restului. Cand contemplez pe cei Trei impreuna, vad o singura lumina si nu pot desparti si masura lumina cea nedespartita". Aceasta legatura indisolubila, interna, dintre persoane si natura divina, o afirma si mai puternic acelasi Parinte, cand spune: "Cand vorbesc despre Dumnezeu tu trebuie sa fii luminat deodata de o singura stralucire si de trei straluciri. Trei in Proprietati, Ipostase sau Persoane, daca preferi astfel, dar Unul sub aspectul fiintei, fiindca Persoanele sunt despartite, nedespartit si unite fara confuzie". Cu alte cuvinte, natura si Persoanele divine nu mai stau una langa alta ca trei langa una, ci sunt implicate unele in altele ca trei straluciri intr-o singura lumina, ca si cum trei este identic cu unul. De aceea, teologia rasariteana nu vorbeste niciodata despre persoane fara natura, ca si cum ipostasul ar avea prioritate asupra naturii, dar nici de natura impersonala.

Natura divina este totdeauna ipostasiata in Tatal, in Fiul si in Duhul Sfant. Este adevarat ca teologia patristica rasariteana a introdus o opozitie puternica intre natura si ipostase. Expresia ultima a acestei opozitii o gasim tot la Sfantul Grigore de Nazianz, atunci cand se incumeta sa afirme ca persoana inseamna ireductibilitate la natura. Dar aceasta opozitie ireductibila se rezolva in unitatea de natura a Sfintei Treimi, care pastreaza o legatura cu Persoanele treimice. In mod paradoxal, fiindca acesta este modul de gandire al teologiei patristice rasaritene, capabila sa tina contrariile impreuna, Sfantul Vasile cel Mare scoate in evidenta atat diferentierile pe care persoanele le introduc in natura, dar si unitatea naturii dincolo de diferentiere. "Proprietatile persoanei contemplate in fiinta, spune Sf. Vasile, diferentiaza comunul prin peceti si forme, dar conaturalitatea fiintei nu o taie ... Daca auzind de lumina nenascuta, cugetam pe Tatal, iar auzind de lumina nascuta primim conceptul de Fiul ca lumina si nu e nici o opozitie intre Ei, dar ca nenascut si nascut se observa o opozitie. Caci aceasta este natura proprietatilor personale, ca in identitatea fiintei se arata deosebirea dintre proprietati, opunandu-le adeseori intre ele, fara sa rupa insa unitatea fiintei". Dar aceasta diferentiere a comunului, care nu rupe unitatea fiintei, nu vrea sa spuna nimic altceva decat ca Sfanta Treime, in esenta ei, este o comuniune mai presus de fire care face din unitate si diversitate doua aspecte indisolubil unite intre ele.

Din punct de vedere biblic, aceasta comuniune ne-a fost descoperita de Mantuitorul Hristos in celebrele cuvinte din noaptea lacrimilor de sange din gradina Ghetsimani, atunci cand spune: "Ma rog ca toti sa fie una cum Tu, Tata, esti in Mine, si Eu in Tine, si ei sa fie una cu Noi, pentru ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis" (In. 17, 21) Intersubiectivitatea persoanelor divine, adica prezenta Tatalui in Fiul si a Fiului in Tatal scoate in evidenta legatura interna dintre Tatal si Fiul, in virtutea legaturii interne dintre Persoanele trinitare si natura divina. Daca n-ar exista legatura interna intre persoane si natura, n-ar putea exista legatura interna nici intre Tatal si Fiul. Comuniunea trinitara este intemeiata, din punctul de vedere al teologiei ortodoxe, pe identitatea Monadei cu cea a Triadei, cum arata Sfantu1 Maxim Marturisitorul. Comuniunea trinitara este rezultatul sintezei dintre unitatea naturii divine si diversitatea persoanelor trinitare.

Desi in textul amintit nu se vorbeste de Duhul Sfant, totusi, este clar, dupa opinia majoritatii exegetilor, ca prezenta Tatalui in Fiul si a Fiului in Tatal se realizeaza prin Duhul Sfant, ca Duh al comuniunii si iubirii. Iar acest lucru este posibil doar in masura in care Duhul vine de la Tatal si se odihneste sau ramane in Fiul pentru a deveni astfel legatura interioara prin care Tatal, prin iubire, se face prezent in Fiul si Fiul in Tatal, si care se afla la temelia comuniunii trinitare mai presus de fire. Daca Duhul ar iesi din Fiul, atunci n-ar mai exista legatura interioara dintre Tatal si Fiul, nici expresie a intersubiectivitatii divine, ci s-ar transforma in legatura exterioara intre Tatal si Fiul, ca rezultat al prioritatii logice pe care natura divina o are asupra persoanelor trinitare. In acest caz nu mai poate fi vorba de intersubiectivitate divina, ci de interobiectivitate divina, in care persoanele raman inchise una alaturi de alta. Ca legatura interna intre Tatal si Fiul, Duhul Sfant manifesta atat iubirea dintre Persoanele trinitare, pe planul intern al Treimii (ad intra), adica pe planul teologiei propriu zise, dar si iubirea Treimii in afara, fata de creatie, opera si dar al Treimii, adica pe plan iconomic. Ca unul ce constituie legatura interioara dintre Tatal si Fiul, Duhul Sfant vine de la Tatal prin Fiul spre lume, ca lumea prin Biserica sa se inalte prin Duhul si Fiul catre Tatal. Daca pe plan trinitar Duhul purcede din Tatal si ramane in Fiul, pe plan iconomic Duhul vine prin Fiul, dar ramane in Fiul, ca sa poata astfel inalta lumea catre Tatal. Nu exista lucrare a Tatalui si a Fiului care sa nu se realizeze prin Duhul Sfant. Duhul Sfant este capatul intors catre lume al Sfintei Treimi.

Apofatismul trinitar

Sfanta Scriptura cuprinde doua categorii de afirmatii cu privire la Dumnezeu. Dupa prima categorie de afirmatii, Dumnezeu este comunicabil, poate fi vazut, caci, potrivit cuvintelor Sfantului Apostol Petru, crestinii sunt meniti sa devina partasi firii dumnezeiesti (II, 14). Dupa cea de a doua categorie de afirmatii, Dumnezeu este incomunicabil, caci nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu, dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel (I Tim. 6, 16). Astfel, intr-o privinta, Dumnezeu este incomunicabil, neimpartasibil, invizibil, in alta privinta este impartasibil, vizibil, accesibil. Sfantul Ioan Evanghelistul, care a asistat la transfigurarea Mantuitorului pe Muntele Taborului, spune despre Hristos-Dumnezeu, ca "am vazut slava Lui, slava ca a Unuia nascut din Tatal" (1, 14). Fara comunicabilitatea lui Dumnezeu ar fi imposibila experienta tainica a unirii cu Dumnezeu, dupa cum un Dumnezeu care n-ar fi in nici o privinta transcendent si inaccesibil n-ar fi un Dumnezeu al acestei experiente.

De fapt, ne aflam in fata unei antinomii, asa cum antinomica si paradoxala este si dogma trinitara, unde trei este egal cu unu. De aceea, precum Dumnezeu este unul si intreit, tot asa si natura divina trebuie sa fie in acelasi timp incomunicabila, dar si comunicabila intr-o anumita privinta. Pastrand aceasta antinomie, teologia rasariteana a ajuns la concluzia ca Dumnezeu este incomunicabil dupa fiinta Sa, dar ramane comunicabil dupa lucrarea Sa, ca energie necreata.

Distinctia dintre natura divina si energiile necreate presupune caracterul absolut personal al Divinitatii. Asa dupa cum omul, chip al lui Dumnezeu, ramane necunoscut in fiinta sa, interioara, dar se face cunoscut prin lucrarile sale exterioare, cu atat mai mult Dumnezeu, Creatorul omului, Persoana suprema, ramane o taina in fiinta Sa personala, dar se face cunoscut si comunicabil prin lucrarile sau energiile Sale necreate. Caracterul de persoana vine sa fundamenteze atat caracterul apofatic, tainic al fiintei lui Dumnezeu, cat si pe cel catafatic, cunostibil al lucrarilor lui Dumnezeu. Energiile necreate pastreaza taina personala a Dumnezeirii, fiindca Dumnezeu nu poate fi cunoscut in esenta Sa, dar si deschiderea personala a Divinitatii fata de ceea ce nu este Dumnezeu, fiindca Dumnezeu, ca iubire, este comunicabil. Ceea ce cunoastem in Dumnezeu nu este fiinta Sa, ci Persoana Sa, prin energiile divine.

Teologia rasariteana face deosebire intre teologie, ca misterul vietii interioare a Sfintei Treimi, revelat Bisericii, si iconomie, ca opera comuna acestor persoane in raport cu lumea. In fiecare lucrare dumnezeiasca venita in lume cunoastem "Treimea iconomica". In felul acesta, energiile tin un loc de mijloc, fiindca ele apartin atat teologiei, ca forte eterne si inseparabile ale Treimii, independent de actul crearii lumii, fiindca Dumnezeu, in libertatea Sa absoluta, le activeaza dupa sfatul etern al voii Sale, dar ele apartin si de domeniul iconomiei, pentru ca Dumnezeu se manifesta creaturilor prin energii. In fiecare lucrare care vine la noi, avem toate persoanele intoarse catre noi. Fiecare lucrare provine din Tatal, se comunica prin Fiul in Duhul Sfant. Energiile necreate sunt fortele divine prin care Treimea coboara catre lume, ca sa inalte lumea la comuniunea vietii eterne a Sfintei Treimi.

Energiile necreate joaca un rol primordial in cadrul teologiei si spiritualitatii ortodoxe. Prin intermediul lor, spiritualitatea rasariteana depaseste o simpla cunoastere intelectualista a lui Dumnezeu prin una experimentala. Prin energiile necreate, Dumnezeu este mai intai trait de credinciosi, apoi cunoscut, fiindca rostul cunoasterii lui Dumnezeu nu este cel de a satisface curiozitatile intelectuale ale mintii umane, ci de a contribui la desavarsirea spirituala si morala a intregului om, in totalitatea fiintei lui psihosomatice. Astfel, pe langa apofatismul sau necunoasterea fiintei lui Dumnezeu, teologia rasariteana considera ca energiile necreate promoveaza o cunoastere a lui Dumnezeu care nu are doar caracter catafatic, adica cunostibil, ci si unul apofatic. Prin caracterul ei experimental, cunoasterea lui Dumnezeu, chiar la nivelul energiilor necreate, este mai intai apofatica si apoi catafatica. Vorbirea catafatica despre Dumnezeu este intemeiata pe experienta apofatica a lui Dumnezeu. Apostolul Pavel spune ca "ceea ce ochiul n-a vazut, ceea ce urechile n-au auzit si ceea ce la inima omului nu s-a suit, acestea le-a descoperit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El". Sau, cum spun Parintii, inainte de a face teologie trebuie sa te rogi, adica sa traiesti, si apoi sa teologhisesti, sa cuvantezi despre Dumnezeu. Cunoasterea lui Dumnezeu pastreaza astfel un caracter paradoxal, adica a cunoaste prin aceea ca nu cunoaste. Caci Cel cautat este deasupra oricarei cunoasteri, inconjurat din toate partile de mister, ca sa inalte omul mereu mai sus catre El, pentru a-l curati si indumnezei, ca lumea sa aiba viata si cat mai multa viata. Aceasta este semnificatia profunda pe care energiile necreate o au pentru spiritualitatea rasariteana: sa inalte omul la asemanarea cu Dumnezeu.

Energiile necreate

Sfanta Scriptura, in versiunea ei originala, adica greaca, foloseste de nenumarate ori termenul de energie a lui Dumnezeu, pe care o intelege fie ca lumina dumnezeiasca, fie ca lucrare a lui Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel vorbeste mereu de Dumnezeu care lucreaza totul in toti (I Cor. 2, 16). Cu toate acestea, impotriva energiilor necreate s-a ridicat obiectia, din partea unor teologi catolici, ca Martin Jugie, in secolul trecut, ca ar afecta simplitatea naturii divine, transformand pe Dumnezeu intr-o fiinta compusa.

Unei astfel de obiectii, Sfantul Grigore Palama a raspuns inca din vremea sa (sec. XIV), ca lucrarea nu face compusa fiinta, ci e o manifestare necesara a ei, fiindca manifestarea sau lucrarea tine de fiinta. Numai in abstract cugetam la o fiinta fara lucrari. Natura fara putere si lucrare nu poate exista, fiindca fiinta ar deveni neputincioasa. Nu s-a vazut nicaieri vreo fiinta fara sa stea sau sa se miste, adica fara puterea de a sta sau de a se misca. si precum starea nu introduce compozitia in fiinta, la fel nici miscarea nu face fiinta compusa. Nu poate fi compus ceva cu propria sa lucrare, asa cum nu e compus soarele cu raza care lumineaza. Energiile nu sunt efecte care raman exterioare fiintei, ci o manifestare a fiintei care ramane mai presus de orice manifestare.

Mai nou, exista insa si teologi catolici care au inceput sa vada cu alti ochi doctrina energiilor necreate. Unul dintre ei, André de Halleux, referindu-se la modul de abordare a acestei probleme, spune ca in materie de simplitate divina, scolastica nu se angajeaza in gandirea antinomica, ci se mentine la logica rationala. Pentru un tomist, spre exemplu, totul se reuneste in Dumnezeu intr-o simplitate absoluta, caci, pentru actul pur, "atributele si esenta insasi se confunda cu fiinta, distinctia dintre ele apartinand numai spiritului uman".

Pentru traditia patristica rasariteana insa, reflexia conceptuala si dialectica adaptata experientei curente devine incompetenta in domeniul celor din urma probleme. Infinitul nu poate fi gandit decat in termeni antinomici, caci, la acest pol magnetic al gandirii, orice reper dispare. In Dumnezeu, "opozitiile coincid" si lucrurile contradictorii se reconciliaza in mod tainic. Teologul trebuie sa renunte aici la logica creaturalului, altfel, in locul lui Dumnezeu, ajunge sa elaboreze un idol filosofic facut dupa "propriul sau chip". Gandirea antinomica a lui Palama ii permite sa depaseasca conceptia rationala a "simplicitatii divine" printr-o "simplicitate supranaturala", care depaseste orice contradictie. Traditia orientala n-ar putea ea indica teologilor occidentali calea reconcilierii in Dumnezeu a unului cu multiplul, potrivit unui mod transcendent ?

Consideratiile teologului catolic sunt atat de concludente, incat nu mai avem nimic de adaugat din acest punct de vedere. N-as dori sa inchei aceasta expunere fara a pune in evidenta valoarea energiilor necreate pentru cultura si problemele omului contemporan. In acest sens, as dori sa subliniez, mai intai, ca, din momentul in care fizica contemporana a descoperit microcosmosul, dincolo de macrocosmos, multi dintre stralucitii oameni de stiinta au inceput sa accepte deismul, care introduce o prapastie de netrecut intre Dumnezeu si creatie, in favoarea unui panteism de tip oriental, budist sau hinduist, fiindca numai pe calea fuziunii dintre Divinitate si cosmos se pot explica anumite fenomene care se produc la nivelul lumii mici, dincolo de orice hazard sau determinism. Intr-o astfel de situatie, consideram ca energiile necreate, care afirma atat transcendenta lui Dumnezeu fata de creatie, dar si imanenta Lui, sunt singurele capabile sa depaseasca oscilatia dintre deism si panteism, fundamentand interventia creatoare a lui Dumnezeu in cosmos.

Apoi, trebuie spus ca stiinta contemporana inseamna o schimbare fundamentala in domeniul modelului cosmologic, trecand de la modelul mecanism la cel quantic. Diferenta dintre ele consta in faptul ca, diferit de modelul mecanist, care pornea de la existenta lucrului in sine si de la relatii exterioare de cauza si efect, noul model cosmologic considera ca lucrurile sunt legate intre ele prin relatiile interioare ale energiilor, astfel ca nimic nu exista, nu traieste si nu se misca in sine insusi: totul exista, traieste si se misca in celalalt, unul in altul, unul cu altul, unul pentru altul. Dar aceasta existenta a unui lucru in altul, care depaseste imaginea unei lumi inteleasa ca masina printr-o imagine a lumii inteleasa ca o comuniune cosmica, se ridica cu mintea la intersubiectivitatea divina, despre care am vorbit mai sus, la prezenta Tatalui in Fiul si a Fiului in Tatal, care se repercuteaza prin energiile necreate sau ratiunile divine in constitut ia interna a universului, in ordinea logica sau rationalitatea lui inerenta. Schimbarile introduse de stiinta contemporana, care bate la portile transcendentei, atat din punct de vedere al relatiei dintre lume si Divinitate, cat si in privinta constitutiei interne a cosmului, sunt cele mai bune pledoarii pentru valoarea si importanta energiilor necreate in dialogul dintre stiinta si teologie.

Dar, mai mult decat atat, energiile necreate isi descopera adevarata lor semnificatie pentru omul contemporan, care traieste intr-o lume secularizata, si pentru ralatia lui cu Dumnezeu. Un Dumnezeu fara energiile necreate apare inaintea credinciosilor ca un Dumnezeu neputincios, retras in transcendenta Sa absoluta, care priveste cu nepasare la anxietatea interioara a omului. Un Dumnezeu adevarat si filantropic, asa cum este Dumnezeul Scripturii, coboara pe firul energiilor necreate in intampinarea omului, pentru a-l smulge din indiferenta si ratacirea sa religioasa, pentru a-l inalta spre comuniunea cu Sine, pe calea unui progres spiritual infinit, in Hristos si Biserica, prin Duhul Sfant, izvorul nesecat al energiilor necreate, ca lumina, viata si iubire divina negraita.

Pr. prof. dr. Dumitru Popescu

13 Iulie 2012

Vizualizari: 1783

Voteaza:

Treime si comuniune 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE